Home » Analize »Global / Europa »Sinteze » Citesti:

Islam politic si jihad, de la Muhammad la Usama bin Laden (A doua parte). Doctrina jihadului

Catalin Gombos iulie 1, 2013 Analize, Global / Europa, Sinteze
19 comentarii 2,084 Vizualizari

2. DOCTRINA JIHADULUI

Ideea războiului sfânt a luat naștere odată cu conflictul dintre comunitatea restrânsă a celor care l-au însoțit pe Muhammad în exil și aliații lor din Yathrib, pe de-o parte, și puternicul trib meccan al Qurayshiților, pe de altă parte. Pe măsură ce comunitatea musulmană a crescut și s-a organizat într-un stat, s-a dezvoltat și doctrina jihadului, care a devenit o parte importantă a Islamului. Jihadul nu se limitează, însă, la război: cel mai important, denumit jihadul mare, privește devenirea individului. Atunci când se referă la război, jihadul poate fi ofensiv, de cucerire, caracteristic primelor secole ale islamului, sau defensiv; jihadul proclamat de Usama bin Laden se încadrează, oricât de paradoxal le-ar părea acest lucru celor care își amintesc de atacurile comise pe 11 septembrie pe teritoriul Statelor Unite, în cea de-a doua categorie.

Jihadul şi stâlpii canonici

Una dintre cele mai importante îndatoriri ale unui bun musulman este aceea de a răspândi mesajul lui Muhammad, de a-i chema şi pe „necredincioşi” să se convertească la islam. Cine a trăit o perioadă mai îndelungată într-o ţară musulmană şi a avut posibilitatea să discute cu imami şi ulema probabil că a fost îndemnat să treacă la „adevărata credinţă”; astfel de chemări vin, deseori, şi de la oameni obişnuiţi, cunoscuţi şi prieteni hotărâţi să îl salveze pe necredincios. Convertirea la islam poate fi, uneori, extrem de simplă, ea constând doar în rostirea mărturiei de credinţă, sau şahada, de faţă cu martori[1]. Această aparentă uşurinţă de convertire la islam, fără o pregătire teologică anterioară, este dată de faptul că şahada conţine întreaga esenţa a islamului[2]. Şahada este formată din două părţi: prima este formula de declarare a unicităţii, tawahid, la illah illa Allah, „nu există divinitate în afară de Dumnezeu”, şi exprimă monoteismul absolut al islamului. Cea de-a doua parte a şahadei, Muhammad rasuul Allah, „[iar] Muhammad este mesagerul lui Dumnezeu” exprimă, pentru musulmani, finalitatea mesajului coranic: Muhammad, ca „pecete a profeţilor”, cel din urmă dintre trimişii lui Dumnezeu, aduce pentru ultima oară şi într-o formă completă un mesaj care le-a mai fost trimis oamenilor de-a lungul timpului, dar a fost deformat de aceştia. După cum remarca orientalistul francez Miquel André, „Islamul este în primul rând o istorie a Revelaţiei. Iniţiată înaintea lui, în el îşi găseşte, cu toate acestea, forma supremă: cea mai limpede, cea mai completă, desăvârşită, în consecinţă ultima. Muhammad, ultimul venit, este „pecetea profeţilor”, a căror serie o desăvârşeşte pentru totdeauna.”[3]

Şahada „are o deosebită importanţă în viaţa credincioşilor. Ea este pronunţată în timpul rugăciunii, precum şi în momentele esenţiale ale vieţii (de către cel implicat sau de către alţii): este rostită în urechea noului născut, este rostită în cadrul marilor ceremonii, este rostită în urechea muribundului” [4]. În ceea ce priveşte prima parte a şahadei, aceasta este folosită, alternativ cu Allah al akbar, „Dumnezeu e (mai) mare”, ca strigăt de luptă, ca formulă magică menită să protejeze, este pronunţată atunci când se trece cu un sicriu atât de cei care îl poartă cât şi de cei care îl văd[5], sau în momentele tragice: în războiul din Irak, am văzut în repetate ocazii, la locurile unde avuseseră loc atentate sinucigaşe, bărbaţi şi femei care îşi exprimau durerea pentru tragedia care tocmai se întâmplase strigând Allah al akbar sau la illah illa Allah.

Şahada este cea mai importantă dintre cele cinci obligaţii rituale fundamentale, cunoscute ca stâlpi, arkan, ai islamului. Aceştia ar fi fost desemnaţi de profetul Muhammad, potrivit unui hadith[6] menţionat de Muhammad Al Bukhari[7] şi de Muhammad ibn Jarir Al Tabari[8]: „Islamul a fost construit pe cinci stâlpi: mărturisirea că nu există divinitate în afară de Dumnezeu şi că Muhammad este mesagerul lui Dumnezeu, îndeplinirea rugăciunilor, plătirea daniei, postul în [timpul lunii] Ramadan şi pelerinajul [la Mecca]”[9].

Rugăciunea, salat, trebuie făcută de orice musulman de cinci ori pe zi, începând cu răsăritul soarelui şi până seara, după apus, şi „se referă la un ansamblu de gesturi, atitudini, cuvinte care se succed într-o ordine strict determinată. Este vorba deci de un act ritual specific, fără echivalent în alte religii. Rugăciunea ca cerere, ca invocare adresată Creatorului în diferite ocazii, există şi în islam, dar ea nu face parte dintre obligaţiile rituale esenţiale”[10]

Dania, zaqat, reprezintă un impozit perceput musulmanilor pentru a fi distribuit membrilor săraci ai comunităţii sau celor care îi aduc acesteia servicii. Dania este privită atât ca o purificare a averii[11] cât şi ca o purificare spirituală menită să „cureţe” anumite păcate minore – cum ar fi proferarea de obscenităţi – comise în timpul postului[12].

Cel mai important post (sawm) musulman se ţine în perioada lunii Ramdanului când, potrivit tradiţiei, lui Muhammad i-a fost revelat Coranul. Postul constă în interdicţia de a mânca, bea, fuma, folosi produse cosmetice gen rujul de buze sau parfumul din zorii zilei până după apusul soarelui. „Sunt interzise, de asemenea, relaţiile sexuale şi orice manifestări erotice – chiar şi gândurile. Este recomandată supravegherea întregului comportament, sunt interzise bârfa, calomnia şi, în general, este bine să se vorbească cât mai puţin”[13]. Postul este reglementat direct de Coran, în trei versete din sura 2, Vaca:

„O voi ce credeţi! Şi vouă vă este prescris postul, precum a fost prescris şi leaturilor dinaintea voastră. Poate vă veţi teme!

Postiţi zile numărate. Acel dintre voi care este bolnav, ori plecat în călătorie, va posti apoi un număr întocmai de zile. Acel, care poate posti, însă nu o face, trebuie, ca răscumpărare, să hrănească un sărman. Acel, care face bine de la sine, va avea parte de bine, iar voi, de postiţi, aveţi parte de bine. O, dacă aţi şti!

În luna Ramadan a fost pogorât Coranul drept călăuzire oamenilor cu dovezi vădite ale călăuzirii şi Legii. Acel dintre voi care este prezent în această lună, s-o petreacă în post. Acel, care este bolnav ori în călătorie, să postească un număr întocmai de zile altădată. Dumnezeu vrea pentru voi ceea ce este uşor, şi nu ceea ce este greu, ca voi să împliniţi numărul de zile de post şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu care v-a călăuzit. Poate veţi mulţumi!”[14].

