„Sindromul” Maginot
La sfârșitul Primului Război Mondial, Franța a înțeles, ca de altfel multe alte țări, că Germania nu se va mulțumi cu tratatele de pace și că va declanșa un nou război. Pentru această iminentă confruntare, Franța a ales să-și concentreze o bună parte din eforturile de război în construirea unei linii defensive la frontiera cu Germania. Deși era o adevărată operă de artă militară, cu buncăre, în teorie, indestructibile, blindaje inexpugnabile, rețele de tren subterane, spitale subterane, tehnici novatoare, Linia Maginot, numită astfel de presa vremii după numele ministrului de război André Maginot, dar şi strategia defensivă a armatei franceze s-au dovedit ineficiente. Așa cum se știe, Franța a fost învinsă în mai puţin de două luni de Germania nazistă care nu s-a mulțumit să atace Franța doar pe la frontiera directă, ci și pe la Nord, prin Luxemburg şi prin Belgia, țări care se declaraseră neutre.
Deși a anticipat corect pericolul declanșării unui nou război, deși armata sa era considerată una dintre cele mai puternice din acea vreme și comparabilă cu cea a Germaniei și deși, în fine, ca un mic detaliu tehnic, aici s-a inventat precursorul tancului modern, Renault FT, construit sub licență chiar și de americani, Franța nu a știut să-și adapteze nici tehnica și nici strategia militară noului tip de război care devenise unul mult mai mobil și mai lipsit de scrupule.
Poate uneori pe nedrept, Linia Maginot a devenit simbolul acestei neputințe de a se adapta, simbolul unei lipse de viziune pe măsura unei țări cu ambiții atât de mari, simbolul unor energii investite inutil, al unei lipse de strategii eficace, al unei lipse de realism și al confuziei între faima istorică și forțele proprii.
Franța actuală, acțiunile politice și inadecvarea la multiplele chipuri ale răului
Lupta împotriva fascismului și nazismului
În Franța, unele dintre cele mai mari lupte sociale şi politice care se dau de ani de zile sunt cele împotriva fascismului şi nazismului, împotriva discriminării și împotriva rasismului.
Lupta împotriva fascismului și a nazismului vine cel mai probabil şi din frustrarea istorică de a fi fost învinsă atât de ușor în Al Doilea Război Mondial, de a nu se fi putut salva prin forțe proprii și de a fi fost salvată de americani, tipii aceștia superficiali care mănâncă prost, n-au o istorie glorioasă și le-au „furat” lor francezilor faima de mare națiune. Așa că după război, Franța a refăcut și încă reface lupta contra nazismului și contra fascismului și, în pofida faptului că soldații americani și aliați căzuseră măcelăriți cu miile pe minut pe plajele din Normandia, o parte din Franța a început să se considere salvată de marea Uniune Sovietică. Această reconsiderare a venit împreună cu ideologia comunistă.
Partidul Comunist Francez a făcut scoruri foarte bune la alegeri, de 28% în 1945 și apoi cu variațiuni între 19 și 25% până pe la mijlocul anilor ’80. Când, în 1981, François Mitterrand a numit patru comuniști în guvern, americanii se pregăteau deja pentru a pierde Franța ca aliat.
Sartre fumând trabuc alături de Che Guevara despre care avea să spună că este „l’être humain le plus complet de notre époque” („fiinţa umană cea mai completă al timpurilor noastre”), aici copiindu-l probabil pe Hegel care, după ce-l văzuse pe Napoleon, spunea că văzuse chiar spiritul lumii, acest Sartre nu este singurul caz de intelectual francez cucerit fără rezerve de ideologia comunistă.
În timp, indiferent de dovezile istorice, aproape nimic nu a zdruncinat credința comunistă și deși politic, cel puțin la nivel național, comunismul nu mai are aceeași pondere ca în trecut, cel puțin nu cu numele acesta, cei care astăzi se consideră comuniști au păstrat o puritate ideologică demnă de filmele de propagandă de dinainte de ’89 din România comunistă.
