Puncte cheie:
- Pe 12 septembrie 2014, anticipam în articolul „Yes We Can! Distrugerea Statului Islamic: pariul final al administraţiei Obama”[1], că, după două mandate submediocre în politica externă dar cu o cotă înaltă de susţinere internă, şeful executivului american va alege tema victoriei asupra Statului Islamic în Irak (locul de unde a pornit, de fapt, expansiunea organizaţiei ISIS în Levant) ca încununare a preşedinţiei sale şi ca moment apoteotic pentru ieşirea sa din scenă;
- Lansarea ofensivei finale, foarte probabil decisive, asupra Mosulului, cu doar câteva săptămâni înaintea alegerilor din 8 noiembrie şi cu trei luni înaintea părăsirii efective a Casei Albe, pe 20 ianuarie 2017, ca să nu mai vorbim şi de ofensiva puternică ruso-siriană asupra Alepului, reprezintă aşadar un demers politic, strategic, militar şi simbolic bine ales, pe care Statele Unite, aflate din toate punctele de vedere în spatele atacului forţelor irakiene, nu au practic voie să îl rateze;
- Mosulul este al doilea oraş ca mărime al Irakului, având încă proximativ 1,2 milioane de locuitori (în pofida războiului), situat în nordul ţării, un punct deosebit de sensibil ca semnificaţie simbolică şi istorică (aflat timp de secole sub dominaţia Imperiului Otoman), dar şi ca poziţie geopolitică actuală şi resurse pentru Statul Islamic. Este un centru cucerit de organizaţia fundamentalistă în vara lui 2014, după un atac rapid şi bine organizat, care a surprins trupele ineficiente şi demoralizate ale guvernului irakian;
- Eliberarea Mosulului ar avea multiple semnificaţii strategice în Orientul Mijlociu, dincolo de cele politice, electorale şi simbolice ale acompanierii finalului de mandat al lui Barack Obama (se oferă şi un sprijin indirect pentru candidatura lui Hillary Clinton, prin reducerea la tăcere a lui Donald Trump pe această temă), printre care: distrugerea proiectului Califatului sunnit în Irak şi Siria, proclamat în 2014 de liderul religios şi militar Abu Bakr al-Baghdadi şi redus acum de la 40% la 10% din teritoriul celor două state, profilarea substanţială a kurzilor ca marii învingători în regiune, cu susţinere occidentală şi legitime pretenţii la autodeterminare, pe fondul crizei prelungite de statalitate a Irakului, întărirea şiiţilor, scăderea influenţei Turciei în zonă (exclusă, se pare, din coaliţia care eliberează Mosulul, spre nemulţumirea vehementă a lui Erdogan), creşterea influenţei Iranului şi iritarea Arabiei Saudite, împreună cu declanşarea unei noi mari tensiuni regionale, legată de începutul previzibil al discuţiilor privind formarea unui stat kurd în sudul Turciei.
*
Eliberarea Mosulului de către o coaliţie pro-irakiană având în spate susţinerea politică şi militară masivă a Statelor Unite[2] vine în mod evident să contrabalanseze previzibila victorie a Rusiei la Alep. Chiar dacă, potrivit mediilor ruse, liderul Statului Islamic ar fi fugit din Mosul cu câteva ore înaintea atacului[3], ofensiva începută luni, 17 octombrie, va continua cel puţin câteva săptămâni sau chiar luni, după cum anunţă precaut Statele Unite şi coaliţia internaţională. Oraşul Raqqa din Siria va rămâne un timp „capitala” Statului Islamic, până la noi evoluţii militare. Guvernul şiit de la Bagdad este împins practic în faţă şi îndemnat la o acţiune decisivă, purtată în mare parte de luptătorii kurzi peshmerga cu armament american, iar Turcia nu a fost invitată să participe la eliberarea Mosulului, ceea ce anunţă deja viitoarele tensiuni post-ISIS din regiune.
Dacă va rămâne pe dinafară, nefiind acceptat în coaliţie de premierul irakian (şiit) Haidar al-Abadi, cu care are o relaţie tot mai proastă, preşedintele turc Erdogan ameninţă cu un Plan B[4] de a fi prezent cu trupe la Mosul, şi, „dacă nu iese nici Planul B, atunci cu un Plan C”. Asta vrea să însemne limpede pentru toată lumea că, pentru Turcia, Mosulul este esenţial (nu numai din perspectivă istorică, fiind secole la rând parte a Imperiului Otoman) dar mai ales pentru că se conturează tot mai pregnant scenariul unui Nord al Irakului eliberat de Statul Islamic, dar controlat de kurzi, ceea ce reprezintă în fapt coşmarul regimului de la Ankara.