Toate aceste „scutiri” de la post, menţionate de Coran, sugerează că musulmanii trebuie să fie conştienţi că postul este în primul rând o experienţă spirituală, o contemplare a divinităţii şi a mesajului acesteia – în nopţile de Ramadan se recomandă citirea Coranului, spune Nadia Anghelescu[15] – care nu trebuie să fie afectată de pasiunile şi slăbiciunile omeneşti. Am insistat asupra acestui aspect al distanţării de pasiuni pentru că, după cum vom vedea, reprezintă o cerinţă esenţială a jihadului.

În sfârşit, cel de-al cincilea stâlp canonic, este pelerinajul la Mecca, al hajj, care ar trebui îndeplinit, cel puţin o dată în viaţă, „de fiecare musulman liber, sănătos la minte şi care dispune de posibilităţi fizice şi materiale”[16]. Pelerinajul este un act profund religios, care-i asigură pelerinului un loc special în cadrul comunităţii: cei care se întorc din pelerinaj sunt numiţi hagi, apelativ care semnifică respectul.

Un rol fundamental al celor cinci stâlpi ai islamului, dincolo de semnificaţia lor spirituală, este acela de a întări comunitatea: prin îndeplinirea obligaţiilor rituale, musulmanul se identifică cu comunitatea, umma, cu sistemul de valori socio-culturale ale acesteia, după cum remarcă şi Nadia Anghelescu, care observă şi că „îndeplinirea aceloraşi prescripţii de către toţi musulmanii duce la o anumită omogenizare, la coeziune între toţi membrii aceleiaşi comunităţi.”[17]

Dacă cei cinci stâlpi omogenizează comunitatea şi îi oferă coeziune, jihadul este cel care o mobilizeză: „Obligaţia comunitară prin excelenţă este Jihadul,  termen tradus de obicei prin „Război sfânt”, dar care înseamnă în arabă „efort”, „luptă”[18]. Din punctul de vedere al unor musulmani, obligaţia ar consta în a lupta împotriva necredincioşilor până la instaurarea islamului pe întreg pământul. O asemenea interpretare – sprijinită şi de cuvintele din Coran „ucideţi necredincioşii oriunde s-ar afla”[19]– este, din perspectiva creştinilor, suprema dovadă a caracterului eminamente agresiv al religiei islamice. Într-o altă interpretare, este vorba de o mobilizare a comunităţii pentru a rezista unei ameninţări sau unei agresiuni exterioare.”[20]

Aşadar, unul dintre scopurile jihadului este acela de a răspândi mesajul coranic. De fapt, se poate argumenta că acesta a fost şi motivul pentru care Muhammad a fondat un stat şi o armată, întrucât numai un stat ar fi putut duce la îndeplinire această obligaţie colectivă a comunităţii; din această perspectivă, cuceririle armatelor musulmane au reprezentat doar îndeplinirea unei obligaţii religioase. „În instituţia religioasă islamică (al-milla l-islamiyya) războiul sfânt (jihad) este o prescripţie religioasă datorită universalităţii chemării de a aduce pe toţi oamenii la islam, cu binele sau cu forţa”, remarcă în secolul XIV istoricul maghrebian Ibn Khaldun[21]. Cuceririle musulmane nu au ca scop exploatarea altor populaţii şi folosirea resurselor teritoriilor cucerite, cum este cazul imperiilor clasice, ci prozelitismul religios. Expansiunea este, teoretic, una universală, care ţinteşte toate ţările, indiferent de bogăţia sau sărăcia acestora ori de intensitatea rezistenţei pe care o opun populaţiile lor.

jihadul reprezintă o obligaţie rezultă în mod clar atât din Coran cât şi din hadith. „Am primit ordin să lupt împotriva oamenilor până ce ei vor zice „Nu există alt Dumnezeu decât Allah”[22]. Cel care zice „Nu există alt Dumnezeu decât Allah” îşi apără de atingerea mea bunurile şi persoana sa”, ar fi spus Muhammad, citat de primul său succesor, califul Omar[23]. În Coran, care pentru musulmani reprezintă chiar cuvântul lui Dumnezeu, jihadul este menţionat în 19 sure din totalul de 114, deseori în termeni imperativi: „luptaţi întru calea lui Dumnezeu cu cei care luptă împotriva voastră”[24]. Celor ucişi în jihad le este rezervat un loc special în Rai tocmai pentru că jihadul este un act religios care reflectă, mai bine poate decât orice, supunerea la voinţa lui Allah, acceptarea predestinării, după cum sugerează şi acest verset din Sura 3, „Al Imran”:

„[...]Ei spun: „Ce ne priveşte pe noi această poruncă?” Spune: „Această Poruncă este de la Dumnezeu întru totul.” Ei ascund în sufletele lor ceea ce nu îţi arată. Ei spun: „Dacă ar fi fost după noi, ai noştri nu ar fi fost ucişi aici.” Spune-le: „Chiar de aţi fi rămas la casele voastre, celor care le-a fost scris să moară, ar fi murit şi în aşternuturile lor, căci Dumnezeu pune la încercare ceea ce se află în piepturile voastre şi vă curăţă inimile.” Dumnezeu este Ştiutor-al-lăuntrului-piepturilor”[25]

Rolul central pe care jihadul îl joacă în islam a determinat o serie de încercări de asociere a acestuia cu stâlpii canonici. Kharijiţii, „revoluţionari” aflaţi în spatele primei mari schisme a islamului au fost primii care au considerat jihadul ca al şaselea stâlp, iar şiiţii septimami l-au inclus între cei şapte stâlpi canonici ai lor. Deşi ideea este respinsă de ortodoxismul musulman, chiar şi în cadrul acestuia s-a înregistrat cu regularitate tentaţia de a include jihadul între stâlpii canonici; este cazul mai multor grupări radicale contemporane influenţate de Abd Al-Salaaam Faraj[26], între care Jihadul Islamic[27].

Muhammad însuşi ar fi dat de înţeles în mai multe rânduri că jihadul este una dintre cele mai importante obligaţii religioase ale musulmanilor, dacă nu chiar cea mai importantă. Orientalistul francez Alfred Morabia citează o serie de hadithuri potrivit cărora profetul ar fi afirmat că alegerea jihadului este, ca semnificaţie pentru islam, similară cu alegerea unui mod de viaţă monastic specifică altor religii[28]. La fel cum călugărul creştin ocupă un loc aparte între credincioşi, în islam „cel mai bun dintre oameni este credinciosul care se dăruieşte jihadului[29].

Alte hadithuri plasează jihadul, ca importanţă, imediat după mărturia de credinţă[30], sau îl compară cu rugăciunea; un alt stâlp canonic asociat jihadului şi comparat cu acesta a fost şi pelerinajul: în perioada de cristalizare a doctrinei jihadului, califul Harun Al Rashid îşi luase titlul de ghazi[31] şi pelerin[32]. Există chiar şi o abordare potrivit căreia jihadul ar fi o a doua dimensiune a religiei musulmane, complementară cu revelaţia coranică; în acest sens, unul dintre însoţitorii lui Muhammad, Gabir b. Abdallah al-Anshari, ar fi afirmat că „Profetul ne-a poruncit să îi lovim cu aceasta (şi a arătat o sabie) pe cei care se abat de la aceea (şi a indicat un exemplar al Cărţii)”[33]

Modul de desfăşurare a jihadului.