Franța încă se bate cu fascismul și cu nazismul. Asta duce la tirade împotriva poliției care pare asimilată Gestapoului iar închisorile sunt văzute ca un fel de lagăre de concentrare. Deși e ridicol să te temi de poliție într-un stat de drept, aceasta și „abuzurile” poliției sunt considerate pericole iminente. „Abuz” este atunci când poliția face controale, adică îşi face datoria așa cum scrie la fișa postului.
Lupta împotriva discriminării
Altă luptă este cea împotriva discriminării. Franța este o țară de emigrație. După Al Doilea Război, țara a cunoscut valuri succesive de emigrație, cronologic, italieni (se estimează astăzi că 10% dintre francezi sunt de origine italiană), magrebini, spanioli (la sfârșitului anilor ’60 constituiau cea mai mare minoritate străină), portughezi (estimați astăzi la un milion) și alte nenumărate nații care au găsit un refugiu în Franța. Fostul președinte este el însuși de origine maghiară.
Problema care se pune este cine discriminează? Pentru a se răspunde la acestă întrebare, se spune că cei care discriminează ar fi francezii de sânge („de souche”). Dar francezii „de souche” sunt foarte greu de definit, pentru că în Franța sunt interzise statisticile etnice dar și pentru că o parte din francezii de astăzi sunt fii de emigranți. După câte generații devii „de souche” ? Aceste aspecte contează însă mai puțin. Cuvântul „discriminare” pare să-și fie autosuficient, pentru a se mai adapta vreunei realități. Orice răutate, orice frustrare, orice nereușită poate fi pusă în seama discriminării. N-ai reușit concursul, examenul, interviul, orice, atunci sigur ești discriminat. În ziua în care în Franța va mai rămâne un singur francez înaintat în vârstă, surd și singur, ai cărui strămoși pot fi identificați cu oarecare certitudine că ar fi trăit în Franța de la Al Doilea Război Mondial încoace, ceilalți 65 de milioane de francezi îl vor căuta, vor împinge degetul arătător către el și vor striga în cor: „Vous nous discriminez!” („Ne discriminați!”). Iar lupta împotriva discriminării va merge la fel de ipocrit mai departe.
Lupta împotriva rasismului
Chestiunea rasismului, sub forma „luptei împotriva rasismului”, este poate una dintre cele mai arzătoare. Să vezi majoritatea panourilor publicitare dintr-un oraș de provincie ocupate cu afișe împotriva rasismului, campanii TV, discuții, emisiuni, seminarii, conferințe, rapoarte, și să nu fii prea familiar cu societatea franceză de astăzi, ai putea crede că segregarea rasială și Apartheid-ul sunt nu din istoria SUA sau a Africii de Sud, ci realități cât se poate de actuale din Franța.
Această „luptă” prin prezența ei dincolo de exces a dat naștere unui soi de isterie publică. S-a mers până acolo încât în parlament au avut loc ample dezbateri despre interzicerea cuvântului „rasă”. Acestea s-au soldat cu o lege prin care este interzis cuvântul „rasă” în textele oficiale. Inițiatorii regretă faptul că nu au putut modifica și Constituția, acolo unde cuvântul apare în primul articol, deși el apare tocmai în definiția egalității în fața legii (Republica Franceză „garantează egalitatea în fața legii pentru toți cetățenii indiferent de origine, rasă sau religie.”).
Este o adevărată bătălie a combaterii cuvintelor care provoacă stupori chiar și în rândul combatanților militanți. Într-o emisiune TV, un luptător împotriva rasismului constata încurcat că deşi se luptă cu rasismul, numindu-se „antirasist”, continuă să folosească cuvântul „rasism” și să se refere la cuvântul „rasă”, fiind în felul acesta el însuși rasist. Ceea ce este adevărat, căci cei care folosesc cuvântul „rasă”, cei care inundă piața publică de dimineața până seara cu rasism, cei care mobiliează resursele națiunii în acestă luptă sunt chiar acești combatanți. Asemenea lui Don Quijote, dar triști, radicali și încrâncenați, pentru ei lupta e mai importantă decât realitatea.
