Home » Global / Europa »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

Întoarcerea obsedantului Nicolas Sarkozy

Alexandru Gussi octombrie 2, 2014 Global / Europa, Politica & Doctrine, Sinteze
5 comentarii 982 Vizualizari

Trenul a plecat cu viteză și amenință să ajungă în gările care îl despart pe Nicolas Sarkozy de luarea unei revanșe care nu are un precedent istoric: recâștigarea fotoliului de la Palatul Elysée după o înfrângere electorală. Cele trei gări sunt alegerile din interiorul partidului său, Uniunea pentru o Mișcare Populară (UMP), care au loc în noiembrie, alegerile primare pentru desemnarea candidatului zonei de centru-dreapta la alegerile prezidențiale, în 2016, și prezidențialele, în primăvara lui 2017.

Pe 19 septembrie, Nicolas Sarkozy și-a anunțat pe Facebook in­tra­rea în lupta pentru conducerea UMP. A urmat o intervenție în jurnalul TV al France 2 și, săptămâna tre­cu­tă, un prim miting de campanie în nor­dul Franţei. Cele trei momente au vrut să de­mons­tre­ze existența unui autentic orizont de așteptare. Deși a avut loc într-o pe­rioadă în care nu au lipsit evenimente dramatice, pre­cum asasinarea unui ostatic francez în Algeria, „întoarcerea“ a polarizat interesul mass-media franceze. La nivelul opiniei pu­blice persistă însă un scepticism evident, primele sondaje arătând că puțin peste 50% din francezi nu sunt încântați de această re­ve­nire în politică. În schimb, ci­frele de la nivelul militanților și sim­patizanților UMP arată că acesta va fi plebiscitat în alegerile in­ter­ne din noiembrie, iar această vic­torie anunțată explică de ce apa­riția lui Sarkozy, virtual lider al opoziției parlamentare, resetează întreg jocul de pe scena politică franceză.

Redinamizarea situaţiei politice

Discuțiile interminabile care au avut loc la toate televiziunile, radiourile și în presă au reflectat o redinamizare a situației po­li­ti­ce, în fapt începutul unei pre­ma­ture campanii electorale pentru noul mandat prezidențial, deși ne apropiem abia de sfârșitul pri­mei jumătăți a mandatului lui Hollande. De fapt, toată at­mos­fera din jurul lui Sarkozy și faptul că el și prietenii săi politici vor re­lua puterea în UMP își are ca principală cauză traiectoria ad­ver­sarului său direct din 2012. Un președinte al Fran­ței decăzut la o cotă de încredere de 12%-14% cre­ează o situație fă­ră precedent. Cota de avarie a fost de mult depășită. Lo­gica instituțională ar trebui să ducă la dizolvarea Adu­nării Naționale și la convocarea de noi alegeri care ar duce la victoria UMP. După pes­te doi ani de leadership în­do­ielnic, Hollande nu pare capabil nici măcar să facă un asemenea gest, chiar dacă o coabitare îl poa­te aduce mai aproape de linia de plutire. Oricum, nimeni nu mai cre­de că poate câștiga din nou pre­şedinţia, ducerea actualui man­dat la bun sfârșit devenind prin­ci­pa­lul său obiectiv. Faptul că ter­mi­narea celor cinci ani nu mai e o evidență, ceea ce a reieșit im­pli­cit și din declarațiile lui Hollande de la conferința sa de presă din 18 septembrie, ne spune aproape totul despre atmosfera politică do­minantă în Franța. Stânga îl re­pudiază pe Hollande, acuzându-l că nu și-a ținut promisiunile, dreap­ta și nu numai îl acuză că a amânat reformele până în momentul în care a devenit prea slab ca să le mai impună, iar populiștii din Fron­tul Național sunt mai pu­ter­nici ca niciodată.

Nicolas Sarkozy la mitingul de la Lambersart (25 septembrie 2014)

Acesta era deci momentul ideal pentru ca un „salvator“ să apară, iar salvatorul autoproclamat este evi­dent Sarkozy. După primele zile de la întoarcerea sa, pre­va­lează constatarea că talentul ora­toric, capacitatea de a electriza mul­țimile, încrederea în sine i-au rămas intacte. Politica-spectacol a postmodernității este o artă, iar Sarkozy rămâne cel mai ta­lentat actor politic al Franței de azi. Dar energia sa debordantă es­te o armă cu două tăișuri. În mai 2012, francezii erau obosiți de ubi­cuitatea sarkozistă și de di­men­siunea egocentrică a dis­cur­sului său. Azi, îl regăsesc egal cu el însuși, în bine și în rău. Pe cât suscită un real entuziasm, pe atât trezește o tot de atât de reală ostilitate. Până ieri, scena politică era polarizată prin raportarea la Hollande, o polarizare profund dezechilibrată. Sarkozy bul­ver­sează acest tablou, devenind prin­cipalul reper față de care dreapta și stânga se vor situa, ceea ce va reechilibra întregul sistem. Ceea ce îi va simplifica viața unui Hol­lande, care nu va mai fi singurul paratrăznet, dar asta îl va face și mai irelevant. În schimb, pre­mi­e­rul Manuel Valls, aflat acum în scădere vertiginoasă în sondaje, dar totuși cu peste 30% opinii fa­vorabile, poate să-și găsească ad­versarul care îi lipsea. Dacă mai pot spera ceva, cei din ma­jo­ri­ta­tea guvernamentală se gândesc că din lupta corp la corp Valls-Sarkozy se va profila un lider au­tentic al Partidului Socialist. Asta și pentru că, mental vorbind, PS a intrat deja în perioada post-Hol­lande. Dar principalii adversari ai lui Sarkozy nu sunt la stânga.

Cine o poate înfrînge pe Marine Le Pen?

În ultimele luni, mai multe son­daje au arătat că președinta ul­tra­populistului Front Național (FN) are toate șansele să repete per­for­manța tatălui său, care în 2002 a ajuns în turul doi al pre­zi­den­țialelor, ba chiar să fie și un can­didat serios pentru câștigarea fi­nalei, dacă în aceasta îl va întâlni pe actualul președinte. Sondajele care utilizează mai mulți „dacă“ au o capacitate minimă de pre­dic­ție, totuși ele participă la o at­mos­feră politică în care Frontul Național se impune nu numai ca pericol, ca până acum, ci și ca po­sibilă, chiar dacă improbabilă, al­ternativă la partidele clasice, afla­te în plină criză de încredere.

În aceste condiții, la care se adau­gă faptul că stânga apare ca fiind deja înfrântă în 2017, câștigătorul luptei din interiorul dreptei va fi și viitorul președinte al Franței. Iar acesta trebuie să fie și cel mai bine plasat pentru „a face baraj“ președintei FN, Marine Le Pen. Lui Sarkozy nu îi va fi simplu să explice că el este cel mai potrivit în acest rol.

UMP-ul câștigă Senatul, dar poate dispărea

Rezultatele alegerilor senatoriale parțiale de la sfârșitul săptămânii trecute au produs o așteptată schimbare de majoritate în Senatul francez care, după numai trei ani, trece de la stânga la dreapta, UMP și aliații săi centriști deținând acum 187 din cele 348 de locuri. După victoria UMP de la alegerile locale de acum șase luni, rezultatul acestor alegeri indirecte, la care participă numai aleșii locali, era inevitabil, așa cum era și inedita obținere de către FN a doi senatori. Dar aceasta poate fi și ultima victorie a UMP, pentru că Sarkozy a anunțat că va încerca să refondeze întreaga mișcare de centru-dreapta. Proiectul său urmărește crearea unui partid cu o bază mai largă decât actualul UMP, ceea ce în fond nu este decât o reluare a demersului inițial al lui Chirac din 2002, demers care a și dus la apariția UMP. Oricum, pentru dreapta franceză, partidele se duc, oamenii rămân.

Rivalii lui Sarkozy sunt doi foști prim-miniștri: Alain Juppé și François Fillon. Ambii au ca­li­tă­țile necesare unui președinte, am­bii au o imagine bună dincolo de frontierele UMP. Cei doi au ales să nu candideze la șefia par­ti­du­lui de centru-dreapta tocmai pen­tru ca statutul lor de prezi­den­țiabili să nu fie bruiat de res­pon­sabilitățile partinice. Oricare din­tre ei poate clama că este perfect capabil să oprească asaltul FN în 2017. Fiecare, în mod direct sau in­direct, îl acuză pe Sarkozy că vi­ne să salveze o dreaptă care nu are nevoie să fie salvată și mai ales că, prin întoarcerea la șefia UMP, aduce în centrul familiei sale politice handicapul ne­nu­mă­ratelor sale probleme cu justiția. Acesta este, de fapt, principalul argument anti-Sarkozy, pentru că demersul FN se hrănește toc­mai din scandalurile („les affai­res“) în care sunt implicați li­de­rii politici, iar pe Sarkozy îl aș­teaptă din acest punct de vedere o cursă cu obstacole.

Un nou „Sarko“?

Toate comentariile de până acum, prietenoase, neutre sau critice, observă că încercarea, de altfel ti­midă, de a acredita ideea că „Sar­ko“ s-a schimbat este sortită eșe­cului. Nu numai temperamental, ci și ideologic. Viitorul lider UMP se vrea cel mai la dreapta dintre contracandidații săi: are în­drăz­neala de a cere schimbarea sta­tu­tului privilegiat al funcționarilor și începerea exploatării gazelor de șist, vrea renegocierea tra­ta­tului Schengen și declară că va lua în discuție problema m­­aria­ju­lui persoanelor de acelaș sex. De fapt, Nicolas Sarkozy probabil nu poate, dar mai ales nu are de ce să se schimbe, pentru că pe tă­râmul strict al luptei politice nu pare să aibă un adversar pe mă­sură. Are, în schimb, unul mult mai periculos: trecutul său, ce a făcut dincolo de porțile închise ale Palatului Elysée. Un trecut ca­re este acum scormonit de ad­versarii politici și de justiție, prin­tre magistrați având, de altfel, duş­mani declarați. Niciodată îna­intea sa un fost președinte nu a fost o țintă atât de apetisantă, niciodată un bilanț prezidențial nu a fost supus unui asemenea „au­dit“ financiar și mai ales ju­diciar. Cine îl susține azi pe Sar­kozy știe că există oricând riscul ca acesta să explodeze în zbor, dar asta face și mai impresionantă capacitatea pe care o are acesta de a cuceri UMP-ul și de a reveni în centrul jocului politic.

De altfel, chiar în săptămâna de după revenirea sa, ziarul Le Mon­de pu­bli­ca date din ancheta asu­pra unor clare ilegalități din fi­nan­țarea cam­paniei prezidențiale din 2012. Deocamdată nu există pro­be se­rioase privind implicarea can­­di­datului în aceste ilegalități, dar acest scandal promite să dea des­tulă muniție concurenților săi.

Adversarii săi cei mai înverșunați îl acuză chiar că revenirea în po­litică este și o formă de fugă de justiție, o încercare de recăpătare a imunității. Deocamdată, este mai degrabă o intrare „în gura lu­pului“, o supraexpunere plină de riscuri. Faptul că totuși răspunde unui orizont de așteptare, faptul că are șanse reale de a merge cu succes până la capăt este esențial pentru a înțelege starea Franței de azi. Așa cum natura are oroare de vid, sistemul instituțional fran­cez are nevoie de un lider au­ten­tic. Această nevoie, resimțită și la nivel social, este pentru Sar­kozy principala resursă pentru a-și lua revanșa. Dimensiunea afec­tivă este în acest caz pal­pa­bilă, dar, dincolo de evidentele ris­curi, viața politică democratică nu ar mai interesa pe nimeni da­că ar lipsi astfel de personaje epi­ce.

Articol aparut pe site-ul Revistei 22

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Pentru cine cunoaște istoria ultimilor 100 de ani treaba e simplă: mai întîi francezii, obnubilați de rușinea din 1871, i-au luat în brațe pe ruși (via DREAPTA naționalistă), lămuriți că singuri nu-i pot înfrînge pe germani; după 1918 iarăși (STÎNGA iacobină) s-au dat cu rușii (bolșevici) că, cică, EI ar fi continuatorii ”teribilei” lor ”revoluții” ; asta a durat vreo 60 de ani (cînd un sfert din populația Franței vota sistematic cu un partid clar înfeudat unei puteri dușmane – Partidul Comunist Francez); acuma, în nesfîrșitul lor anti-europenism, s-au întors la Rusia (din nou prin ”dreapta”).

    Nimic nou sub soare ! Vezi și mult mai timpuria alianță a lui Francisc I cu Soliman Magnificul (”E adevărat că noi ceilalţi, poeţii, îl numim regele infam, sperjur față de duşmani, sperjur faţă de prieteni, sperjur faţă de Dumnezeu !” – Alexandre Dumas Pajul ducelui de Savoia Pag.85).

    Mă întreb, dacă franțujii erau în locul nostru (geografic), ce mare scofală civilizațională făceau ? Sau noi sîntem tot un fel de franțuji (că nu degeaba i-am ”iubit” frenetic niscai decenii).

    • vlad spune:

      Treaba e simpla numai pentru cine gandeste simplist. De fiecare data cand e vorba de Franta pe Contributors si nu numai, dvs veniti cu cate-un comentariu din acesta care nu spune nimic despre subiect, dar spune multe despre dvs: suferiti de francofobie, asa cum altii sufera de romanofobie. Ce v-au facut, domnule, de-i tot ocarati asa ?

      Altfel, felicitari d-lui Gussi pentru un articol echilibrat si bine scris.

      • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

        La argumente prin FAPTE Dvs. îmi răspundeți prin invective (edulcorate, ce-i drept). DACĂ vreți tot tacîmul vă aștept pentru niște pdf-uri devastatoare, DELOC SIMPLISTE, la paulvasiliu_ro@yahoo.com. Asta presupune dorința, specifică unui spirit liber, de a fi informat complet.

        Restul e, vorba francezilor, blabla.

        • vlad spune:

          Stimabile, tema articolului este intoarcerea unui fost presedinte in politica *din zilele noastre*.

          Dvs. insa vorbiti de cu totul alte vremuri: pai la 1871… si apoi la 1918… si inainte François 1er si Soliman Magnificul… care-i legatura ? parca va inspirati din discursul lui Farfuridi, zau :-)

          Sarcasme, desigur, dar provocate de interventia dvs (una dintre multele asemanatoare).

          Imi propuneti PDF-uri devastatoare, pline de “fapte” numai de initiati stiute, banuiesc ? Nu, multumesc, le gasesc si singur: geme internetul de ele, sa aiba conspirationistii ce citi.

          • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

            CEL MAI MARE INAMIC AL CUNOAŞTERII NU ESTE IGNORANŢA…CI ILUZIA CUNOAŞTERII. Stephen Hawking

            Hai s-o servesc mură-n gură: nu e vorba de nici o teorie a conspirației ci de fapte publice puse cap la cap, care certifică decadența Franței începînd cu 1789. Materialele mele demonstrează pas cu pas afirmația lui Soljenițîn:

            - „ … pentru tine, chiar dupǎ 150 de ani, revoluţia francezǎ nu e decît o rebeliune stupidǎ a janghinoşilor, o dezlǎnţuire de instincte diabolice, o nimicire a naţiunii, nu-i aşa ?
            - Desigur ! Încearcǎ sǎ-mi dovedeşti contrariul ! Toatǎ grandoarea Franţei se terminǎ în secolul XVIII. Ce s-a petrecut dupǎ rǎzmeriţǎ ? O mînǎ de mari oameni rǎtǎciţi ? O completǎ degenerare a naţiunii, da ! Guvernele jucînd capra, spre bucuria lumii întregi ! Impotenţa ! Abulia ! Nulitatea ! Cenuşa ! …Şi Franţa nu-şi va reveni ! Poate doar graţie Bisericii romane !”

            Ori Sarkozy și toți ceilalți nu sînt decît urmașii celor ce, mai ales după 1871, au dus „une politique du chien creve au fil de l´eau”. Dar rădăcinile ei urcă departe în timp.

            Deși pare un răspuns, postarea mea nu vă este adresată, ci are drept obiectiv CEILALȚI cititori, care merită mai mult decît afirmații vide aruncate din vîrful buzelor.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexandru Gussi


Alexandru Gussi

Doctor în ştiinţe politice al Institut d’Etudes Politiques de Paris, Master Analiza Comparată a Ariilor Politice (IEP Paris), lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Po... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)