Home » Analize »Global / Europa » Citesti:

Este posibilă schimbarea regimului din Coreea de Nord? Momentul „exploziei” în Asia se apropie

Valentin Naumescu august 16, 2017 Analize, Global / Europa
40 comentarii 12,187 Vizualizari

Puncte cheie:

  • Problema nord-coreeană nu este, desigur, nouă. Amenințarea confruntării militare în Peninsula Coreeană persistă, cu fluctuațiile cunoscute de la un deceniu la altul, din 1953;
  • Războiul Coreei (1950-1953), considerat la momentul respectiv un proxy-war al Războiului Rece, în care Marile Puteri și-au marcat teritoriile de influență pe principiul echilibrului de forțe, nu s-a încheiat printr-un tratat de pace, ci printr-un armistițiu, ceea ce înseamnă că disputa a rămas nerezolvată. Nu trebuie uitat nici faptul că Războiul Coreean a început prin trecerea paralelei 38 și invadarea Sudului prooccidental de către Nordul comunist, pe 25 iunie 1950, iar în iulie 1953, la momentul armistițiului și al înființării Zonei Demilitarizate (DMZ), numărul morților de ambele părți trecuse de cinci milioane;
  • Tensiunile între cele două jumătăți ale peninsulei nu au cunoscut până în prezent o soluționare reală (nici nu este posibil, în opinia mea, în condițiile politice date), ci doar tergiversări, negocieri punctuale și acomodări parțiale și conjuncturale. Vorbim deci de un conflict cronicizat, cu perioade de acutizare intensă, cum este cea din prezent. Mai devreme sau mai târziu, orice conflict cronic ajunge la un deznodământ;
  • Ceea ce e nou acum este că nu mai vorbim neapărat de vechea tensiune între cele două republici coreene (trecută pe plan secund), în care Marile Puteri se poziționau strategic de o parte sau de cealaltă, ci de un conflict deschis între Coreea de Nord și Statele Unite, un conflict care trece dincolo de definiția unei crize regionale;
  • Criza actuală vizează însăși stabilitatea sistemului relațiilor internaționale, credibilitatea regimului de neproliferare nucleară al Națiunilor Unite, contestarea supremației puterii globale americane (prin discursul sfidător al lui Kim), respectiv a preeminenței intereselor Chinei în regiune (prin discursul unilateral al lui Trump) și, implicit, pune în discuție ordinea globală a ultimelor decenii;
  • Coreea de Nord este pe punctul de a deveni putere nucleară funcțională (chiar dacă deocamdată nu va fi recunoscută oficial ca putere nucleară), ceea ce schimbă esențial datele ecuației strategice din Peninsula Coreeană și din Asia și, aș spune, din sistemul relațiilor internaționale postbelice. Phenianul ar putea deveni astfel prima putere nucleară care a părăsit (în 2003) Tratatul de Neproliferare Nucleară încheiat în 1968 sub egida ONU (India, Pakistanul și Israelul nu au semnat și nu au ratificat niciodată NPT), dinastia Kim fiind de multă vreme angajată explicit în obiectivul de obținere, de către Coreea de Nord, a statului de putere nucleară confirmată, ceea ce este considerat inacceptabil de către Marile Puteri, inclusiv de către China;
  • În mod categoric, așa cum confirmă mai mulți analiști militari din presa americană, Statele Unite nu sunt pregătite acum corespunzător pentru un război efectiv împotriva Coreei de Nord, dar armata americană ar putea în doi ani să atingă nivelul de pregătire și planificare necesară pentru a ieși învingătoare dintr-o eventuală confruntare provocată de regimul de la Phenian, costurile estimate fiind însă mai mari decât ale războiului din Irak;
  • Teza pe care o susțin este că doar schimbarea regimului politic de la Phenian poate duce la rezolvarea reală problemei din Peninsulă și la evitarea războiului în Asia. Nimic altceva nu o să meargă. China a pierdut controlul politic asupra aliatului ei din Peninsula Coreeană dar nu dorește să recunoască acest lucru. Mai deține doar câteva pârghii economice și, poate, pe zona informațională, dar și acelea din ce în ce mai slabe;
  • Cu Kim la butoane și cu acest tip de dictatură autarhică, ciocnirea este inevitabilă, mai devreme sau mai târziu, iar costurile vor deveni incalculabile. De fapt, “explozia” regimului se va produce oricum, dar ea poate fi uriașă, catastrofală, dacă regimul de la Phenian va mai fi tolerat suficient pentru a avea timp să devină o putere nucleară funcțională și pentru a lovi lumea liberă înainte de a dispărea de pe scenă, sau mai mică, dacă actorii majori implicați, Statele Unite și China (împreună cu actorii secundari, Uniunea Europeană și Rusia) vor înțelege să colaboreze, să negocieze și să ia în calcul o schimbare a regimului de la Phenian, și mai ales dacă vor acționa, prin toate mijloacele posibile (le vom discuta în cuprinsul articolului), pentru realizarea acestei schimbări într-un timp cât mai scurt posibil, de maxim 2-3 ani, înainte ca regimul nord-coreean să pretindă statutul de Mare Putere și deci intrarea în negocieri directe cu Statele Unite și China, ceea ce i-ar garanta salvarea pentru încă o generație (a patra);
  • Este oare dispusă China să accepte schimbarea regimului din Coreea de Nord și, dacă da, în ce condiții și cu ce preț? Având în vedere că prăbușirea comunismului la Phenian ar duce foarte probabil la reunificarea țării, ar putea fi neutralitatea politică și militară a unei viitoare Corei reunificate condiția pentru ca Beijingul să accepte căderea dictaturii lui Kim Jong-un?
  • Poate America lui Trump să determine căderea regimului de la Phenian împotriva voinței Beijingului, prin acțiune unilaterală? Acestea sunt, cred eu, întrebările politice esențiale ale crizei la care asistăm și pe care am anticipat-o acum câteva luni[1], dincolo de cele legate de scenariile militare imediate, cu detaliile tehnice prezentate deja in extenso de mai mulți analiști (nu voi insista așadar pe caracteristicile tehnico-militare ale rachetelor, focoaselor etc.), și mai ales dincolo de presupunerile care abundă pe site-uri cu privire la cine și cum va face primul pas.

*

Se știe demult că cea mai bună asigurare în sistemul relațiilor internaționale este obținerea puterii militare nucleare. În rest, securitatea statelor mici și mijlocii va depinde întotdeauna de voința altora, de regulă de protecția uneia sau mai multor puteri nucleare oficial recunoscute, adică a Marilor Puteri, în sensul realismului clasic. Statutul de putere nucleară conferă însă oricărei țări din lume, indiferent de regimul și dimensiunile ei, un anumit tip de “imunitate” internațională. În plus, dacă nu aduce chiar și respectul celorlalți, căci discuția aici e nesfârșită iar perspectivele ideologice foarte diferite, arma nucleară, odată recunoscută, garantează țării în cauză cel puțin un scaun la masa negocierilor și poziția deloc neglijabilă de a fi acceptată ca partener de către Marile Puteri, în discutarea dosarelor politice cheie, măcar ale regiunii dacă nu cele globale. Așa a fost din 1945 încoace.

Pentru Coreea de Nord și dinastia Kim (cel puțin pentru ultimii doi reprezentanți ai acestei sinistre dictaturi, relicvă a Războiului Rece), rațiunea armelor nucleare este însă mult mai simplă: supraviețuirea politică personală și a regimului. Ceea ce a înțeles, la sfârșitul anilor ‘90 și începutul anilor 2000, Kim Jong-il, tatăl actualului lider Kim Jong-un, este că nu se va putea baza la nesfârșit pe protecția Chinei, intrată într-un proces de acomodare complexă și ireversibilă cu Marile Puteri occidentale (inclusiv cu Statele Unite), cu sistemul capitalist și cu piețele globale. Al doilea Kim a înțelescă așadar că singura șansă este să se apere singur iar al treilea Kim a înțeles, la rândul său, corect sau nu (vom vedea curând), că trebuie să accelereze obținerea armei nucleare, că ceasul regimului său a început să ticăie, având în vedere izolarea cvasi-completă a țării și dificultățile sau ezitările crescânde ale Chinei de a ține spatele unui aliat atât de nefrecventabil.

De ce nu a procedat însă Coreea de Nord precum China și nu a dat drumul reformelor? Și aici cred că răspunsul este simplu: liderii de la Phenian au realizat că liberalizarea, oricât de timidă ar fi, și reformele interne ar echivala cu pierderea puterii și poate chiar cu dispariția lor fizică. Nu au atuurile și resursele Chinei pentru a rezista unor liberalizări parțiale. Au văzut ce s-a întâmplat cu regimurile dictatoriale est-europene și arabe din țările mici și mijlocii, la sfârșitul Războiului Rece sau în timpul Primăverii Arabe, și au înțeles că pentru ei nu există altă perspectivă decât să-și ia soarta pe cont propriu și să se arate extrem de duri, neînduplecați, feroce, jucând pe cartea totul sau nimic. Descurajarea oricărei intenții din exterior de a schimba regimul pare singura “logică” a Phenianului de a forța, cu atâta încăpățânare, construirea rapidă de rachete nucleare funcționale, care să devină credibile pe plan internațional.

Pe de altă parte, ar trebui să înțelegem că tot programul de înarmare nucleară, cu show-ul de televiziune și propaganda aferente, are și o componentă politică internă, de înfățișare a unei “mari realizări” în condițiile sărăciei accentuate în care se zbate majoritatea populației. Programul nuclear are menirea de fortificare a propriei poziții de conducere și de mobilizare a Regimului (partidului-stat) și a societății nord-coreene în susținerea lui Kim, descurajând brutal orice posibilă tentativă de apariție a unei facțiuni de opoziție, fie ea politică sau militară, căci de o formă civică de rezistență nici nu poate fi vorba. Kim creează și întreține intenționat o stare de tensiune internă, de isterie națională, în care el să apară ca erou indispensabil, care rezistă în fața agresiunii americane și salvează patria, călcând în picioare Statele Unite. Este o doză în creștere de „drog” pe care regimul o administrează unei societăți slăbite, paupere, pentru a o ține pe picioare.

Armele nucleare sunt forma de apărare politică a lui Kim Jong-un și a cercului său de apropiați, pe plan extern dar și intern. A dispărut până și încrederea totală în China, din deceniile trecute, nemulțumirea fiind evident reciprocă, chiar dacă legătura între cele două capitale comuniste încă nu s-a rupt definitiv. Rămâne de văzut dacă această “apărare” strategică, bazată pe amenințarea nucleară, va funcționa la nesfârșit. Părerea mea este că nu iar momentul exploziei/imploziei acestui regim, extinsă în Peninsula Coreeană sau în Pacific (în situația în care va fi război și vor fi afectate Coreea de Sud și Japonia) ori limitată la granițele statului comunist (în situația în care va fi lovitură de stat sau luptă între facțiuni) se apropie cu pași destul de repezi, urmând a se produce în câțiva ani de acum înainte. Ideea că abordarea business as usual va merge la nesfârșit în relația cu Coreea de Nord devine periculoasă.

Dacă până acum am căutat să înțelegem strategia lui Kim Jong-un, să încercăm să privim spre calculele Statelor Unite și ale Chinei. Ambele Mari Puteri sunt acum în poziții extrem de dificile în relația cu Coreea de Nord și nu mai pot da înapoi. Niciuna nu ar accepta să iasă șifonată din această criză. Nu mi-l imaginez pe președintele Trump recunoscându-se neputincios în fața lui Kim Jong-un, sau recunoscând statutul de putere nucleară al Coreei de Nord, și nu-mi imaginez China acceptând ușor ideea că prăbușirea regimului de la Phenian, urmată de o evidentă reunificare a Coreei sub acoperișul Seulului, ar duce la apariția unui stat unic în Peninsulă, cu o populație de peste 76 de milioane, aliat al Americii, precum și la debalansarea echilibrului de forțe din Asia.

Coreea unificată alăturându-se Japoniei, ca aliate ale Statelor Unite, ar însemna o enormă pierdere strategică și geopolitică pentru China, care ar rămâne complet descoperită pe Flancul Estic (și, în mai mică măsură, chiar și pentru Rusia, care are o frontieră comună de circa 18 km cu Coreea de Nord, unde nu s-ar bucura să vadă în viitor o bază militară americană), respectiv un important avans al puterii și influenței Statelor Unite în Asia, chiar la frontierele Chinei și Rusiei, combinate cu hegemonia de facto asupra Pacificului. Dar dacă o eventuală Coree reunificată ar include în noua Constituție principiul neutralității politico-militare (și deci absența bazelor militare americane), ar fi aceasta o garanție suficientă pentru China și Rusia? Dar pentru coreeni?

Pe de altă parte, la Washington, pe lângă toată complicația și scandalurile din politica internă americană, un eșec fie și simbolic al lui Donald Trump în fața Coreei de Nord ar echivala cu pierderea oricărei șanse pentru al doilea mandat prezidențial. Există o lungă tradiție a președinților americani care se reinventează prin politica externă pe parcursul mandatului, deopotrivă democrați și republicani. După începuturi de mandat cu tentă izolaționistă și accente economice interne, pentru a ne referi doar la ultimele trei decenii, și Ronald Reagan, și George Bush Sr., și Bill Clinton, și George Bush Jr., și, într-o oarecare măsură, chiar și Barack Obama, au sfârșit prin a fi implicați puternic în dosare de politică externă, care aveau să le definească de altfel profilul general al președinției lor, cu bune și cu rele (triumful în Războiul Rece, bombardamentele din Iugoslavia, războiul din Afganistan și Irak, Primăvara Arabă urmată de criza Orientului Mijlociu și ascensiunea Statului Islamic sau eșecul politicii americane în regiune), și să-i fixeze în istorie mai mult decât prin politicile interne. Fiecare președinte american a avut războiul lui. Este posibil ca o astfel de transformare și reinventare prin politica externă să se producă și cu președintele actual, cu atât mai mult cu cât rezultatele politicilor sale interne, în raport cu promisiunile electorale, se lasă încă așteptate…

În acest moment nu știm, de exemplu, cum ar reacționa președintele Trump dacă Phenianul ar lansa rachete în Pacific, spre insula Guam, chiar fără să o lovească, dar în apropierea ei. Putem totuși presupune că, odată trecută linia roșie a îndreptării tirului spre un teritoriu american, orice devine posibil.

Într-o eventuală confruntare militară directă Statele Unite – Coreea de Nord, nu armele nucleare vor face diferența (s-ar putea ca Washingtonul să decidă să nu le folosească, ceea ar fi înțelept), ci superioritatea aeriană și maritimă a Statelor Unite. Americanii ar desfășura un război în aer și pe apă la capacitate maximă, în care avansul de tehnologie militară și masivitatea forței de lovire și-ar spune cuvântul. Nicio comparație cu Vietnamul nu este valabilă și nici nu are rost să dezvoltăm aici subiectul.