În această feroce luptă împotriva rasismului nu ţi se spune cine sunt rasiștii, de fapt, aceștia, dacă există, nu mai pot fi numiți oficial, căci cuvântul „rasă” este interzis, și, de regulă, nu se mai dă definiția rasismului, aceasta devenind o imposibilitate logică și legală. Public, ca și în chestiunea „discriminării”, „rasist” a devenit o etichetă bună la orice, o măciucă politică sau o invectivă gata oricând la îndemână.
Desigur, toate aceste lupte, în sine, sunt legitime. Bineînțeles că e normal să lupți împotriva fascismului, nazismului, discriminării și rasismului. Problema e că în Franța, aceste lupte păcătuiesc prin inadecvare, exces și o exagerare hiperbolică. Adesea, ele par mai degrabă manifestarea unor obsesii individuale și doctrinare, decât autentice acțiuni publice, ceea ce riscă să producă mai curând efecte contrare.
Inadaptarea la multiplele chipuri ale răului
Răul, răul istoric, răul social, asta fiind de altfel una din trăsăturile lui fundamentale, aceea de a nu a apărea aproape niciodată la fel, va lua mereu și mereu alte forme. Lupta împotriva răului, a răului social, trebuie, de aceea, la rândul ei adaptată, actualizată și trebuie să se facă cu mai multă inteligență și spirit practic, ceea ce nu se întâmplă foarte des.
Consecințele acestor eforturi pentru cauze de multe ori deja câștigate, e suficientă legislație pentru antinazism, antifascism, antidiscriminare, antirasism, se pot vedea în inadecvarea la răul actual. De aproape patru decenii deja, de când a fost adoptat planul de alertă antiteroristă acesta se numește „Vigipirate”. „Pirat” fiind acest cuvânt cu conotații ambigue, care cel mai adesea te trimite cu gâdul la ceva mai degrabă drăguț. Ca și codul meteo, la nivelul avansat, el presupune, printre alte măsuri, scoaterea de soldați înarmați pe străzi. Poate că nu trebuie să fii expert în chestiuni de securitate, pentru a înțelege că un soldat înarmat cu o armă de asalt într-o gară, în curtea unei școli, nu este mijlocul cel mai eficace de luptă împotriva amenințării teroriste. Terorismul din anii ’70, pentru combaterea căruia s-au creat trupele speciale de intervenție, foarte competente, nu mai este același cu terorismul de astăzi. Dar măsurile nu au fost actualizate iar parlamentul și guvernul se luptă cu himere şi fac ședințe solemne abia după ce răul s-a manifestat declarând „realist” că acesta era „inevitabil” și că „se știa”.
Din lupta împotriva descărcărilor ilegale filme de pe internet soldată cu lege se pare unică în lume, fostul guvern de centru-dreapta a făcut o mândrie. Această agenție care urmărește descărcările de pe internet, pentru a le depista pe cele ilegale, reușește consumând resurse publice performanța de a genera amenzi ridicole de câte sute de euro pe an. Guvernul care i-a urmat, de centru-stânga, a venit la putere cu un program de îmblânzire a poliției, și așa blânde, propunând ca poliția să nu mai facă așa-numitul „contrôle au faciès” („control în funcţie de fizionomie” sau „control în funcție de aspect”) și să dea o chitanță celor deja controlați, pentru ca aceștia să nu mai poate fi controlați de mai multe ori. Altă parte din programul lor politic era cea de revizuire a regimului penitenciar, susținându-se sofistic că închisoarea nu este o soluție pentru cei care sunt condamnați, ca și cum închisoarea ar fi doar despre cei condamnați şi pentru binele acestora.
În fine, acestea este pe scurt, un portret incomplet al inadecvării luptelor politice din Franța.
