Joi la seminarul despre „Dictatori, dictaturi si film” am prezentat documentarul „Cinema komunisto” (realizat in 2011) despre rolul filmului in Iugoslavia titoistă. Din tot ceea ce a fost acel proiect politic, social, economic și chiar civilizațiional au rămas filmele despre partizani, memoria unor entuziasme intre timp veștejite si gustul de cenușă al bătăliilor fratricide. Istoricul John Lampe, profesor emerit la Universitatea Maryland, a scris o carte de referință cu titlul „De două ori a existat o țară”. Intr-adevăr, a fost mai intai Regatul sârbilor, croatilor si slovenilor, Iugoslavia interbelică. Apoi aceea titoistă, născuta in furtuna celui de-al doilea război mondial, in timpul războiului civil si al celui de eliberare națională. Pentru că in Iugoslavia, cum observa profesorul Stanley Payne, a avut loc, intre 1941 si 1945, și un feroce război civil, nu doar unul impotriva ocupatiei germane.
Filmul depune marturie pentru iluziile originare ale artiștilor iugoslavi, pentru frenezia eroică a reconstrucției postbelice și relațiile inițiale de solidaritate cu Uniunea Sovietică și cu Stalin. Dupa excomunicarea Iugoslaviei in urma rezoluțiilor Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste și muncitorești) din 1948 si 1949, incepe și deschiderea cinematografiei iugoslave spre Occident. Sunt invitați să joace in filmele iugoslave actori celebri din Vest, inclusiv Sophia Loren si Orson Welles. In superproductia „Sutjeska” (1973), celebrare grandioasă (și bugetivoră) a celei mai sângeroase batalii din războiul de partizani, rolul lui Tito a fost jucat, la cererea expresă a mareșalului, de către Richard Burton. In 1972, tot Burton jucase rolul celui numit de Isaac Deutscher „profetul proscris” in filmul lui Joseph Losey, „The Assassination of Trotsky”. Alain Delon a jucat rolul lui agentului NKVD Ramon Mercader. Este de presupus că fostul cominternist Tito văzuse acel film (obisnuia să vadă un film in fiecare seară). La urma urmei, Stalin ii reamintise, in 1948, că experiența lui Trotki este instructivă…
Vedem scene cu Tito (in uniforma sa somptuoasă si cu eterna țigară de foi), sotia sa Jovanka Broz, Liz Taylor și Richard Burton. Filmul a fost pasiunea cea mare, pe langa revoluție și mișcarea nealiniată, a liderului iugoslav. Fiecare moment al acțiunilor sale politice trebuia imortalizat. Leninismul iugoslav, ca și fascismul italian, era mai puțin dur decat modelul clasic de totalitarism (stalinismul și nazismul), dar miza, ca și acestea, pe supremația spectacolului. In rest, cine il contesta pe Tito, se intalnea imediat cu ubicua poliție secretă, UDBA.
Tito a fost primul comunist care a reușit să-l sfideze cu succes pe Stalin. A izbutit acolo unde Lev Troțki și Nikolai Buharin au eșuat. A mobilizat masa comuniștilor iugoslavi in efortul de afirmare a unui model diferit de acela construit in URSS. Aghiotantul său ideologic din prima perioadă a dictaturii, Milovan Djilas, ulterior unul dintre cei mai importanți disidenți est europeni, povestea că, in lupta cu Stalin, pentru a găsi argumente doctrinare, a recitit „Capitalul” lui Marx. Tito și echipa sa, intre care amintitul Djilas, dar și Aleksandar Rankovici, Boris Kidrici si Edvard Kardelj, au incercat să revitalizeze ideile lui Marx, imbrățișate și de ultimul Lenin, cel din „Mai bine mai puțin, dar mai bine” privind autonomia muncitorilor și democrația directă. Așa a prins ființă modelul autogestiunii, invocat strict demagogic de Nicolae Ceaușescu atunci când vorbea despre „autoconducerea muncitorească”. Viziunea despre partid a comuniștilor iugoslavi era mai puțin sclerotică decat a ceea a staliniștilor, dar ramanea tributară monolitismului bolșevic. Pană la moartea sa, in 1980, Tito a prigonit fără ezitare fracțiunile in partid și a respins categoric orice ispită pluripartidistă.
In felul său, Tito a fost, cum scria cineva, ultimul Habsburg. Un Habsburg motivat de internaționalismul bolșevic in numele căruia s-a opus hegemonismului sovietic. Constituția din 1974 a fost deopotriva o mare inovație (breakthrough, spre a relua conceptul lui Ken Jowitt) și o rețetă pentru dezastru. Tito rămânea președinte pe viață, dar după el urma modelul rotației anuale. Potențate de criza economică globală de sfarșitul anilor 70, conflictele dintre elitele republicane și din cele doua regiuni autonome (Kosovo si Voivodina) au atins dimensiuni explozive in anii 80. Alergau cu toții dupa tot mai anemicele resurse (Susan Woodward a examinat aceasta tema intr-o carte excepțională). In 1991, cel mai important festival de film iugoslav era anulat. Cădeau de-acum bombe, se organizau masacre, se practica la scară de masă „purificarea etnică”. Vukovar, Srebrenica, Sarajevo: tot atâtea nume ale delirului genocidar. Intelectuali faimoși deveneau profeții aventurilor nationaliste (subiectul a fost explorat in profunzime de Marius Stan in teza sa dectorat și in lucrări ulterioare).
Visul leninist iugoslav s-a destrămat ca o Fata Morgana, i-a succedat naționalismul tribalist. Marea iluzie a lui drug Tito a fost inlocuită de paranoia birocratului hiper-oportunist Slobodan Milosevici, a psihiatrului sociopat Radovan Karadzici, a megalomanului general Ratko Mladici si a nu mai puțin xenofobului Franjo Tudjman. Sigur, există azi o iugonostalgie, sunt destui cei care-și amintesc de speranțele din anii 70, regretă climatul de solidaritate politică și culturală din acea perioadă. Dar proiectul statului multinațional intemeiat pe frăție si unitate a fost ingropat in morbida vâltoare a carnagiului și este extrem de greu de inchipuit că ar ar mai putea fi reluat intr-un viitor previzibil.
Recomandări:
https://www.contributors.ro/global-europa/femeile-lui-tito-%C8%99i-epilogul-jovanka-broz/
https://tismaneanu.wordpress.com/2013/10/21/jovanka-broz-tovarasa-de-viata-a-maresalului-tito/
http://ukcatalogue.oup.com/product/9780199657629.do
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
recomand „Through the Embers of Chaos: Balkan Journeys [Dervla Murphy „
Eu cred ca statul federal iugoslav-desi la o alta scara, prezentand autonomii reale si libertati -a fost in fond o copie a statului federal sovietic.
Iar comunismul iugoslav a fost o forma a unui comunism asa numit cu fata umana.Si intr-un caz, si celalalt,esenta este totusi aceeasi.Disparitia lui Tito, respectiv libertatile acordate de Gorbaciov au permis rabufnirea resentimentelor nationale acumulate in secole si decenii.
Dupa disparitia lui Tito,Serbia a considerat iugoslavia drept o Serbie mare, poporul sarb ca popor hegemonic. Aidoma in fosta URSS;nivelul de dezvoltare,traseul istoric,particularitati nationale, chiar mentalitati diferite ale acelor republici iugoslave nu puteau gasi un liant care sa le mentina dupa disparitia creatorului lor.6 republici,5 popoare,4 limbi,3 religii, 2 alfabete= un Stat!Se cerea prea mult, si in conditii de exprimare libera,visul iugoslav-oarecum artificial al unui singur stat- s-a spulberat.Chiar in timpul titoismului, republicile erau grupate cate doua:Slovenia +Croatia, Serbia + Muntenegru, Bosnia-Hertegovina+ Macedonia.
Eu am aproape 50 de ani si mi-s pe jumatate sarb :D Mi-l aduc destul de bine aminte, din copilarie, pe Tito, pentru care – am mai spus-o si-mi mentin parerea – am avut si am respect.
Interesul mi-a fost starnit de-o poveste ce mi-a spus-o bunica-meu: Stalin voia sa-l termine pe Tito asa ca tot trimitea tot felul de asasini platiti care sa-l aranjeze; cum, insa, cei din jurul lui Tito ii erau acestuia foarte loiali, asasinii nu reuseau sa gaseasca bresa potrivita. Intr-o zi, dupa inca o asemenea tentativa dejucata, Tito i-a trimis o notita lui Stalin: „Daca nu incetezi sa tot trimiti asasini pe urmele mele, am sa trimit si eu unul la Moscova si nu va fi nevoie sa mai trimit si-un al doilea!” Pentru multi ani am crezut ca-i o legenda, nu? o creatie populara, dar in urma cu vreo zece ani am citit undeva ca nu, chiar e adevarat, scrisoarea respectiva, scrisa de mana, a fost gasita in biroul lui Stalin la moartea acestuia.
Tin minte ca puteai critica Partidul Comunist iugoslav, fara pericolul de-a fi bagat la zdup – ascultam la radio, la un fel de „in direct cu-ascultatorii”, oameni care-si exprimau fatis si destul de neaos nemultumirile vizavi de PC-ul lor. Stiu ca puteau calatori in SUA fara vize. Stiu ca se puteau duce-n Austria la o cafea in weekend, Stiu ca puteau lucra in strainatate (ex unchii mei jucrau de aproape 20 de ani la Volvo). Stiu ca puteau detine valuta. Stiu ca taranii puteau cumpara utilaje agricole – exemplu tractoare sau combine – cu plata rambursabila in 25 de ani, pentru a-si lucra pamantul propriu. Stiu ca puteau viziona, asculta si citi tv/radio/presa internationala. Si mai stiu ca singurul lucru fata de care Titio era „pumnul de fier” cu care nu puteai discuta era indivizibilitatea Iugoslaviei – lucrul de care Tito se temea cel mai mult era flacara nationalista care-ar fi putut dezmembra Iugoslavia.
Bunicul meu, ceferist de meserie, a fost membru al partidului comunist iugoslav – el credea cu convingere in comunism si-mi spunea ca ce avem noi, in Romania, la fel ca si-n URSS, n-are de-a face decat foarte putin cu comunismul – si, cand s-au stabilit in Romania, s-a-nscris in PCR (sau PMR, cum era parca p-atunci). Cand a fost ruptura Stalin-Tito, a fost data afara din partid si din servici pe motiv c-ar fi titoist. Cand Hrusciov a cazut la pace cu Tito, ai nostri au devenit brusc amabili si l-au invitat sa redevina membru – bunica-miu a refuzat.
Eh, cand Tito a murit, bunica-meu a plans. Si, cand zic a plans, spun ca a plans acasa, in Romania, in fata televizorului, ca un copil mare. Spunea ca Iugoslavia nu va mai fi niciodata ce-a fost. A murit in 1990, n-a mai apucat sa vada cata dreptate au avut si el, si Tito.
Un documentar excelent al BBC despre Tito:
https://www.youtube.com/watch?v=hJIM2jarm_A
mai adauga:500000 de croati impuscati, gropi comune cu etnici germani si interzicerea minoritatii romane peste tot, asta oficial, ca neoficial….
Utila precizare. maretia yugoslaviei lui tito s-a construit pe suferinta multora
Probabil in istorie este inevitabil ca binele si fericirea unora sa se realizeze cu pretul suferintei altora.
GENOCIDUL face parte dintr-o categorie mai larga de infractiuni denumite generic CRIME IMPOTRIVA UMANITATII . Recent Curtea Penala Internationale de la Haga a statuat ca Serbia NU A COMIS GENOCID impotriva croatilor:
Am impresia ca numai eu am citit articolele despre aceasta interesanta decizie si de aceeea ofer o conexiune http://www.publika.md/magistratii-de-la-haga-sarbii-nu-au-comis-genocid-impotriva-croatilor_2225041.html
In acest fel , pe o scara a violentei, Srebrenita si toate celelate celebre masacre comise si de sarbi si probabil si de alti ex-iugoslavii sunt clasificate MAI BLAND decat cele 2- 3 zile de brutalitati petrecute la Bucuresti intre 13 – 15 iunie 1990.
Nu spun eu asta ci o alta venerabila instanta europeana – CEDO – care, refetindu-se la Mineriada constat ca „toate dovezile din acest caz indica existenta elementelor constitutile ale unei CRIME IMPOTRIVA UMANITATII, comise de oficiali ai statului roman, inclusiv membri ai Guvernului si militari cu grade importante”.
http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/cedo-obliga-romania-sa-redeschida-dosarul-mineriadei-din-13-15-iunie-1990.html
Cum spuneam CRIMELE IMPOTRIVA UMANITATII constituie genul proxim al GENOCIDULUI.
Filmul ca o constructie de realitate virtruala, ca memorie (contra)facuta. Pe Tito il extaziau realitati virtuale coerente/ideale/unitare in opozitie cu realitatea incontrolabila centralizat (comunism/democratie). Constructia titoista ca esec al fortei in fata complexitatii. Esec al majoritatii standardizate in fata creativitatii minoritarilor in criza.