Jihadul putea fi declanşat numai după ce inamicului i se oferea posibilitatea să se predea, posibilitate care consta din două opţiuni – fie adoptarea islamului, ceea ce însemna că foştii inamici urmau să beneficieze de aceleaşi drepturi ca restul membrilor comunităţii, fie acceptarea plăţii a două taxe: una pentru pământ, kharaj, şi una de capitaţie pentru fiecare individ, jizyah. Alegerea oricăreia dintre cele două opţiuni garanta vieţile şi proprietăţile cuceriţilor[34], care puteau să beneficieze de protecţia sistemului juridic musulman, de drepturi echitabile, protecţia averilor, securitate personală, locuri de cult, etc. Atenţie, însă: cei care nu adoptau islamul erau consideraţi a fi o clasă inferioară. Kharajul, cunoscut şi în istoria ţărilor române ca haraci, era perceput în baza considerentului că pământul nu le mai aparţine noilor supuşi ci cuceritorilor. Istoricul din secolul IX Ahmad Ibn Yahya Al Baladuri vorbeşte despre acest lucru atunci când descrie cucerirea oraşului Callinicos de către generalul qurayshit `Iyad, la câţiva ani după moartea Profetului: „la capătul a cinci sau şase zile, patricianul oraşului trimise pe cineva la `Iyad să ceară pace (aman). `Iyad consimţi să le acorde pacea şi să le dăruiască viaţa locuitorilor, femeilor şi copiilor, bunurile şi oraşul lor. Le spuse: ‚Pamântul este al nostru, l-am călcat [cu copitele cailor] şi l-am câştigat’. Şi le acordă folosinţa lui în schimbul plăţii impozitului funciar [kharaj]”[35] Taxa de capitaţie este legată în mod direct de „umilirea” cuceriţilor şi de starea lor de inferioritate. O afirmă Coranul: „Războiţi-vă cu cei care nu cred în Dumnezeu şi în Ziua de Apoi, cu cei care nu socot oprit ceea ce Dumnezeu şi Trimisul Său au oprit, cu cei care nu ţin legea adevărată dintre cei cărora li s-a dat cartea. Războiţi-vă cu ei până vor plăti tributul [jizya] cu mâna lor după ce au fost umiliţi”[36]; o afirmă şi un anume Tamim al Dari, însoţitor al lui Muhammad, care mai întâi îl citează pe Profet: „Acest cult (din) va ajunge pretutindeni unde ajunge noaptea; el va pătrunde în locuinţele sedentarilor şi în cele ale nomazilor până când Allah va glorifica islamul şi-i va umili pe necredincioşi (kuffar)”, apoi adaugă el însuşi: „Cunosc acest lucru în ceea ce-i priveşte pe oamenii din familia mea: aceia dintre ei care au aderat la islam (aslamu) au obţinut bunuri, onoare şi glorie; cei care au perseverat în necredinţă (kufr) au cunoscut umilinţa (dhull), starea de inferioritate (saghar) şi impozitul de capitaţie (jizya)”[37]

Alternativa celor care refuzau să se predea era moartea. Nu avem de-a face, însă, cu o exterminare similară cu cea în spatele căreia s-au aflat mongolii atunci când au devastat, între altele, imperiul musulman: copiii, femeile, bătrânii, în general non-combatanţii, erau cruţaţi. Armatele musulmane luptau după un cod precis, menţionat atât de Coran cât şi de hadith şi inspirat, probabil, din tradiţia beduină. Acest cod s-a dovedit esenţial în crearea unui ideal de războinic musulman luptător în jihad, iar primul mare exponent al acestuia a fost cel de-al patrulea calif, vărul lui Muhammad, Ali. Dintre numeroasele anecdote care povestesc despre faptele de arme ale lui Ali, cea mai relevantă pentru jihad este următoarea: într-o confruntare, Ali îşi doboară adversarul, îi pune sabia la gât şi se pregăteşte să îl ucidă; în acel moment, adversarul îl scuipă. Atunci Ali se retrage şi, când adversarul îşi exprimă uimirea că a fost cruţat, Ali îi spune că a făcut-o deoarece fusese cuprins de furie ca urmare a unei jigniri personale; ori lupta fusese purtată în numele lui Dumnezeu iar Ali putea ucide doar pentru acesta; pasiunile umane erau nepermise[38]. O spune clar şi Coranul: „Fiţi cu mintea limpede când porniţi pe calea lui Dumnezeu! Nu spuneţi celui care vă îmbie la pace: „Eşti necredincios!”, căci altminterea nu căutaţi decât bucuriile Vieţii de Acum, însă prăzile sunt mult mai îmbelşugate la Dumnezeu.”[39]

În general luptătorii jihadului nu executau prizonieri, nu distrugeau recolte, nu otrăveau fântânile şi nu incendiau locuinţele adversarilor. Răzbunarea şi furia le erau interzise. Un alt mare comandant musulman, Sallahudin Al Ayubi, cunoscut de Europa drept Saladin şi admirat şi respectat de aceasta pentru etica sa, a oferit istoriei un alt exemplu despre modul în care trebuie purtat jihadul: după ce a cucerit Ierusalimul în 1187, a proclamat o amnistie publică şi a interzis uciderea, jefuirea sau torturarea creştinilor din oraş, în ciuda faptului că, atunci când Cruciaţii ocupaseră oraşul, cu 88 de ani mai devreme, masacraseră populaţia musulmană.

Datorită naturii sacre a jihadului, războinicii musulmani nu aveau voie să se teamă pentru propriile vieţi sau să jelească morţii; cea mai bună soartă a unui musulman era să poată muri în numele lui Dumnezeu: „Dacă sunteţi ucişi pe calea lui Dumnezeu ori dacă muriţi, iertarea şi milostivenia lui Dumnezeu sunt mai bune decât ceea ce ei adună.

Dacă muriţi ori dacă sunteţi ucişi, veţi fi adunaţi înaintea lui Dumnezeu.

[...] Să nu-i crezi morţi pe cei care au fost ucişi pe calea lui Dumnezeu, căci sunt vii, la Domnul lor, cu bună înzestrare,

bucurându-se de harul pe care Dumnezeu li l-a dăruit. Ei vestesc cu voioşie pe cei care vor veni după ei şi care, încă, nu li s-au alăturat că nu vor cunoaşte acolo nici teamă şi nici nu vor fi mâhniţi.

Ei se bucură de binefacerea şi harul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu lasă să se piară răsplata credincioşilor.”[40]

Musulmanii care luptau pentru Dumnezeu şi cauza sa erau consideraţi a fi cei mai iubiţi dintre supuşii săi: „Credincioşii care se feresc să lupte – în afară de cei oropsiţi – şi cei care luptă pentru calea lui Dumnezeu cu bunurile şi făpturile lor nu sunt deopotrivă. Dumnezeu le dă întâietate celor care luptă cu bunurile şi făpturile lor asupra celor care se feresc să lupte”[41] Din acest motiv, musulmanii care participau la jihad au ajuns să fie consideraţi exemple care ar trebui urmate de întreaga comunitate.

Jihadul este un act de credinţă şi de salvare a sufletului care nu lasă loc eşecului, pentru că a muri pentru Allah este la fel de lăudabil ca a câştiga o bătălie pentru islam.

Tipuri de jihad. Jihadul mare şi jihadul mic.

Jihadul urmăreşte trei obiective: transformarea credincioşilor în buni musulmani, apărarea comunităţii, umma, de atacuri externe şi, în sfârşit, răspândirea mesajului coranic până în clipa în care întreaga lume îl va îmbrăţişa sau, potrivit unui hadith, până în Ziua Judecăţii de Apoi, când musulmanii vor ucide Antichristul, pe Ad Daggal[42]. Ultimele două obiective sunt strâns legate de războiul sfânt clasic, de lupta armată. Transformarea credincioşilor în buni musulmani, devenirea lor, priveşte însă un alt tip de jihad, considerat a fi mult mai important: jihadul mare, al jihad al akbar.

Jihadul mare este unul interior, legat de un efort spiritual al credinciosului. Se consideră că numai după ce se va fi învins pe sine – pasiunile şi defectele care îl îndepărtează de la calea prescrisă prin intermediul lui Muhammad – va putea cu adevărat să se întoarcă şi către exterior pentru a răspândi mesajul Islamului. Câştigând bătălia cu propriul suflet, un musulman poate fi un bun exemplu prin conduită şi felul în care îşi trăieşte credinţa[43]. Misticii musulmani au fost cei care au pus primii accentul pe jihadul spiritual, care se revendică, printre altele, de la următoarea spusă a lui Muhammad, înregistrată la întoarcerea dintr-o bătălie: „Iată-ne întorşi din jihadul mic. Ne rămâne să îl purtăm şi pe cel mare: acela al sufletelor.”[44]. Jihadul mare constă în efortul constant al credinciosului de a trăi conform religiei, de a-şi înfrâna instinctele, de a se desprinde de imperfecţiunile şi tentaţiile acestei lumi. Este un efort de a-şi câştiga şi purifica propriul suflet, un efort de mântuire care este recomandat chiar de la începuturile islamului, în câteva revelaţii avute de Muhammad în perioada timpurie, meccană:

„Fericit va fi cel care se mântuie

cel care aminteşte numele Domnului său şi se roagă”[45]

sau

„Ferice de cel care şi-l mântuie! [sufletul]

cel care şi-l întinează e, însă, pierdut!”[46]

Ideologii moderni ai fundamentalismului musulman şi islamismului au pus şi ei, ocazional, accentul pe jihadul mare. Astfel, Sayd Qutb, poate cel mai influent gânditor al militantismului islamic, vorbeşte despre natura duală a omului, formată dintr-un sine inferior şi unul spiritual, şi afirmă că orice credincios are obligaţia de a-şi înfrâna sinele inferior şi dorinţele sale, de a-l curăţa şi purifica pentru a-l aduce pe calea salvării şi sănătăţii spirituale, în caz contrar riscând damnarea[47]. Conducătorul revoluţiei islamice din Iran, ayatollahul Ruhollah Khomeini, este chiar mai radical afirmând că sinele inferior este cel mai mare duşman al omului fiind un adevărat idol interior care îl împiedică pe să se apropie de natura divină. Idolul, adaugă Khomeini, trebuie sfărâmat şi acesta este jihadul mare, fără de care jihadul împotriva necredincioşilor nu are nici un rost şi nici o şansă de succes[48].

Jihadul mic, al jihad al asghar, este cel care priveşte războiul. La rândul său, se împarte în două categorii: ofensiv şi defensiv. Acestea sunt strâns legate de modul în care privesc musulmanii lumea, împărţită în două: dar-al-harb şi dar-as-salaam. Prima, casa războiului, este cea locuită de ne-musulmani, locul în care se pot desfăşura campanii militare de cucerire sau chiar de jaf, scopul final fiind, însă, răspândirea mesajului Coranului. Jihadul ofensiv reprezintă o obligaţie colectivă, fard kifaya, a comunităţii, ceea ce înseamnă că o parte dintre reprezentanţii acesteia şi-o pot asuma în numele tuturor. Chemarea la jihad ofensiv poate fi lansată doar de calif; cum instituţia califatului a dispărut, rezultă că jihadul ofensiv este, cel puţin deocamdată, de domeniul trecutului.

Jihadul defensiv, pe de altă parte, se declanşază automat în clipa în care un teritoriu musulman – parte din dar as-salaam, casa păcii – este atacat. Jihadul devine atunci o obligaţie individuală, fard ayn, fiecare musulman trebuind să lupte. În practică, jihadul defensiv a fost considerat obligaţie individuală doar pentru cei care trăiesc în teritoriul direct atacat şi obligaţie colectivă pentru ceilalţi. Dacă primii nu reuşesc să facă faţă invaziei, atunci jihadul devine obligaţie individuală şi pentru musulmanii care trăiesc în teritoriul învecinat, apoi pentru cei din următorul ş.a.m.d. până când invadatorul este respins.

Dezvoltarea doctrinei jihadului

Începuturile jihadului sunt legate de momentul zero al calendarului islamic: Hegira. După fuga la Medina, discursul lui Muhammad suferă o transformare, căpătând un caracter legiferator. În perioada meccană, Muhammad se mulţumise să proclame Unicitatea lui Dumnezeu şi să avertizeze asupra iminenţei Judecăţii de Apoi. Potrivit tradiţiilor, cândva, între 620 şi 622, Dumnezeu i-ar fi acordat lui Muhammad permisiunea de a se lupta cu adversarii săi, de a răspunde cu violenţă la violenţă. Înainte de a părăsi definitiv Mecca, în 622[49], Muhammad şi o parte dintre locuitorii Yathribului încheie o alianţă, Bay’at al-harb, prin care aceştia din urmă se angajază să lupte pentru Islam[50]. Cândva, în primii ani după Hegira, Muhammad ar fi întocmit şi o „Cartă de la Yathrib”[51] care reglementa „organizarea internă a confederaţiei sale şi activitatea războinică pe calea lui Dumnezeu”[52]. Aşadar, comunitatea are deja un prim ghid privind modul de desfăşurare al operaţiunilor militare.

Prima acţiune militară a fost una specifică beduinilor: un raid al celor care îl însoţiseră pe Profet în exil asupra unei caravane a negustorilor din Mecca, în primăvara lui 623. Atacul are explicaţii economice, având în vedere că, departe de pământurile şi negoţul lor, emigranţii erau lipsiţi de resurse, însă i se dă un caracter sacru, de luptă împotriva necredincioşilor. O revelaţie ulterioară bătăliei pare să justifice, la rândul ei, primul raid, însă nu ca pe un atac, ci ca pe un act defensiv[53]:

„Puterea de a se apăra le este dată celor care sunt atacaţi, căci ei sunt nedreptăţiţi, iar Dumnezeu pe ei îi ajută, căci El este Puternic.

Precum şi celor care au fost izgoniţi pe nedrept din casele lor, pentru că au spus „Domnul nostru este Dumnezeu” [...]”[54].

O serie de alte versete menţionează confruntările tot-mai-puternicului stat condus de Muhammad cu rivalii săi, în principal meccani şi evrei, justificând, de fiecare dată, deciziile luate de profet. Între acestea se numără şi aceea de a executa toţi bărbaţii tribului evreiesc Qurayza, la Medina. Aceşti foşti aliaţi ai lui Muhammad, acuzaţi de trădare, au fost ucişi prin decapitare, iar bunurile lor au fost împărţite între musulmani care, de asemenea, le-au luat în sclavie femeile şi copiii:

„El i-a coborât din întăriturile lor pe aceia dintre Oamenii Cărţii care le-au susţinut din urmă (pe alianţe) şi le-a aruncat groaza în inimi. Atunci voi i-aţi ucis pe unii şi i-aţi înrobit pe alţii.

El v-a lăsat moştenire ţinuturile lor, aşezările lor, bunurile lor şi un pământ pe care nu aţi mai călcat înainte. Dumnezeu asupra tuturor are putere”[55]. După primul raid al forţelor musulmane, cuvântul lui Dumnezeu, transmis de Muhammad, legitimează acum şi primul masacru.

Corpul doctrinar al jihadului se formează, însă, după moartea lui Muhammad. Sursele sale sunt Coranul şi sunna, formată din siira, care descrie viaţa profetului Muhammad şi culegerile de hadith. Doctrina reflectă necesităţile şi evoluţia imperiului în expansiune, mai întâi, apoi pe cea a tot mai numeroaselor state musulmane care, chiar dacă rămân, nominal, supuse califului din Baghdad, de facto sunt independente.