P.S. Poate că unii dintre cititorii care au avut răbdarea să citească până la capăt acest portret se întreabă care este totuși cheia succesului în Franța, căci până la urmă aceasta este o țară, bine-mersi, în topul clasamentelor reușitei. Trebuie spus că Franța este un amestec paradoxal, cum ar fi acela dintre inadecvare și de reușită. De multe ori sursa succesului şi inadecvării provin din aceeași atitudine, una pe fondul căreia s-a așezat atât de bine ideologia revoluționară comunistă dar din care rezultă tot atât bine mobilitatea politică a cetățeanului obișnuit. Acestă mobilitate face ca la alegerile prezidențiale prezența la vot să fie în mod constant în jur de 80% sau face ca manifestările publice organizate direct de cetățeni să conteze prin numărul celor prezenți și prin semnificație. În eseul său despre libertate, John Stuart Mill (John Stuart Mill, Despre libertate, trad. Adrian-Paul Iliescu, Humanitas, București, 1994, p. 145) dădea poporul francez drept exemplu de popor care, rămas fără conducători, se poate organiza singur, capacitatea aceasta extraordinară de organizare fiind o altă trăsătură, dar, în fine, aceasta este o altă poveste.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Am avut rabdarea si am ramas dezamagit de superficialitatea textului.
Uite ca „ignoranti” de americani au reusit sa surprinda problema mult mai bine:
http://www.newyorker.com/magazine/2015/08/31/the-other-france
Textul din NewYorker la care trimiteţi lucrează cu nişte distincţii desprinse parcă din manualul micului comunist. Câteva idei:
-după ce face savanta distincţie între „clasa muncitoare” şi „burghezie”, autorul de la NewYorker ne spune că cei că autorii atacurilor din ianuarie din Franţa făceau parte de fapt din burghezie
-chiar dacă ne avertizează asupra pericolelor teoriilor conspirației, ni se sugerează că burghezia atacă tot burghezia, pentru a arunca vina asupra clasei muncitoare
-preocupat de chestiunea discriminării, autorul de la NewYorker nu se sfiește să vorbească de „white men” şi „dark men” dar nici nu pare să fie îngrijorat de antisemitismul „clasei muncitoare”; acesteia i se inoculează antisemitismul de către alţii, „clasa muncitoare” e o victimă
-în fine autorul de la NewYorker se entuziasmează de „umanismul” jihadiştilor din Franţa. Aflăm că aceştia spre deosebire de dealerii de droguri sau de hoţii ordinari sunt plini de idei şi măcar cu ei poţi să porţi o discuţie
Sigur. Iar dvstra argumentele unui votant FN. Nimic nou.
Cu bine.
In 1939 Franta avea jumatate din populatia si din potentialul industrial al Germaniei. Si cum sa treaca la ofensiva? Impotriva liniei Siegfried sau incalcand neutralitatea Belgiei?
In mai 1940 francezii nu au fost defensivi, ci din contra, au inaintat in Belgia pentru a acoperi Bruxelles-ul. Au fost invinsi strategic (nu credeau ca tancurile germane pot traversa Ardenii) si tactic (germanii foloseau tancurile in divizii si aduceau si aviatia in sprijin, iar francezii foloseau tancurile in grupuri mici ca suport pentru infanterie).
Sa nu confundati politica externa a socialistilor cu cea a comunistilor. Mitterand, ca si Thatcher au sustinut ferm in 1983 instalarea in Germania a rachetelor americane Pershing II, contrapondere la rachetele sovietice SS-20. Si in 1991 Mitterand a trimis trupele franceze in primul razboi din Golf.
Dar pe fond aveti dreptate sa criticati stangismul, inadecvarea majoritatii intelectualilor francezi si ravagiile provocate de corectitudinea politica.
Da, însă după cum s-a dovedit până la urmă, Franța avea dincolo de canalul Mânecii un frate mai mare, care avea dincolo de Atlantic unul și mai mare. Germania nu :P
Ma scuzi, dar imi permit sa dau o alta interpretare: in niciun caz „frate” peste canalul Mânecii, cel mult un vecin mai cu pacienta.
Si care vecin avea, peste Balta, niste nepoti :P
Ca atare, cine nu are vecini ori nepoti, sa-si cumpere ;)
NB,
Germania (politica sa) nu poate avea prieteni, ci doar supusi.
Se pare că înțelegem lucruri diferite prin ”frate mai mare”. Pentru câștigarea disputelor tipice din curtea școlii, băieții din clasele mici apelează la fratele aflat într-o clasă mai mare, iar în cazurile mai serioase poate interveni un frate mai mare chiar din afara școlii.
Prin urmare: Anglia a trimis trupe în Franța, aceea a fost postura de ”frate mai mare”, iar când s-a dovedit că nici împreună nu se pot descurca împotriva Germaniei, a intervenit un frate și mai mare. ”Curtea școlii” fiind teritoriul Franței ”inadecvate”. După cum s-a dovedit în cele din urmă, ”adecvarea” Germaniei nu i-a folosit acesteia la nimic, însă unii refuză și astăzi să admită că Germania a fost totuși învinsă și ocupată.
Si ce este diferit in esenta celor spuse de mine? in fond glumeam.
Dar in niciun caz nu poti spune ca Franta are peste canal un frate, mai degraba un vecin. Care e bun doar sa te scape din belele!
Mai va pina francezii ii vor considera pe englezi ca frati ;)
Istoria, bat-o vina.
Dar daca vrei sa ai dreptate, nesocotim Istoria.
„Orice răutate, orice frustrare, orice nereușită poate fi pusă în seama discriminării. N-ai reușit concursul, examenul, interviul, orice, atunci sigur ești discriminat. În ziua în care în Franța va mai rămâne un singur francez înaintat în vârstă, surd și singur, ai cărui strămoși pot fi identificați cu oarecare certitudine că ar fi trăit în Franța de la Al Doilea Război Mondial încoace, ceilalți 65 de milioane de francezi îl vor căuta, vor împinge degetul arătător către el și vor striga în cor: „Vous nous discriminez!” („Ne discriminați!”). Iar lupta împotriva discriminării va merge la fel de ipocrit mai departe.”
Când a fost vorba de românii şi ţiganii imigranţi, teoria asta (care a funcţionat în trecut, când a fost vorba de magrebieni, cu precizia unei maşinării construite de altcineva decât un francez) nu s-a mai verificat.
Articolul mi se pare un pic, daca nu mai mult, caricatural; Franta o tara de emigranti….? Ce vom spune atunci de America? Exista francezi de souche care au dreptul sa se reclame ca atare in ciuda demagogiei politic corecte care a facut ravagii ideologice in lumea Occidentala, in primul rand in USA si acum o vad in Franta. De altfel cuvintul discriminare a fost complet inlocuit de cuvintul rasism. Totul e rasim de acum. Dar acesta este discursul demagogic al stangii. Exista si francezi care nu sunt de stanga. Aceasta stanga care a inventat ministri de alte souches doar ca sa fie de „alte” si care nu mi se pare ca au o adevarata adeziune la Franta si valorile ei. Dar aici suntem din nou supusi demagogiei politic corecte unde nu competenta conteaza ci etnia, sau culoarea pielii, etc.
Sartre nu mai este de mjulta vreme un expemplu pentru francezii in mare majoritate ci un idolog care a cautat mai degraba interesul propriu refuzand sa recunoasca o realitate crunta care a fost aceea a Comunismului, asta de dragul de a fi aparte, de a continua sa atraga atentia asupra lui.
Sigur exista si o ambiguitate franceza, ieri discutam in autobus cu un individ care imi spunea ca sambata statuse de vorba cu sase francezi care urmau sa mearga la vot duminica si simbata nu stiau inca pentru cine vor vota. Exista un pesimism regretabil si neexplicabil la unii dar sa nu uitati manifestarile impotriva casatoriilor persoanelor de acelasi sex cu o majoritate de tineri care prefera sa fie mai putin ambigui, mai clari si mai fermi.
Sa nu uitam ca in al II -lea Razboi Mondial din nefericire presendintele a ignorat sfaturile lui De Gaulle, Daca nu le ignora Franta nu ar fi fost invinsa ci dimpotriva. SI va pot da surse la capitoluol acesta.
Revenind la Politiquement Correct, ideologie care vine de dincolo de Atlantic, in urma cu vreo doua lunii, nici macar atit Nadine Morano a facut afirmatia ca Franta este o tara de rasa alba in primur rand, toti i-au sarit in cap, Cei din partidul ei, intre care fostul presendinte Sarkozy care este de fapt evreu, si evreii au fost adesea la conducerea Frantei, si Alain Jupé care la virsta lui ar fi putut spune ceva ,ai intelep decat ceea ce a spus: