Home » Global / Europa » Citesti:

Dispare un stat

Dragos C. Mateescu decembrie 3, 2017 Global / Europa
21 comentarii 8,495 Vizualizari

Înainte de toate trebuie să precizez că nu am mai scris despre Turcia în ultimele șaisprezece luni din cauza faptului că nu au existat chestiuni majore care să merite efortul analitic după tentativa de lovitură de stat din 15-16 iulie 2016. Evenimentele și evoluțiile ulterioare pur și simplu au confirmat validitatea tuturor avertismentelor lansate de mine în articolele precedente publicate aici. Turcia a devenit, într-adevăr, o prizonieră a unui regim extrem de autoritar și corupt. Politica internă și externă a țării sunt astăzi subordonate agendei regimului actual care, la rândul ei, este dominată până la sufocare de grijile persoanei președintelui și ale unui cerc restrâns de colaboratori.

Acest cerc este compus nu neapărat din admiratori fanatici ai liderului, ci mai degrabă din oameni foarte interesați ca domnia acestuia să nu se termine. Colaborând ani de zile cu puterea, acești oameni s-au compromis atât de mult încât nu mai pot nici măcar să trădeze. Iar sfârșitul actualului regim ar însemna și sfârșitul lor ca cetățeni liberi. Situația este atât de serioasă încât îndrăznesc să afirm că o eventuală cădere a regimului actual, dacă va avea loc, nu va putea duce printr-o tranziție pașnică la o „normalizare” a statului turc. Cel puțin nu fără convulsii majore, posibil marcate de violență și de o destabilizare a statului dincolo de ce se poate imagina acum. Iar o Turcie destabilizată ar fi un dezastru cu consecințe greu de calculat și de controlat la nivel regional și chiar global. Oricât ne-am dori să vedem libertățile individuale și statul de drept instaurate în această țară, calculul rece al politicii externe ar putea cere ca regimul să supraviețuiască măcar până va putea avea parte de un sfârșit care să nu deranjeze prea mult.

Din punctul meu de vedere, este deci absolut esențial ca factorii de decizie din politica europeană și românească să înțeleagă un aspect crucial, despre care am scris în repetate rânduri: cazul de corupție din decembrie 2013 reprezintă borna dincolo de care nu se mai poate vorbi de congruență, nici măcar complementaritate, între agenda regimului Erdoğan și cea a Turciei. În cazul respectiv, cel mai mare din istoria țării, era vorba despre milioane de dolari primiți drept mită de patru miniștri din guvernul condus la acea vreme de premierul Erdoğan dar și de unul din fii acestuia. Au rămas în memoria colectivă turcească aspectele anecdotice de atunci. Aproximativ 4.5 milioane de dolari au fost găsiți de poliție într-o cutie de pantofi în casa lui Süleyman Aslan, fostul guvernator al băncii de stat Halkbank. Iar pe YouTube încă mai poate fi găsită o secvență dintr-o convorbire telefonică în care un premier panicat îi cerea fiului său, Bilal, să scape de niște sume mari de bani din casă.

Printre altele, ancheta investiga dacă unul din scopurile mitei era facilitarea importurilor de petrol din Iran în schimbul unor cantități mari de aur care să fie apoi valorificat pe diferite piețe regionale, numerarul urmând să ia calea Teheranului. Mecanismul părea a funcționa în acel scop, subminând astfel sancțiunile Statelor Unite la adresa Iranului. Și se pare că a fost pus la punct de către doi foști conducători ai băncii de stat Halkbank, Süleyman Aslan (cel menționat mai sus) și Mehmet Hakan Atilla, cu participarea decisivă ca om de legătură a unui anume Reza Zarrab, un tânăr om de afaceri cu cetățenie triplă (azeră, turcă și iraniană). Toți cei implicați erau apropiați ai lui Erdoğan iar Zarrab a fost chiar premiat la un moment dat de guvern pentru activitatea sa comercială.

Cazul nu a mai ajuns în justiție pentru că a fost stopat de către partidul de guvernământ. Subordonându-se astfel problemelor liderului său, AKP-ul a împiedicat o anchetă parlamentară și a pornit o adevărată vânătoare a procurorilor și polițiștilor care inițiaseră cazul judiciar dar și a jurnaliștilor care investigau chestiunea. Toți acei oameni au fost declarați ca fiind colaboratori activi într-o conspirație pusă la cale din Statele Unite de către clericul Fetullah Gülen împotriva AKP, împotriva regimului Erdoğan, împotriva Turciei.

Gruparea Gülen, detestată deja de mulți turci seculariști pentru orientarea sa conservatoare, asigurase sprijinul esențial de care avusese nevoie Erdoğan, un fost primar de succes al Istanbulului dar politician mai degrabă obscur în anii ’90, pentru a deveni ceea ce urma să fie după 2001. Liderul AKP a început o distanțiere de Gülen undeva în perioada 2009-2010, gest pentru care nu există încă o explicație solid documentată. Cert este însă faptul că legile promovate atunci în domeniul educației de către guvern au incomodat foarte mult activitatea instituțiilor private de învățământ ale grupării Gülen, ceea ce a afectat serios finanțarea proiectelor sale. Conflictul părea a fi atins apogeul prin declanșarea cazului de corupție din decembrie 2013. La începutul lui 2014 Erdoğan lansa o campanie masivă împotriva „statului paralel”, sintagmă prin care liderul și partidul său se referă la structurile constituite de către „membrii grupării Gülen” pentru a infiltra instituțiile statului turc. Tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 avea să ducă la oficializarea campaniei ca una împotriva „oranizației teroriste Fetullah Gülen” (acronim turcesc FETÖ).

Aflat într-un declin evident de popularitate în prima parte a lui 2015, AKP-ul a pierdut majoritatea parlamentară la alegerile generale din ziua de 7 iunie a acelui an, când partidul pro-kurd HDP a înregistrat o victorie fără precedent, reușind să depășească pragul electoral uriaș de 10% și să intre în parlament cu 13 procente. Imediat s-a redeclanșat conflictul militar cu PKK-ul și o campanie mediatică masivă împotriva kurzilor. Zeci de localități din sud-estul Turciei, acolo unde kurzii reprezintă o majoritate covârșitoare, au fost blocate de către Jandarmeria care vâna militanții PKK și ai altor organizații afiliate acesteia. Alegerile repetate la 1 noiembrie 2015, în condiții de maximă insecuritate publică și exacerbare a discursului anti-kurd, au dus la recâștigarea majorității parlamentare de către AKP, HDP-ul rămânând totuși cea de-a treia forță în legislativ. Campania împotriva kurzilor și a reprezentanților lor politici a continuat însă neabătută și partidul lor este practic decapitat. Parlamentarii cei mai reprezentativi ai HDP au fost închiși și acuzați de colaborare cu PKK deși procesele respective nu au început nici până azi.

După tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, FETÖ este și el adăugat pe lista inamicilor regimului. Epurările masive, care continuă și astăzi, din aparatul birocratic, diplomatic și de securitate, din justiție, educație, sănătate și din administrațiile locale urmăresc să le curețe de simpatizanți ai HDP-PKK și ai FETÖ. De multe ori cad victime și opozanți vocali ai regimului care sunt acuzați și arestați și pentru colaborare cu cele două entități deși dovezile care să susțină astfel de acuzații întârzie să apară.

De fapt, justiția nu mai există în Turcia, actul judiciar fiind invariabil subordonat luptei regimului împotriva inamicilor săi. Nici politică externă nu mai are această țară. Relațiile cu Uniunea Europeană și cu unele din statele ei membre, mai ales cu Germania, dar și cu Stalele Unite sunt la cel mai jos nivel pentru că în acele țări au emigrat fără a fi fost încă extrădați procurorii principali care instrumentau cazul de corupție din decembrie 2013 și mulți militanți kurzi (Germania) dar și nemesisul regimului de la Ankara, Fetullah Gülen și apropiați ai săi (Statele Unite). Politica regională a Ankarei este ghidată și ea de obsesiva sa opoziție față de constituirea oricărei entități politice kurde, autonome sau independente, în Irak și Siria. Numai că norii încep să se adune și furtuna nu e departe.

Pentru motive încă neclare, Reza Zarrab a ajuns în Statele Unite, la Miami, unde a fost arestat în martie 2016. În aceeași lună era arestat la New York și fostul șef de la Halkbank, Mehmet Hakan Atilla. De atunci au început durerile mari de cap pentru actorii principali de la Ankara. Procurorii americani au deschis un dosar stufos în care cei doi arestați sunt acuzați de conceperea și punerea în funcțiune a schemei prin care eludau sancțiunile Statelor Unite împotriva Iranului. Ca urmare a unor schimbări majore de personal după instalarea la Casa Albă a lui Donald Trump, acum se ocupă alți procurori de acest caz dar el a continuat și procesul a început de curând la New York. Însă, crucial, Zarrab nu este parte din proces ca acuzat, ci ca martor împotriva lui Atilla, acceptând să coopereze necondiționat cu procurorii. Iar informațiile care ajung în presă sunt spectaculoase.

Conform surselor jurnaliștilor americani, Zarrab ar fi declarat la proces că el doar opera schema petrol-contra-aur și că cel care a pus-o la punct era chiar Süleyman Aslan în calitate de guvernator al Halkbank. Schema ar fi fost aprobată, deși cu rețineri dovedite, de către Atilla, care era atunci președinte al consiliului de administrație de la Halkbank. Iar aprobarea lui Atilla ar fi venit abia după ce acesta s-a lămurit, spune Zarrab, că schema respectivă fusese comandată de însuși Erdoğan.[i] Ankara răspunde de săptamâni bune cu o campanie masivă de presă și diplomatică în care acuză că FETÖ controlează sistemul judiciar și administrația americane. Este, fără îndoială, cea mai neagră pagină din toată istoria relațiilor dintre cele două țări.

Dacă procesul de la New York va stabili indubitabil că eludarea sancțiunilor SUA împotriva Teheranului au fost politică de stat la Ankara, amenzile impuse ar putea duce la mult mai mult decât prăbușirea Halkbank. Autoritatea americană de resort ar putea anula licența pentru folosirea dolarului de către această bancă și alte instituții bancare de stat din Turcia, despre care se crede că ar fi implicate. Asta ar duce la un dezastru în condițiile în care moneda și economia Turciei sunt deja într-o stare precară. Efectele interne ar putea fi și mai ample prin corelare cu alt scandal, declanșat după dezvăluirile din cazul Paradise Papers. Kemal Kılıçdaroğlu, liderul principalului partid de opoziție CHP, a făcut publice conturi de bancă și date de transfer care arată că membri ai familiei Erdoğan și înalți demnitari din subordinea sa au ascuns milioane de dolari în paradisul fiscal din Insula Man, teritoriu britanic dar non-UE din Marea Irlandei. S-ar putea ca în felul acesta să se fi revelat întreg circuitul istoric al mitei de la Ankara.

Bineînțeles că parlamentul turc dominat de AKP a blocat și acum o investigație privind noul caz. Mai mult, „justiția” a reacționat prompt, declanșând anchetarea tuturor parlamentarilor CHP care, fără îndoială, vor rămâne fără imunitate parlamentară și ar putea fi chiar arestați în zilele sau săptămânile următoare. În aceste condiții, cu mulți parlamentari HDP deja întemnițați, nu mai poate fi vorba nici despre posibilitatea unor alegeri libere și corecte în 2019 (dacă nu mai devreme). Asta deși starea economiei și unele sondaje de opinie nu dau multe speranțe guvernului AKP și liderului său că se pot menține la putere în condiții normale de competiție electorală. Comunitatea internațională va trebui astfel să constate la un moment dat că Turcia pur și simplu nu mai există ca stat, ci a devent o rețea instituțională în care armata, poliția, jandarmeria, sistemul judiciar, parlamentar și cel diplomatic funcționează în primul rând pentru a-l apăra pe lider. Zilele, săptămânile și lunile următoare vor arăta dacă aceste temeri sunt întemeiate dar situația este foarte complicată iar previziunile foarte dificile.

Majoritatea populației detestă atât PKK-ul cât și pe güleniști. Ambele entități au o istorie lungă de subminare a statului turc iar un Erdoğan angajat în lupta împotriva lor rămâne popular. În plus, este greu de crezut că vor apărea falii în AKP, unde controlul Șefului (reis în limba turcă) este practic total. Dar nici nu avem de-a face cu o oligarhie similară celei care conduce Rusia lui Putin. Disensiuni ar putea apărea pe fondul deteriorării anunțate a situației economice, când foamea de profit va trimite susținătorii avuți și necompromiși ai regimului către altă tabără. Este posibil și ca electoratul fidel regimului să fie imun la scandalurile multiple de corupție și să continue să sprijine guvernul la următorul scrutin. Cu toate că puterea va încerca și de această dată să manipuleze rezultatul alegerilor viitoare, numărul susținătorilor puterii ar putea scădea decisiv doar dacă situația lor economică va fi afectată. Asta în ciuda faptului că guvernul cheltuie cu măsuri de protecție socială mai mult decât oriunde în lume.

Drepturile omului nu contează foarte mult pentru majoritatea populației, într-o țară unde cultura politică este dominată de naționalismul conservator etno-religios, hrănit de un stat laic doar cu numele încă de la fondarea sa. Iar naționalismul acesta conservator are un miez Eurasianist care acum se manifestă liber și domină logica politicii externe. Totuși, chiar și analiștii ultra-Eurasianiști și ultra-islamo-naționaliști care vorbesc în media au dificultăți atunci când încearcă să justifice avantajele propriilor scenarii pentru prosperitatea Turciei.

Integrarea în Uniunea Europeană, deși minimalizată și chiar ridiculizată acum în discursul oficial al puterii, pare a crește surprinzător în popularitate conform ultimelor sondaje dintre cele în care încă mai putem avea încredere. Acest fenomen sugerează într-o anumită măsură faptul că populația dezaprobă atitudinea guvernului turc față de Uniune, cetățenii părând a realiza că economia țării nu poate decât să sufere dacă relațiile ei cu Europa se vor înrăutăți și mai mult. Exporturile și importurile Turciei către/din țările europene domină comerțul său exterior. Capitalul european este și el dominant pe lista investițiilor străine în Turcia, de care această țară depinde pentru a putea funcționa.

Unele sondaje arată și că populația nu aprobă nici politica Ankarei în context regional, unde practic nu mai are prieteni în afara Qatarului. Rusia și Iranul sunt doar parteneri ocazionali într-un proiect care nu pare a aduce nimic bun Turciei și este conceput mai degrabă pentru a asigura un rol determinant pentru Rusia în Levant. Numai că Moscova nici măcar nu recunoaște PKK-ul drept organizație teroristă și susține, la fel ca și Washington-ul, o soluție politică post-conflict în Siria care să includă un oarecare grad de autonomie pentru o entitate kurdă.

Având în vedere și performanțele negative din alte domenii, cum ar fi educația, unde simt personal efectele in mod direct, finanțele (căderea lirei este dramatică) sau agricultura (asistăm la colapsul încet dar sigur al zootehniei), se poate spune că Turcia este guvernată falimentar. Niște alegeri libere și corecte chiar la acest moment ar duce, într-o țară normală, la sfârșitul regimului actual. Dar, în logica prezentată mai sus, Turcia pur și simplu nu mai este statul acela care era cu câțiva ani în urmă. Și s-ar putea să nu supraviețuiască pentru a-și celebra centenarul, așa cum avertizam într-un capitol dintr-o carte publicată anul trecut la București.ii

Bineînțeles că Erdoğan ar putea face încă o voltă politică radicală, dintre cele cu care ne-a obișnuit în ultimul deceniu, devenind, de exemplu, un european sadea peste noapte și promovând integrarea Turciei în Uniune, așa cum a făcut-o până prin 2009. Ar putea redeveni reformistul radical de atunci, cu același pragmatism politic. Vizita de săptămâna viitoare în Grecia, prima a unui șef de stat turc în 65 de ani, ar putea marca chiar începutul unei astfel de strategii. Iar masa de susținători n-ar crâcni. Dar ce ar face atunci cu Rusia și procesul de pace din Siria patronat de Moscova la Astana? Ar putea el păstra sprijinul Eurasianiștilor conservatori, naționaliști etno-religioși, pentru care Islamul este mai important chiar decât pâinea? Și, dacă nu-l păstrează, cine îl va susține într-o țară în care naționalismul este și el o religie? Într-o societate în care extremismul este normalitate, cum poți fi normal într-o logică ghiaură?

Mai mult, cum poți redeveni interlocutor relativ normal al unor lideri relativ normali din lumea largă atunci când se va dovedi indubitabil că ai patronat ca șef de stat o schemă de îmbogățire ilicită de care au profitat cei din cercul tău politic și economic? Ei, normalii enervanți, vor simți un discomfort pe care tu însuți l-ai creeat. Și atunci, cel mai probabil, vei alege mai degrabă să te închizi în tine însuți și să închizi și țara ta în același sine personal. Cam asta se prefigurează aici, în această Turcie care moare accelerat poate tocmai pentru că nu a învățat niciodată să existe dincolo de obsesia naționalismului etno-religios și de patronajul unor tutori mereu morocănoși care au cătănit-o de-a lungul întregii sale istorii aproape centenare.

Succesul de care s-a bucurat inițial Erdoğan s-a datorat și avântului reformist pe care l-a promovat în primul său mandat de premier. Șansa de a schimba ceva fundamental în bine a fost însă iremediabil irosită prin tot ce s-a întâmplat după decembrie 2013. Chiar și dacă regimul său se va termina fără convulsii majore, Turcia va rămâne aceeași de dinainte de 2002: un stat profund corupt și autoritar, acceptat de o societate în care cultura politică dominantă pare anchilozată în logica totalitarismelor interbelice. Epoca Erdoğan doar a facilitat manifestarea, uneori sălbatică, a acestor tare istorice din care regimul său s-a hrănit și continuă să se hrănească mai bine și mai fățiș decât toate cele de dinaintea sa.

Izmir, 3 decembrie 2017

NOTE___________________

i – Pentru detalii vezi, dintre multe alte surse din presa internațională, analiza publicată de Amberin Zaman, „Zarrab fingers Erdogan in NY trial bombshell”, Al-Monitor, 30.11.2017, https://www.al-monitor.com/pulse/originals/2017/11/turkey-defensive-reza-zarrab-testifies.html

ii – Dragoş C. MATEESCU, (2016) “Instabilitatea Turciei etnocratice în context regional”, în Faţa întunecată a globalizării: războaie civile, state eşuate şi radicalizare religioasă în lumea contemporană, editată de Ş.F. Cioculescu, O. Manea and S. Petre, București, Editura Rao, pp. 163-191. ISBN: 606-8516-30-1.

Dispare un stat

Dragoș C. Mateescu

Izmir, 3 decembrie 2017

Înainte de toate trebuie să precizez că nu am mai scris despre Turcia în ultimele șaisprezece luni din cauza faptului că nu au existat chestiuni majore care să merite efortul analitic după tentativa de lovitură de stat din 15-16 iulie 2016. Evenimentele și evoluțiile ulterioare pur și simplu au confirmat validitatea tuturor avertismentelor lansate de mine în articolele precedente publicate aici. Turcia a devenit, într-adevăr, o prizonieră a unui regim extrem de autoritar și corupt. Politica internă și externă a țării sunt astăzi subordonate agendei regimului actual care, la rândul ei, este dominată până la sufocare de grijile persoanei președintelui și ale unui cerc restrâns de colaboratori.