Doctrina reflectă dualitatea jihad interior/jihad exterior dar şi pe cea, mai generală, a islamului, spiritualitate/sursă de legi. Cuvântul care ar caracteriza cel mai bine corpul doctrinar nu este „fanatism”, cum poate că s-ar aştepta observatorii contemporani ai războaielor din lumea musulmană, ci „pragmatism”. Faptul că îndeplineşte un act sacru nu îl împiedică pe credincios să îşi urmeze interesul. „Al harb hud’a”, „războiul e înşelăciune”, afirmaţie atribuită profetului de sira lui Ibn Hisham[56], pare să caracterizeze, în mare măsură, conduita militară musulmană. Teoretic, jihadul nu încetează niciodată, însă se pot încheia tratate de la 4 luni la 10 ani, care pot fi denunţate unilateral de musulmani. Se pot face, în funcţie de necesităţi, alianţe cu necredincioşii. Copiii şi femeile adversarului, dar mai ales ceilalţi musulmani, trebuie cruţaţi, însă este permisă uciderea lor dacă se află, de exemplu, printre luptătorii inamici, într-o cetate bombardată. Sunt permise trădarea, spionajul, pirateria, aceasta din urmă fiind chiar considerată o formă de jihad mai importantă decât altele. Prizonierilor ar trebui să li se garanteze viaţa, însă pot fi executaţi. Există chiar şi gânditori musulmani care susţin că toţi necredincioşii, cu excepţia femeilor şi copiilor care nu se află printre războinici, pot fi ucişi[57] deşi, de obicei, meşteşugarii, agricultorii, călugării, civilii în general, erau cruţaţi. Potrivit lui Quduri, un reprezentant al şcolii hanfite, femeile şi copiii care nu pot fi duşi în captivitate ar trebui lăsaţi în deşert, să moară de foame, ceea ce înseamnă că nu se încalcă porunca de a nu-i ucide[58]. Emirul care comandă armata poate să distrugă localităţi, să incendieze, să inunde, să taie copaci, să prevină accesul adversarului la sursele de apă doar dacă acest lucru este în avantajul său. Pentru justificarea exceselor se face trimitere la hadith şi la Coran şi se citează frecvent precedentele. Totuşi, ele sunt rare, cel puţin în prima perioadă a expansiunii musulmane; jihadul respectă, de cele mai multe ori, etica despre care am vorbit mai sus.

Perioada în care a luat naştere doctrina jihadului, cea a expansiunii musulmane, fixează în conştiinţa colectivă musulmană inamicul: mai întâi evreii, cu care intră în conflict însuşi Muhammad, urmaţi de creştini, atât în epoca Abbassidă, a confruntărilor cu Imperiul Bizantin, cât, mai ales, în cea a Cruciadelor. Toleranţa arătată propriilor minorităţi creştine şi evreieşti de diferitele state musulmane, în principal Imperiul Otoman, nu înseamnă nicidecum dispariţia suspiciunilor, ci doar aplicarea prevederilor din doctrina jihadului privitoare la cei care se supun imperiului. Un argument suplimentar – intoleranţa nu s-ar fi dovedit deloc profitabilă.

Conflictul se acutizează, însă, odată cu izbucnirea războaielor arabo-israeliene, când mulţi musulmani văd în statul evreu o putere care a ocupat locurile sfinte sprijinită, necondiţionat, de Statele Unite. Percepţia unei ostilităţi a evreilor şi a creştinilor faţă de musulmani îşi are originile, însă, cu mult înainte de înfiinţarea Israelului. În Irakul începutului de secol XX, de exemplu, imamul salafit Mahmud Shukri Al Alusi se plângea tocmai de acest lucru[59].

Nu este, de mirare, aşadar, că jihadiştii ca Bin Laden au ca inamici favoriţi „cruciaţii” şi evreii. După cum vom vedea, în fatwa – declaraţie de război din 1996, Bin Laden susţine că palestinienii au solicitat ajutorul comunităţii musulmane pentru eliberarea teritorilor ocupate şi argumentează, folosindu-se de Coran, că este obligaţia musulmanilor să ofere acel ajutor, angajându-se în jihad:

„[...]Dacă vă cer ajutorul, în numele credinţei, trebuie să-i ajutaţi [...]”[60]

Conflictul cu evreii şi creştinii nu este singurul care a rămas în memoria colectivă. Jihadiştii sunniţi din ziua de azi, şi nu numai ei, îi numesc pe şiiţi „safavizi”, după dinastia persană căreia otomanii sunniţi i-au smuls Irakul. Este valabilă şi reciproca. În 2003, când ultimii prizonieri ai războiului dintre Irak şi Iran au fost eliberaţi, am aflat povestea unui irakian care a stat peste 20 de ani în captivitate numai pentru că le spusese iranienilor că este descendent al lui Salahuddin al Ayyubi, sunnitul care a alungat de la putere Fatimizii şiiţi ai Egiptului în secolul XII.

_________________________

Note


[1] Cf. Nadia Anghelescu, Introducere în Islam, Editura enciclopedică, 1993, p. 39

[2] Rostirea şahadei poate fi şi o garanţie, acceptată uneori cu naivitate, că o persoană este musulmană: în urmă cu câţiva ani, am vizitat în Irak moscheea imamului Hussein din Kerbala, unul dintre cele mai sfinte lăcaşuri ale şiismului. Văzând europeni în moschee, câţiva imami au venit să ne explice, destul de agitaţi, că nu avem voie în acel loc; însoţitorul meu, tot român, a rostit însă şahada ceea ce i-a liniştit imediat.

[3] André Miquel, Islamul şi civilizaţia sa, Editura Meridiane, 1994

[4] Nadia Anghelescu, op. cit. p. 39

[5] Ibid. p. 40

[6] Hadith, tradiţii, se referă la faptele şi spusele lui Muhammad, menţionate de însoţitorii săi şi transmise de un număr de culegători. Alături de Coran, reprezintă una dintre sursele dreptului canonic musulman.

[7] Învăţat sunnit din secolul IX, autorul uneia dintre cele mai importante culegeri de hadith, Sahih Bukhari.

[8] Unul dintre primii istorici musulmani şi exeget al Coranului, sec IX – X.

[9] Cf. Dr. Muhammed Al-Dassuki, Fasting according to the Koran, The Islamic Call Society, Tripoli, Third Edition, p. 32.

[10] Nadia Anghelescu, op. cit. p. 40.

[11] Ibid. p. 42

[12] Muhammed Al-Dassuki, op. cit., p. 291.

[13] Nadia Anghelescu, op. cit., p. 43.

[14] Coranul, 2:183 – 185, trad. George Grigore, Herald 2006, p. 35

[15] Nadia Anghelescu, op. cit., p. 43

[16] Ibid. p. 44.

[17] Ibid. p. 35.

[18] Cuvântul provine din rădăcina jhd (jahada), din care este derivat şi ijtihiad care semnifică interpretarea individuală a textului coranic şi mai ales a hadithului. Ijtihad reprezintă una dintre sursele dreptului canonic musulman.

[19] Coranul, 9:5. În traducerea lui George Grigore pasajul este dat “ucideţi-i pe închinătorii la idoli oriunde îi veţi afla”, p. 134

[20] Nadia Anghelescu, op. cit., p. 35.

[21] Cf. Alfred-Louis de Prémare, Originile Islamului, Editura Cartier, 2004, p. 118.

[22] Cititorul a recunoscut, fără îndoială, şahada. Întrucât este vorba de un citat dintr-o lucrare (vezi nota următoare) am preferat să las varianta aleasă de traducătorul acesteia, Mircea Anghelescu. În restul textului am folosit traducerea şahadei oferită de Nadia Anghelescu.

[23] Cf. Alfred-Louis de Prémare, op cit., p. 89.

[24] Coranul 2:190, p. 37

[25] Ibid. 3:154, p. 61

[26] Radical egiptean, autor al lucrării Al-Faridah al Gha’ibah, “Datoria neglijată”, lucrare esenţială în dezvoltarea militantismului musulman contemporan. Faraj a fost executat în 1982 ca urmare a implicării sale în complotul de asasinare a preşedintelui egiptean Anwar Sadat.

[27] Cf. David Zeidan, „Radical Islam in Egypt: A Comparison of Two Groups”, Middle East Review of International Affairs (MERIA), September 1999, p. 5.

[28] Alfred Morabia, Le Gihad dans l’Islam medieval, Editions Albin Michel, 1993, p. 164.

[29] Ibid. p. 165

[30] Ibid. p. 164

[31] Luptător pentru credinţă.

[32] Cf. Frank R. Trombley, „The Arabs in Anatolia and the Islamic Law of War (fiqh al-jihad) Seventh – Tenth Centuries, Al-Masaq, March 2004, p. 149

[33] Cf. Alfred Morabia, op. cit. p. 164.

[34] În general de astfel de prevederi beneficiau „oamenii Cărţii”: evrei, creştini, sabaaeni.

[35] Cf. Alfred-Louis de Prémere, op cit., p. 192.

[36] Coranul 9:29, trad. George Grigore, p. 136. Ultima parte a versetului, „wa hum sagirun”, tradusă de George Grigore „după ce au fost umiliţi”, apare la Alfred Louis de Primare (op. cit. p.  199) ca „într-o stare de inferioritate”, în timp ce în traducerea în engleză a Coranului recomandată de Consiliile supreme şiit şi sunnit din Liban este tradusă prin „and are utterly subdued”, „sunt complet supuşi”, (Dar al Choura, 1980, p. 134), În sfârşit, in traducerea în engleză a lui Muhammad Marmaduke Picktall, a fost aleasă expresia „being brought low”, „după ce au fost aduşi jos” (The Islamic Call Society, p. 244)

[37] Cf. Alfred-Louis de Prémere, op cit., p. 200.

[38] Anecdota este menţionată de poetul şi misticul persanofon din secolul XIII, Rumi, în Masnavi-ye Manavi, Cartea I, „Ali şi inamicul (necredinciosul) care l-a scuipat în faţă”, http://www.dar-al-masnavi.org/n-I-3721.html#2.

[39] Coranul 4:94, p. 75

[40] Ibid. 3:157 – 158 şi 3:169 – 171 pp. 61 – 62.

[41] Ibid. 4:95, p. 75

[42] Cf. Alfred Morabia, op cit., p. 160.

[43] Ibid. p. 257

[44] Ibid.

[45] Coranul 87:15 – 16, pp. 425 – 426

[46] Ibid. 91:8 – 9, p. 429

[47] Cf. David Zeidan, „The Islamic Fundamentalist View of Life as a Perennial Battle”, Middle East Review of International Affairs (MERIA), December 2001, p.30.

[48] Ibid.

[49] Momentul este cunoscut ca hegira şi desemnează începutul calendarului islamic. Muhammad cu adepţii săi se refugiază în oaza Yathrib, care ulterior devine cunoscută drept Medina, „oraşul”.

[50] Cf. Alfred Morabia, op. cit., p. 54.

[51] Documentul nu s-a păstrat; există doar menţiuni destul de laconice privind conţinutul său, în principal în istorisiri legate de Ali. Vezi Alfred Louis de Premare, op. cit., p. 90.

[52] Alfred Louis de Premare, op. cit. p. 91.

[53] Cf. Alfred Morabia, op. cit., p. 57.

[54] Coranul 22:39 – 40 pp. 234 – 235.

[55] Ibid. 33:26 – 27, p. 293.

[56] Transmiţătorul celei mai importante tradiţii biografice despre Muhammad, sec. VIII – IX.

[57] Cf. Alfred Morabia, op cit. p. 236.

[58] Ibid. p. 232.

[59] Cf. Hala Fattah, „Wahabbi influences, Salafi responses: Shaikh Mahmud Shukri and the Iraqi Salafi Movement, 1745 – 1830”, Journal of Islamic Studies, 2003, pp. 143 – 144.

[60] Coranul, 8:72, p. 133

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: ,



Currently there are "19 comments" on this Article:

  1. Ela spune:

    Daca pentru crestini Cruciadele sunt practic de domeniul trecutului,exista astazi,nu doar indivizi, dar chiar state islamice care au ca prioritate afisata razboiul lor sfant,jihad-ul!
    Acest fenomen pare folcloric pentru multi occidentali,doar ca el reprezinta o realitate a lumii in care traim…si trebuie tratata ca atare,adica nici ignorata si nici diabolizata!
    Ca ultim nascut din religiile monoteiste,asa cum intr-o fratie cel mai mic dintre frati se vrea rasfatatul familiei,Islamul nu admite altceva decat propria lege,deci revendica!
    Asa cum,in Europa secolelor 11-15,saracia si lipsa de perspective a tinerilor a permis inrolarea lor de voie,si masiva,in armatele cruciate,la fel,situatia economica actuala dezastruoasa a tarilor cu predominanta musulmana,face ca mii de tineri sa se lase cu usurinta convinsi de inutilitatea vietii lor,altfel decat ca martiri!
    Saracia materiala fiind deseori sursa de agresivitate,dar si de fragilizare,manipularea constiintelor devine simplu de realizat si la indemana oricarui imam lipsit de scrupule…Acesta nu are decat sa desemneze “dusmanul” responsabil (SUA si Israel,de ex.),ca jihad-ul apare imediat ca unica solutie pentru instaurarea califatului universal,nirvana islamistilor extremisti!
    E greu de acceptat ca in sec 21 exista tineri care CRED ca bandajandu-si penisul inainte de a se exploda intr-un act kamikaze,vor ajunge cu el intact in paradis,ca sa onoreze cele cateva zeci de virgine care-i asteapta sa le defloreze…Si totusi,astazi in lume mii de oameni sunt convinsi de asta!
    Jihad-ul,asa cum este astazi promovat,inteles si aplicat,reprezinta un pericol pentru umanitate,si Occidentul trebuie sa sprijine (material!!!)actiunile de educare si instruire ale populatiilor,pe care adevaratii musulmani,pasnici si progresivi,le efectueaza cu multa dificultate in tari ca Afganistan,Sudan,Egipt sau Tunisia.

  2. Mihail spune:

    Foarte interesant articolul.
    Tribul evreiesc Qurayza era de fapt un trib de arabi convertit la iudaism?
    Mi se par demne de mentionat si urmatoarele versete din Sura Al-Baqara:
    62: “Cei care cred, evrei, crestini, sabeeni, care cred in Dumnezeu si in Ziua de Apoi si savarsesc fapte bune, acestia isi vor afla rasplata la Domnul lor, acolo nu vor fi incercati de teama si nu se vor mahni.”
    si 256: “Nu este [cu putinta] silirea la credinta!”
    Am urmarit mai demult un documentar despre Quran pe National Geographic, se pare ca fiecare poate gasi ceea ce il intereseaza, cei toleranti si cei intoleranti, feministii si misoginii, pacifistii si razboinicii etc.

    • Radu Fatu spune:

      @Mihail
      Tribul Quraysh (nu exista “Qurayza” !) – nu are nici in clin nici in mineca cu evreii.
      Ba chiar este tocmai tribul de origine al Profetului.
      Evreii si Quraysh sint mentonati laolata in istoria islamului pentru masacrul celor dintii in localitatea Haibar, in pofida pactului de neagresiune dintre acestia .

      • Catalin Gombos Catalin spune:

        @Mihail – din cate stiu eu nu s-a stabilit, inca, cu exactitate daca evreii din Peninsula Araba in epoca lui Muhammad erau israeliti sau arabi convertiti.
        @Radu Fatu – Nu este foarte corect nici macar sa spunem ca tribul Quraysh nu are nici in clin nici in maneca cu evreii – au existat relatii comerciale, aliante militare, probabil si conflicte cu triburile evreiesti din Arabia – insa este adevarat ca era un trib arab, din Mecca, din care facea parte si Muhammad. Banu Qurayza, pe de alta parte (citind numele in araba diferenta dintre cele doua este mult mai clara decat apare in aceasta transcriere pe care am dat-o eu) era unul dintre triburile pe care le-a gasit Muhammad in Yathrib atunci cand s-a refugiat acolo. Daca veti cauta Banu Qurayza pe google veti gasi o multime de articole care va vor lamuri mai bine decat o pot face eu.

        • Radu Fatu spune:

          @Catalin
          1.Este foarte corect ce am spus: tribul Quraysh nu are nici in clin nici in mineca cu evreii. Ca raspuns la afirmatia cuiva ca este vorba de un trib convertit la iudaism.
          2. “Probabil si conflicte cu triburile evreiesti din Arabia ” cind eu fac referinta precisa la relatia Quraysh-evrei – indica faptul ca nu aveti cunostiinta de un eveniment cheie in istoria islamului, citat adesea ca paradigma de catre liderii arabi contemporani.
          3. Va recoman si eu la rindu-mi google, carti de orice fel, orice mijloc de informare este legitim.

          • Catalin Gombos Catalin spune:

            @Radu Fatu – Dati-mi voie sa va citez: “Tribul Quraysh (nu exista “Qurayza” !)”. Mihail, caruia i-ati raspuns, a scris clar despre Qurayza: “Tribul evreiesc Qurayza era de fapt un trib de arabi convertit la iudaism?”. Intrebarea domniei sale era legata de o afirmatie pe care am facut-o eu in articol: “O serie de alte versete menţionează confruntările tot-mai-puternicului stat condus de Muhammad cu rivalii săi, în principal meccani şi evrei, justificând, de fiecare dată, deciziile luate de profet. Între acestea se numără şi aceea de a executa toţi bărbaţii tribului evreiesc Qurayza, la Medina.”
            Ma tem, stimate domnule Radu Fatu, ca va apartine confuzia Quraysh – Qurayza. Cat despre relatia Quraysh – evrei, am scris ca probabil au fost si conflicte pentru ca nu sunt sigur de existenta acestor conflicte inainte de convertirea Qurayshitilor la islam, convertire care a avut loc catre sfarsitul vietii lui Muhammad. “Evenimentul cheie” la care va referiti dumneavoastra este conflictul dintre Muhammad si triburile evreiesti din Yathrib (mentionat, de exemplu, in Sura 33). Muhammad se afla, insa, atunci, in conflict si cu tribul meccan al Qurayshitilor, trib care era aliat, atunci, cu triburi evreiesti (au participat, impreuna, chiar si la campanii impotriva comunitatii conduse de Muhammad).

            • Radu Fatu spune:

              @Catalin

              Bravo! Vedeti ca stiti sa va documentati ? Nu e prea tirziu niciodata; preferabil insa inainte si nu dupa ce-i corectati pe altii. Succes.

        • Mihail spune:

          @ Radu Fatu:
          Am intrebat despre tribul Qurayza tocmai din cauza faptului ca nu am gasit nimic despre originea etnica a acestuia (daca sunt chiar evrei sau arabi convertiti). Era o intrebare, nu o afirmatie.
          Toata lumea stie de Quraysh ca este tribul de origine al lui Muhammad, era o precizare inutila.

  3. Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

    V-am mai spus si va mai spun, nu aveti nicaieri o pozitia clara fata de religie, adica declarati undeva ca religiile sunt pe fond umaniste, dar din modul in care discutati si puneti probl, rezulta altceva. Ar fi trebuit sa delimitati actiunile unor dementi de tip Al Qaeda clar si teoretic de religia de masa inainte de toate. Sunt doua lucruri diferite. La dvs e un ghiveci, de ex intre actiunile Hamas si luptele si reformele lui Oliver Cromwell in Anglia, razboaiele religioase Henric de Navara – Catherina de Medici etc etc dvs nu faceti nicio diferenta. Textul de acum cu codul de conduita si legendele razboinice la care apeleaza mi se pare ca insista in acelasi ghiveci.
    Incercati sa va clarificati notiunile. Ca folositi surse sau ca aveti un ton neranchiunos e frumos, dar nu suficient. De ex, sunteti selectiv cu autorii, adica ei nu sunt relevanti decat in masura in care diferite afirmatii va servesc interesele (toti par in conditile astea sa fie de acord cu toti si cu dvs, armonie generala). Mi se pare semnificativ de ex modul in care va folositi de Eliade: citati informatia lui despre lupi si oameni in contextul deturnarii religiei inspre jihad sau asa ceva (ups, asta e o greseala, religiile mitico-magice au prea putin de-a face cu credintele monoteiste, zeitatile uraniene nu prea insipirau astfel de legaturi cu lumea vegetalo-animala nici printre religiile vechi unde au fost atestate, asa cum e cazul aborigenilor). Si cum sustineti si in acest punct, si pe plan mai general ceva extrem de difuz in materie de religie si razboi, Eliade sigur s-ar intoarce in mormant.
    Cu simpatie
    :)

    • Catalin Gombos Catalin spune:

      Am scris, deja, la primul articol ca prefer sa le dezbatem la sfarsit, insa cred ca este nevoie de o clarificare. Seria mea de articole urmareste jihadul si islamul politic. Nu ma preocupa religia, pentru ca imi lipseste expertiza in domeniu, ci felul in care aceasta este folosita mai intai pentru a creea o ideologie politica si, ulterior, pentru a justifica folosirea violentei in numele acelei ideologii. Primul articol nu se doreste a fi nimic mai mult decat o observatie ca, de-a lungul timpului, sacrul si religia au fost folosite pentru a justifica violenta si razboiul; este o trecere in revista sumara prin care incerc sa arat ca nu este un fenomen care a aparut odata cu Islamul. In ceea ce-i priveste pe musulmani, veti vedea, daca veti avea rabdarea sa urmariti si articolele urmatoare, cum o incercare de revenire la fundamentele religiei s-a transformat in program politic (salafi, Fratia Musulmana, etc.) si cum acesta a fost re-interpretat de militanti. In sfarsit, am vrut sa aflu si cum se folosesc extremistii de unele aspecte ale religiei pentru a-si justifica violenta – pentru ca, daca este greu sa gasesti in Coran si in hadith argumente prin care sa scuzi uciderea civililor, cum s-a intamplat la 11 septembrie, este aproape imposibil sa justifici uciderea musulmanilor, cum s-a intamplat in sute de atentate sinucigase din Irak sau in masacrele din Algeria anilor ’90. Aproape imposibil…Nu vad nicio contradictie intre afirmatia ca marile religii sunt pe fond umaniste si exemplele date de mine – curentele extremiste sunt marginale. In ceea ce ii priveste pe jihadisti, de exemplu, sunt o minoritate chiar si in cadrul curentului salafi, care este el insusi minoritar in cadrul Islamului. De aici vine si marea problema a jihadistilor, care consta in dificultatea de a gasi imami si doctori in islam recunoscuti care sa justifice actiunile sau sa le legitimizeze propriile argumentatii.

      • Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

        Era sa va uit. Pai, islam politic, transformarea religiei in ideologie politica, deturnarea religiei spre jihad etc – astea sunt cuvinte foarte dificile. Si vreti sa tratati lucrurile astea asa cum ati facut pana acum?! Pai, separatia religiei de politica si de stat e o idee foarte recenta. Nu stiu de ex ce ar fi fost iudaismul azi fara regii si liderii lor cu vocatie religioasa si plini de idei si reforme religioase din perioada celor doua temple, ca Ezechia, Iosia, Neemia, Macabeii, sau catolicismul din Evul Mediu si mai tarziu fara regii catolici care l-au sustinut sau chiar Luther si Reforma fara principii germani care l-au sustinut impotriva lui Carol Quintul si a Papei (probabil un alt Savonaraola) sau calvinismul fara politizarea hughenota si suportul lui Henric al IV si/sau transformarea lui in religie oficiala in cantoanele elvetiene, ca sa nu mai zic absolut nimic de imparatii bizantini si ortodoxia din Rasarit. Sunteti sigur ca stiti ce faceti? Mi se pare ca riscati sa lichidati o intreaga istorie a religiei, fie ea si in latura ei politica, adica vreo 3000 de ani cel putin, si asta dintr-o singura miscare: cateva titluri si o ambiguitate extrema intre religie in genere si ce sustineti dvs ca tratati de fapt, pe care mi se pare ca niciunul dintre cititorii dvs care v-a scris n-a depasit-o.
        :)

    • iosiP spune:

      Domnule Balasoiu,

      Iar eu v-am spus ca nu pot disocia religia de biserica, indiferent despre ce religie si (implicit) despre ce biserica vorbim!

      Conceptul teoretic de religie nu poate fi judecat in mod izolat, ci numai in contextul efectelor produse. Desigur, imi veti spune ca acestea nu sunt imputabile religiei in sine, ci bisericii, dar chiar nu vad ce relevanta practica are acest lucru, odata ce ele se livreaza exclusiv “la pachet”!?

      • Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

        Nu, nu, religia nu trebuie separata de biserica, nu stiu de unde ati scos asta dupa cat am discutat, dar sigur trebuie separata de actiunile catorva dementi. Ortodoxia sau biserica ortodoxa nu e Garda de Fier, Islamul nu e Hamas sau Al Qaeda etc. Sunt credinte care se impletesc cu sufletele a milioane si milioane de oameni, cu veacuri de istorie si civilizatie etc etc. Trebuie sa fii de o prostie infernala sa nu intelegi asta sau sa-ti inchipui ca Europa de azi ar fi ce este fara ele sau si mai rau, sa crezi ca le poti expedia ca si cum ti-ai sufla mucii la departamentul vremuri retrograde, barbarie etc. Si chiar, cine e in stare sa judece Crima si pedeapsa dupa ce a facut studentul ala cu un cutit si cu o batrana la un 1 an dupa publicarea ei, muzica lui Mozart dupa stilul nocturn si cam destrabalat de viata al muzicianului, pictura lui van Gogh dupa nebunia lui, filosofia lui Heidegger dupa suportul pe care i l-a furnizat national-socialismului lui Hitler in anii ’30, fizica, chimia si ingineria dupa implicarea lor in tot ce a fost mai bestial in secolul trecut etc etc. Sa va vad

        • iosiP spune:

          Am inteles, domnule Balasoiu:
          - cruciadele? Cativa dementi!
          - razboiul de 30 de ani? Cativa dementi!
          - inchizitia? Cativa dementi!
          - persecutiile religioase? Cativa dementi!
          - Irlanda de nord? Cativa dementi!
          - Bosnia? Cativa dementi!
          - razboiul dintre India si Pakistan? Cativa dementi!
          - razboaiele civile din Nigeria, Somalia, Liban etc.? Cativa dementi!
          - atentatele teroriste de tot felul? Cativa dementi!
          Cam multi dementi, domnule Balasoiu, si cam multe victime in numele religiei!

          Si nu, nu sunt “de o prostie infernala”, deci nu-mi inchipui ca Europa de azi ar fi ce este fara religie, sunt chiar sigur ca ar fi complet diferita, doar ca in sens pozitiv!
          Asta desigur, daca nu credeti ca Giordano Bruno si Galilei au fost niste retrograzi care meritau eliminati – unul la propriu, celalatt doar la figurat – ca sa nu-si popularizeze conceptiile invechite asupra lumii, ca documentele (inca) secrete detinute de Vatican contin doar minciuni, ca eliminarea “prin decret” a avangheliilor apocrife a fost facuta in spiritul adevarului, ca musamalizarea pedofiliei preotilor (alti cativa dementi, desigur) este in spiritul credintei aceleia care se impleteste cu sufletele a milioane si milioane de oameni, ca…

  4. chishtocu verde spune:

    Inca nu l-am citit in totalitate dar este un articol foarte bine documentat si prezentat (mi-a placut), cu o mica exceptie – un comentariu pe care mi-l permit avand in vedere ca prezentati un fals istoric – in legatura cu rolul lui bin Laden pe 9/11: pe cat de documentat sunteti chiar credeti ca bin Laden a organizat atentatele? Eu va sugerez sa mai “sapati”… puteti incepe aici: http://www.911truth.org/. Daca dupa cateva filme cu dovezi vizuale (cel mai usor de inteles si acceptat) inca mai afirmati asa ceva…

    • Emil spune:

      Dacă nu apărea şi unul şin specia celor care ştiu ei mai bine cum e cu “inside job-ul” de la 11 septembrie 2001, parcă lipsea ceva. The mazăr and ză fazăr of conspiracy theory..

      • chishtocu verde spune:

        “specia mea” este una deschisa la posibilitati si se informeaza, spre deosebire de specia ta care este una de prostanaci ingamfati care pretind ca stiu totul fara a citi si a se informa.

        Iar daca tot vorbim de conspiracy, este conspiracy fact nicidecum theory… caci e fact ca nu poti baga un elefant intro sticla de un litru, la fel cum explozia de la Pentagon nu a fost creata de un 747; ajunge doar sa compari “gaura” cu “obiectul” chiar si pentru specia ta.

  5. Emil spune:

    Lăsând deoparte polemicile mele cu reprezentanţii curentului postăcist de rit conspiraţionist (îi bănuiesc a fi nepoţii celor pe care atât de precis îi descrie Marin Preda în Delirul scandând, “Jos Nasonii!” (atâta ştiau şi atunci, atât îi duce capul şi acum), o singură observaţie aş vrea să vă fac – abuzaţi de sintagma “musulman” ca atribut adjectival alăturat unor sintagme precum “comunitate”, “‘ţara”, “post”, “armate”, “cuceririle”, “ortodoxismul”, “religia”, “sistemul juridic”, “imperiul”, “teritoriu”, “conduita militară”, “expansiunea” şi cam astea ar fi. “Musulman” vine din francezul “musulman” (unii zic că de la persanul “mussalman”, via turcescul “müslüman” ) care în mod cert vin toate de la sintagma în limba revelaţiei quranice, araba, “muslim”, “muslimun”/muslimin” la plural, participiul activ de la verbul “aslama”, “a se supune”(voinţei Domnului). Ca atribut al acelor cuvinte mai sus amintite, încercaţi să folosiţi “islamic / islamică / islamici”. Probabil că aţi mai primit sau veţi mai primi observaţia asta, ajută la clarificarea unor nuanţe şi concepte şi este evidentă în primul rând pentru cei cu oarece exerciţiu în limba respectivă. Cu stimă.

    • Catalin Gombos Catalin spune:

      @Emil – Nu mi s-a mai spus, dar aveti dreptate, in unele locuri as fi putut fi folosi “islamic” in loc de “musulman”



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Catalin Gombos


Catalin Gombos

Catalin Gombos este jurnalist Radio Romania, pentru care a fost de mai multe ori, intre 2003 si 2008, corespondent de razboi in Irak si Afghanistan; interesul sau pentru Orientul M... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)