Home » Global / Europa » Citesti:

Dincolo de “cazul Berlusconi”: Criza unui sistem nereformat şi finalul unei generaţii politice

Valentin Naumescu octombrie 15, 2013 Global / Europa
3 comentarii 733 Vizualizari

Să nu-şi facă nimeni iluzii: criza politicii italiene şi declinul celei de-a treia mari economii a zonei Euro nu vor lua sfârşit odată cu lunga şi atât de controversata carieră publică a lui Silvio Berlusconi. Impasul Italiei va continua şi în anii următori, probabil până la realizarea unor reforme substanţiale la nivel naţional sau chiar european. Cauzele declinului politico-economic din peninsulă sunt, cred, mai profunde decât le place multora să creadă, sunt cauze structurale, legate de acumulări de probleme nerezolvate şi, de ce nu?, de o anumită cultură politică specifică Sudului Europei.

Competitivitatea, calitatea muncii, rigoarea, creativitatea şi performanţele sistemului trebuie serios reexaminate. Asta în timp ce interminabilul şi obositorul „scandal Berlusconi” a devenit mai degrabă reprezentarea simbolică a frustrărilor vechi şi noi ale italienilor dar şi, indiscutabil, un mare spectacol mediatic, un show care se vinde bine. Nu este greu de observat că războiul comun al stângii italiene, al centrului moderat, al majorităţii intelectualilor şi parcă al întregului establishment al Uniunii Europene contra lui Il Cavaliere s-a transformat treptat în imaginea neputinţei sistemului actual de a găsi soluţii serioase la probleme serioase. Energiile atât de mari consumate de partide, presă, sindicate, mediile intelectuale etc. în lupta pentru eliminarea acestuia din politică pot fi înţelese doar ca o expresie a crizei de idei şi a lipsei dezolante de lideri politici din generaţia de mijloc, capabili până la urmă să se impună în competiţii electorale autentice. Simplu spus, Italia trebuie să se înnoiască. Să se reinventeze. Să-şi facă necesarul aggiornamento.

Concentrarea tuturor criticilor interne şi internaţionale asupra celui care, se ştie, a sfidat ani la rând justiţia, statul de drept şi uneori bunul simţ sau pe liderii politici europeni, pe lângă faptul că a devenit un clişeu al presei occidentale sau, în particular, a celei locale (evident, cea care nu este în proprietatea sa) reflectă totodată un „wishful thinking” cu privire la Italia de astăzi, respectiv ideea că lucrurile se vor îmbunătăţi sensibil, imediat ce italienii vor fi scăpat de marele lor aventurier politic. Nu va fi aşa.

Obsesiva cruciadă anti-Berlusconi trădează în fapt negarea realităţilor complexe ale unui sistem politico-economic învechit, nereformat, marcat de o gerontocraţie politică unică pe continent, de datorii care au depăşit 2000 miliarde de Euro (121% din PIB) şi de un şomaj la nivelul tinerilor care ajunge în unele regiuni ale ţării la 50%. Unele din aceste probleme pot fi legate, direct sau indirect, de funcţionarea deficitară a Uniunii Europene, dar la fel de adevărat este că majoritatea cauzelor declinului îşi au originea în Italia. De pildă, nu este de mirare că precedentul guvern de la Roma, cel mai vârstnic din Uniunea Europeană, cu o medie de 67,25 de ani (!) la momentul învestirii, condus de tehnocratul Mario Monti (70 de ani) şi având cel mai tânăr ministru de 57 de ani, a avut nevoie de sprijinul insistent al „ceva mai experimentatului” preşedinte comunist al Republicii, Giorgio Napolitano (88 de ani) pentru a rezista. Au încercat relativ recent, în luna mai, parlamentarii italieni să voteze un preşedinte de „doar” 74 de ani (Romano Prodi), dar n-au reuşit şi l-au rechemat cu disperare pe Napolitano de acasă pentru un nou mandat, punându-şi în acesta „ultima speranţă” pentru evitarea unei noi crize de sistem. Dar iată şi revelaţia alegerilor parlamentare din iarnă, new-entry-ul în politica italiană: comicul Beppe Grillo, şi el în vârstă de aproape 65 de ani, devenit brusc, cu 25%, liderul opoziţiei. Ce poate ieşi din această combinaţie tragi-comică? Într-o formulare deloc diplomatică, politicianul german Peer Steinbrück îşi exprima acum câteva luni exasperarea faţă de politica populistă de la Roma, spunând că este „îngrozit că în Italia doi clovni au câştigat alegerile”, desigur cu referire la liderii partidelor aflate pe locurile doi şi trei în opţiunile alegătorilor, respectiv Grillo şi Berlusconi.

Cum şi de ce s-a ratat aşa-zisa „generaţie pierdută” a Italiei, unde sunt liderii de 40-50 de ani care dau de regulă energia, entuziasmul, creativitatea şi avansul oricărei societăţi? În business? În cariere profesionale? În alte forme de expresie societală, non-politice? Explicaţiile pot fi multiple şi nu neapărat exhaustive. Îndepărtarea partidelor italiene de societatea reală, monopolizarea politicii de către grupuri mici, închise, care s-au perpetuat în Parlament şi au blocat poziţii cheie din cadrul partidelor şi al sistemului de guvernământ, o anumită frivolitate a modelului educaţional al generaţiilor mai tinere, puţin interesate de politică, toate acestea au făcut ca, la fiecare rând de alegeri, „oferta de cadre” să fie în linii mari aceeaşi, de mai bine de douăzeci de ani.

După eşecul partidelor tradiţionale (istorice) de a rezista competiţiei electorale şi asaltului Grupului Mediaset, practic de la începutul anilor ’90 şi după ieşirea din scenă a lui Giulio Andreotti în urma scandalului Mani Pulite, sistemul politic italian nu a mai produs sau selectat lideri de anvergură, cu vocaţie europeană, de tipul, să zicem, al lui Alcide de Gasperi. Formulele guvernamentale găsite au fost conjuncturale şi au avut mai mereu aerul unor improvizaţii care stau să cadă în orice moment.

Ajuns la 77 de ani, desemnat de patru ori în carieră premier (totalizând nouă ani ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri), prima dată în 1994, ulterior în 2001 şi 2005, ultima oară în 2008, condamnat definitiv de Curtea de Casaţie şi aproape hulit de o mare parte a naţiunii italiene, Berlusconi iese urât din scenă. Spumosului magnat media, patron de club de fotbal, organizator de petreceri deocheate şi în timpul liber politician de succes i se aşteaptă şi prezice ieşirea definitivă din viaţa politică. Surprizele nu sunt excluse, dar şansele de a supravieţui politic şi de data aceasta sunt tot mai mici. La sfârşitul lunii octombrie, plenul Senatului va vota probabil excluderea liderului şi fondatorului PdL (Il Popolo della Libertá) din Parlament, după ce votul preliminar din Comisie a fost semnalul că legea va fi aplicată şi nu mai e nimic de făcut pentru tergiversarea cazului sau pentru salvarea politică a lui Berlusconi, condamnat la un de închisoare (cu suspendarea executării sentinţei privative de libertate) pentru evaziune fiscală. Mai mult decât atât, dacă nu se schimbă legislaţia actuală, de altfel abia adoptată în 2012, Berlusconi nu va mai avea nici dreptul să candideze la următoarele alegeri. Povestea lui politică se apropie aşadar de final. Dar nu şi declinul politic, economic şi social al Italiei.

Fireşte, nu putem şti astăzi cu precizie cum va arăta Italia de mâine, dacă îşi vor compensa deficitele, cine va fi the rising star în politica ţării după plecarea lui Berlusconi şi inevitabila retragere a generaţiei actuale sau cum va reuşi Bruxelles-ul să depăşească starea de malaise în care s-a scufundat proiectul european, după eşecul Tratatului Constituţional din 2005. Ceea ce ştim însă cu certitudine este că nici criza, nici soluţiile nu depind de prezenţa sau de eliminarea unui om din viaţa politică, oricât de benefic sau de malefic ar fi, ci de un set de diagnoze şi de politici care să (re)capaciteze entuziasmul, speranţele şi energiile individuale dintr-o societate, deci de un proiect credibil. Poate sună cam moralizator, dar fiecare generaţie trebuie să vină cu propriul ei proiect, fie el politic, economic sau socio-cultural. Mi-e greu să cred că Italia mai poate aştepta un (alt) proiect de la o generaţie politică născută literalmente înaintea sau în timpul celui de-al doilea război mondial.

Nici prima republică italiană (1946-1992), nici a doua (1992-prezent) nu au excelat prin stabilitate guvernamentală şi satisfacţie populară faţă de leadershipul politic al ţării, cu câteva excepţii. Cei 26 de premieri care au condus 62 de cabinete, în 67 de ani de democraţie postbelică, sunt semnul unei fragilităţi cronice a regimului parlamentar de la Roma. Mulţi spun că, la urma urmei, o economie sănătoasă poate să funcţioneze bine şi fără politică (vezi Belgia, care a stat aproape doi ani cu guvern interimar), dar atunci când nici una, nici alta nu mai merg cum trebuie, apar semne legitime de îngrijorare.

Curând, pe 22 octombrie, se vor împlini 91 de ani de la Marşul asupra Romei, prin care viitorul dictator Benito Mussolini şi Partidul Naţional Fascist preluau puterea asupra unei ţări epuizate şi exasperate de declin economic, şomaj, corupţie şi crize politice. Votul masiv de pe 24-25 februarie a.c. pentru comediantul anti-sistem Beppe Grillo şi „Mişcarea de 5 Stele” nu e de bun augur. Lumea s-a schimbat, fără îndoială, dar e bine din când în când să ne amintim lecţiile trecutului.

Articol aparut si in Revista 22

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. Rodeo spune:

    Faptul ca Beppe Grillo este de meserie comedian, clown la circ, muncitor pe vidanjă sau gunoier nu este cu nimic relevant pentru calitatea discursului său politic. Sunt alte criterii, pe care nu le regăsim în acest text. În schimb atacul la persoană discreditează puternic atât obiectivitatea analizei cât și credibilitatea autorului.

  2. Ștefan A. spune:

    A pune egal intre Mussolini (membru de vaza a Partidului Socialist Italian si director a ziarului socialist Avanti in 1912 ) devenit sef al Partidului National Fascist (1921) si comicul Beppe Grillo cu “miscarea 5 stele” e o proba de necunoastere a realitatilor trecute si prezente italiene.
    - Mussolini devine dictator pe fondul unui analfabetism covirsitor , a unei saracii si coruptii multilateral difuse .
    Grillo nu are un trecut politic , nu a fost si nu este un angajat de stat ( “marii” politicieni italieni de azi si cu exceptia lui Berlusconi sint toti si in totalitate fosti sau prezenti angajati de stat . Perpetu si din frageda tinerete) (exact ca in RO de azi)
    Nu propune partidul unic , nici executarea “dusmanilor” , nici controlul guvernativ al presei . Nu pretinde nici macar suprematia statului fata de cetatean (partidul fascist a fost maestru in astfel de decizii care au provocat sute de mii de morti)
    - Italia e condusa de o gerontocratie egala (ca interese) cu conducerea sovietica din perioada URSS . Puterea de dragul puterii si “apararea” privilegilor de casta , grup sau mioritic “gasca”. (acest termen e proprietatea unui domn actualmente presedinte de tara :) )
    Sa privim un pic istoria recenta :
    1- In 1992 , Italia nu gaseste cumparatori pentru doua licitatii consecutive de titluri de stat . Desi oferea 15 % dobinda ( !!!!! ) Guvernul “tehnic” condus de Amato e nevoit sa realizeze doua rectificari bugetare monstruoase , de echivalent a 45 miliarde euro. 2/3 bazat pe noi taxe , impozite , crestere de accise , introducerea taxei pe locuinte , hale , birouri , terenuri dar si prelevarea fortata a 0,6 % din toate conturile curente existente in Italia . Falimentul de stat vine evitat in ultimul moment .
    2- In aceiasi perioada , parchetul italian are in desfasurare o ancheta numita “mani pulite” . In 2 ani aceasta va aresta peste 1.100 persoane (majoritar politicieni si la toate nivelurile) , va demonstra juritic si mai presus de oricare dubiu ca clasa politica italiana era corupta pina in maduva oaselor . 10 % spaga obligatorie la ORICARE contract cu statul (central sau local) . Bettino Craxi , sef al PSI (partidul socialist italian) va fugi in Tunisia pentru a nu executa 6 ani de puscarie in urma unei condamne definitive si irevocabile pentru coruptie (in numele partidului dar si a lui personal) .
    - Conform actelor judiciare , principalul “donator ” al partidului si a conducatorului e un oarecare :) Silvio Berlusconi . Pentru a nu patii aceasi soarta ca fostul lui ” luceafar politic “, imediat ajuns la putere va produce o cantitate impresionanta de legi “ad personam” prin care se decide ca nu poate fi judecat cit timp este pe o functie publica , reduce termenul de prescriptie pentru faptele pentru care e anchetat (sau judecat) . Mai da si o admistie (juritica dar si fiscala) prin care salveaza o mare de angajati publici sus-pusi de puscarie , “albeste juritic” o gramada de “capitalisti” cu bani la negru peste hotare si care toti impreuna ca drept recunostinta , vor sustine puternic partidul personal a acestuia .
    - In 1990 , cheltuielile bugetare italiene erau de echivalent a 650 miliarde euro cu o presiune fiscala de 40 % . Azi , dupa 23 de ani sint umflate la 850 miliarde euro cu o presiune fiscala de 47 % . (date institutul italian de statistica si banca centrala italiana )
    Daca facem un pas inapoi , in 1980 , datoria publica italiana era de doar 60 % PIB . La o presiune fiscala ajunsa de 30 %. In schimb , aveau deja construiti peste 3.500 km de autostrazi , totalitatea spitaleor modernizate si eficiente , analfabetismul eradicat , apa potabila si canalizarea in toate comunele si orasele , o economie extraordinar de puternica bazata pe IMM . (primul loc mondial ca numar de IMM la mia de locuitori)
    3- Din 1981 incepe perioada politica numita generic CAF . (Craxi , Andreotti , Forlani) . Ca performanta si in doar 10 ani de guvernare se obtine dublarea datoriei publice (la 120 % PIB ) dar fara efecte vizibile in infrastructura . E perioada cind statul devine o masina de incasat bani si sadisfacut “clientela” . Presiunea fiscala creste si ea la 38% . Ce a urmat , aveti descris la punctul 1 si 2 .
    Actualmente datoria publica italiana e de 2.060 miliarde euro (datele bancii centrale) sau 130 % PIB .
    Deci , o combinatie de factori ca lipsa reformelor structurale (imposibil de facut de o clasa politica corupta , avida de putere si mentinerea privilegilor ) , perpetuarea unu sistem bugetar supradimenionat si absolut ineficient , cheltuirea resurselor financiare pentru clientela politica si marirea anuala a datoriei publice cu implicita marire si a presiunii fiscale (dobinda la datoria publica costa si mult) duce inevvitabil la aparitia altor forte politice .
    In oricare democratie de pe acesta planeta .
    Iar pina la proba contrara , Miscarea 5 stele e UNICA adevara opozitie italiana la un sistem corupt si in agonie dar dispus la orice pentru a se mentine si perpetua .
    PS . Cum va explicati ca acest partid , fara nici o coalitie cu alte forte , fara finantare publica (foarte darnica cu partidele din coalitia actuala de guvernare ) , fara acces la presa scrisa sau pe sticla a reusit sa atraga 25 % din votuile alegatorilor italieni ? Sint cumva acesti alegatori cretini sau sint satui de aceiasi politicieni ancorati pe viata pe posturi si grijulii doar cu ei insisi , familia , prietenii si “donatorii” ?

  3. Stimate,

    d-le Stefan A.

    Cu siguranta ca, Beppe Grillo nu este asemeni lui Musolini, dar nu este nici politician-tehnocrat, capabil de a construi un proiect pentru o ,,noua generatie” politica, care sa scoata tara din criza.Nu vedeti ce asemanari izbitoare exista intre clasa politica italiana si romineasca, ambele ducind la faliment tarile ,,administrate”?Ambele sint compuse din comedianti, cintareti,etc., fara nici o expertiza economica, ajunsi acolo, nici ei nu stiu de ce, afara decit sa se imbogateasca…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)