Ecuaţia politică regională se complică şi mai mult dacă luăm în considerare recenta apropiere Rusia-Turcia, în pofida divergenţelor care separă interesele celor două puteri în Siria. La rândul lor, printr-o mişcare energică, se pare temeinic pregătită, Statele Unite încearcă să recupereze în Irak ceea ce au pierdut în Siria. Competiţia pentru putere şi influenţă strategică în Siria şi Irak se intensifică, pe măsură ce devine clar că ne apropiem de tranziţia spre o nouă ordine politică a Orientului Mijlociu. Nu puţini sunt liderii politici din întreaga lume care constată o deteriorare a relaţiilor Statele Unite-Rusia „chiar mai gravă şi mai periculoasă decât cea din Războiul Rece”, după cum sugerau recent fostul preşedinte sovietic Gorbaciov, ministrul de externe german Steinmeier şi un fost şef al serviciilor britanice de intelligence. Ca opinie personală, aş înclina să spun că această tensiune se va reduce mult odată cu instalarea noului preşedinte la Casa Albă, pe 20 ianuarie 2017, campania prezidenţială şi vidul temporar de putere alimentând speranţele şi graba Rusiei de a obţine poziţii pe termen lung în Siria.
Distanţarea politică Turcia-Statele Unite, după tentativa de lovitură de stat de la Ankara şi Istanbul, din vară, pusă de regimul Erdogan pe seama mişcării gülleniste şi a „adăpostirii” liderului acestei mişcări opozante în Statele Unite, precum şi distanţarea Turcia-Uniunea Europeană, motivată de Erdogan prin refuzul desfiinţării vizelor pentru cetăţenii turci, amplifică ostilizarea Turciei şi comportamentul nervos al liderului de la Ankara, speriat de pierderea influenţei pe plan regional. Chiar dacă mai estompat, acelaşi sentiment de ieşire din graţiile Statelor Unite şi de pierdere a beneficiilor de aliat strategic major, respectiv a influenţei în Orientul Mijlociu, îl are şi Arabia Saudită, care nu întâmplător începe să îşi consolideze colaborarea cu Turcia, cel puţin pe chestiunea siriană, dar curând, probabil, şi pe tema Irakului. Mai rezervat şi mai precaut în declaraţii, Iranul pare să aibă de câştigat pe toate planurile, atât prin apropierea discretă de Uniunea Europeană, cât şi prin evoluţiile din Orientul Mijlociu, centrate pe victoriile de etapă ale şiiţilor.
În câţiva ani, vom vedea un alt Levant, o altă ordine politică în Orientul Mijlociu, aflată acum în chinurile facerii. ISIS a intuit corect slăbiciunea şi caracterul caduc al ordinii Sykes-Picot din 1916 dar nu avea cum să câştige bătălia pentru putere şi nu avea cum să fie acceptat pe plan internaţional, fiind respins finalmente, deopotrivă de Statele Unite (deşi au fost acuzaţii de notorietate[5] privind rolul iniţial indirect al Washingtonului la apariţia ISIS), cât şi de Rusia.
Statele eşuate după Primăvara Arabă, Siria şi Irak (mai sunt şi altele în această situaţie), fără a dispărea neapărat de pe hartă, vor da naştere unor noi aranjamente de putere în regiune şi, nu putem exclude, chiar proiectului unui viitor stat kurd, cu susţinere occidentală. Într-un fel sau altul, Turcia va trebui să se obişnuiască cu această idee, fără a forţa izbucnirea unui nou război. La fel, Arabia Saudită va trebui să se acomodeze cu perspectiva revenirii Iranului în politica Orientului Mijlociu, pe piaţa globală a petrolului şi chiar în relaţiile cu puterile occidentale. Relaţiile Rusia-Statele Unite vor reveni la o temperatură gestionabilă, după 20 ianuarie 2017. Dar până atunci, preşedintele în retragere Barack Obama îşi pregăteşte speech-ul triumfal pentru victoria în faţa Statului Islamic.
Echilibrul sunnit-şiit va fi restabilit, chiar dacă Turciei şi puterilor din Golf pare să nu le convină acest lucru, rebalansarea necesară între cele două mari ramuri ale Islamului fiind, de câţiva ani, unul din obiectivele strategice ale politicii externe a Statelor Unite pentru regiunea Orientului Mijlociu[6].
Rămâne de văzut în ce măsură Uniunea Europeană va fi capabilă să aibă un cuvânt relevant de spus în noul Orient Mijlociu, făcându-şi loc între Statele Unite şi Rusia. Există semnale că la Bruxelles este în curs de elaborare o strategie de acţiune în acest sens, dar consecinţele ar trebui evaluate atent iar intervenţia UE să ajute într-adevăr, nu să încurce ecuaţia, mărind inutil numărul de puteri regionale încurajate să se exprime în favoarea unei soluţii. Să sperăm, aşa cum am mai menţionat în săptămânile trecute, că România va şti să fructifice în cele din urmă schimbările profunde care vor avea loc în Siria şi Irak, în etapa post-conflict.
NOTE________
[1] https://www.contributors.ro/global-europa/yes-we-can-distrugerea-statului-islamic-pariul-final-al-administratiei-obama/
[2]https://www.washingtonpost.com/world/iraqi-attack-on-mosul-begins-with-kurdish-forces-moving-in-from-the-east/2016/10/17/6c6df7d8-93ed-11e6-9cae-2a3574e296a6_story.html
[3] https://sputniknews.com/middleeast/201610171046406393-daesh-leader-mosul-airstrike/
[4] http://www.reuters.com/article/us-mideast-crisis-iraq-turkey-idUSKBN12E0O2
[5] http://www.politifact.com/florida/statements/2016/jul/20/donald-trump/donald-trump-wrongly-blames-hillary-clinton-creati/
[6]https://www.stratfor.com/weekly/middle-eastern-balance-power-matures
Care e diferenta intre eliberare si genocid? Care este mandatul ONU sau al Congresului american sub care Obama bombardeaza un stat independent recunoscut oficial de ONU? Pe Bush W l-ati facut criminal de razboi pentru ca nu s-au gasit arme de distrugere in masa pe care stim ca le-a folosit anterior Saddam, dar Obama este marele erou national. FU. Iar Hillary a distrus Libia dupa ce Gaddafi a facut toate compromisurile posibile, iar voi vreti s-o puneti presedinte, probabil cel mai corupt presedinte din istoria americana. Sa va fie rusine la toti, sunteti toti niste lingai cozi de topor. „Speech-ul triumfal”, ih mi se face sila. Nu era Obama marele pacifist nobelizat de prostimea norvegiana, care inchide toate razboaiele railor republicani si asterne pacea peste planeta?
US Forces Are Assisting in the Battle for Mosul, Obama leading from behind…
nene, tu chiar vorbesti serios?? iese in glorie de la Casa Alba? pe geam, iarasi?
un presedinte bun de gura care elibereaza detinutii de la Gitmo (mai sunt 16), care petrece 8 ani cerandu-si scuze pentru America si plecandu-se mai marilor lumii, care siluieste platitorii de taxe cu o obamacare nascuta moarta si a carui singura preocupare e incalzirea globala… un maimutoi care nu vrea sa spuna pe nume dusmanului si a carui administratie acopera mizeriile fostului secretar de stat… ma lasi cu oda asta hidoasa? numai bale pe aici…
cum se poate asa ceva, dar hussein barrack este cel mai mare presedinte din istoria USA.
Realizarile sale le depasesc pe ale oricarui alt presedinte, washington sau lincoln nici macar pe aproape nu sint. Poate doar carter si clinton, barbatul, nu babuta, care au facut atitea pentru ca hussein barrack sa ajunga presedinte, sa fie, cit de cit, acceptabili.
Interesant subiectul, se anunta vremuri interesante, dar cred ca e imposibil de facut o predictie rezonabila asupra a ceea ce se poate intampla: sunt atatea piese in miscare si e atat de complexa situatia incat am putea fi complet uimiti peste 10 ani de rezultate.
Interesant articolul. Două observaţii:
„Eliberarea Mosulului de către o coaliţie pro-irakiană având în spate susţinerea politică şi militară masivă a Statelor Unite vine în mod evident să contrabalanseze previzibila victorie a Rusiei la Alep.” – diferenţa ar fi că Rusia susţine ofensiva de la Mosul împotriva Statului Islamic, în timp ce Occidentul bagă beţe în roate ruşilor şi sirienilor în operaţiunea din Alepul de est împotriva Jabhat Fateh al-Sham (fosta al-Nusra, filiala al-Qaida).
„Ca opinie personală, aş înclina să spun că această tensiune se va reduce mult odată cu instalarea noului preşedinte la Casa Albă, pe 20 ianuarie 2017, campania prezidenţială şi vidul temporar de putere alimentând speranţele şi graba Rusiei de a obţine poziţii pe termen lung în Siria.” – aici d. Naumescu ar fi putut să detalieze. În ce fel s-ar reduce tensiunile? Crede d-sa că Rusia îl va abandona pe Assad? Că va renunţa la bazele din Siria? Cred că e vorba de wishful thinking.
Se vede chiar si din satelitul nord coreean ELANUL LUI KIM ca e vorba despre o pace incheiata pe principiul Voi Siria / Noi Irakul !
Poate si Noi Kurdistanul / voi Turcia inmuiata……voi Ukraina / voi Georgia/ voi Republica Moldova , noi Romania , etc
Cam toţi preşedinţii americani vor să-şi încheie mandatul cu o victorie militară.Toţi au făcut asta,inclusiv Clinton(Serbia) şi clanul Bush(Irak,Afganistan,etc).Nu aş califica politica administraţiei Obama ca submediocră.Pentru americani a fost o politică internă bună el reuşind să scape SUA de efectele crizei şi să imprime o creştere economică bună.În politica externă el nu a pierdut nimic(este adevărat nici nu a câştigat).Ca părere personală,în relaţia cu Rusia Obama a fost foarte ferm,cel puţin în ceea ce priveşte Estul european,inclusiv Ucraina.De altfel asta cred că este esenţa acţiunilor Rusiei:fiindcă nu i s-a dat satisfacţie în Ucraina şi-a încordat muşchii în Siria tocmai pentru a forţa nota în viitoarele negocieri asupra Ucrainei.Ucraina este marele scop al Rusiei şi aşa cred eu că trebuie „să citim” acţiunea din Siria.
Deocamdată în Siria toată lumea vrea „să-şi marcheze teritoriul”,adică să-şi delimiteze zonele de influenţă.
Pendulările Turciei sunt din cauza problemei kurde.Un stat kurd în Orientul Mijlociu este un pericol pentru statalitatea Turciei care are pe teritoriul său aprox.15 milioane de kurzi.Iar SUA şi chiar Rusia sprijină această dorinţă legitimă de autodeterminare a kurzilor.
UE nu are nicio relevanţă în spinoasa situaţie din Orientul Mijlociu.Aflată în plină criză existenţială din cauza Brexit,dar şi din motive interne,UE,aproape paralizată şi prinsă la mijloc între înteresele globale,se află în situaţia de a nu putea articula o politică externă coerentă.Ce vrea Europa rămâne un mister.
Tare mi-este ca atacul asupra orasului Mosul nu are nicio treaba cu politica externa, ci cu situatia practica din teritoriu. De la ce era fezabil, la reforma statului si fortelor de securitate irakiene fortate de dusmanul ce avansa nestingherit in propria lor tara. Asaltul asupra unui oras mare ca Mosul incepe tarziu pentru ca toata lumea stie ca cele mai dificile zone pentru o aramta sunt cele urbane, unde nu poti tine inamicul doar in bataia pustii, inainte. Niciunul din combatanti nu era pregatit pentru astfel de asalt. In plus, intervine si un alt factor strategic, decuplarea fortelor ISIS din Mosul de orice fel de suport logistic din teritoriu.
Daca acest atac are vreo simbolistica, aceea va fi ca fortele sustinute de SUA sunt mai bine pregatite decat cele sustinute de Rusia pentru a mentine securitatea in regiune, drept dovada rezultatele diferite intre Aleppo si Mosul. Dar pentru asta, este nevoie de o victorie care ramane de vazut daca se va materializa.
Bună analiza. Se pare, într-adevăr, că se pregăteşte ceva. Erdogan, lăsat pe dinafară, a dat repede telefon la Kremlin. Jocul la două capete posibil să-i aducă ceva surprize .. neplăcute. Dar trebuie şi noi, cei din UE, să fim pregătiţi de oarece necazuri, dacă revin acasă cei care au luptat pentru ISIS, plus un nou val de migranţi.
Am incetat sa mai citesc la „organizatia fundamentalista” . Nu e politically correct sa li se zica teroristi?