În schimb, anihilarea artileriei nord-coreene de la frontiera cu Coreea de Sud ar fi una din cele mai urgente misiuni de luptă ale americanilor, pentru a proteja pe cât posibil populația din zona capitalei sud-coreene, o aglomerare metropolitană de aproximativ 25 de milioane de oameni, concentrată la 60 de kilometri de granița cu Coreea de Nord, aceasta fiind prima expusă riscurilor războiului. Totuși, putem evalua fără teama de a greși că războiul nu este dorit în acest moment de nimeni și nu ar putea avea loc decât printr-un casus belli accidental, în urma căruia partea afectată ar reacționa imediat și extrem de violent. Dar, din păcate, astfel de evenimente se întâmplă exact atunci când nu ar trebui să aibă loc și când sunt cele mai inoportune cu putință…

Personal, nu cred că vreuna din părți va ataca deliberat, pentru a declanșa războiul în Asia. Riscurile și costurile sunt mult prea mari, de ambele părți. Kim și ai lui știu că riscă totul și ar putea presupune că Beijingul, dincolo de reacțiile politice puternice pe care le-ar avea pe plan internațional, nu va interveni militar împotriva Statelor Unite, pentru a-i apăra. Nici Rusia nu i-ar apăra militar. China și Rusia s-ar implica cel mult logistic de partea nord-coreenilor, dar nu prin trupe combatante. La rândul lor, americanii știu foarte bine că un război în Asia, pe care l-ar putea câștiga, fiind un război convențional de tipul aer-apă, ar presupune, pe lângă costurile uriașe, un număr important de victime, inclusiv în Coreea de Sud și Japonia, țări aliate, victime care le-ar putea fi “imputate” decenii la rând dacă Washingtonul ar face primul pas împotriva Phenianului.

Cred însă în violența ripostei, de ambele părți, în cazul în care ceva nedorit se va întâmpla pe teritoriul suveran. Iar uneori interpretarea politică a unui eveniment este mai importantă decât evenimentul însuși. Există așadar riscul ca un eveniment anume (test balistic nord-coreean în Pacific, exerciții militare americane în apropierea Coreei de Nord etc.) să fie interpretat de cealaltă parte ca agresiune și de aici să pornească totul.

Pentru a concluziona și a oferi unele răspunsuri întrebărilor din punctaj, aș propune câteva posibile perspective:

-          Kim Jong-un și regimul său nu vor respecta nici în continuare Rezoluțiile ONU privind testele balistice, Marile Puteri nu vor accepta, la rândul lor, recunoașterea Coreei de Nord ca putere nucleară oficială iar diplomația își va recunoaște eșecul în acest dosar;

-          Problema nord-coreeană poate fi rezolvată cu adevărat numai prin schimbarea regimului de la Phenian;

-          Kim Jong-un și cercul său de apropiați pot fi îndepărtați de la putere prin două metode: prin intervenție militară americană (de evitat, riscurile fiind mari pentru Coreea de Sud și Japonia, dar nu imposibilă) sau prin colaborarea Marilor Puteri, în special a Statelor Unite și Chinei, care să accepte fie izolarea și mai severă a Phenianului (embargo total), împingând regimul în faliment economic și revoltă internă, care la un moment dat se va produce, în pofida culturii supuse și umile a nord-coreenilor, fie crearea condițiilor, prin metode specifice, pentru o necesară lovitură de stat;

-          În cazul acceptării colaborării cu Statele Unite pentru rezolvarea pe termen lung a conflictului din Peninsula Coreeană, Chinei i s-ar putea oferi garanții privind neutralitatea unei viitoare Corei reunificate (înscrisă în noua Constituție);

-          În cazul declanșării unei confruntări, posibilitatea implicării militare a Chinei și Rusiei de partea Coreei de Nord, prin atacarea forțelor americane, este foarte redusă. Nici Beijingul, nici Moscova, în pofida retoricii actuale, nu consideră apărarea regimului din Coreea de Nord o miză atât de importantă încât să merite o confruntare directă cu Statele Unite și NATO;

-          Un război 1:1 Statele Unite – Coreea de Nord ar fi câștigat indiscutabil de Statele Unite, prin exploatarea superiorității aeriene și navale covârșitoare. Oricum, nu există nicio îndoială că alături de Statele Unite s-ar afla cel puțin o parte din membrii NATO semnificativi pe plan militar, printre care Marea Britanie și Canada, și un cor de voci mai mici din planul al treilea, printre care Polonia și România;

-          Statele Unite nu se vor angaja în război decât ca reacție de apărare, nu ca agresor, și nu vor face primul pas;

-          Ceea ce dorește Kim Jong-un este recunoașterea statutului de putere nucleară și intrarea în negocieri directe cu Marile Puteri, situație care, se crede la Phenian, ar prelungi viața regimului cu cel puțin încă o generație (a patra);

-          Mai devreme sau mai târziu, în anii care vin (Cinci? Zece?, contează mai puțin), cu certitudine se va produce explozia/implozia regimului alienat de la Phenian, cu impact regional mai mare (dacă va fi război) sau mai mic (dacă va fi lovitură de stat sau o luptă internă pentru putere). Coreea de Nord s-a născut artificial, pe o hârtie desenată de strategi politici și militari, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dintr-o negociere sovieto-americană din august 1945, imediat după prăbușirea Japoniei imperiale, iar ciclul ei de viață, complet izolat de restul lumii, se apropie de sfârșit;

-          Președintele Trump va trebui să găsească o soluție credibilă pe plan intern și internațional pentru conflictul cu Coreea de Nord, înainte de următoarele alegeri prezidențiale, deci până în 2020. O parte din echipa lui actuală, în special zona de Apărare și securitate națională, pare să aibă pregătirea și luciditatea de a-i propune o soluție realistă, dincolo de frazele bombastice, care să permită într-adevăr Americii, la sfârșitul crizei nord-coreene, să rămână prima putere a lumii, garantând totodată securitatea regională și globală.

NOTE________


[1] http://www.contributors.ro/global-europa/un-scenariu-statele-unite-versus-coreea-de-nord-consecinte-in-sistemul-international/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "40 comments" on this Article:

  1. dorin valeriu spune:

    Suntem in fata unui nou Munchen (pastrand proportiile)? Trump are de luat o hotarare grea. Este pregatita opinia publica din America pentru o decizie radicala ? Rusia si China ce vor face ?
    De fapt, mai devreme sau mai tarziu, tot acolo se va ajunge. Dar cu alt pret !

    • catalin spune:

      Cu siguranta ca opinia publica din America va fi convinsa de nevoia unui razboi daca il mananca pe Kim sa trimita o racheta spre teritoriul american. Atacul de la Pearl Harbor e un bun exemplu de convingere.

  2. north of 60 spune:

    Nu cred ca exista o solutie reala pentru rezolvarea problemelor dinastiei Kim. Se vor agata de putere pentru ca nu au o alta alternativa. Nu stiu cat de avansata este tehnologia rechetelor intercontinentale pe care le poseda North Korea dar capacitate nucleara detin iar costul unei provocari la care dinastia Kim raspunde efectiv va fi incalculabil. Pe de alta parte North Korea are amplasate in proximitatea DMZ (demilitarized zone la granita cu South Korea) un aresenal intreg de artilerie conventionala care poate distruge Seoul ( capitala South Korea) inainte de a fi anihilate printr-o actiune aeriana de catre US Air Force. Sute de mii de oameni nevinovati vor fi pulverizati de arme conventionale intr-un interval de minute.

    Populatia din North Korea este brain-washed si indocrinata. Am un prieten, jurnalist, care viziteaza tara in fiecare an. 65 de ani de indoctrinare totala si-a lasat amprenta asupra populatiei: oamenii sunt prost hraniti, traiesc in conditii mult mai proaste decat traiau romanii in ultimii ani de comunism si aparatele de represiune in North Korea depasesc imaginatia. Nu ai cum sa generezi o miscare populara interioara care sa elimine dinastia Kim. Cea mai mica opozitie este prompt eliminata fizic, cele mai blande pedepse trimit disidentii la forced labour camps pentru restul vietii lor. In cativa ani orice detinut dispare.

    Autorul articolului evalueaza corect implicatiile unei confruntari militare. Categoric US au capaciatea de a rade North Korea de pe harta, daca China va fi de acord, dar, China nu va fi de acord. In ultimele decenii China a folosit dinastia Kim ca pe un pion strategic intr-un global power play. Intentioneaza sa o faca in continuare. Liderul Kim si regimul sau sunt descrisi ca o adunatura de dementi. Este gresit, total gresit. Ei stiu foarte bine ce fac, isi caluleaza atent reactiile si imping lucrurile pana cand obtin ce doresc: supravietuirea regimului. O fac de mai bine de 60 de ani si au supravietuit sub multi presedinti americani, secretari chinezi, rusi, etc. Sunt interesati sa mentina status-quo-ul in continuare.

    Pentagon-ul a declarat ca dinasita Kim detine tehnologie EMP (electro magnetic pulse) care ar distruge si paraliza in cateva minute infrastructura unui intreg continent pentru pretul a catorva rachete balistice detonate in stratosfrera deasupra unui intreg continent. Nu se stie (oficial) cat de precise sunt rachetele lor balistice (au avut rateuri in trecut) dar nu cred ca cineva vrea sa verifice asa ceva. In cazul unui atac EMP nu vor fi pierderi umane imediate, nu are nici o legatura cu tipul de explozii din Hiroshima si Nagasaki, dar tot ceea ce functioneaza bazat pe circuite electrice si electronice va fi distrus in cateva secunde: spitale, centrale electrice, fabrici, rafinarii, depozite de alimente, etc. Costurile unei asemenea actiuni sunt incalculabile.

    Nu cred ca se poate face mare lucru in viitorul apropiat pentru a schimba politica externa si interna a dinastiei Kim. China este singura putere care controleaza dinastia Ki, si chiar daca oficial au aderat la sanctiunile UN impotriva Pyongyng-ului traficul “ilegal” de frontiera intre North Korea si China s-a inzecit in ultimele saptamani. Firme offhore chinezesti “private” platesc neoficial firme paravan sub controlul Pyongyang-ului pentru ca o criza alimentara in North Korea ar destabiliza regimul si l-ar face deosebit de periculos. Kim Jong-un si-a invatat lectia asigurarii de viata: niciodata sa nu renunti la armele nucleare. Daca simte ca va fi eliminat, va apasa pe butoane pentru ca nu are nimic de pierdut.

    • Ghita Bizonu' spune:

      Ba sa imi fi cu pardon insa EMP ul EMP este rezultatul unor de tipul celor din Hiroshima si Nagasaki. Orice explozie nucleara genereaza un EMP .
      Exploatarea efectului EMP presupune insa detonarea la o inaltime de minin 50 km ….. si pate “acoperi” un atac nuclear mai grav (imediat dupa lansarea rahetei care produce EMP se lanseaza cele care lovesc tintele .. in timo ce inamicul este “orbit”)
      Insa momentan nord correni nu poseda o racheta capabila sa lioveradca nulcear mai mult decta Acnhorage

      • north of 60 spune:

        Domnule Ghita: m-am referit la altitudinea detonarii: peste 40 km, posibil 50 km. Asa sustin specialistii in asemenea chestiuni. Tot ei spun ca in urma detonatiilor nu sunt victime umane. De aceea m-am referit la detonatiile din Japonia de acum 72 de ani pentru ca scopul este de a creea un EMP suficient de puternic (habar nu am cate detonatii sunt necesare pentru asa ceva) pentru a scoate din functiune infrastructura unei regiuni, tari, continent, etc. Nu-mi cere detalii, nu ma ocup de fizica nucleara, dar vei gasi pe Internet o puzderie de articole care explica fenomenul in detaliu.

  3. Tiberiu spune:

    Domnule Naumescu, o placere să vă citesc, ca de obicei. O analiză foarte lucidă și bine făcută.

  4. Tomaso Bodi spune:

    As avea 2 intrebari:
    1. Se scrie in articol ca regimul nordcorean nu are atuurile și resursele Chinei pentru a rezista unor liberalizări parțiale si de aceea nu a ales aceasta cale. Dar de ce nu solicita ajutorul Chinei in acest sens ? Atunci ar putea rezista.
    2. Daca regimul nc se tot incapatineaza sa continue pe linia conservatoare, China de ce nu invadeaza Coreea de Nord ?

    • north of 60 spune:

      Principalul inamic al regimul Kim nu este USA si aliatii sai. Propriul popor este vazut ca principalul inamic al dinastiei. In momenul cand bunurile de larg consum incep sa curga din China (in prezent sunt aduce ilegal prin contrabanda) implicit informatia incepe sa devina accesibila iar oamenii incep sa-si puna intrebari si sa-si deschida mintile. Este ultimul lucru pe care Kim l-ar cere Chinei: deschiderea pietelor si accesul spre bunuri de larg consum.

      De ce ar invada China Corea de Nord? Ca sa hraneasca milioane de oameni subnutriti, bolnavi, brain-washed si fara vreo pregatire efectiva industriala? Beijing-ul are destule probleme interne ca sa se lege la cap cu valuri de imigranti din Corea de Nord. Este mult mai ieftin si mai eficient sa folosesti Dinastia Kim pe post de global detterent.

    • Josef Svejk spune:

      1. E o mare diferență între „liberalizarea” chinezească și ce coreeană. În cazul Coreei există Coreea de Sud, țară mult mai prosperă și mai puternică din toate punctele de vedere ca și Coreea de Nord. Orice deschidere a regimului Kim ar duce imediat la colapsul său. După apropae 40 de ani de refome chinezești, chinezul de rând are un venit mai mic decât albanezul. De ce și-ar dori coreeanul să urmeze modelul chinez când simpla unire cu Coreea de Sud su emigrarea acolo îl duce de la speranța în standardul de viață din Albania direct la cel din Germania?!

      2. De ce ar risca China un război nuclear cu Coreea de Nord?! Rachetele lui Kim nu pot ajunge (încă) la Washington DC dar pot ajunge la Beijing și Shanghai. Kim șltie că nu poate supraviețui unui conflict cu militar China. Singura sa opțiune rămâne atunci să provoacedaune cât mai mari chinezilor înainte de a pieri.

      Și apoi ce ar câștiga China invadând Coreea de Nord?! 27 e miioane de înfomeați?! Faptul că ar lua o problemă acută din spinarea Japoniei, Coreei de Sud și a SUA pentru a o phne în cârca sa?! :P

  5. stefan spune:

    O analiza buna dar pe ce se bazeaza autorul cand spune ca in cativa ani va avea loc inevitabil o explozie/implozie a regimului din Coreea de Nord? De ce cativa ani si nu cateva decenii?

    • north of 60 spune:

      Autorul se bazeaza pe bun simt si pe fapte istorice. Asta nu inseamna ca dinasia Kim va fi eliminata in cativa ani. Au dovedit ca pot supravietui impotriva oricaror atacuri pana in momentul de fata. Asta face ca lucrurile sa devina foarte periculoase cand simt ca nu au ce pierde. Gandeste-te la Hitler: inainte de capitulare a ordonat ministrului armamentului (Albert Speer) sa distruga toata infrastructura din Germania, absolut tot. Speer a sabotat ordinul si asta l-a scapat de streang la Nurenberg. Parca a priit vreo 20 de ani de inchisoare iar dupa vreo 10 ani (parca) a fost eliberat, nu mai retin exact. Astfel de indivizi nu au pic de empatie pentru poporul pe care il conduc. Pentur Kim este mult mai simplu, nu trebuie decat sa apese pe niste butoane. Cat timp Kim isi tine populatia in epoca de piatra, are sanse sa supravietuiasca.

  6. admir spune:

    Am sentimentul ca totusi Kim joaca acest rol periculos mai degraba de frica unei implozii a regimului (sa ne aducem aminte cum a inceput regimul lui cu o serie de executii la varful puterii politice si militare) si mult mai putin se asteapta sa fie o putere nucleara recunoscuta. Avand arme nucleare, riscul de a fi lovit militar a scazut, nu a crescut, iar Kim, chiar daca joaca rolul uui nebun, nu cred ca e prost sa isi semneze sfarsitul. Intregul joc al lui Kim are sens total pe plan intern, cu o populatie terorizata, izolata, infometata, careia i se arata obsesiv aceasta mare realizare militara, care repozitioneaza Coreea de Nord in ansamblul relatiilor internationale. Acum, cu o putere nucleara demonstrata, Coreea de Nord arata de fapt ca nu mai e doar un actor de nivel regional in zona China – Coreea – Japonia – Asia de Est, ci ca a castigat indirect un meci fara sa-l joace cu Coreea de Sud si Japonia. Arata ca e un actor mic, dar cu o putere militara care ii da voie sa aspire la clubul acelor puteri nucleare de rang 2, unde se afla deja Israel, India, Pakistan.
    Retorica agresiva a lui Kim fata de SUA si decuplarea treptata de China arata ca la Phenian este multa frica, ca e din ce in ce mai greu sa tii capacul pe o oala care fierbe, ca e posibil ca un complot militar care sa rastoarne puterea nu e exclus, ca trebuie sa livreze ceva mare unui popor care e din ce in ce mai apasat de lipsuri si nenorociri.
    Kim e constient ca nu poate lupta cu SUA, ca nici China si nici Rusia nu ii vor tine spatele, deci nu va risca dincolo de vorbe un astfel de sfarsit. Pentru ca intr-un astfel de scenariu, daca Kim ar initia primul atac, cred ca exista riscul major al unei lovituri de stat militare, in care o parte a elitei sa incerce sa preia puterea si sa scoata rapid Coreea de Nord de pe calea anihilarii.
    Cred ca presedintele Trump, secretarul de stat si cel al apararii fac un joc excelent. Presedintele Trump a marcat de la inceputul mandatului problema Coreea de Nord, iar combinatia de retorica agresiva, dublata de prezenta militara crescanda la granitele Nordului, cu mesajele diplomatice calme, dar ferme, plus presiunea publica pusa pe China a scos China din rolul de suporter al Phenianului. Deci, US are deja o prima victorie mare in dosarul coreean, dupa ce a izolat complet Coreea de Nord decupland-o de China.
    Amuzant este ca presedintele Trump l-a pus pe Kim in situatia de a licita pe tonul agresiv, care a iesit in peisaj cu amenintarea legata de Guam, iar apoi a trebuit sa isi caute propriul pas inapoi. Aici, Trump a fost foarte abil. Pentru ca dincolo de amenintarea cu atacul asupra Guam, Kim nu mai poate continua sa liciteze decat cu un atac real, lucru care nu si-l permite. Deci, US a castigat deja psihologic si diplomatic razboiul, pe care in teren Coreea de Nord nu il poate incepe.
    Insa adevarata problema e totusi China, care are efectul de parghie la indemana. Un stat nuclear de mana a doua care ramane aliniat politic intereselor strategice chinezesti anti US ajuta China, nu o incurca. Triunghiul Rusia – China – Coreea de Nord este o contrapondere strategica la US – Japonia – Coreea de Sud. Pt China, Kim e secundar in ecuatie, fundamental e ca Nordul sa ramana pe orbita anti US. Deci, Kim supravietuieste intr-un singur scenariu, cel al aliniamentului strategic cu China, dar fara sa inceapa un razboi cu US sau aliatii sai din regiune. Miezul problemei ramane o forma de control asupra arsenalului nord – coreean si aici, dincolo de garantiile Chinei si US, tot la nivelul leadership-ului nord – coreean se rezolva pb, cu sau fara Kim. Asta cred ca e cheia problemei, daca se poate negocia sau nu cu Kim, altfel lucrurile raman inflamabile ca acum pe termen nedefinit.

    • north of 60 spune:

      Decuplarea Beijing-Pyongyang este formala. Sanctiunile UN, urmate de declaratiile Chinei de a reduce importurile de carbune din North Korea nu pacalesc pe nimeni. Banii continua sa intre in conturile offshore ale dinastiei Kim prin canale comerciale. Carbunele si alte materii prime este cumparat de firme obscure private si ajunge tot in China. Produse alimentare (orez, carne, cereale) intra in in porturile nord-coreene (Hamhung si-a marit capacitatea de intrare de trei ori in ultima luna – intamplator?) prin barter exchange cu companii private obscure. Follow de money si vei vedea ca relatiile comerciale dintre Beijing si Pyongyang continua bine mersi.

      Aliantele (reale, strategice) dintre Moscova si Beijing sunt inexistente iar relatiile intre cele doua capitale sunt proaste de pe vremea lui Mao. Sa nu uitam ca dinastia Kim a fost adusa la putere de Stalin fara sa-i consulte vreodata pe chinezi. Invazia sudului a fost aprobata tot de Stalin care a livrat armament greu tovarasului Kim Ir Sen incluzand tancuri, incalcand acordul de pace de la sfarsitul WW2. China a intervenit in razboi cand nu a mai avut incotro, trupele ONU se apropiau de frontiera cu China. Tot mai des China aduce in discutie teritoriile Siberiei de est care au fost sub influenta Chinei. Rusii au anexat Siberia de Est in sec. 17 iar China a pierdut orice influenta in urma Peking Convention (Second Opium War) in 1860. O umilinta pe care chinezii nu au uitat-o si pe care o urasc la fel de mult precum invazia Manchuriei de catre trupele imperiale japoneze.

      China va emite tot mai multe pretentii asupra Siberiei de est, Moscova stie asta si incearca sa-i impace cu constructia de pipelines, business pentru firmele chinezesti, etc. Majoritatea populatei este in zona de frontiera cu China: 6 milioane sunt rusi, 90 milioane sunt chinezi care circula frecvent de o parte si de alta a frontierei, desi totalul populatiei inregistrate in Siberia este cam de 38 milioane. Do the math: pentru siberieni, Beijing-ul este mult mai aproape, mult mai bogat si mult mai binevoitor decat Moscova.

      Nu stiu cat de inteleapta a fost decizia presedintelui Trump pe care ai mentionat-o. I-a enervat atat pe chinezi cat si pe rusi. Tokyo si Seoul s-au iritat pentru ca riscurile unei confruntari posibil/accidental nucleare au escaladat rapid. Un joc din care nu castiga nimeni. Trump a facut-o impotriva sfaturilor consilierilor militari pentru a castiga capital politic. Si-a iritat aliatii din Pacific. Pyongyang-ul a jucat acelasi scenariu pe care il practica de 60 de ani. A fost un statement de forta care a capturat atentie globala in cazul in care cineva nu stia ca North Korea este o putere nucleara formidabila, condusa de armata populara si genialul Kim, acelasi bullshit pe care-l vand de decenii, dar care se pare ca inca functioneaza. Tovarasul KIm a vrut atentie si a obtinut-o, dupa care, ca de obicei a facut un pas inapoi. Presedintele Trump a fost bombastic si agresiv si a agravat tensiunea in zona. Nu inteleg unde este abilitatea, poate poti sa explici.

      • admir spune:

        Abilitatea lui Trump vine din faptul ca sistemul american a mers in dosarul Coreea de Nord pe mai multe canale, a avut o abordare mai sofisticata decat pare meciul nervilor dintre Trump si Jong Un. Actiunile lui Trump, Tillerson, Mattis, a ambasadorului US la ONU au dus la un rezultat cert,decuplarea chiar si formala a Chinei de Coreea de Nord. Este un castig cert pentru ca a scos China din rolul de suporter, i-a pus in pozitia de a nu mai putea sustine public sau diplomatic Coreea de Nord. Iar asta este un castig imens al diplomatiei US.
        Nu se pune problema unei realinieri strategice a Chinei in dosarul Coreea de Nord, dar China nu isi mai permite sa sustina diplomatic un astfel de player out of rules. Este meritul lui Trump.
        Jocul diplomatic a fost castigat si obliga Coreea de Nord la pasi inapoi. Japonia si Coreea de Sud pot deveni tinte, nu inseamna ca agreeaza 100% politica US, dar sunt constienti ca avansul militar al Coreei de Nord s-a produs nu de la venirea lui Trump, ci in atatea decenii in care americanii s-au lasat pacaliti, iar acum se trezesc in fata unei situatii deja implinite cu o putere nucleara inamica la usa lor. La fel Siria, Iran, Crimeea, Libia toate efecte ale politicii externe dezastruoase a “pacifistului” Obama, care a condus la o multipolarizare reala si la probleme foarte dificil de rezolvat acum de US. Noua linie a politicii US este fireasca daca ne uitam la aceste greseli strategice comise anterior.
        Political-correctul american din ultimul deceniu a creat o lume mult mai periculoasa, de asta o schimbare totala de paradigma era necesara.
        Aici nu trebuie amestecate lucrurile cu campania media anti-Trump din US, care alimenteaza cu minciuni pe banda rulanta. Vezi fantasmagoriile cu Rusia – US daca vine Trump la putere cand de fapt lucrurile stau exact pe dos, US recastiga terenul pierdut in ultimul deceniu.
        Revenind la China si Coreea de Nord, este evident ca acel regim inca supravietuieste ajutorului informal dat de chinezi. Insa, acum optiunile nonmilitare ale Phenianului sunt acum foarte limitate. Iar razboiul inseamna sfarsitul lui Kim. Cred ca US a adus acum Coreea de Nord la masa ultimei sanse pt Kim.
        Nu trebuie confundate vorbele cu faptele. Lipsa de actiune a US in ultimul deceniu a creat focare periculoase de conflict in lume. Ascensiunea Rusiei si a Chinei a venit pe un fundal de administrarea proasta de catre US a politicii externe.

      • admir spune:

        Nu are niciun fel de legatura povestea Siberiei si tensiunea chino-rusa care vine din conflictele anterioare. Este ca si cum ai spune ca Franta si Anglia nu se puteau alia impotriva Germaniei din cauza razboiului de 100 de ani si a secolelor de razboaie dintre ele. La fel cum ar fi fost de discutat istoric si o alianta intre Franta si Rusia sau Us – UK sau US – Japonia.
        Alianta China – Rusia exista de ani de zile ca o contrapondere strategica la US. Functioneaza de ani de zile in Consiliul de securitate al ONU in multe dosare sensibile. Istoria arata ca aliantele se fac in functie de interesul strategic al zilei de azi, nu este modelata neaparat de istoria conflictelor. Do the math

  7. victor L spune:

    Inainte de `89 URSS si regimurile comuniste pareau vesnice (sau asa ni se parea multora). Si nu doar celor din interiorul “lagarului socialist”, ci si a multor analisti externi, luati prin surprindere.
    Evident, un razboi ar produce multe victime nevinovate, si ar fi de evitat.
    Si Ceausescu se credea bine aparat de Securitate :P
    Poate ca exista si prin Coreea de Nord destui care s-au saturat de dictatorul lor.
    Sau vor incerca nord coreenii ceva in genul Pearl Harbour? Sinucidere.

    • sile spune:

      Din pacate, animalul cand se simte incoltit, fara scapare, recurge si la cele mai nebunesti actiuni, daca nu pentru a ramane in viata, macar pentru a rani pe cat posibil agresorul.
      In opinia mea, totul depinde de cum se vad pe sine insusi potentatii nord-coreeni.

    • Josef Svejk spune:

      Rezon!

      Și eu cred că speranța de viață a regimului Kim e mult mai redusă decât așteptările tuturor experților.

  8. Lukas Juvara spune:

    “De ce nu a procedat însă Coreea de Nord precum China și nu a dat drumul reformelor? Și aici cred că răspunsul este simplu: liderii de la Phenian au realizat că liberalizarea, oricât de timidă ar fi, și reformele interne ar echivala cu pierderea puterii și poate chiar cu dispariția lor fizică ”

    Kim, a facut unele “mici/mari” schimbari cu implicatii destul de profunde. si care ii asigura un anumit nivel de poularitate reala. Micul trafic de frontiera (frontiera cu China) este tolerat tacit, au aparut mici initiative private (chioscuri, care vand mancare etc)…

  9. Carstea spune:

    Are dreptate north of 60. Este o problema spinoasa si deosebit de periculoasa cu Coreea de Nord.
    Mai bine i-ar lasa in pace, in voia lorr.

  10. Paul20 spune:

    Cea mai simplă cale pentru Kim Jong-Un să rămână la putere este
    să înceapă reformele după model chinezesc. A ales greșit calea confruntării.
    Este posibil să fi fost sfătuit prost în mod intenționat. Schimbarea regimului din
    Coreea de Nord este posibilă doar printr-un război. Se pare că acest război
    este dorit de unii lideri din Coreea de Nord, care văd în război singura cale
    de a scăpa de Kim Jong-Un.

  11. Dan Nicolescu spune:

    Ascensiunea belicoasa a Coreii de Nord si un razboi americano korean au fost prevazute inca din anii 1990 de Kaspar Weinberger ? Va aduceti desigur aminte de cartea lui, dle prof. Naumescu si stimati forumisti ?

    • north of 60 spune:

      Cred ca va referiti la “The Next War” scrisa de Caspar Weinberger si Peter Schweizer. Am o copie in biblioteca din 2000 dar cred ca prima editie a aparut in 1996 (nu sunt sigur). Am citit cartea cu multi ani in urma si retin ca este o colectie de scenarii apocaliptice generate de tot soiul de aliante si inamici reali sau imaginari. In anii 90 unele din scenarii aveau sens, dar intre timp fortele geo-politice globale s-au schimbat. Retineti ca folosesc termenul “schimbat” si nu “evoluat” in bine, nu cred ca lumea este intr-o pozitie mai linistitoare fata de anii cand Cold War avea cat de cat niste reguli pe care nici o tabara nu le-a incalcat. Din cate imi amintesc autorii descriu diverse scenarii de razboi intre USA si aliatii sai cu Korth Korea, China, Mexic, Iran, Russia si Japonia: cred ca erau si alte state implicate dar nu mai retin exact. Editia pe care o am are o prefata scrisa de Margaret Thatcher, care se pare ca a savurat lectura manuscrisului.

      Cata incredere poti sa ai ce spune, declara si scrie Weinberger? In timpul scandaluli Iran-Contra (droguri si arme) Weinberger a fost acuzat de un procuror de minciuna si sperjur si ar fi fost foarte posibil sa fie judecat si condamnat daca presedintele Bush nu ar fi emis un “special pardon” care l-a salvat pe Weinberger. Se practica asa ceva, Nixon a scapat de un proces care i-ar fi ruinat reputatia (ce a mai ramas din ea dupa Watergate) tot printr-un presidential pardon. Cred ca The Next War trebuie privita ca o colectie de scenarii belicoase impachetate intro nuvela mai mult sau mai putin fictionale.

      • Dan Nicolescu spune:

        Asta e cartea, dar nu ma refeream la calitatile de scriitor sau morale ale dlui Weiberger ( unde mai exista azi morala si onoare in lume, nu numai la politicieni ? ) ci la exactitatea cu care acum 20 de ani a identificat primi 5 inamici actuali ai Americii : North Korea si China, , Iran, Mexico, Russia ( ii reproduc in ordinea din carte ). Pina si ordinea se potriveste !

  12. victor L spune:

    O arma parca mai puternica decit rachetele ori bombele nucleare pare a fi individul nord coreean, indoctrinat pina in maduva oaselor.
    Scenele vazute la diferite evenimente (par egzamplu la inmormintarea dictatorului-tata), par a fi din filmele cu prosti. Dar sa te temi de asemena spalati pe creier!
    NB,
    sa ne amintim ca si la noi exista muuuulti nostalgi care fredoneaza refrenul “mai bine era inainte!”

    • catalin spune:

      Corect – atacul individual al unor fanatici va fi greu de contracarat chiar dupa caderea regimului. Ma intreb cat de indoctrinati pot fi, oare chiar sunt fanatici orbi sau o data presiunea dictaturii inlaturata se vor trezi? Germanii in 1945 au luptat la fel de fanatici pana nu a mai ramas nimic din Berlin – daca intr-o tara europeana civilizata cu o dictatura de cativa ani (1933 – 1945) s-a putut produce o astfel de spalare pe creier, ma intreb ce poate fi intr-o tara cu o mentalitate asiatica sub o dictatura si o propaganda atroce de cateva decenii.

  13. Ghita Bizonu' spune:

    Nu este necesar sa fie ” recunoscută oficial ca putere nucleară”.
    De fapt nu exista asa ceva.

    Daca poti trimite la tinta 2 bombe nucleare esti putere nucleară . SI Kim de Nord a zis de pe vremea in care Sadam mai domnea la Bagdad “”prima bomba in Seul, a doua in Japonia” …

    Este o intentie cat se poate de serioasa …

    • Ghita Bizonu' spune:

      Domnule Naumescu

      stiu ca n u va place sa fiti contrazis. Insa chiar si dumneavoastra ati avea capacitatea d a intlelge difrenta esentiala intre “a putea practic” si “a fi “recunoscut oficial” atunci cadn est vorba desp[-re forta bruta…..
      Ca sa simplific oprice derbedeu in froma va poate sparga ochelarii si s ava puna jos. Nu ii trebuie “rcunoastrea oficiala” a participarii la intreceri sportive oficiale ci doar forta . Iar dumneavoastra sigur ca nu veti risca sa il provocati ….

      Asa si in ast domeniu. Nu e nvoie de recunoastere ci daca ai sau nu ai bombele si vectorii.

      A da. Exista un “membru” al distionsului club car nu doreste sa admita …. Dar aici este vorba despr “autorecunoastere”

  14. Quebecoisfier spune:

    D-le Naumescu , de obicei nu comentez ca sa ma bag in seama , dar de data asta nu pot spune decat ” chapeau” pentru articol. Va citesc cu placere si va admir pentru lucidele analize politice. Articole de genul acesta ridica, in umila mea opinie nivelul site-ului Contributors

    @ north of 60 : dovediti o buna cunoastere a dosarului Nord-Corean, sunt intru totul de acord cu opiniile dvs atat in cea ce priveste realtiile dintre China si Rusia ,dar si cele dintre China si Nord-Corea.

    Un lucru care ar merita, poate, mentionat este si faptul ca orice analiza sau decizie politica luata in birourile de pe malurile lui Potomac River sau aiurea in lume cu privire la ceea ce se intampla cu si in tarile din Asia ar trebui intepretata in cheia diferentelor culturale si a modului in care asiaticii vad lumea diferit decat occidentalii. In China conceptul de onoare si de a ”nu pierde fata ” este cateodata mai important decat banii, in Coreea conceptul de loialitate este impinsa uneori pana la fanatism. Am lucrat si lucrez cu multi sud-coreeni si imi spun adeseori ca daca cei din Sud sunt asa de ierarhizati si de credinciosi pana la moarte liderului lor direct, ma intreb cam cum o fi in Nord. Imaginile alea cu Nord-Coreeni care plangeau si isi rupeau hainele de pe ai cand a murit Kim cel batran ar trebui sa dea de gandit. Bine , os a-mi spuneti ca e circ ieftin si bocitori platiti de aparatul de propaganda, ca lumea moare si ca minstrii sunt executati cu tunul antiaerian. Ramane insa ca a rasturna un regim cu acesta prin orice mijloace nu e o treaba simpla, si cu tot respectul pentru simpatizantii lui, in nici un caz nu este o treaba care va fi facuta de actualul presedinte al US.

    • north of 60 spune:

      Interesant si remarcabil faptul ca a-ti introdus in discutie un element foarte important neglijat chiar si de foreign policy makers: onoarea asiatica, impinsa, in opinia vesticilor pana la extrem. Da, este un element foarte important al civilizatiilor si background-ului cultural asiatic. Imi amintesc reactia sud-coreenilor la scandalul de coruptie in care a fost implicat president Park Geun-hye. S-a lasat cu impeachment, domicilui fortat si parca trei ani detentie. Parca si acum vad imaginile din Seul, un oras paralizat de sute de mii de oameni care protestau vehement (dar civilizat) in strada. Ca si the head of the state este inacceptabil sa fi implicat in asemenea scandaluri, o asemenea personalitate trebuie sa fie mai presus de orice suspiciune. Potem spune acelasi lucru despre policienii din vest, ca sa nu vorbim de politicienii de pe malurile Dambovitei?

      Prietenul mau jurnalist imi povestea ca discutase de-a lungul anilor cu sute de oameni in North-Korea. Vorbeste fluent dialectul respectiv (el spune ca difera fata de versiunea vorbita in South-Korea) si declara ca reactiile emotionale ale oamenilor erau sincere. Majoritatea covarsitoare a nord-coreenilor cred sincer ca dinastia Kim nu este cu nimic mai prejos decat casa imperiala nipona. Este asociata cu divinitatea. Nu cred ca exista vreo forma logica, rationala de a lamuri milioane de oameni ca dinastia Kim este o pacaleala enorma, si ca este principala cauza a nenorocirii si subdezvoltarii intregii tari. Cum poti sa mitighezi o asemenea ecuatie? Cu mijloacele diplomatiei occidentale? Imi este imposibil sa cred asa ceva.

      Stim cu totii ce a insemnat conceptul de onoare personala a trupelor nipone in timpul razboiului din Pacific. A sost un razboi oribil care a despasit cu mult in monstruozitate teatrele operationale din Europa sau North-Africa. A fost un impact cultural vest-asiatic de proportii epice cu consecintele pe care le cunoastem: detonarea a doua incarcaturi nucleare si dezvoltarea exponentiala a armelor nucleare.

      Multi presedinti americani au incercat sa descalceasca enignma din peninsula Koreea si in final au abandonat ideea. Asta se intampla cand dinastia Kim inca nu avea capacitate de atac nucleara. Costul “rezolvarii” problemei este mult prea mare. Cred ca Kim ar trebui lasat in pace, pana cand, candva in viitor, ceva in North-Korea se va intampla. Cand vor pricepe ca nu sunt sub presiune externa constanta si riscul de a fi anihilati dispare, vor apare de la sine miscarile interne de opozitie, in toate straturile ierarhiei statului. Cred ca este singura cale de rezolvare a problemei cu costuri si consecinte minime. Altfel, nu facem decat sa alimentam fantasmagorismele dinastiei Kim cu consecintele de rigoare.

  15. Horia spune:

    In sfarsit! Credeam ca nu mai apare articolul. Toata lumea isi dădea cu parerea si nu era nimic concret. Ma gandeam ca sunteti in vacanta.
    In fine, acum m-am lămurit. Multumesc!

  16. MariS spune:

    Bun articolul. Cred că Coreea de Nord e ţinută în viaţă de China cu scop precis. Kim e pechinezul care latră şi-l ţine ocupat pe Trump pentru ca liderii chinezi să poată lucra în voie la construcţia din marea Chinei de Sud. Dacă problema nord-coreeană ar fi rezolvată, SUA s-ar ocupa cu intensitate sporită de această extindere a Chinei în sud. Ostilitatea Chinei la adresa Coreei de Nord e de faţadă, doar cât să nu piardă deal-urile comerciale cu SUA. Rusia, la fel, are interesul să ţină SUA departe de Europa. Dar e posibil ca unii generali nord-coreeni să dorească un conflict cu SUA, văzând în el singura oportunitate de a scăpa de Kim. Şi aici e pericolul.

  17. George Gafencu spune:

    Dupa umila mea parere, exista o solutie simpla la problema coreeana, pe care si eu as accepta-o.

    China ar putea sa accepte sa intre ea in Coreea de Nord in locul americanilor. In conditiile astea coreenii nu prea ar avea un motiv sa bombardeze Seulul, fiind prea ocupati de partea cealalta de tara.

    Probabli ca nici nu ar fi un razboi adevarat acolo, pentru ca stiu coreenii ca nu se pot pune cu chinezii si oricum nu pot supravietui fara ei. Chinezii ar veni cu mandate limitat, numai sa schimbe regimul cu unul agreat de ei care sa porneasca niste reforme de tip chinezesc. In conditiile astea, comunitatea internationala ar ajuta Coreea de Nord sa se stabilizeze pana se pun pe picioare. Pretul at fi mult mai mic decat cel al unui razboi in Coreea.

    China si-ar pastra controlul asupra Coreii de Nord si nu se schimba nimic in raporturile regionale de putere. Solutia asta e perfecta pentru toti (mai putin Kim Jon-In).

    Insa marea intrebare este ce ar putea motiva China sa faca miscarea asta? Sau ce ar impiedica-o sa faca miscarea asta?

  18. Laura spune:

    Mi se pare cam superficial articolul, scris doar din perspectiva “vestului” (chiar crede cineva ca Romania si Polonia pot avea vreo contributie ??), fara nici un fel de referire la realitatea strategica si doctrinele de securitate din Asia.

    In Asia avem o foarte importanta doctrina chineza “Asia e a asiaticilor”. Asta inseamna ca China VA INTERVENII in orice disputa in Asia de Sud Est in care intervin americanii. Este doctrina Monroe aplicata la zona de influenta pe care China si-o aroga.

    Mai mult, exista tratate bilaterale si multilaterale de Securitate in Asia, nu atat de formale ca NATO, dar asta e realitatea strategica in Asia. Exista un tratat de aparare mutuala intre China si Corea de Nord, din 1961, exista ASEAN PLUS, foarte puternic influentat de China, exista Shanghai Five, iarasi influenat de Rusia si de China, deci chiar nu vad cum o interventie militara unilaterala a Americii ar fi posibila. Iar un conflict “vest” vs “east” in Asia ar fi un dezastru politic, un dezastru mult mai mare decat a lasa Corea de Nord sa devina putere nuclerara …

    • north of 60 spune:

      Doctrina “Asia e a asiaticilor” la care va referiti cred ca apartine Chinei si nu altui stat asiatic. Evident, ca si principalul factor economic, militar si demografic din regiune China treptat isi intareste controlul si dominatia in zona. Nu sunt in masura sa judec, condamn sau sustin doctrine politice si economice. Dar in urma cu vreo 80 de ani un alt factor de decizie din regiunea Asia-Pacific lansase doctrina “Sfera de Co-Prosperitate Asiatica”. Da, ma refer la Japonia si la invazia succesiva si instaurarea unui control total economic, politic si militar in regiune. Partea proasta este ca numai Imperiul Soarelui a beneficiat de prosperitate si in scurt timp a anexat coloniile vest europene ca spatiu vital (unde am mai auzit expresia asta?) pentru dezvoltarea imperiului nipon. S-a ajuns la blocada financiara si navala impusa de USA Japoniei, parasirea Ligii Natiunilor de catre Japonia, atacul de la Pearl Harbour si asa mai departe.

      Tratatele la care va referiti (ca si NATO de altfel) sunt reminiscentele Cold War. Asta este de fapt problema fundamentala. Lumea inca este condusa dupe reguli care nu se mai aplica timpurilor in care traim. Mai mult, tratatele la care va referiti nu implica Japonia, South-Korea, Singapore, Taiwan, etc. Expuneti o parte a ecuatiei fara a mentiona cealalta parte. Si, ma gandesc ca ceea ce va deranjeaza este faptul ca blocul asiatic care nu face parte din tratatele la care va referiti are sprijin occidental, in mare majoritate american. Americani care s-au instalat dupa capitularea Japoniei si care si-au dovedit credibilitatea in timpul razboiului din peninsula coreana. Care razboi a fost declansat cu acordul si sprijinul direct al URSS incalcand tratatele de pace in vigoare. Da, porcaria de Cold War, care numai rece nu a fost.

      Pe de alta parte, vreme de decenii China a folosit foarte abil dinastia Kim pentru a introduce un element de instabilitate in zona, pe care sa-l poata controla si contracara NATO. Convingerea mea este ca si in prezent, dinastia Kim nu misca un deget fara accordul tacit (prin back channels) al Beijing-ului. Toata povestea cu sanctiunile UN sunt media si public relations.

      China a jucat, joaca si va continua sa joace foarte inteligent si progresiv pentru ca au o strategie economica, militara si sociala pe termen lung. Sunt atenti sa-si planifice actiunile si target-urile pe termen lung si suficient de flexibili sa ajusteze cursul din mers.

      Da, intr-un final destul de apropiat Asia va apartine Chinei, de acord, si cred ca a dovedit pana acum ca este capabila sa devina un leader competent in regiune. Dar hai sa lasam la o parte ipocrizia, okay?

  19. Iancu spune:

    Pana la analiza tuturor aspectelor geo-politice, trebuie sa spunem ca MILIOANE de oameni sufera si mor datorita unui nebun aflat la putere si daca nimeni nu poate elimina de pe scena lumii astfel de nebuni, trebuie sa admitem ca lumea noastra este lasata prada nebuniei (de ce ONU si alte organisme?).

    Sper ca un comando sa-l OMOARE pe nebun si sa fie evitat razbolul care se prefigureaza.

  20. Carstea spune:

    Personal nu cred ca Kim agita apele avand spatele asigurat de 2 – 3 bombite nucleare. Cred ca este mult mai bine dotat. Parerea mea….

  21. Absurdistan spune:

    Eu sint mai de la tara, de felul meu, adica mai simplut la minte.

    The Fat Boy din C. d. N. NU are nici in fel de apetituri sinucigase si de martir. Uitati-va la el – ii place viata buna, brinza frantuzeasca, bauturile fine.

    Realitatea este ca el nu e nimic mai mult decit o papusa chinezeasca si presedintele Trump stie chestia asta. Cine latra prin Kimmy era China, incercind sa il distraga pe presedinte de la re-negocierea Nafta, care ii intereseaza pe chinezi foarte mult. Presedintelui Trump nu ii era frica ca va ataca Kim Guam-ul, ci a vrut pur si simplu sa ii demonstreze pechinezului corean, cum bine zice cineva mai sus, ca de-acum nu mai poate nici macar sa latre in voie.

    Inca o data, expertii in politologie se cred mai luminati decit omul care a cistigat de unul singur cea mai importanta cursa electorala a lumii, impotriva celei mai vaste, neoneste si monstruoase coalitii constituite vreodata in lumea politica americana.

    “Frazele bombastice” l-au pus deocamdata cu botul pe labe pe Panda From Hell de la Phenian.

    Ati mai auzit ceva de la el in ultimele zile, dupa “fraza bombastica” “(…) fire and fury”?

  22. Lucky spune:

    Este clar ca analiza de fata are la baza elemente teoretice care par verosimile. Insa, este posibil ca lucrurile sa nu stea, in realitate, chiar asa.
    Dupa parerea mea, Korea este de fapt un proxy nuclear chinez. China incearca sa se “joace” cu Statele Unite prin intermediul Koreei. Nici vorba ca un razboi nuclear sa se declanseze din initiativa Koreei. In primul rand ca nu este in interesul Chinei, apoi, ce baza materiala de sustinere a unui astfel de razboi are Korea de Nord? Cateva rachete care sa poarte focoase nucleare pe care N Korea probabil ca nu le are? Rachetele balistice cu care se lauda Kim sunt actionate de motoare ucraineene vandute Rusiei si lasate sa se scurga mai departe catre N Korea de catre rusi.
    Este in stare industria Koreana sa construiasca aceste motoare? Au ei la dispozitie materialele speciale, tehnologia si know how-ul necesare?
    Parerea mea este ca nu asupra Koreei de Nord trebuie sa se indrepte atentia Americii si in general a tarilor europene dezvoltate care sigur nu vad cu ochi buni perspectiva unui conflict in Asia, mai ales a unui conflict nuclear. China si Rusia trebuie facute responsabile de aberatiile cu care se confrunta omenirea in acest moment. O rezolvare a problemei nu poate fi realizata daca nu adresezi exacte date problemei. Ori, Korea nu este de loc destinatia principala a acestei atentii.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


E randul tau

...primul e termenul curent, din lat. culus. Cu ani în urmă, cineva i-a pus exact această întreb...

de: Funeriu

la "Întâmplări lingvistice triste, hazlii și puțin indecente. Astăzi despre spelling"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)