Acest cerc este compus nu neapărat din admiratori fanatici ai liderului, ci mai degrabă din oameni foarte interesați ca domnia acestuia să nu se termine. Colaborând ani de zile cu puterea, acești oameni s-au compromis atât de mult încât nu mai pot nici măcar să trădeze. Iar sfârșitul actualului regim ar însemna și sfârșitul lor ca cetățeni liberi. Situația este atât de serioasă încât îndrăznesc să afirm că o eventuală cădere a regimului actual, dacă va avea loc, nu va putea duce printr-o tranziție pașnică la o „normalizare” a statului turc. Cel puțin nu fără convulsii majore, posibil marcate de violență și de o destabilizare a statului dincolo de ce se poate imagina acum. Iar o Turcie destabilizată ar fi un dezastru cu consecințe greu de calculat și de controlat la nivel regional și chiar global. Oricât ne-am dori să vedem libertățile individuale și statul de drept instaurate în această țară, calculul rece al politicii externe ar putea cere ca regimul să supraviețuiască măcar până va putea avea parte de un sfârșit care să nu deranjeze prea mult.

Din punctul meu de vedere, este deci absolut esențial ca factorii de decizie din politica europeană și românească să înțeleagă un aspect crucial, despre care am scris în repetate rânduri: cazul de corupție din decembrie 2013 reprezintă borna dincolo de care nu se mai poate vorbi de congruență, nici măcar complementaritate, între agenda regimului Erdoğan și cea a Turciei. În cazul respectiv, cel mai mare din istoria țării, era vorba despre milioane de dolari primiți drept mită de patru miniștri din guvernul condus la acea vreme de premierul Erdoğan dar și de unul din fii acestuia. Au rămas în memoria colectivă turcească aspectele anecdotice de atunci. Aproximativ 4.5 milioane de dolari au fost găsiți de poliție într-o cutie de pantofi în casa lui Süleyman Aslan, fostul guvernator al băncii de stat Halkbank. Iar pe YouTube încă mai poate fi găsită o secvență dintr-o convorbire telefonică în care un premier panicat îi cerea fiului său, Bilal, să scape de niște sume mari de bani din casă.

Printre altele, ancheta investiga dacă unul din scopurile mitei era facilitarea importurilor de petrol din Iran în schimbul unor cantități mari de aur care să fie apoi valorificat pe diferite piețe regionale, numerarul urmând să ia calea Teheranului. Mecanismul părea a funcționa în acel scop, subminând astfel sancțiunile Statelor Unite la adresa Iranului. Și se pare că a fost pus la punct de către doi foști conducători ai băncii de stat Halkbank, Süleyman Aslan (cel menționat mai sus) și Mehmet Hakan Atilla, cu participarea decisivă ca om de legătură a unui anume Reza Zarrab, un tânăr om de afaceri cu cetățenie triplă (azeră, turcă și iraniană). Toți cei implicați erau apropiați ai lui Erdoğan iar Zarrab a fost chiar premiat la un moment dat de guvern pentru activitatea sa comercială.

Cazul nu a mai ajuns în justiție pentru că a fost stopat de către partidul de guvernământ. Subordonându-se astfel problemelor liderului său, AKP-ul a împiedicat o anchetă parlamentară și a pornit o adevărată vânătoare a procurorilor și polițiștilor care inițiaseră cazul judiciar dar și a jurnaliștilor care investigau chestiunea. Toți acei oameni au fost declarați ca fiind colaboratori activi într-o conspirație pusă la cale din Statele Unite de către clericul Fetullah Gülen împotriva AKP, împotriva regimului Erdoğan, împotriva Turciei.

Gruparea Gülen, detestată deja de mulți turci seculariști pentru orientarea sa conservatoare, asigurase sprijinul esențial de care avusese nevoie Erdoğan, un fost primar de succes al Istanbulului dar politician mai degrabă obscur în anii 90, pentru a deveni ceea ce urma să fie după 2001. Liderul AKP a început o distanțiere de Gülen undeva în perioada 2009-2010, gest pentru care nu există încă o explicație solid documentată. Cert este însă faptul că legile promovate atunci în domeniul educației de către guvern au incomodat foarte mult activitatea instituțiilor private de învățământ ale grupării Gülen, ceea ce a afectat serios finanțarea proiectelor sale. Conflictul părea a fi atins apogeul prin declanșarea cazului de corupție din decembrie 2013. La începutul lui 2014 Erdoğan lansa o campanie masivă împotriva „statului paralel”, sintagmă prin care liderul și partidul său se referă la structurile constituite de către „membrii grupării Gülen” pentru a infiltra instituțiile statului turc. Tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 avea să ducă la oficializarea campaniei ca una împotriva „oranizației teroriste Fetullah Gülen” (acronim turcesc FETÖ).

Aflat într-un declin evident de popularitate în prima parte a lui 2015, AKP-ul a pierdut majoritatea parlamentară la alegerile generale din ziua de 7 iunie a acelui an, când partidul pro-kurd HDP a înregistrat o victorie fără precedent, reușind să depășească pragul electoral uriaș de 10% și să intre în parlament cu 13 procente. Imediat s-a redeclanșat conflictul militar cu PKK-ul și o campanie mediatică masivă împotriva kurzilor. Zeci de localități din sud-estul Turciei, acolo unde kurzii reprezintă o majoritate covârșitoare, au fost blocate de către Jandarmeria care vâna militanții PKK și ai altor organizații afiliate acesteia. Alegerile repetate la 1 noiembrie 2015, în condiții de maximă insecuritate publică și exacerbare a discursului anti-kurd, au dus la recâștigarea majorității parlamentare de către AKP, HDP-ul rămânând totuși cea de-a treia forță în legislativ. Campania împotriva kurzilor și a reprezentanților lor politici a continuat însă neabătută și partidul lor este practic decapitat. Parlamentarii cei mai reprezentativi ai HDP au fost închiși și acuzați de colaborare cu PKK deși procesele respective nu au început nici până azi.

După tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, FETÖ este și el adăugat pe lista inamicilor regimului. Epurările masive, care continuă și astăzi, din aparatul birocratic, diplomatic și de securitate, din justiție, educație, sănătate și din administrațiile locale urmăresc să le curețe de simpatizanți ai HDP-PKK și ai FETÖ. De multe ori cad victime și opozanți vocali ai regimului care sunt acuzați și arestați și pentru colaborare cu cele două entități deși dovezile care să susțină astfel de acuzații întârzie să apară.

De fapt, justiția nu mai există în Turcia, actul judiciar fiind invariabil subordonat luptei regimului împotriva inamicilor săi. Nici politică externă nu mai are această țară. Relațiile cu Uniunea Europeană și cu unele din statele ei membre, mai ales cu Germania, dar și cu Stalele Unite sunt la cel mai jos nivel pentru că în acele țări au emigrat fără a fi fost încă extrădați procurorii principali care instrumentau cazul de corupție din decembrie 2013 și mulți militanți kurzi (Germania) dar și nemesisul regimului de la Ankara, Fetullah Gülen și apropiați ai săi (Statele Unite). Politica regională a Ankarei este ghidată și ea de obsesiva sa opoziție față de constituirea oricărei entități politice kurde, autonome sau independente, în Irak și Siria. Numai că norii încep să se adune și furtuna nu e departe.

Pentru motive încă neclare, Reza Zarrab a ajuns în Statele Unite, la Miami, unde a fost arestat în martie 2016. În aceeași lună era arestat la New York și fostul șef de la Halkbank, Mehmet Hakan Atilla. De atunci au început durerile mari de cap pentru actorii principali de la Ankara. Procurorii americani au deschis un dosar stufos în care cei doi arestați sunt acuzați de conceperea și punerea în funcțiune a schemei prin care eludau sancțiunile Statelor Unite împotriva Iranului. Ca urmare a unor schimbări majore de personal după instalarea la Casa Albă a lui Donald Trump, acum se ocupă alți procurori de acest caz dar el a continuat și procesul a început de curând la New York. Însă, crucial, Zarrab nu este parte din proces ca acuzat, ci ca martor împotriva lui Atilla, acceptând să coopereze necondiționat cu procurorii. Iar informațiile care ajung în presă sunt spectaculoase.

Conform surselor jurnaliștilor americani, Zarrab ar fi declarat la proces că el doar opera schema petrol-contra-aur și că cel care a pus-o la punct era chiar Süleyman Aslan în calitate de guvernator al Halkbank. Schema ar fi fost aprobată, deși cu rețineri dovedite, de către Atilla, care era atunci președinte al consiliului de administrație de la Halkbank. Iar aprobarea lui Atilla ar fi venit abia după ce acesta s-a lămurit, spune Zarrab, că schema respectivă fusese comandată de însuși Erdoğan.i Ankara răspunde de săptamâni bune cu o campanie masivă de presă și diplomatică în care acuză că FETÖ controlează sistemul judiciar și administrația americane. Este, fără îndoială, cea mai neagră pagină din toată istoria relațiilor dintre cele două țări.

Dacă procesul de la New York va stabili indubitabil că eludarea sancțiunilor SUA împotriva Teheranului au fost politică de stat la Ankara, amenzile impuse ar putea duce la mult mai mult decât prăbușirea Halkbank. Autoritatea americană de resort ar putea anula licența pentru folosirea dolarului de către această bancă și alte instituții bancare de stat din Turcia, despre care se crede că ar fi implicate. Asta ar duce la un dezastru în condițiile în care moneda și economia Turciei sunt deja într-o stare precară. Efectele interne ar putea fi și mai ample prin corelare cu alt scandal, declanșat după dezvăluirile din cazul Paradise Papers. Kemal Kılıçdaroğlu, liderul principalului partid de opoziție CHP, a făcut publice conturi de bancă și date de transfer care arată că membri ai familiei Erdoğan și înalți demnitari din subordinea sa au ascuns milioane de dolari în paradisul fiscal din Insula Man, teritoriu britanic dar non-UE din Marea Irlandei. S-ar putea ca în felul acesta să se fi revelat întreg circuitul istoric al mitei de la Ankara.

Bineînțeles că parlamentul turc dominat de AKP a blocat și acum o investigație privind noul caz. Mai mult, „justiția” a reacționat prompt, declanșând anchetarea tuturor parlamentarilor CHP care, fără îndoială, vor rămâne fără imunitate parlamentară și ar putea fi chiar arestați în zilele sau săptămânile următoare. În aceste condiții, cu mulți parlamentari HDP deja întemnițați, nu mai poate fi vorba nici despre posibilitatea unor alegeri libere și corecte în 2019 (dacă nu mai devreme). Asta deși starea economiei și unele sondaje de opinie nu dau multe speranțe guvernului AKP și liderului său că se pot menține la putere în condiții normale de competiție electorală. Comunitatea internațională va trebui astfel să constate la un moment dat că Turcia pur și simplu nu mai există ca stat, ci a devent o rețea instituțională în care armata, poliția, jandarmeria, sistemul judiciar, parlamentar și cel diplomatic funcționează în primul rând pentru a-l apăra pe lider. Zilele, săptămânile și lunile următoare vor arăta dacă aceste temeri sunt întemeiate dar situația este foarte complicată iar previziunile foarte dificile.

Majoritatea populației detestă atât PKK-ul cât și pe güleniști. Ambele entități au o istorie lungă de subminare a statului turc iar un Erdoğan angajat în lupta împotriva lor rămâne popular. În plus, este greu de crezut că vor apărea falii în AKP, unde controlul Șefului (reis în limba turcă) este practic total. Dar nici nu avem de-a face cu o oligarhie similară celei care conduce Rusia lui Putin. Disensiuni ar putea apărea pe fondul deteriorării anunțate a situației economice, când foamea de profit va trimite susținătorii avuți și necompromiși ai regimului către altă tabără. Este posibil și ca electoratul fidel regimului să fie imun la scandalurile multiple de corupție și să continue să sprijine guvernul la următorul scrutin. Cu toate că puterea va încerca și de această dată să manipuleze rezultatul alegerilor viitoare, numărul susținătorilor puterii ar putea scădea decisiv doar dacă situația lor economică va fi afectată. Asta în ciuda faptului că guvernul cheltuie cu măsuri de protecție socială mai mult decât oriunde în lume.

Drepturile omului nu contează foarte mult pentru majoritatea populației, într-o țară unde cultura politică este dominată de naționalismul conservator etno-religios, hrănit de un stat laic doar cu numele încă de la fondarea sa. Iar naționalismul acesta conservator are un miez Eurasianist care acum se manifestă liber și domină logica politicii externe. Totuși, chiar și analiștii ultra-Eurasianiști și ultra-islamo-naționaliști care vorbesc în media au dificultăți atunci când încearcă să justifice avantajele propriilor scenarii pentru prosperitatea Turciei.

Integrarea în Uniunea Europeană, deși minimalizată și chiar ridiculizată acum în discursul oficial al puterii, pare a crește surprinzător în popularitate conform ultimelor sondaje dintre cele în care încă mai putem avea încredere. Acest fenomen sugerează într-o anumită măsură faptul că populația dezaprobă atitudinea guvernului turc față de Uniune, cetățenii părând a realiza că economia țării nu poate decât să sufere dacă relațiile ei cu Europa se vor înrăutăți și mai mult. Exporturile și importurile Turciei către/din țările europene domină comerțul său exterior. Capitalul european este și el dominant pe lista investițiilor străine în Turcia, de care această țară depinde pentru a putea funcționa.

Unele sondaje arată și că populația nu aprobă nici politica Ankarei în context regional, unde practic nu mai are prieteni în afara Qatarului. Rusia și Iranul sunt doar parteneri ocazionali într-un proiect care nu pare a aduce nimic bun Turciei și este conceput mai degrabă pentru a asigura un rol determinant pentru Rusia în Levant. Numai că Moscova nici măcar nu recunoaște PKK-ul drept organizație teroristă și susține, la fel ca și Washington-ul, o soluție politică post-conflict în Siria care să includă un oarecare grad de autonomie pentru o entitate kurdă.

Având în vedere și performanțele negative din alte domenii, cum ar fi educația, unde simt personal efectele in mod direct, finanțele (căderea lirei este dramatică) sau agricultura (asistăm la colapsul încet dar sigur al zootehniei), se poate spune că Turcia este guvernată falimentar. Niște alegeri libere și corecte chiar la acest moment ar duce, într-o țară normală, la sfârșitul regimului actual. Dar, în logica prezentată mai sus, Turcia pur și simplu nu mai este statul acela care era cu câțiva ani în urmă. Și s-ar putea să nu supraviețuiască pentru a-și celebra centenarul, așa cum avertizam într-un capitol dintr-o carte publicată anul trecut la București.ii

Bineînțeles că Erdoğan ar putea face încă o voltă politică radicală, dintre cele cu care ne-a obișnuit în ultimul deceniu, devenind, de exemplu, un european sadea peste noapte și promovând integrarea Turciei în Uniune, așa cum a făcut-o până prin 2009. Ar putea redeveni reformistul radical de atunci, cu același pragmatism politic. Vizita de săptămâna viitoare în Grecia, prima a unui șef de stat turc în 65 de ani, ar putea marca chiar începutul unei astfel de strategii. Iar masa de susținători n-ar crâcni. Dar ce ar face atunci cu Rusia și procesul de pace din Siria patronat de Moscova la Astana? Ar putea el păstra sprijinul Eurasianiștilor conservatori, naționaliști etno-religioși, pentru care Islamul este mai important chiar decât pâinea? Și, dacă nu-l păstrează, cine îl va susține într-o țară în care naționalismul este și el o religie? Într-o societate în care extremismul este normalitate, cum poți fi normal într-o logică ghiaură?

Mai mult, cum poți redeveni interlocutor relativ normal al unor lideri relativ normali din lumea largă atunci când se va dovedi indubitabil că ai patronat ca șef de stat o schemă de îmbogățire ilicită de care au profitat cei din cercul tău politic și economic? Ei, normalii enervanți, vor simți un discomfort pe care tu însuți l-ai creeat. Și atunci, cel mai probabil, vei alege mai degrabă să te închizi în tine însuți și să închizi și țara ta în același sine personal. Cam asta se prefigurează aici, în această Turcie care moare accelerat poate tocmai pentru că nu a învățat niciodată să existe dincolo de obsesia naționalismului etno-religios și de patronajul unor tutori mereu morocănoși care au cătănit-o de-a lungul întregii sale istorii aproape centenare.

Succesul de care s-a bucurat inițial Erdoğan s-a datorat și avântului reformist pe care l-a promovat în primul său mandat de premier. Șansa de a schimba ceva fundamental în bine a fost însă iremediabil irosită prin tot ce s-a întâmplat după decembrie 2013. Chiar și dacă regimul său se va termina fără convulsii majore, Turcia va rămâne aceeași de dinainte de 2002: un stat profund corupt și autoritar, acceptat de o societate în care cultura politică dominantă pare anchilozată în logica totalitarismelor interbelice. Epoca Erdoğan doar a facilitat manifestarea, uneori sălbatică, a acestor tare istorice din care regimul său s-a hrănit și continuă să se hrănească mai bine și mai fățiș decât toate cele de dinaintea sa.

i Pentru detalii vezi, dintre multe alte surse din presa internațională, analiza publicată de Amberin Zaman, „Zarrab fingers Erdogan in NY trial bombshell”, Al-Monitor, 30.11.2017, https://www.al-monitor.com/pulse/originals/2017/11/turkey-defensive-reza-zarrab-testifies.html

ii Dragoş C. MATEESCU, (2016) “Instabilitatea Turciei etnocratice în context regional”, în Faţa întunecată a globalizării: războaie civile, state eşuate şi radicalizare religioasă în lumea contemporană, editată de Ş.F. Cioculescu, O. Manea and S. Petre, București, Editura Rao, pp. 163-191. ISBN: 606-8516-30-1.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: ,



Currently there are "21 comments" on this Article:

  1. brianduffy spune:

    nu cred ca Turcia va intra in disolutie, ba chiar va ramane un partener de discutii (dificile e drept) atat cu SUA cat si UE (din pacate cred ca si cu Rusia), este o putere militara si economica si excelent pozitionata strategic

    din pacate aceleasi semne se vad si la noi, si probabil nu va dura mult pana sa recadem intr-o forma de autoritarism (de tip rusesc)

    spre deosebire de Turcia, statul nostru este si mai disolut, iar tara noastra mai mica :(

    • Dragos C. Mateescu Dragoş C. Mateescu spune:

      Tare mult aş vrea sa va pot impartaşi optimismul. Şi URSS era mare şi strategica şi… Şi Yugoslavia, şi Siria… Eu nu mai cred de foarte mult timp in teorii ale conspiratiei. Nu am timp. Cred inşa ca prostia liderilor poate duce la dezastre. Aviz şi celor care se cred lideri, mediocritati din toata lumea…

  2. I.Puscas spune:

    Domnule Mateescu, foarte laborioasa analiza Dvs. despre Turcia , cu marea afacere de coruptie ministeriala de 4,5 milioane de dolari, de prin 2013, ascunsi intr-o cutie de pantofi din casa unui ministru turc(apropoo, ca sa pui 4,5 milioane de dolari intr-o cutie, in nici un caz una de pantofi nu ar fi fost deajuns, decat daca ar fi fost vorba de niste cec-uri de valoarea asta). Dar problema nu este asta.Ci aceea a coruptiei. Si nu a coruptiei din Turcia, care e problema lor, pentru ca , in definitive cine a inventat-o, daca nu tot turcii, pornind de la acel bacsis initial. Pe mine ma preocupa indeosebi problema coruptiei de la noi! Cu spiritul analitic deosebit pe care il aveti si, desigur si cu sursele de informare de care dispuneti sau le puteti avea in mediul journalistic, ma intreb de ce nu va preocupa o investigatie in unul dintre cazurile de coruptie de la noi,care depaseste de vreo 15 ori ! nivelul celui de coruptie mentionat in Turcia.Ati auzit, desigur de celebrul,caz al licentelor Mikrosoft, in care DNA a vehiculat la inceput suma de vreo 65 milioane de dolari, dar apoi s-a asternut tacerea, cu trecerea timpului si azi nimeni nu mai vorbeste despre el. Sau un alt caz celebru, Acela al disparitiei Flotei comerciale a Romaniei,de peste 20 de milioane de tone capacitate si valorand 3-4 miliarde dolari la nivelul anului 1989, flota care nu mai exista (dar mai multe vase care i-au apartinut circula astazi pe marile si oceanele lumii sub pavilioanele a cel putin 10 alte state.). Ati citit poate ordonanta DNA , din 21 ianuarie 2015, prin care s-a dispus inchiderea dosarului pentru ca, citez:”faptele nu exista”Sic! Dar atunci unde-i flota???.
    As vrea sa vad si in tara mea macar un singur journalist, un” free lancer” cum se cheama unii prin occident si care sa investigheze pana la capat si sa elucideze macar unul singur dintre marile cazuri de coruptie savarsite in aceasta tara.Atunci vom putea spune cu adevarat ca avem si noi o presa libera,care este a patra forta in stat.Am citit despre multe asemenea investigatii jurnalistice care au elucidat in alte tari cazuri pe care justitia fie nu le-a putut clarifica, fie le-a musamalizat.Ati auzit poate de celebrul caz al contabilului Vaticanului, gasit innecat in Tamisa, cazi elucidat printr-o investigatie jurnalistica remarcabila, care a dezvaluit toate dedesubturile afacerii respective. Poate o incerca cineva si la noi.Material avem berechet!

    • R.A.Muresan spune:

      Investigatii de anvergura exista si la noi, si inca de citiva ani buni. Insa jurnalistii care le fac nu sint prea multi si trebuie sustinuti, fiindca cei investigati sint chiar puternicii zilei. Iata doar un exemplu foarte recent:
      https://www.riseproject.ro/articol/banul-paralel/
      Va ia frica citind si o sa va ginditi de doua ori inainte sa shareuiti link-ul pe pagina de facebook.

    • Dragos C. Mateescu Dragoş C. Mateescu spune:

      Stimate domnule,

      Nu sunt jurnalist, cu atat mai putin jurnalist de investigatii.

    • sile spune:

      “As vrea sa vad si in tara mea macar un singur journalist, un” free lancer” cum se cheama unii prin occident si care sa investigheze pana la capat si sa elucideze macar unul singur dintre marile cazuri de coruptie savarsite in aceasta tara.”

      Pai domnule, nu trebuie decat sa va dezvoltati putin spiritul de observatie. Dosarul Flota a fost bine documentat in presa (eu unul stiu din presa care au fost faptele), ca sa nu mai spun de justitie. Dosarul Microsoft, la fel, a fost acoperit la vremea lui. Acum e in faza de urmarire sau judecata, se merge pe probele deja cunoscute, presa nu prea mai are ce sa relateze pana nu incep sa vina verdictele.
      Alte dosare foarte bine acoperite de presa la vremea lor au mai fost Rompetrol, Rafo, Bancorex…

      Aveti in schimb dreptate legat de suma de $4.5 milioane, din ce am gasit din alte surse la vreme respectiva stirea spunea “in whose home police found $4.5mn cash in shoe boxes”.

  3. Mircea spune:

    Excelent articol. Si mai cu seama curajos, avand in vedere resedinta autorului. Bravo domnule Mateescu! Dar nu-mi dau seama din articolul dvs ce s-ar putea intampla daca Erdogan nu schimba foaia trecand in barca europeana. Daca ramane fidel ideii de autocratie meschina, condusa prin teroare si manipulare, si Turcia capoteaza economic, ce scenariu prevedeti? Asta pentru ca inca un focar de tensiune in zona ne-ar fi de-a drepul fatal.

    • Dragos C. Mateescu Dragoş C. Mateescu spune:

      Multumesc! Vom vedea. “”Dumnezeu cu mila” nu se poate spune in cazul acesta pentru ca Turcia este mult prea importanta, intr-adevar. Numai ca liderul pare a gandi chiar asta. Şi de aici imposibilitatea de a gandi scenarii futile. Eu cunosc o persoana din cercul lui foarte apropiat de policy-making şi nu am sperante ca va exista o falie acolo. Situatia economica va fi decisiva.

    • eu****** spune:

      Este o parere si va rog sa o luati ca atare.

      erdogan nu se intoarce cu fata catre Europa pentru simplul motiv ca are averi de aparat – averi facute in mod ilicit si pentru ca instalarea unui regim democrat in Turcia nu ii mai asigura suprematia pe viata pentru el si familia sa.

      O tara condusa de un dictator nu are cum sa avanseze economic si moare economic.
      Turcia poate sa devina o Venezuela a europei cu toate consecintele ei care pot sa fie mult mai dramatice ca urmare a tranzitului ilicit care se face prin aceasta tara si ca urmare a gruparilor teroriste care…Imi este oarecum teama sa ma gandesc mai departe…

  4. Dan Nicolescu spune:

    Dl. Ionita a uitat sa mentioneze la sfirsitul excelentului Dsale articol:

    Orice asemanare sau trimitere cu subinteles la Romania Dlor Iliescu, Basescu si Dragnea este exclusa din capul locului.
    Posibilele asociatii care pot apare in mintea unor cititori rauvoitori sint absolut eronate

  5. R.A.Muresan spune:

    Foarte bun articol. L-am citit cu sufletul la gura tocmai datorita similitudinilor cu ceea ce se intimpla in ultimul timp la noi. Sper insa ca nu v-ati expus prea mult scriindu-l. Desi informatiile relevante sint cruciale pentru noi in aceasta perioada, totusi, siguranta personala trebuie sa primeze.

    • Dragos C. Mateescu Dragoş C. Mateescu spune:

      Multumesc! Implinisem 19 ani cand a cazut regimul lui Ceauşescu, aşa ca sunt oarecum mai pregatit decat alti colegi mai tineri. :)

  6. Stefan spune:

    Domnul Mateescu,

    Analiza dvs este interesanta, dar imi este teama ca ati pus reflectorul numai pe o portiune foarte mica a problemei si ca in acest fel analiza isi pierde din calibrul potential.

    Ce vreau sa spun? Cred ca mizele sunt mult mai mari decat cei cativa corupti din fruntea statului turc si cele cateva milioane de dolari pe care le mentionati.

    Pare sa fie un curent sau o strategie regionala si o miscare de placi tectonice foarte mari, care implica mai multe tari, o regiune cu mult mai larga decat Turcia. Acelasi tipar se aplica in Ungaria si Romania, dar in acest moment este in alta faza de implementare. Turcia vorbeste de Gulen, Romania si Ungaria vorbesc de Soros. Se cauta dusmani imaginari, se slabeste justitia, se injecteaza venin in populatie, dar in profunzime par actiuni organizate si coordonate la nivelul mai multor tari. Se pare ca ne indreptam cu totii in aceaasi directie si asta nu poate fi explicata de 4,5 milioane de dolari furati. Asta trebuie sa aiba mize foarte mari, libertatea unor popoare.

    • Dragos C. Mateescu Dragoş C. Mateescu spune:

      Multumesc! Aşa este dar nu puteam abuza de cititorii contributors.ro.

      • Stefan spune:

        Ramane intrebarea: ce se intampla? Inteleg ca nici Gulen nu este vreun sfant, inteleg ca este vorba despre bani furati, analiza este buna.

        Dar, cum se face ca astfel de lucruri se intampla cam in aceeasi perioada in Turcia, Romania, Ungaria, anumite aspecte prin Polonia, Cehia… Cine da semnalul si cine coordoneaza?

        Ce vrea tabara din Romania implicata in aceasta miscare sa faca cu poporul roman? Care este tinta?

    • mike spune:

      Autorul spune: “ancheta investiga dacă unul din scopurile mitei era facilitarea importurilor de petrol din Iran în schimbul unor cantități mari de aur care să fie apoi valorificat pe diferite piețe regionale, numerarul urmând să ia calea Teheranului. Mecanismul părea a funcționa în acel scop, subminând astfel sancțiunile Statelor Unite la adresa Iranului.”– asta mi se pare infricosator iar Turcia se comporta ca un fel de inamic al SUA. Lucreaza “pe la spate”, cum se spune, sfidand America si nerespectand acest embargo.
      Desigur ca exista asemanari izbitoare intre ce se intampla la noi si ce se intampla in alte tari din regiunea Marii Negre. Turcia este si periculoasa , fiind a doua armata din NATO. Oricum Turcia a fost folosita ca o imensa baza militara de catre NATO si acest lucru nu a fost privit cu ochi buni niciodata de catre Moscova . Rusii i-au santajat pe americani tot timpul folosind Turcia, inclusiv in criza rachetelor.

    • Consonant spune:

      As face o observatie, relativ la parelela dintre Turcia, pe de o parte, si Ungaria si Romania, in demonizarea lui Gulen si respectiv Soros. Lucrurile sunt destul de diferite. Daca cititi mai cu atentie artidolul domnului Mateescu, veti observa ca face niste afirmati destul de transante fata de confreria lui Gulen, si asta este doar varful aisbergului. Domnul Mateescu traind in Turcia de atatia ani stie foarte bine ce putere de patrundere a avut si putere financiara inca este confreria lui Gulen. Exista inca o intrebare nelamurita de la ce s-au certat. Raspunsul meu este: de la bani. Gulen vroia ca mare parte din banii sifonati sa mearga catre confreria lui pe cand Erdogan vroia sa mearga la el, familia lui, si cei din gasca. Iar scopurile confreriei lui Gulen sunt foarte urate, pe termen lung. Oricum, este prima oara cand vad in presa romana o pozitie mult mai aproape de realitate decat cea majoritara: Gulen si confreria lui sunt o alta latura urata a turcilor.

  7. eu****** spune:

    Deschiderea unei tari aduce cu sine sanse mai mari de dezvoltare dar si riscuri mai mari.

    Atat timp cat statul nu are anticorpii formati sa opreasca excesele de putere oportunitatile externe se vor transforma in sanse rapide de imbogatire ilicita pentru cei aflati la putere.

    Sunt nenumarate cazuri de astfel de state care au esuat tocmai cand credeau ca se indreapta spre mai bine…

    Odata ce presiune internationala apare asupra elitelor bolnave atunci acestea vor actiona pentru a limita accesul celor care ii tulbura si vor incerca sa limiteze
    1. insitutiile care se ocupa cu sesizarea si condamnarea exceselor/ a ilegalitatilor,
    2. libera exprimare in mass-media si cea a cetatenilor
    si evident vor raspunde arogant forurilor internationale. Absolut nimic nou sub soare.

    Antidotul pentru inlaturarea exceselor dictatorilor sta in mana institutiilor specializate care limiteaza coruptia, a mass-mediei si a cetatenilor. Este nevoie de educatie, cunostiinte, dar si de un comportament social adecvat care sa limiteze aceste excese.

    Ei bine Turcia a avut antidotul, dar pare ca doreste sa il distruga.
    Poate ca este timpul sa se actioneze pentru izolarea acestei tari – sunt riscuri,dar trebuiie facuti pasii intr-o directie anume, nu stiu exact care ar putea sa fie ea, cu multa hotarare.

  8. Lucifer spune:

    Şi eu cred că Turcia va dispărea. Mai bine zis se va sparge în trei regiuni/ state: în Est un stat kurd, în Vest şi Sud zona europeană şi în Anatolia un stat turc. De altfel, în WW1 s-a încercat desfiinţarea Turciei, a fost atacată de greci sprijiniţi de francezi şi englezi, dar lumea se cam săturase de război şi, mulţumiţi că le-au luat fostele ţări din imperiul otoman, vesticii nu au mai insistat. Turcia va fi prima victimă majoră din Orientul Mijlociu.

  9. Portocala& Planeta MaiMutelor spune:

    Si ce se va intampla cu noi daca Rusia va controla strimtorile?
    …ne mutam noi in actuala turcie!
    (mai rau decat pe meleagurile actuale nu ar avea oricum cum sa ne fie)

    Intrebarea e ce vom face inconjurati cu atatia turci si alti mahomedani?
    Parerea mea e ca Turcia va santaja OCCIDENTUL in ansamblul sau, pentru a obtine cat mai mute avantaje si bani, foarte multi bani, fara LIMITA, fara retineri, frica sau rusine, multe decenii la rand de azi inainte.
    …deoarece si-a gasit in sfarsit fraierul, il vor stoarce fara mila pana ii v-a luat intr-un sfarshit si gatu.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dragos C. Mateescu


Dragos C. Mateescu

Lector in Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale la Universitatea Economică Izmir (Izmir University of Economics) Izmir, Turcia Licenţiat in ştiinţe politice la Univ... Citeste mai departe


În memoria Regelui Mihai

În memoria Regelui Mihai - Bach: Ricercar a 6 (din Ofranda Muzicală) - Andrei Vieru

Cauta articole

decembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)