joi, martie 28, 2024

În numele Tatălui: Epigonii lui Lenin și lupta pentru mantaua supremă (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Motto: “Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială.”–Iosif Stalin

Luptele politice ale lui Stalin, opțiunile sale, obsesiile, precum și moștenirile tuturor acestora, au lăsat o impresie de neșters asupra secolului XX. Însăși noțiunea de socialism nu poate fi pe de-a-ntregul izolată de viziunea sa asupra revoluției, una impregnată de convingeri mesianice, cvasi-religioase, învăluite de jargonul determinist marxist.

Principala problemă pentru cei care doresc să înțeleagă fenomenul Stalin este tocmai discutabila sa „inevitabilitate”. Pentru anumiți interpreți, printre care Isaac Deutscher, Stalin a reprezentat un fenomen fatal născut din chimia internă a culturii politice bolșevice. Dar chiar a fost el cel mai credincios discipol al lui Lenin? A fost el un marxist autentic, unul înzestrat într-adevăr cu o perspectivă teoretică, cu Weltanschauung, sau mai degrabă un improvizator cu pretenții doctrinare? N-a existat nimeni care să fi contribuit mai mult la elaborarea, fabricarea și sacralizarea leninismului, dar în ce măsură a fost el un leninist bona fide? De la Troțki și Buharin, și până la Georg Lukács, personaje leniniste de prim-plan au pus sub semnul îndoielii pretențiile la preamărire de sine ale lui Stalin. Și totuși, monumentala lucrare a lui Stephen Kotkin, bazată pe o muncă de arhive sisifică, atât în Rusia, cât și în Statele Unite, oferă imaginea unui teoretician marxist, un om pentru care ideile au contat enorm. Două sute de pagini de note finale vorbesc despre natura exhaustivă și istovitoare a acestui efort admirabil. Niciun subiect nu este atins doar în treacăt, niciun detaliu nu este lăsat fără vreo sursă care să-l facă revelator și credibil. Avem în fața noastră o operă istorică de primă mână.

Fețele succesorului

Există câteva puncte cruciale în biografia captivantă scrisă de Kotkin: Primul, convingerile profund marxiste ale lui Stalin. Acesta nu a fost un oportunist politic, ci un teoretician convins că Weltanschauung-ul lui Marx, așa cum a fost dezvoltat de idolul său, Lenin, era adevărata busolă științifică necesară pentru a înțelege natura contradictorie a lumii sociale. Prin urmare, scopul lui Kotkin este acela de a demonstra cum anume a văzut Stalin lumea prin aceste lentile marxiste. Imaginea lui despre sine (o temă foarte importantă în neterminata biografie scrisă anterior de regretatul Robert C. Tucker) era aceea a unui marxist inflexibil, o poziție căreia i-a rămas fidel până la moartea sa, în martie 1953.

Al doilea, era extrem de important pentru el să fie recunoscut drept adevăratul urmaș al lui Lenin. În universul bolșevic al ranchiunelor îndârjite, suspiciunilor intense și rivalităților obsedante, acest aspect era în fapt o chestiune de viață și de moarte. Vechiul rival al lui Stalin, Lev Troțki, manifesta aceeași ambiție, iar competiția dintre cele două modele umane de perfecțiune bolșevică a pecetluit soarta experimentului sovietic. Stalin l-a abhorat pe Troțki (puțin spus) până în punctul unei uri ireconciliabile. La rândul său, Troțki i-a tratat pe Stalin și pe alți lideri de frunte bolșevici doar ca simple mediocrități. A aspira la mantaua lui Lenin era în această cultură o garanție a legitimității. Cine ar fi interpretat corect biblia lui Vladimir Ilici devenea adevăratul moștenitor apostolic.

Pentru a-l priva pe Troțki de un asemenea statut, Stalin, ajutat inițial de cei doi colaboratori apropiați ai lui Lenin, Lev Kamenev și Grigori Zinoviev, a inventat leninismul ca un corpus de precepte revoluționare autosuficiente, adică un „marxism al epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”, așa cum l-a definit chiar el. În mod logic, cum traseul lui Troțki anterior anului 1917 a inclus momente de dispute aprinse cu Lenin asupra unor chestiuni importante precum natura partidului de avangardă și ritmul revoluției, a fost creat un termen menit să funcționeze drept alteritate constitutivă (constitutive Other). Numele lui, urmând calea veșnicei defăimări, avea să fie „troțkism”. Al treilea punct atins de Kotkin, personalitatea lui Stalin, cu toate enigmele ei psihologice, a jucat un rol crucial în supraviețuirea statului sovietic și în toate deciziile majore, incluzând războiul genocidar împotriva țărănimii cunoscut drept colectivizarea agriculturii. Stephen Kotkin privește aceste decizii nu atât de mult ca rezultat al necesității istorice, orice va fi însemnând acest lucru, ci, mai degrabă, ca pe efectul unei obsesii ideologice hiperbolizante, exacerbate, de a împlini poruncile „Tatălui”. Stalin s-a privit pe sine ca pe un Lenin al zilei și a acționat în consecință.

Limba de moarte

Una din cele mai antrenante secțiuni ale acestei cărți extrem de incitante se referă la sfârșitul vieții lui Lenin și așa-numitul „Testament”. Bazându-se pe contribuțiile unor istorici ruși, Kotkin ajunge la concluzia că mult citata „Scrisoare către Congres”, adică ultimele gânduri dictate ale lui Lenin despre strategiile politice și lupta din ce în ce mai acerbă dintre epigoni, a fost de fapt un fals, sau, mai bine zis, un document atribuit lui Lenin, nicidecum unul care să-i fi aparținut cu adevărat. Acesta este un punct crucial, atât politic, cât și istoric, însă unul care necesită anumite clarificări. Pentru Kotkin, absența inițialelor lui Lenin din text indică infracțiunea. El sugerează că „Testamentul”, în special ultima scrisoare în care Lenin cerea îndepărtarea lui Stalin din deja omnipotentul scaun de secretar-general al Comitetului Central, a fost de fapt conceput de Nadejda Krupskaia, soția lui Vladimir Ilici și tovarășa sa de drum politic.

Dar dacă așa au stat lucrurile, se poate întreba cineva, atunci cum a putut ignora Stalin o asemenea întâmplare și nu a invocat-o măcar în cercurile bolșevice de la vârf? A fost bântuit întreaga viață de ceea ce a părut a fi neîncrederea lui Lenin în el. Cum de i-a permis atunci Nadejdei Krupskaia să moară în patul ei, mult după dispariția lui Lenin, neafectată de Marea Teroare, în februarie 1939? Pentru Troțki, pe care Lenin îl numea în document „cel mai strălucit membru al Comitetului Central”, era normal să se agațe de elogiile si îndemnurile defunctului lider. Însă pentru Stalin, contestarea autenticității „Testamentului” ar fi fost de înțeles, ba chiar logică. Nu a făcut-o, iar acest lucru ridică semne de întrebare cu privire la argumentul lui Kotkin. Acesta ar putea avea însă dreptate, dar o asemenea pretenție semnifcativă necesită mai multe probe și comportă o întreagă dezbatere academică.

Recurența hegeliană

În octombrie 1923, cu trei luni înainte să moară, un Lenin aflat în fază terminală a suferinței sale, plimbat în scaunul cu rotile și arătând aproape carbonizat, le-a impus gărzilor și șoferului personal să-l ducă pentru o ultimă vizită la Kremlin. Este și unul din cele mai tulburătoare pasaje din carte: prematur imbătrânitul lider nu mai poate comunica decât prin vagi sunete, nu există acolo niciun membru al Politburo-ului care să-l întâmpine, sunt toți angrenați într-o întâlnire în apartamentul lui Troțki, unde, instigați de Stalin și Zinoviev, condamnă fracționismul „troțkist”. Lenin culege din biblioteca lui o carte a mentorului său din tinerețe, Gheorghi Plehanov, și trei volume de Hegel. Aceasta este o secvență revelatoare privind convingerea finală a lui Lenin, afirmată și in articolul „Despre insemnătatea materialismului militant” (martie 1922),  că doctrina lui Karl Marx este imposibil de înțeles fără Hegel.

Acest lucru nu-l putea înțelege, de pildă, Grigori Zinoviev care, în 1923, la un congres al Internaționalei a III-a, îi anatemiza pe Georg Lukács pentru „Istorie și conștiință de clasă” și pe Karl Korsch pentru „Marxism și filosofie”, numindu-i disprețuitor „marxiști de catedră”. Nu-l putea înțelege nici Nikolai Buharin, despre care, în pofida marii sale iubiri pentru cel pe care îl numea „favoritul întregului partid”, Lenin spunea că nu a înțeles niciodată pe deplin dialectica. Nici Troțki nu citise „Știința logicii”, despre Stalin ce să mai vorbim. L-a înțeles Antonio Gramsci care, via Benedetto Croce, a conceput filosofia praxisului drept una hegeliano-marxistă. În chip ironic, la sfârșitul vieții, prin pasiunea sa relativ târzie pentru Hegel, fondatorul bolșevismului se înscria pe direcția marxismului occidental, deci a unui marxism non-bolșevic.

Nedorit, dar învingător

Un ultim aspect: reiese din evaluarea lui Kotkin că Stalin a fost ultimul din cei de la vârf care au aflat de „Testament”. A fost șocat de intrigile puse la cale de tovarășii săi. Înclinat în mod natural să vadă trădare și conspirație peste tot în jurul său, suspiciunile lui au luat o formă concretă. Nu a ajutat nici că un an mai târziu, doi membri ai triumviratului său, Kamenev și Zinoviev, au pactizat cu Troțki în așa-numita Opoziție de Stânga. Înzestrat cu o voință de fier, convins că legile istoriei erau de partea sa, campion al intereselor birocrației de partid, Stalin s-a descotorosit de competitorii săi și și-a transformat mini-regatul inițial de la Kremlin într-o grandioasă și înfricoșătoare aventură istorică. Cartea lui Kotkin înregistrează acest destin cu mână sigură, scoțând în relief trăsăturile importante ale spiritului lui Stalin, puternica-i voință politică, determinarea strictă și tenacitatea inflexibilă. Pentru Kotkin, ceea ce a explicat altfel virtual inexplicabilul traseu a fost tocmai hybrisul său formidabil, complet antrenat de fixațiile lui ideologice, și nu circumstanțele istorice invocate de istorici precum E. H. Carr.

Acest prim volum al capodoperei cu potențial germinativ a lui Kotkin se încheie prin ceea ce Stalin însuși a definit a fi marele moment de cotitură: anul 1928, debutul a ceea ce s-a numit revolutia de sus in jos (revolution from above). La acea dată, Troțki era deja înfrânt, Nikolai Buharin și adepții săi capitulaseră, iar Stalin domina cu necontestată autoritate. Avea să urmeze, prin urmare, o nouă revoluție, a lui personală, pe care o visa la fel de importantă precum cea a lui Lenin. Abia aștept să citesc următoarele volume din această formidabilă carte, comparabilă cu tot ce-au oferit mai izbutit studiile de sovietologie, de la Boris Souvarine, Robert Conquest, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski și Adam Ulam, la Martin Malia, Robert Service, Seweryn Bialer, Sheila Fitzpatrick, Robert V. Daniels, Archie Brown, Robert Gellately, Dmitri Volkogonov, J. Arch Getty, Ronald G. Suny, Hélène Carrère d’Encausse și Simon Sebag Montefiore. Toți cei interesați de mecanismele tiraniei ideocratice și de relația dintre personalitate, ideologie și teroare, vor profita enorm de pe urma parcurgerii acestei superbe lucrări a lui Stephen Kotkin.

*

Hermeneutica răposării

În clipa morții lui Lenin, la 21 ianuarie 1924, se dădea o luptă surdă, însă atroce, între cei care doreau să-i moștenească mantaua. Dar ceea ce avea să urmeze nu era doar un banal exercițiu de continuitate a puterii politice, ci, mai cu seamă, o construcție imagologică de proporții cosmice care trebuia să aline angoasele maselor. În perioada imediat următoare decesului, legendele privind un Lenin cât se poate de viu care se perindă de-a lungul și de-a latul Uniunii Sovietice au continuat să apară în ritm accelerat și au completat imaginea unei Vieți de Apoi în care cultul personalității lui Vladimir Ilici abia începea să mijească. Puterea emoțională a cultului lui Lenin se baza în primul rând pe înclinația naturală a păturii țărănești, majoritară și profund superstițioasă, către personificarea puterii politice. Venerația față de Lenin din timpul vieții apare doar ca o mică picătură într-un ocean în comparație cu cea zămislită începând cu anul marcant al bolii, 1923, dar mai ales după decesul acestuia din 1924. Cultul lui Lenin, așa cum fusese cu vreun veac înainte și cel al Țarului Alexandru I (mort în 1825), avea o funcție precisă: stabilizarea și legitimarea vieții politice sovietice à la longue. Din momentul morții lui Lenin, pretențiile la imortalitatea acestuia au devenit elementul central al cultului său. „Lenin a murit, leninismul e viu”, „Lenin este mort, trăiască Lenin!” erau doar câteva din frazele cu efect cathartic arborate pretutindeni. Însuși Vladimir Maiakovski avea să compună în 1924 un poem ce va deveni lectură obligatorie pentru orice elev sovietic (tema centrală: „Lenin a trăit. Lenin trăiește. Lenin va trăi”).

Există așadar, și ne vom fi dat deja seama, o fibră profund religioasă, sacramentală, în acest cult leninist al personalității. Jurământul lui Stalin poartă cu sine tocmai natura hieratică a cuvântării politice. Și a fost tocmai această chemare mistică a lui Stalin, cu prilejul morții „Tatălui”, cea care a făcut posibil transferul de sanctitate din corpul uman în corpul politic: „Tovarăși, noi, comuniștii, suntem oameni dintr-o plămadă specială. Suntem cei care alcătuim armata marelui strateg proletar, armata tovarășului Lenin. Nu există onoare mai mare decât apartenența la această armată. Nu există onoare mai mare decât titlul de membru al partidului al cărui fondator și lider a fost tovarășul Lenin. Nu îi este dat oricui să fie membru al unui asemenea partid” (Kotkin, op. cit., p. 539). Iar cel care avea, în cele din urmă, să moștenească mantaua, continuă: „Plecând dintre noi, tovarășul Lenin ne-a poruncit să venerăm și apărăm puritatea mărețului titlu de membru al partidului. Îți jurăm ție, tovarășe Lenin, că îți vom îndeplini cu onoare porunca” (Ibidem). Din această clipă, putem spune apăsat, Stalin este înscăunat drept sacerdot suprem al cultului leninist. Este totodată momentul când Stalin definește condiția bolșevică, una cu totul aparte, plăsmuită din altă materie decât cea ordinară. Adică ceea ce Ken Jowitt avea să numească ingeniozitatea extra-ordinară, accentul extatic (și deopotrivă etatic) pe rolul predestinat al partidului comunist, acea entitate pe care Antonio Gramsci o va fi numit la un moment dat „Principele modern”.

Paralizie vs. extaz

Însă nu toată lumea s-a scăldat în această baie a jurămintelor evlavioase: câțiva, așa cum foarte inspirat își intitulează Kotkin unul din subcapitole, au suferit în 1924 de o așa-zisă „paralizie politică”. Este și cazul lui Lev Troțki, cel pe care, plecat fiind prin depărtările caucaziene ale imperiului roșu, toată lumea îl aștepta la Moscova. Nu a mai ajuns, iar ani mai târziu avea să regrete: „Ar fi trebuit să vin cu orice preț” (Kotkin, op. cit., p. 538). Între discursul funerar al lui Stalin și succinta notă-tribut scrisă de Troțki la insistențele unor oficiali locali din Tbilisi, acolo unde îl prinsese vestea, există diferențe grăitoare.

Dacă primul se auto-proclama sacerdot suprem și moștenitor al mantalei „Tatălui”, cel de-al doilea, obidit și izolat, vorbea despre apăsătoarea condiție de orfan în care îl și îi lăsase dispariția mentorului. Sigur –Kotkin o surprinde foarte bine–, momentul ar fi putut reprezenta pentru Troțki o bună oportunitate politică doar dacă ar fi sosit totuși în Piața Roșie, din depărtările în care se afla, precum o făcuse cândva și Lenin în Gara Finlandeză. În fond, el era părintele artei insurecției, dar tot el a ratat șansa de a-și folosi puterea și carisma într-unul din cele mai importante momente ale istoriei sovietice. Ar fi putut, de pildă, cum o sugerează tot autorul acestei fantastice biografii, să rostească solemn, în văzul și auzul lumii, tocmai din presupusele ultime gânduri dictate ale lui Lenin, rânduri care, așa cum am mai menționat, nu erau nici pe departe favorabile lui Stalin și ideilor sale de acaparare a puterii în Partid.

Semnificația absenței lui Troțki de la funeraliile naționale devine astfel semnificantul succesiunii politice. În simbologia dictaturii, Troțki și-a ratat în 1924 momentul! Chiar și așa, printre puținele gânduri pe care le-a emis cu acel prilej, și izolat fiind, Lev Troțki îmbrățișa la rându-i, vizionar și patetic, calea de urmat: „Partidul e orfan… clasa muncitoare e orfană… cum vom răzbi de acum încolo? Cu lampa leninismului în mâinile noastre”. Deci transformarea lui Lenin în cult era inevitabil să se producă, mai rămânea de aflat doar cine anume va ține în mâinile sale acest far simbolic călăuzitor…

Funeraliile lui Lenin, Stalin și Molotov ținând coșciugul, 27 ianuarie 1924

Cronica unei victorii anunțate

Dar să ne întoarcem preț de câteva rânduri la mantra sacerdotală a lui Stalin și să ne întrebăm cum anume a ajuns trăirea de tip religios să joace un rol atât de covârșitor în politica sovietică? Isaac Deutscher, de pildă, indică printre factorii determinanți chiar pregătirea teologică gruzină a lui Stalin. Spune apoi, același autor, că exista un anumit „climat spiritual” în Rusia, unul la care marxismul însuși a trebuit să se adapteze. Jurământul lui Stalin prilejuit de funeraliile lui Vladimir Ilici, poartă, în acest sens, amprenta fostului seminarist din Georgia într-un amestec original de marxism și ortodoxie, dar, mai ales, așa cum spune și Leonard Schapiro, determinarea lui de a fi vârful de lance al cultului în scopul de a-și securiza poziția de moștenitor al mantalei „Tatălui” (pentru mai multe detalii, vezi Isaac Deutscher, Stalin: A Political Biography, New York, 1967, pp. 269-272; și Leonard Schapiro, The Communist Party of the Soviet Union, New York, 1960, p. 282).

Discuțiile nu se închid însă la aceste interpretări, și este suficient să-l amintim fie doar și pe Robert C. Tucker, cel care, contrar lui Deutscher, consideră că accentuarea rolului lui Stalin în crearea cultului lui Lenin este forțată și că, mai degrabă, exista deja în bolșevism, încă de la începuturi, o astfel de înclinație de natură religioasă, cu Lenin ca personalitate carismatică centrală (vezi Robert C. Tucker, Stalin as Revolutionary, 1879-1929, New York, 1973, pp. 32-63; 280-288).

În primăvara anului 1924, devenise deja limpede că Stalin câștigase bătălia pentru utilizarea în scopuri politice a leninismului. În „Bazele leninismului”, carte apărută imediat după marele eveniment, bazată pe prelegeri ale autorului ținute chiar în fieful troțkist care fusese (de fapt era încă) Universitatea Sverdlov, pepiniera cadrelor ideologice ale partidului bolșevic, Stalin afirma răspicat: „Leninismul este marxismul erei imperialiste și a revoluțiilor proletare”. Tot el elimina orice umbră de îndoială cu privire la personalitatea meritorie pentru victoria din 1917: Lenin, nu Troțki!

Lupta pentru mantaua supremă era astfel tranșată. Totodată, jurământul lui Stalin a devenit text fondator al tradiției inventate a leninismului. Și iată cum, ceea ce spunea cândva Michel Foucault, plecând de la tabloul Las Meninas al lui Velázquez, anume că omul este un construct, prindea forma cea mai ostensibilă prin nașterea eternului leninist, accesibil și misterios, vizibil și invizibil, imanent și transcendent, subiectiv și obiectiv, în același timp. Era Das ewige Leben, sau, altfel spus, Der ewige Lenin, viața fără de moarte, veșnicia întruchipată de trupul nepieritor din Mausoleu, Ființa logodită cu Timpul sub semnul Mileniului revoluționar…

Leninismul se naște astfel după moartea lui Lenin. Data de 21 ianuarie 1924 reprezintă și prima mare succesiune într-un sistem comunist, dar și punctul de vulnerabilitate maximă a sistemului. Imaginea tatălui și a orfanilor, invocată inclusiv de Troțki, este în acest sens elocventă. Miza fundamentală în imagologia politică sovietică era de fapt victoria vieții asupra morții. Un fel de „cu moartea pe moarte călcând” care nu lasă loc de ezitări, ci doar de revelații tranșante. În mod cu totul ironic, epistemologia tectologică a lui Alexander Bogdanov care privea realitatea în relație de depedență totală cu propriile noastre percepții asupra realității, și cea care provocase de fapt mânioasa carte a lui Lenin din 1909, „Materialism și empiriocritcism”, părea să explice mult mai bine ce anume se petrecea în 1924. Bogdanov însuși privea construcția unei ființe superioare („Dumnezeu”) ca pe construcția unei comunități de oameni vii ce va transcende individualismul și va atinge imortalitatea. Partidul era întruparea perfectă a acestei nemuriri filtrată prin cultul lui Lenin. Bolșevicii erau supraoamenii lui Lenin. Succesiunea devenea un fel de artă a vedutelor din care niciun detaliu nu era de neglijat. Religia marxistă era cea destinată să înfrângă și să domine moartea naturală prin interconectarea tuturor vieților (principiul vsezhizn). Îmbălsămarea cadavrului lumesc însemna și perpetuarea „entuziasmului religios” fără de care, așa cum spunea Anatoli Lunacearski, „oamenii nu pot crea nimic măreț”. Și iată cum, pe data de 21 ianuarie 1924, „transsubstanțializarea” bolșevică reușise să fixeze sacrul și profanul într-o îmbrățișare intensă care va fi fatală, ca experiment planetar, odată cu încarnarea ei stalinistă…

(Reflecții pe marginea cărții lui Stephen Kotkin, „Stalin. Vol. 1. Paradoxes of Power, 1878-1928,” New York: Penguin Press, 2014)

PS: Tema „Jurământului” din ianuarie 1924 l-a obsedat pe Stalin. În 1946, dictatorul, un maniac cinefil, a patronat direct filmul „Jurământul”, devenit piesă de rezistență în măsluirea sistematică a istoriei reale. În rolul lui Stalin apărea actorul georgian Mihail Ghelovani. Regizor era Mihail Ciaureli, tot georgian. Nostalgie după pământul natal a celui pe care Lenin îl denunța în „Testament” că se comportă ca un „odios satrap velicorus”? Reîntoarcere a ceea ce fusese refulat? Evident, niciunul dintre adevărații camarazi ai lui Vladimir Ilici nu mai existau ca bolșevici, ei sunt transformați, în chip orwellian, în referințe demonologice, trădători prin vocație, oportuniști și lichidatoriști. În schimb, apar ca personaje decisive Viaceslav Molotov, Kliment Vorosilov, Andrei Jdanov, Serghei Kirov și Lazar Kaganovici. Mai lipsea Lavrenti Beria. Una din caracteristicile cultului lui Stalin era falsificarea fără urmă de rușine a istoriei politice autentice, negarea evidențelor, instituirea, prin determinism retroactiv, a unei ierarhii fictive, menită să confirme structura de putere așa cum a rezultat ea prin înfrângerea diverselor opoziții, criminalizate și stigmatizate. Filmul rămâne în antologia celor mai deșănțate expresii ale cultului personalității lui Iosif Djugașvili.

Vladimir Tismăneanu s-a născut în 1951 la Brașov, trăiește în Statele Unite din 1982, predă știinte politice la Universitatea Maryland, a fost bursier la Woodrow Wilson International Center for Scholars și în alte institute de studii avansate, a fost editorul revistei “East European Politics and Societies”, a scris numeroase cărți și colaborează constant la Radio Europa Liberă începând din 1983.

Marius Stan s-a născut în 1982 la Brașov, are un doctorat în științe politice, a publicat cărți în România și Polonia, a condus revista “History of Communism in Europe”, a fost bursier NEC, colaborează la Radio Europa Liberă. Împreună, cei doi autori au scris cartea “Dosar Stalin. Genialissimul generalissim”, Curtea Veche Publishing, 2014, și pregătesc o nouă carte intitulată “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”. Eseul de mai sus va fi inclus în această nouă carte.

Recomandări:

http://www.penguin.com/book/stalin-by-stephen-kotkin/9781594203794

https://www.contributors.ro/global-europa/crepusculara-agonie-sau-lenin-si-privighetorile/

https://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%c8%99i-soteriologia-bol%c8%99evica/

https://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-un-bastard-al-primului-razboi-mondial-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

https://www.contributors.ro/global-europa/lenin-%C8%99i-moartea-ca-adversari/

https://www.contributors.ro/global-europa/juramantul-lui-stalin/

Pentru ultimele texte ale lui Lenin:

https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1922/mar/12.htm

http://www.marxists.org/archive/lenin/works/subject/last/

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. „În chip ironic, la sfârșitul vieții, prin pasiunea sa relativ târzie pentru Hegel, fondatorul bolșevismului se înscria pe direcția marxismului occidental, deci a unui marxism non-bolșevic.”

    Dacă ar fi să faceţi un exerciţiu de imaginaţie, cum credeţi că ar fi arătat Rusia dacă Lenin ar mai fi trăit 10 ani la cârma ţării, în condiţiile acestea? Ar fi fost anunţată o transformare ideologică a partidului şi expulzarea lui Stalin şi Troţki? Mulţumesc!

    • Problema este daca Lenin ar fi declansat revolutia „de sus” din 1928, renuntand complet la NEP. Greu de spus. Unii istorici cred ca NEP-ul era, pentru Lenin, o strategie. Altii spun ca era doar o tactica. Sovietologia urmeaza, in mare masura, mizele dezbaterilor din partidul bolsevic. Unii sovietologi cred ca Stalin (ori, mai precis, stalinismul) decurgea logic si legic din leninism. Altii, influentati poate de Trotki si Buharin, spun ca exista un evantai de posibilitati istorice. Dupa decenii de reflectie pe subiect, cred ca Stalin a inteles cel mai bine (accurately) esenta leninismului. Nu a fost un impostor ori un uzurpator. Razboiul social era definitoriu pentru bolsevism. Pacea sociala era o iluzie mic-burgheza..Violenta avea, pentru Lenin, ca si pentru Sorel si Mussolini, o functie puriificatoare, mantuitoare. regeneratoare.

      • Dincolo de dezbaterile, de altfel extrem de interesante, legate de legatura stalinismului cu leninismul si scenariile alternative ceea ce gasesc paradoxal este ca din punctul de vedere al unei analize pur marxiste (sau marxiene) jocurile de culise din varful ierarhiei bolsevice nu ar fi trebuit sa influenteze mersul revolutiei pe termen lung. Ideologia si liderii ar trebui sa joace un rol secundar, motorul ar trebui sa fie masele si realitatile materiale, economice.

        Cand stanga radicala occidentala il caracterizeaza pe Stalin drept un tiran care a „confiscat” revolutia aceasta pur si simplu tradeaza paradigma marxista. Intr-un scenariu in care istoria este determinista si masele angajate in lupta de clasa sunt motorul ei, Stalin ar fi trebuit sa fie doar o rotita. Si totusi nu a fost asa.

  2. Reamintesc faptul că mai mulți istorici ai religiilor care au analizat comunismul l-au definit a fi o parareligie laică. Adică are cam tot ce-i trebuie unei religii: corp sacerdotal = activul de partid, Sfinte Scripturi = scrierile tovilor Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Pingelică etc, liturghii = congresele, ședințele de partid, orele de învățământ politic, ba chiar și un scenariu eschatologic și o Zi a Judecății de Apoi = omenirea va fi mântuită, pretindeau comuniștii, când toată planeta va fi comunistă! (Bine că de acest coșmar am scăpat, din păcate nord-coreenii, cunabezii și venezuelenii, NU!) Tot ce-i trebuie unei religii, în afara Divinității….
    Domnul Profesor Tismăneanu completează această definiție, scoțând în evidență și alte aspecte de tip mistico-religios ale comunismului: cultul „sfinților” și moaștele. Care moaște sunt ele bine-mersi conservate în Piața Roșie….

      • Legi pe care nu le-au înțeles DELOC. Mă refer la ADEVĂRATELE legi ale istoriei, nu la cele enunțate de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao, Ceaușescu, Fidel Castron, Kim Ir Sen, Pol Pot, Chavez și alți asemenea…

  3. Nu cred ca Stalin credea in doctrina comunista. Un apostaziat nu se intoarce la nici o alta credinta. Era un om politic rece, tenace, metodic, eficient, de calibrul celor mai mari din istorie. A dovedit-o in toata evolutia sa. A actionat ca om politic in toate situatiile. Nu ca un posedat de fantasmele unei credinte. Asta este si explicatia reusitei in fata celorlalti competitori. Eu imi pun alta intrebare. Daca Nicolae al II lea ar fi avut substanta lui Petru,nu ar fi facut ceea ce a facut Stalin din Rusia, o putere industrial-militara? Asta era cerinta momentului.Nu a fost la inaltimea misiunii. Nevolnicul Nicolae nu a putut raspunde acestui comandament si Rusia a trebuit sa imprumute marxismul, mistica salvationista a momentului, si pe Stalin. S-a produs ceea ce Rusia a facut intotdeauna. S-a adus in paramentri contemporaneitatii. Stalin a trebuit sa inventeze o institutie similara demnitatii imperiale si o mistica pe masura ortodoxiei ruse. Si a facut-o cu brio. Constient, metodic. A fost o operatie de etapa, dovada, Rusia a renuntat lejer la marxism si se intoarce la radacinile ei istorice, ortodoxism si autoritarism, cel din urma, acum, „democrat”. Rusia s-a reinventat periodic. Crestinare la comanda, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Lenin-Stalin. Acum suntem in plin proces de reinventare a Rusiei. Gorbaciov, Ieltin, Putin.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marius Stan
Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro