Home » Analize »Global / Europa »Sinteze » Citesti:

Islam politic si jihad, de la Muhammad la Usama bin Laden. Prima Parte

Catalin Gombos iunie 25, 2013 Analize, Global / Europa, Sinteze
25 comentarii 4,543 Vizualizari

1. RELIGIE ŞI RĂZBOI

Declanşat de o revoltă împotriva regimului lui Bashar al Assad, războiul civil sirian capătă tot mai mult accentul unui război inter-confesional între şiiţi şi sunniţi. Zeci de clerici sunniţi din mai multe state arabe, întruniţi în iunie la Cairo, le-au cerut credincioşilor să plece la jihad în Siria, în condiţiile în care în acea ţară sunt deja prezenţi, de mai mult timp, luptători străini, iar cele mai bine-organizate grupări ale rebelilor sunt cele ale jihadiştilor. Influenţa jihadiştilor este, de altfel, şi motivul pentru care statele occidentale ezită să îi înarmeze pe rebeli – ultima oară când au făcut acest lucru, jihadiştii, odată înfrânt adversarul comun, forţele sovietice din Afghanistan, s-au întors împotriva celor care îi sprijiniseră. Jihadul lansat împotriva Occidentului de aşa-numiţii arabi afghani continuă chiar şi în zilele noastre şi atrage noi generaţii de adepţi. Să ne amintim doar de recentele atacuri de la Boston şi Londra: deşi nu s-a probat apartenenţa celor care le-au comis la organizaţii teroriste ca Al Qaida, discursul lor îl reflectă în mod clar pe cel al jihadiştilor. Persistenţa acestui fenomen al jihadului, ameninţarea continuă pe care o prezintă – chiar dacă această ameninţare ar putea să fie ceva mai redusă decât sugerează puternica acoperire mediatică a atacurilor jihadiste ­­– necesită o serie de lămuriri. Ce este jihadul pentru Islam şi ce reprezintă el astăzi? Cât de departe ar fi dispuşi jihadiştii să meargă, ar putea justifica ei eventuala folosire a armelor de distrugere în masă în numele lui Dumnezeu? Dincolo de violenţă jihadiştilor, care sunt scopurile lor politice?

Înainte de a căuta răspunsul la aceste întrebări, trebuie să facem, însă, o observaţie: jihadiştii musulmani nu sunt, nici pe departe, singurii care, de-a lungul istoriei au ucis în numele lui Dumnezeu.

Război sfânt şi terorism islamic

Într-o fatwa din 1996, Usama Bin Laden a declarat război Statelor Unite ale Americii, chemând musulmanii la jihad, sau război sfânt. Ameninţările radicalului saudit aveau să fie puse rapid în practică, printr-o serie de atacuri care au culminat cu atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001. În acea zi, 19 fundamentalişti islamici au ales să devină şahizi, martiri ai războiului sfânt. Trei mii de civili au fost ucişi, ceea ce l-a determinat pe preşedintele George W. Bush să proclame un război global împotriva terorismului. Printr-o ciudată ironie, retorica lui Bush o oglindea pe cea a fundamentaliştilor: războiul împotriva terorismului era prezentat ca o luptă totală a binelui contra răului la fel cum jihadul proclamat de Bin Laden era văzut de adepţii săi ca un război sfânt împotriva răului reprezentat de „cruciaţi” şi „sionişti”.

11 septembrie 2001 a fost doar o etapă a jihadului global purtat de fundamentaliştii islamici. Invazia Afghanistanului, iar apoi a Irakului, de către coaliţii conduse de Statele Unite, au dat naştere la noi fronturi ale jihadului spre care s-au îndreptat zeci de mii de tineri din întreaga lume musulmană. Mulţi dintre aceşti tineri au ales, la rândul lor, calea martirajului prin atentate sinucigaşe în care au ucis un număr de civili care îl depăşeşte cu mult pe cel al victimelor de la 11 septembrie[1]. Mai mult, jihadul a continuat şi în afara acestor teritorii. Indonezia a experimentat cel mai sângeros atentat terorist din istoria sa pe 12 octombrie 2002, când 202 persoane, între care 164 de străini, au fost ucise. În dimineaţa zilei de 11 martie 2004, atacuri simultane cu bombe asupra sistemului feroviar din Madrid au ucis 191 de persoane; 16 luni mai târziu, pe 7 iulie 2005, o altă capitală europeană, Londra, era ţinta teroriştilor asociaţi cu reţeaua Al Qaida condusă de Usama bin Laden: 54 de persoane au fost ucise în atacuri sinucigaşe coordonate asupra metroului londonez; acestea sunt doar câteva exemple, numărul atacurilor și al tentativelor de atac fiind cu mult mai mare, iar metodele folosite, între cele mai diverse.

Toate aceste atentate se încadrează în ceea ce, începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, este numit „terorism islamic”. Asocierea dintre islam şi terorism în percepţia publică era deja atât de puternică în 2001 încât majoritatea celor care au văzut, în direct la televizor, avioanele lovind cele două turnuri gemene la 11 septembrie, au speculat imediat că în spatele atacurilor s-ar afla terorişti musulmani[2]. La crearea acestei percepţii ajutaseră din plin atât campaniile jihadiste din Egipt şi Algeria, în prima parte a anilor 1990, cât şi operaţiuniile globale ale Al Qaida: atentatul de la World Trade Center, în New York, în 1993, atacurile împotriva ambasadelor americane din Africa în 1998 sau a marinei Statelor Unite în Yemen, în octombrie 2000, fiind cele mai spectaculoase acţiuni ale reţelei.

Sintagma de „terorism islamic” nu se referă la faptul că atacurile respective au fost comise de musulmani. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei sunt doar două exemple ale unor grupări laice, formate în principal din musulmani, care au fost implicate în atacuri teroriste. Organizaţia Abu Nidal, considerată în anii 1980 drept cea mai periculoasă grupare teroristă din lume, nu este nici măcar foarte motivată din punct de vedere ideologic, având în vedere că a acţionat frecvent ca o grupare mercenară[3].

Terorismul este definit de Enciclopedia Britanică drept „folosirea sistematică a violenţei pentru a creea un climat general de teamă în rândul populaţiei astfel încât să se obţină o schimbare politică”[4]. Aşadar, terorismul islamic este strâns legat de islamul politic. Dincolo de anumite nuanţe şi diferenţe de abordare ale diferitelor organizaţii şi grupări, scopul final al islamului politic este înlocuirea statului „occidentalizat” actual cu unul islamic guvernat de codul islamic de legi, sharia[5]. Militanţii radicali cred că acest lucru se poate atinge prin lupta armată: un război sfânt, în numele lui Dumnezeu.

Războaie sfinte în istorie

Conceptul de jihad a a luat naştere odată cu Islamul; fundamentaliştii asociaţi cu, sau inspiraţi de Al Qaida nu au făcut decât să deturneze acest concept. Ar fi greşit să ne închipuim însă că militantismul religios se limitează la islam sau că războiul sfânt s-a dezvoltat doar în cadrul acestei religii. Încă înainte de apariţia marilor civilizaţii şi religii ale lumii, sacrul a fost asociat cu războiul. Mircea Eliade vorbeşte despre confrerii războinice[6] care au dat numele lor, „lupi” mai multor populaţii indo-europene, între care şi dacii. „Faptul că un popor îşi trage denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă”[7]. Semnificaţia religioasă – arhaică, atrage atenţia Eliade – ţine de transformarea rituală a războinicilor în fiare, de atingerea unei stări de furor heroicus care nu numai că îi făcea să îşi piardă legăturile cu umanitatea, dar, mai important, asigura comuniunea cu zeul-animal-vânător. Grupurile de astfel de tineri războinici, numite „lupi”, fie au cucerit populaţii sedentare, fie şi-au impus dominaţia asupra unor populaţii din cadrul cărora proveneau, devenind clasa conducătoare şi dând numele lor întregului trib.

Sacralizarea războiului apare şi la civilizaţiile clasice. Zeii sunt o parte importantă a războiului troian descris de Homer în Iliada. Nu numai că atât aheii cât şi troienii le cer constant îndrumare, le oferă sacrificii şi luptă în numele lor; mai mult, în numeroase ocazii, zeii chiar se implică direct în conflict[8]. La câteva secole după transcrierea epopeilor homerice şi aproape un mileniu de la războiul troian, Herodot scrie că majoritatatea întreprinderilor militare sau de colonizare ale grecilor nu aveau loc fără o consultare prealabilă a oracolelor, prin intermediul cărora grecii credeau că află nu doar şansele de succes ale respectivelor acţiuni, ci şi dacă zeii îi vor sprijini sau nu[9]. În conflictele dintre oraşele-stat greceşti, fiecare oraş conta pe sprijinul propriilor zei, ale căror statui însoţeau armatele în campaniile lor[10]. Bătălia dintre două armate era privită şi ca o bătălie dintre zeii acelor armate, iar victoria uneia însemna că zeii celeilalte fie fuseseră înfrânţi, fie o abandonaseră. „Dacă un oraş era capturat, înşişi zeii lui cădeau prizonieri”, scrie Fustel de Coulanges[11]. O campanie militară implica înfrângerea, izgonirea sau „cucerirea” zeilor adversarilor. Romanii aveau chiar şi formule prin care încercau să îi atragă de partea lor pe zeii cetăţilor asediate: „Pe tine, o preamărite, ce ai sub protecţia ta această cetate, te rog, te ador, îţi cer favoarea să părăseşti acest oraş şi acest popor, să părăseşti aceste temple, aceste locuri sacre şi, îndepărtându-te de ele, să vii la Roma, la mine şi la ai mei. Oraşul nostru, templele noastre, locurile noastre sacre să-ţi fie mai plăcute şi mai dragi. Ia-ne sub paza ta. Dacă vei face asta, voi întemeia un templu în cinstea ta”[12]. Pe de altă parte, apărătorii oraşelor asediate încercau să îi determine pe zei să rămână: le legau statuile cu lanţuri sau le ascundeau, spuneau incantaţii menite să le anihileze pe cele prin care inamicii îi atrăgeau pe zei de partea lor sau, pur şi simplu, ţineau secrete numele celor mai importanţi zei, pentru ca inamicul să nu îi poată invoca[13].

La religiile monoteiste nu mai poate fi vorba de înfrângerea sau „coruperea” altor zei, întrucât existenţa acestora este negată. Dumnezeu face, însă, parte din „arsenalul” monoteiştilor atunci când aceştia pleacă la război. Biblia ebraică o afirmă în mod explicit: „Domnul este viteaz în luptă”[14].

Întreaga campanie de cucerire a Israelului de către triburile venite din Egipt este sub semnul ajutorului pe care acestea îl primesc de la Dumnezeu. Exemplele abundă: regele canaanean din Arad obţine o victorie iniţială asupra israeliţilor însă aceştia îi cer ajutorul lui Dumnezeu care le oferă o victorie totală[15]; Dumnezeu îl încurajează pe Moise să accepte confruntarea cu Og, regele Vasanului, garantându-i anihilarea acestuia[16]; tot Dumnezeu îi cere lui Moise, ca un ultim act înainte de moarte, să lupte împotriva madianiţilor[17]. Succesorul lui Moise, Iosua Navi, care definitivează cucerirea „pământului făgăduinţei”, este şi el ajutat de Dumnezeu, care la asediul Ierihonului îi dă indicaţii precise în privinţa modului în care să cucerească cetatea[18]. Nerespectarea legii date lui Moise duce la pierderea protecţiei lui Dumnezeu şi pedeapsă[19]. Atenţie, însă: înfrângerea israeliţilor în luptă, chiar distrugerea templului şi luarea populaţiei în robie nu au nici o legătură cu zeii altor populaţii sau cu superioritatea militară a acestora. Sunt tot opera lui Dumnezeu.

Avertismentul lui Iisus Christos „nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie”[20] este unul atipic în contextul mai larg al mesajului său. Creştinismul a apărut ca o religie a iubirii şi toleranţei şi, în primele secole ale existenţei sale, a fost caracterizat prin pacifism. Acest lucru s-a schimbat odată cu secolul IV, când împăratul roman Constantin recunoaşte Biserica şi se converteşte el însuşi la creştinism. Eusebiu din Cesareea afirmă că este datoria creştinilor, cu excepţia clericilor şi a călugărilor, să apere imperiul[21], iar episcopul de Milano, Ambrozie, deşi spune că un bun creştin nu trebuie să se apere pe el însuşi[22], adaugă, totuşi, că acesta este dator să îi protejeze pe cei inocenţi şi să prevină rănirea altor persoane[23]. Sfântul Augustin, episcop de Hippona, schiţează doctrina „războiului drept” – cel purtat pentru a răzbuna nedreptăţile cu un stat care nu pedepseşte relele supuşilor săi – iar Isidor din Sevilla o completează adăugând că războiul drept este cel defensiv sau purtat pentru recuperarea bunurilor[24]. În secolul IX, papii Leon al IV-lea şi Ioan al VIII-lea contribuie şi ei la doctrină afirmând că militarii care ucideau pentru apărarea Bisericii puteau fi iertaţi de păcate[25]. La conciliul de la Clermont, în 1095, Papa Urban al II-lea introduce un nou concept, trecând de la război drept, „bellum justum”, la război sfânt, „bellum sacrum”. Cele două concepte sunt strâns legate: „războiul sfânt este războiul drept prin excelenţă; este o operă meritorie, o operă pioasă, căci ea se aplică inamicilor credinţei şi bisericii creştine: ea îi aduce gloria martiriului celui care moare în contextul ei.”[26] Războiul sfânt creştin ia naştere în contextul confruntărilor cu imperiul musulman[27]; primele războaie sfinte sunt cruciadele către „Ţara Sfântă” şi Reconquista iberică. Se insistă, în continuare, pe natura defensivă a acestor războaie, natură care reprezintă, cum am văzut, o caracteristică a războiului drept. Cruciaţii îşi doresc în primul rând să apere pelerinajul către Ierusalim şi să elibereze Mormântul Sfânt, fiind convinşi, la fel ca şi cavalerii spanioli, că răspund la o agresiune a musulmanilor. Excesele nu întârzie, însă, să apară: în 1099, participanţii la prima cruciadă masacrează populaţia ne-creştină a Ierusalimului; în 1204, cea de-a patra cruciadă se încheie cu devastarea Constantinopolelui creştin, iar exemplele pot continua. Folosirea excesivă a conceptelor de război sfânt şi război drept, de multe ori pentru a justifica aventuri militare şi persecutarea minorităţilor şi a ereticilor, îl determină pe Toma D’Aquino, în secolul XIII, să reafirme că războiul reprezintă întotdeauna un păcat, chiar şi atunci când este purtat pentru o cauză dreaptă[28]. Avertismentul lui Aquino nu pune, însă, capăt violenţelor religioase asociate creştinismului: amintim doar războaiele dintre catolici şi hughenoţi, în Franţa secolului al XVI-lea şi inchiziţiile catolice.

Războiul este legat şi de celelalte două mari religii ale lumii, hinduismul şi budhismul. Epopeile hinduse, Mahbharata şi Ramayana, conţin numeroase relatări ale unor bătălii, iar în Bhagavad Gita, cântec al lui Krishna din Mahabharata, zeul oferă o serie de motive pentru a ucide, printre care acelea că sufletul este, oricum, nemuritor şi că războinicii sunt obligaţi să ucidă de apartenenţa la casta lor[29].

Poate cea mai surprinzătoare asociere cu violenţa religioasă apare la budhişti, cunoscută fiind doctrina nonviolenţei, centrală pentru această religie. Expansiunea regatelor budhiste – în Thailanda, Sri Lanka, etc.  – o contrazice în mod evident. Din punct de vedere religios, călugării budhişti au justificat, la fel ca teologii creştini, războaiele defensive, folosirea violenţei pentru apărare reprezentând un răspuns, nu o intenţie[30]. Vom vedea, în cele ce urmează, că extremiştii religioşi budhişti au mers în epoca contemporană chiar mai departe de atât şi au justificat, în numele moralei, chiar şi atacuri teroriste.

Militantism religios modern

Cel mai sângeros atac terorist comis pe teritoriul Statelor Unite înainte de 11 septembrie 2001 a fost cel asupra complexului de birouri guvernamentale din Oklahoma, la 19 aprilie 1995: 168 de persoane au fost ucise şi peste 800 au fost rănite. Atentatul s-a dorit a fi o reacţie la politicile guvernului federal american şi, în special, la incidentele violente de la Ruby Ridge şi Waco[31] în care fuseseră implicate autorităţile federale. Coordonatorul atacului de la Oklahoma City, Timothy McVeigh, era un simpatizant al miliţiilor anti-guvernamentale americane asociate cu extremismul religios creştin. Deşi fenomenul este unul marginal, Timothy McVeigh nu reprezintă un caz izolat. Printre ţintele extremiştilor religioşi americani s-au mai numărat clinicile de avorturi şi medicii care fac astfel de operaţii, comunitatea homosexualilor sau jocurile olimpice de la Atlanta din 1996[32]. Principalul curent religios extremist este cel al „identităţii creştine”, care susţine că rasa europeană este descendenta adevăraţilor israeliţi biblici, prin cele 10 triburi pierdute, şi că guvernul Statelor Unite ar fi parte a unei conspiraţii a „falşilor” israeliţi – evreii moderni – de a asupri creştinii şi de a-i priva de libertăţile cetăţeneşti. La extrema dreaptă a militantismului creştin american se mai situează adepţi ai aşa-numitei „teorii a reconstrucţiei” care prevede înfiinţarea unui stat teocratic creştin care să pregătească venirea lui Iisus Christos. Adepţii acestei teorii cred că societatea creştină trebuie reconstruită prin întoarcerea la Biblie ca sursă de legislaţie şi ordine socială a unei naţiuni. Fiecare creştin are obligaţia morală de a recaptura instituţiile statului pentru Iisus Christos, a afirmat unul dintre principalii ideologi ai mişcării, Gary North[33]. În ceea ce priveşte interdicţia creştină de a ucide, pastorul Paul Hill, condamnat la închisoare pentru asasinarea unui medic de la o clinică de avorturi, a răspuns că aceasta implică şi apărarea de cei care ucid[34] – inclusiv de cei care ucid fetuşi.

Statele Unite nu sunt singura ţară care s-a confruntat cu extremismul religios creştin. Conflictul din Irlanda de Nord a fost şi o confruntare între protestanţi şi catolici, militanţii ambelor comunităţi folosind, pentru intimidarea adversarului, terorismul: atentate cu bombă, decapitări sau tortură, alegerea la întâmplare a victimelor doar pentru că făceau parte din comunitatea adversarilor. Un astfel de caz a fost torturarea unui catolic de către gruparea protestantă Shankhill Butchers: înainte de a fi strangulat încet, bărbatul, un trecător răpit la întâmplare de extremişti, a fost tăiat de 147 de ori; trupul a fost ulterior expus ca avertisment[35]. Aceste crime oribile din Irlanda de Nord au avut loc cu mult înainte ca lumea să fie îngrozită de filmele execuţiilor prin decapitare ale ostaticilor străini din Irak de către extremiştii musulmani ai lui Abu Musab Al Zarqawi. Şi un ultim exemplu al violenţelor religioase creştine: să ne amintim de imaginile TV care arătau miliţiile paramilitare sârbe plecând către Bosnia şi Kosovo pentru a se lupta cu musulmanii. Pe măsură ce treceau prin faţa camerelor de filmat, membrii miliţiilor ridicau mâinile cu degetele poziţionate în forma semnului „frăţiei ortodoxe”. Semnul sugera că plecau la luptă pentru a apăra ortodoxismul; cel puţin o parte din crimele lor de război au fost comise, aşadar, în numele aceluiaşi ortodoxism.

Tot în numele ortodoxismului, dar de această dată evreiesc, au fost comise atacuri teroriste şi în Orientul Mijlociu. Pe 25 februarie 1994, Dr. Baruch Goldstein a deschis focul asupra credincioşilor din Moscheea lui Abraham, la mormântul patriarhilor din Hebron. Douăzeci şi nouă de persoane au fost ucise şi peste 125 au fost rănite.

Extremiştii religioşi evrei văd în statul laic un inamic[36], viziune ce aminteşte atât de cea a extremiştilor creştini cât şi de aceea a islamiştilor radicali. Principalele puncte pe agenda lor sunt reconstrucţia templului din Ierusalim şi refacerea Israelului biblic; în consecinţă, politica israeliană a „pământului pentru pace”, care prevede cedarea Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza către Autoritatea Palestiniană în cadrul procesului de pace, este privită ca un act de trădare[37]. Incapacitatea guvernului israelian de a preveni toate atacurile palestiniene este, şi ea, criticată: „fiecare evreu care a fost ucis a avut doi ucigaşi: arabul care l-a ucis şi guvernul care a lăsat să se întâmple aşa ceva” a afirmat rabinul Meir Kahane[38], ale cărui idei au influenţat profund mişcările radicale israeliene. Unii dintre extremiştii evrei merg atât de departe încât justifică chiar şi uciderea civililor arabi. Mark Jurgensmeyer menţionează o discuţie cu o familie de colonişti evrei din Hebron, simpatizanţi ai lui Baruch Goldstein, care au respins ideea că arabii ucişi erau simpli civili argumentând că toţi arabii sunt periculoşi întrucât ameninţă existenţa comunităţii evreieşti din Cisiordania[39]. Justificarea oferită de colonişti mi-a amintit de o discuţie pe care am avut-o în Iordania cu un palestinian pe care l-am întrebat de ce nu condamnă atentatorii sinucigaşi palestinieni care ucid civili, chiar şi copii israelieni. Mi-a răspuns că, în viziunea sa, nu există civili israelieni – bărbaţii şi femeile sunt toţi obligaţi să facă armata, deci, chiar şi dacă nu poartă uniformă, sunt potenţiali combatanţi, iar copiii urmează să crească şi să devină combatanţi.

Extremismul religios nu se limitează la spaţiul marilor religii avraamice. Începând cu sfârşitul anilor 1970, provincia Punjab a Indiei a fost scena unui violent conflict declanşat de militanţi Sikh[40]. La Jarnail Singh Bhindranwale, probabil cel mai important ideolog al militanţilor, găsim aceeaşi opoziţie faţă de laicism pe care am întâlnit-o la radicalii creştini, evrei şi musulmani. Şi tinerii militanţi Sikh credeau în martirajul pentru religia lor[41]. Deşi îşi descriau religia ca una a iubirii, violenţa era acceptată ca răspuns a ceea ce ei numeau violenţa statului, lupta cu acesta fiind considerată ca o luptă între bine şi rău[42].

În sfârşit, nici spaţiul budhist nu a fost scutit de extremism religios. Aum Shinrikyo, o sectă budhistă heterodoxă şi apocaliptică este prima grupare religioasă care a folosit arme chimice în atacuri teororiste. Cel mai celebru atac al grupării este cel din 20 martie 1995, când mai multe recipiente cu gaz sarin au fost sparte în câteva trenuri ale metroului din Tokyo. 12 persoane au fost ucise şi alte câteva mii au avut nevoie de îngrijiri medicale.

Ce au în comun toate aceste grupări religioase violente? Toate susţin că ele sunt cele agresate şi poartă războaie defensive. Inamicii sunt statul laic şi alte confesiuni (uneori etnii sau naţiuni) cu alte cuvinte cei care nu împărtăşesc aceeaşi credinţă. Războiul este unul total, de dimensiuni cosmice; lumea este concepută ca un câmp de bătălie între forţele binelui şi răului, o bătălie continuă şi universală care are loc în toate timpurile şi în toate locurile; în dihotomia rău/bine este inclus şi raportul fundamentaliştilor cu inamicul[43]. Sacrificiul pentru Dumnezeu, martirajul, este actul suprem, iar uneori este chiar căutat. Scopul atacurilor îl reprezintă teroarea şi lovirea adversarului în acele puncte simbolice care îl definesc[44]. Ţintele umane nu sunt doar militari şi oficiali – este legitimată uciderea, uneori în masă, a civililor, care se fac vinovaţi de erezie, apostazie sau, pur şi simplu, credinţa în alte religii.

Trebuie accentuat, însă, că toate aceste grupări sunt marginale. Esenţa mesajului marilor religii, îmbrăţişată de majoritatea adepţilor lor, este una umanistă.

***

Am văzut că asocierea sacrului, a divinului, cu conflictul armat, ideea de „război sfânt”, este comună unui număr considerabil de culturi şi religii. Scurta noastră trecere în revistă nu este nici pe departe exhaustivă şi nici nu se doreşte a fi mai mult decât o simplă schiţă. Într-un mod la fel de sumar, am menţionat un număr de exemple ale militantismului religios modern. Scopul primar al acestui demers este o trasare a unui cadru general de la care să putem porni studiul nostru de caz: războiul sfânt, sau jihadul, la militanţii extremişti musulmani. Există, însă, şi un al doilea motiv pentru care am considerat necesară această introducere. De câţiva ani există, mai ales în Occident, o tendinţă a opiniei publice, dar şi a unor formatori de opinie, de a asocia ideea de război sfânt, militantismul religios, cu cea de fanatism religios, iar pe aceasta din urmă cu Islamul. Am dorit ca, înainte de a demara un studiu al jihadului, să ne distanţăm de această falsă percepţie şi să atragem atenţia că violenţa religioasă nu se limitează la Islam.

Violenţa legată de Islam este, însă, cea care ne interesează acum. Menţionam, mai sus, o parte din atentatele teroriste comise în numele Islamului. Vrem să înţelegem cum pot fi ele justificate în condiţiile în care Islamul este şi o religie a toleranţei; ce argumente foloseşte, pentru a explica masacrarea a mii de civili nevinovaţi, un adept al religiei care ne-a dat o expresie profund umanistă precum „[...]Cel care a ucis un om care nu a ucis niciodată, care nu a semănat stricăciune pe pământ este socotit ca şi cum ar fi ucis întreaga omenire, iar cel care a salvat un singur om este socotit ca şi cum ar fi salvat întreaga omenire [...]”[45]. Pe scurt, vrem să aflăm de ce un Usama bin Laden, care era descris ca teroristul numărul unu al lumii şi ca instigator al unor crime în masă, credea că reprezintă binele, de ce adepţii săi îl priveau ca pe un apărător al lumii musulmane. Totodată, ne interesează care este originea acestui mod de gândire şi cât de departe ar putea merge un partizan al acesteia. Este plauzibilă folosirea unor arme de distrugere în masă de către fundamentalişti, în cazul în care le achiziţionează? Poate fi aceasta justificată cu argumente de natură religioasă?

Pentru a înţelege de ce o parte dintre musulmani sunt dispuşi să facă sacrificiul suprem în numele jihadului, trebuie să înţelegem care este locul ocupat de acest „război sfânt” în islam. Vom vedea, în articole viitoare, că jihadul reprezintă un element central al acestei religii dar că, totodată, partea violentă, militantă, a jihdului nu este decât un aspect, un mod – şi nu cel mai important – în care poate fi purtat. Războiul sfânt a apărut în acelaşi timp cu Islamul însă, pe de altă parte, doctrina acestui război s-a dezvoltat în primele secole de după Muhammad; în epoca modernă şi contemporană, din nou, o serie de gânditori musulmani, unii recunoscuţi şi acceptaţi de curentele de gândire teologică predominante, alţii aparţinând unor grupări marginale, au reinventat, parţial, jihadul.

După ce vom vedea ce este jihadul din punct de vedere doctrinar, câte tipuri de jihad există şi cum s-a dezvoltat în primele secole ale expansiunii musulmane, vom explora modul în care, de la o chemare la reformă a lumii musulmane prin întoarcerea la valorile de bază ale religiei, s-a ajuns la un jihad global împotriva Occidentului şi a guvernelor statelor musulmane.

În sfârşit, vom încerca, pornind de la mai multe documente ale jihadiştilor, să răspundem la câteva întrebări: de ce Bin Laden a declanşat un război împotriva Occidentului, cum explica masacrarea a mii de civili şi cum justifică jihadiștii uciderea musulmanilor, acestea din urmă strict interzise de Coran.

NOTA CONTRIBUTORS.RO Aceasta este prima parte dintr-un studiu amplu realizat de jurnalistul Catalin Gombos despre jihad, asa cum il inteleg fundamentalistii musulmani (salafi). Vor mai urma inca patru parti.

_________________________________

Note:


[1] Numai în Irak au fost mii de atentate sinucigaşe începând cu 2003, comise în mare parte de jihadişti veniţi din afara ţării; vezi cât de gravă era situația deja la puțin mai mult de un an de la primele atacuri de acest gen. Sudha Ramachandran „Death behind the wheel in Iraq”, în Asia Times din 12 noiembrie 2004. Situația s-a înrăutățit constant în anii următori, cu un vârf al atacurilor atins în perioada războiului civil dintre șiiți și sunniți, în 2006 – 2007. Stabilizarea relativă a țării începând cu 2007, retragerea triburilor sunnite din alianța cu Al Qaida și părăsirea Irakului de către forțele internaționale nu a dus, însă, și la încetarea atacurilor jihadiste, care continuă până în ziua de azi și chiar au înregistrat o creștere începând cu aprilie 2013. În Afghanistan, țară în care astfel de atacuri au fost rare în perioada ocupației sovietice și a războaielor civile care i-au urmat, atentatele sinucigașe au început să devină tot mai frecvente după ce talibanii, sprijiniți de Al Qaida, au devenit o mișcare de gherilă, odată cu îndepărtarea lor de la putere; în sfârșit, atentate sinucigașe ale jihadiștilor s-au înregistrat, deja, și în Siria, cel mai recent front al jihadului sunnit.

[2] Cf. John O. Voll, „Bin Laden and the New Age of Global Terrorism”, Middle East Policy, Vol. VIII, No. 4, December 2001

[3] Cf. Council of Foreign Affairs, „Abu Nidal Organization”, http://www.cfr.org/publication/9153/

[4] http://www.britannica.com/eb/article-9071797/terrorism

[5] Cf. Gilles Kepel, “Islamists versus the State in Egypt and Algeria”, Daedalus, Summer 1995.

[6] Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Humanitas 1995, pp. 11 – 29.

[7] Mircea Eliade, ibid. p. 13.

[8] Oferim doar câteva exemple: în cartea IV, Atena şi Apollo îi încurajează pe ahei, respectiv pe troieni, să lupte; în cartea VIII, Zeus decide să îi ajute pe troieni şi le trimite semne prin oracol; din cauza sprijinului său pentru troieni intră în conflict cu Hera şi Atena, care îi favorizează pe ahei. În cartea XIV, Hera îl seduce pe Zeus şi îl adoarme pentru a-i distrage atenţia de la război; Posedidon, care participa la complot, profită de absenţa lui Zeus pentru a-i conduce personal pe ahei în luptă. În cartea XV, Zeus se trezeşte, vede înşelătoria, îi porunceşte lui Poseidon să se retragă de la conducerea armatei aheilor şi lui Apollo să îi ajute pe troieni luptând alături de aceştia. Cf. Homer, Iliada, Mondero 2002.

[9] Herodotus, The Histories, Penguin Books, 1984. Vezi, de expl., în cartea V, descrierea războaielor dintre Teba, Egina şi Atena, pp. 369 – 373, sau, în Cartea VII, povestea primei profeţii a oracolului de la Delphi, refuzată de atenieni şi urmată de o a doua care-i determină să-şi abandoneze oraşul, să-şi întărească flota şi să pregătească o confruntare navală cu Imperiul Persan la Salamina (pp. 488 – 490).

[10] Cf. Fustel de Coulanges, Cetatea antică, Editura Meridiane, 1984, Vol. 1, pp 215-216.

[11] Ibid, p. 216.

[12] Ibid.

[13] Ibid. p. 218

[14] Ieşirea 15:3; vezi şi Ieşirea 15:6 – 7: „Dreapta Ta, Doamne, şi-a arătat tăria.

Mâna Ta cea dreaptă, Doamne, pe vrăjmaşi i-a sfărâmat.

Cu mulţimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici.

Trimis-ai mânia Ta

Şi i-a mistuit ca pe nişte paie”

[15] Numerii 21:1 – 3.

[16] Numerii 21:33 – 35.

[17] Numerii 31:1 – 2.

[18] Iosua 6:2 – 5: „Atunci a zis Dumnezeu către Iosua: iată, Eu voi da în mâinile tale Ierihonul, pe regii lui şi pe puternicii lui.

Duceţi-vă împrejurul cetăţii toţi cei buni de război şi înconjuraţi cetatea cîteodată pe zi. Aceasta să o faceţi şase zile.

Şapte preoţi să poarte înainte chivotului şapte trâmbiţe din corn de berbec, iar în ziua a şaptea să ocoliţi cetatea de şapte ori iar preoţii să trâmbiţeze din trâmbiţe.

Când vor suna din trâmbiţa de corn de berbec şi când veţi auzi sunetul de trâmbiţă, atunci tot poporul să strige cu glas tare deodată, şi când vor striga ei zidurile cetăţii se vor prăbuşi. Atunci tot poporul să năvălească în cetate, plecând fiecare din partea în care se află.”

[19] Exemplele abundă şi în acest caz. Vom oferi câteva dintre cele privitoare la robia babiloniană şi distrugerea primului templu: Ieremia 26:2 – 6, prezice distrugerea templului din cauza păcatelor comise de israeliţi; Ieremia 26:5 – 11 spune că Dumnezeu a hotărât ca regele Babilonului să fie stăpânii lumii, iar popoarele trebuie să i se supună, în caz contrar riscând exterminarea şi robia; Ieremia 52:1 – 3 descrie căderea regelui Sedechia şi a Ierusalimului ca urmare a păcatelor comise de rege. Acelaşi Ieremia promite, însă, eliberarea din robie şi întoarcerea în Israel (Ieremia 30, Ieremia 50).

[20] Matei 10:34.

[21] Cf. David L. Perry, „Killing in the Name of God: The Problem of Holy War”, Marakkula Center for Applied Ethics.

[22] Doctrină esenţială a creştinismului, sumarizată în Matei 5 :39 : „[...] Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”

[23] Cf. David L. Perry, op. cit.

[24] Cf. Alain Demurger, Cavalerii lui Christos, Cartier, 2003, p. 21.

[25] Cf. David L. Perry, op. cit.

[26] Alain Demurger, op. cit. p. 24

[27] Există, de altfel, teorii potrivit cărora doctrina creştină a războiului sfânt ar fi fost inspirată de cea musulmană a jihadului, iar ordinele religios-militare europene de aşa-numitele „ribat”, iniţial fortăreţe de frontieră, musulmane. Vezi Alain Demurger, op. cit. pp. 389 – 393.

[28] Cf. Mark Jurgensmeyer, Terror in the Mind of God, University of California Press, 2003, p. 25.

[29] Ibid. p. 96.

[30] Ibid. p. 114.

[31] La Ruby Ridge a avut loc în august 1992 o confruntare între “separatişti albi” conduşi de Randy Weaver şi forţele federale. Asediul de la Waco, între februarie şi aprilie 1993, a avut loc după ce membrii unei secte mesianice conduse de David Koresh au deschis focul împotriva agenţilor Biroului Statelor Unite pentru Alcool, Tutun, Arme de foc şi Explozibili (US Bureau of Alcohol, Tobacco, Firearms and Explosives) care aveau un mandate de percheziţie al fermei în care se afla secta. Asediul s-a încheiat cu un incendiu în care şi-au pierdut viaţa 79 dintre membrii sectei, între care 21 de copii şi conducătorul acesteia.

[32] În atacurile împotriva clinicilor au fost implicaţi inclusiv un număr de predicatori, cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit. pp. 20 – 30; Eric Robert Rudolph, la un moment dat cel mai căutat om de pe lista FBI-ului, s-a aflat în spatele atacului de la Atlanta; vezi Alan Cooperman „Is Terrorism Tied to Christian Sect?”, Washington Post, 2 iunie 2003.

[33] Mark Jurgensmeyer, op. cit. p. 28.

[34] Ibid. p. 34.

[35] Ibid. p. 122.

[36] Ibid. pp. 56 – 57.

[37] Acest mod de a privi lucrurile a dus la asasinarea fostului premier israelian Yitzhak Rabin, în 1994, de către radicalul evreu Yigal Amir. Acesta a acţionat în contextul în care ultra-naţionaliştii evrei îl acuzau pe Rabin de trădare, după ce semnase cu Yasser Arafat acordurile de pace de la Oslo.

[38] Cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit. p. 58.

[39] Ibid. p. 53.

[40] Campania militanţilor Sikh nu s-a limitat, însă, la Punjab. Atacuri teroriste au avut loc în întreaga Indie, dar şi în afara acesteia. Unul dintre cele mai spectaculoase a fost tentativa de asasinare a ambasadorului Indiei la Bucureşti, în 1991. După eşecul acesteia şi uciderea atacatorilor, militanţii Sikh l-au răpit pe diplomatul român Liviu Radu la New Delhi pe 9 octombrie 1991. Liviu Radu a fost eliberat în acelaşi an, pe 26 noiembrie.

[41] Cf. Mark Jurgensmeyer, op. cit. p. 90.

[42] Ibid. pp. 100 – 101.

[43] Cf. David Zeidan, „The Islamic Fundamentalist View of Life as a Perennial Battle”, Middle East Review of International Affairs (MERIA), December 2001.

[44] Cf. Mrk Jurgensmeyer, op. cit.. pp. 148 – 174. Aprecierile lui David Zeidan privnd percepţia lumii ca loc al unei confruntări între bine şi rău (vezi nota precedentă) se găsesc şi în lucrarea lui Jurgensmeyer.

[45] Coranul, 5:32.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: ,



Currently there are "25 comments" on this Article:

  1. bogdan192 spune:

    “Printr-o ciudată ironie, retorica lui Bush o oglindea pe cea a fundamentaliştilor:”

    Aici m-ai pierdut. Deci ai niste scelerati care se arunca in aer cu 5000 de civili (dintre care vreo 3000 mor) si Bush trebuia sa-i ia de mana si sa le explice ca ce fac nu e frumos. Mda. Pas la restul articolului. Si aveai atata potential…

  2. john doe spune:

    Nu mai incercati sa comparati Islamul cu celelalte religii de mare raspandire. Ati auzit dumneavoastra, in ultimii 50 de ani, de macar un catolic fanatic care sa arunce in aer 100 de persoane in numele lui dumnezeu??? Islamul continua sa raspandeasca concepte profund gresite, homofobia si discriminarea femeilor. Sunt foarte multe lucuri fundamental gresite, ce sa mai zic de faptul ca profetul lor Mohamed in ziua de astazi poate fi considerat un pedofil ordinar. Cum este posibil sa faci sex cu o fata de 9 ani??? Este scris in Coran ca Aisha una din sotiile profetului avea noua ani cand au facut pentru prima data sex.

    • Mihail spune:

      Majoritatea barbatilor din Antichitate puteau fi considerati pedofili ordinari si/ sau pedofili homosexuali. Cred ca prima reglementare a varstei minime de casatorie la 12 ani pt fete apare in Codul lui Justinian.
      In Europa Evului Mediu au existat casatorii legale consumate cu mirese de 6 ani, in familiile nobile, evident.
      Nu este scris in Coran nimic referitor la varsta pe care o avea Aisha.
      La ora actuala exista o multime de tari (din America Latina si Africa, deci nu neaparat musulmane) in care varsta minima de casatorie legala nu este reglementata sau este sub 14 ani.

    • Margicu spune:

      Un exemplu de organizatie de zeloti fanatici crestin-ortodocsi cu asasinate si pogromuri la activ in plin secol XX nu ajunge ca exemplu?

  3. Klopo_tare spune:

    Indepartarea de principiile crestine a avut loc datorita afluxului populatiilor nomade, razboinice, pe de o parte, si a politicii gresite a Imperiului Roman de revenire la sclavagismul eradicat de crestinism – practica colonatului, a legari de glie.
    In Islam indepartarea a avut loc prin inlaturarea lui Ali, ginerele Profetului, de catre Omar, capetenie razboinica, ceea ce a atras schimbarea radicala a caracterului religiei musulmane. Jihadul, razboiul sfant purtat de Mohamed impotriva preotilor idolatri care doreau eradicarea religiei musulmane monoteiste, a devenit un razboi de cucerire, actiune clasica a capeteniilor razboinice arabe.

  4. murfi spune:

    un exemplu de tara devenita musulmana fara razboaie si masacre se poate? ca daca nu, teza dvs pica, nu avem de-a face cu un fenomen marginal

    echivalenta intre un tilhar care ataca in miez de noapte si proprietarul care isi apara casa e o manipulare ordinara; adica hitler e totuna cu churchill pentru ca, vezi doamne, si antiaeriana engleza a folosit violenta impotriva bietilor piloti ai aviatiei germane, oameni cu familie si copii care isi asteptau infrigurati parintele intretinator sa se intoarca acasa de la munca?

    poi asta e una dintre tezele centrale ale islamismului intelectual a la tariq ramadan; felicitari, ati devenit un membru cu drepturi depline al coloanei a 5-a; din pacate, fara o convertire deplina nu veti putea beneficia de nici o fecioara pentru serviciile aduse

    • Klopo_tare spune:

      Ce are a face una cu alta? Pentru arabii politeisti Islamul a insemnat o religie cu mult superioara. Si nu doar pentru ei. Imperiul bizantin si principalul sau rival zonal, Persia, au privit cu superioritate noua religie. Iar noua religie la final i-a inglobat. Modalitatea – violenta – tinea de epoca respectiva. Sau poate credeti ca majoritatea tarilor crestine au devenit crestine prin mijloace pasnice? Nici macar Imperiul Roman nu a facut asta. Dupa ce religia crestina a devenit de stat, diferentele de opinie au creat multe conflicte. Iar o multime de tari s-au crestinat prin sabie – de indata ce conducatorii lor au devenit crestini. Vezi Stefan cel Sfant si Vladimir. Asta era mentalitatea epocii. Cat despre superioritatea intelectuala a Islamului, nu mai e cazul sa vorbim. Universitatile musulmane au aparut cu mult timp inaintea celor din Crestinatate, cei mai buni doctori erau musulmanii si evreii, vechii filozofi au ajuns din nou sa fie studiati prin traduceri din araba.

  5. poli spune:

    Relativism de doi bani. Violenta este intrinseca Islamului. Iar eliminarea completa a non-musulmanilor, daca e nevoie prin violenta, este telul poruncit de insusi Allah. Jihadul (adica arma in mana impotriva non-musulmanilor sau a musulmanilor care nu sunt suficient de musulmani) este cea mai mare datorie religioasa din Islam. Fiecare musulman trebuie sa fie gata sa-si dea viata pentru asta.

    Citeva spicuiri din Coran:

    9,29: „Luptați împotriva celor care nu cred în Allah nici în ziua de pe urmă, nici nu socotesc ca lucru oprit ceea ce a fost oprit de Allah și de Trimisul lui, nici nu primesc religia adevărului. Luptați împotriva lor chiar dacă sunt popoare ale Cărții, până ce plătesc jizya cu supunere voită și se simt subjugați.”

    4,76: Cei care cred luptă pentru cauza lui Allah, iar cei care resping credința luptă pentru cauza răului; luptați deci împotriva prietenilor Satanei!”

    9,19-20: „Oare socotiți a da de băut pelerinilor, sau a purta grijă de sfânta moschee, lucruri egale cu lucrarea plină de cucernicie a celor care cred în Allah și în ziua de pe urmă, și care se luptă cu tărie pentru cauza lui Allah (jihad fi sabil Allah)? Acestea nu pot fi asemănate în ochii lui Allah. Allah nu-i călăuzește pe cei care fac rău. Cei care cred și suferă surghiun și se luptă cu tărie pentru cauza lui Allah (jihad fi sabil Allah), cu bunurile și cu ființa lor, aceia au cel mai înalt rang în ochii lui Allah; ei sunt cei care ajung la mântuire.”

    Si din hadith-e:

    S-a istorisit pe baza mărturiei lui Abu Said Khudri că Trimisul lui Allah (fie pacea asupra lui!) i-a spus: Abu Said, oricine îl primește cu drag pe Allah ca Domn al său, Islamul ca religia sa și pe Mahomed ca Trimis al lui Allah, este cu totul îndreptățit să intre în Paradis. Abu Said s-a minunat la aceasta și a zis: Trimisule al lui Allah, mai spune-mi-o o dată! Mahomed a făcut așa, iar apoi a zis: Este o faptă care înalță scaunul unui om în Paradis de o sută de ori mai sus, iar diferența dintre aceste două grade este tot atâta cât depărtarea dintre cer și pământ. Abu Said a zis: Care este această faptă? El a răspuns: Jihadul în calea lui Allah! Jihadul în calea lui Allah!

    S-a istorisit prin Sulaiman ben Buraid de la tatăl său că atunci când Trimisul lui Allah (fie pacea asupra lui!) punea pe cineva șef peste vreo oaste sau vreun pâlc îl îndemna cu precădere să aibă frică de Allah și să fie bun cu musulmanii care se află cu el. Îi spunea: Luptă în numele lui Allah și în calea lui Allah. Fă un război sfânt… Când îi întâlnești pe dușmanii tăi care sunt politeiști, cheamă-i la următorii trei pași. Dacă răspund la oricare dintre aceștia, primește-le răspunsul și să nu le faci niciun rău. Cheamă-i să primească Islamul. Dacă-ți răspund, primește-le răspunsul și nu mai lupta împotriva lor. Dacă refuză să primească Islamul, cere de la ei jizya. Dacă sunt de acord să plătească, primește de la ei și ține-ți mâinile. Dacă refuză să plătească jizya, cere ajutorul lui Allah și luptă împotriva lor.

    Într-o altă hadith-ă Mahomed spune:

    „Profetul a grăit limpede despre datoria sa de a purta război pentru religia pe care a întemeiat-o: Mi s-a poruncit de Allah să lupt împotriva oamenilor până ce vor da mărturie că nimeni nu are dreptul să fie închinat decât Allah și că Mahomed este Trimisul lui Allah, pânî ce vor săvârși rugăciunile și vor da pomana.”

    • Emil spune:

      @Poli – Nu ştiu cărei şcoli de bătut câmpii şi ridicat perdele de fum aparţii şi nici nu mă interesează, dar pentru cultura ta, Jiziya se percepe doar de la Ahl Al Kitab, Popoarele Cărţii – văd că sunt pomeniţi într-un citat – adică Evreii şi Creştinii (din raţiuni pragmatice, în anumite momente ale expansiunii Islamului, ulema au adăugat acestor două categorii şi pe Zoroastrieni şi pe Budişti, dar forţând pe undeva conceptul – fenomenul ăsta, al forţării percepţiilor s-a repetat mai târziu, în ambele sensuri, când protestanţii din Ţările de Jos şi anglicanii Elisabetei I se tatonau cu turcii pentru alianţe anticatolice…). Jiziya nu s-a pus vreodată problema să fie percepută de la politeişti.
      @autorul – conform opiniei lui Timothy Furnish (în eseul lui din Middle East Quaterley “Beheading In The Name Of Islam” – în primăvara lui 2005, în perioada de “înflorire” a acestor orori în Iraq), ritualurile acestea sângeroase reprezintă o practică islamică istorică. Nu cred că au fost precedate de nu ştiu ce acţiuni ale protestanţilor din Irlanda de Nord.

  6. Geos Costan spune:

    Foarte bine construit articolul! Îmi place meticulozitatea pe care aţi afişat-o în discuţia despre istoricul războaielor religioase. Dacă n-aş fi citit rubrica “Bio” despre dvs., aş fi crezut că aţi absolvit istoria. Sunteţi cât se poate de neutru, uşor de citit, bine documentat (poate cu o mică excepţie) şi indiferent la criticile nejustificate. Dovadă stă faptul că, atunci când vine vorba de conflicte religioase, nici o religie mono/politeistă nu e mai presus decât alta. Multora nu le convine adevărul, dar creştinismul s-a dovedit că a fost şi este la fel de violent ca Islamul sau iudaismul. Că nu se manifestă la fel, prea puţin ar trebui să conteze – vorbim tot de pumni, picioare, violuri sau crime. Toate religiile abrahamice au un păcat originar – intoleranţa. Or, acest lucru e cauza primară pentru toate conflictele religioase dintre cele trei religii “surori”. A nu se înţelege că le condamn în totalitate; au şi părţi bune, mai ales că s-au influenţat reciproc, doar că nici una din ele nu e “cea mai paşnică” (acest titlu se potriveşte jainismului, în care vătămarea oricărei fiinţe vii e interzisă).

    P.S. Poate că v-aţi plictisit să citiţi numai critici din tabăra antimusulmană, dar voiam să vă atrag atenţia în legătură cu nişte omisiuni în privinţa Cruciadelor. Poate că nu aţi avut timpul sau spaţiul necesare, dar au existat şi cauze sociale, nu numai religioase şi economice, care au declanşat conflictul. Vorbim de mase mari de ţărani săraci (“Cruciada săracilor”), proscrişi şi nobili deveniţi călugări sau săraci (pentru că nu puteau beneficia de averile părinţilor), care s-au dus să lupte pentru bani, spălarea de păcate (sună ironic) sau doar pentru a lua nişte gâturi (un motiv universal, se pare).

  7. Catalin Gombos Catalin spune:

    Stimati contributori,

    Va multumesc pentru comentarii, chiar si pentru cele care arata ca argumentatia mea a fost urmarita pe sarite. Nu voi raspunde, insa, acum, intrucat articolul publicat astazi de contributors.ro este primul dintr-o serie de cinci in care voi incerca sa aduc unele clarificari cu privire la jihad si islam politic. Ceea ce ma preocupa, dincolo de unele aspecte generale care cred ca le sunt utile cititorilor care nu au urmarit problematica foarte atent, este jihadul asa cum este inteles el de acea minoritate de salafisti (miscarea salafi fiind ea insasi minoritara in lumea musulmana in prezent) care au ales calea militantismului. Articolul pe care l-ati comentat este, asadar, doar un punct de plecare si as prefera ca o eventuala dezbatere sa aiba loc dupa ce imi voi fi expus in intregime punctul de vedere.

  8. Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

    Razboaie religioase sau terorism islamic, acelasi drac. Pe toate le priviti ca o sacralizare a razboiului, o asociere a divinului cu ideea de razboi, folositi cuvantul ortodoxie etc etc. Pt dvs, religia e sursa conflictului, ca e vorba de lumea lui Moise, de crestinismul din vremea lui Constantin, de cruciati, de Bosnia (chiar daca aia care i-au omorat pe musulmani in anii 90 erau militari de cariera, atei la baza), de Al Qaida etc. Ba sa avem pardon, asta-i o lectura secularista asupra probl, si din modul in care amestecati citate din Eliade si Eusebiu cu expresii ca sacru si sacralizare intr-o discutie despre jihad e destul de clar ca aveti o lectura fundamentalista asupra religiei. Ce e straniu e cum de puteti declara ca religiile sunt pe fond umaniste. Ma tem ca ar fi trebuit sa incepeti exact cu asta. Dawkins si alti ca el nu fac nicio diferenta, adica pt el religia e ce crede si face Al Qaida etc.
    Cred ca o lectura in Karen Armstrong ar limpezi putin lucrurile. Pt ea, fundamentalismul e un fenomen nascut mai curand dintr-un deficit de religie, nu dintr-un exces (la dvs e pe dos). Vedeti termenii ei de mythos si logos si abolirea moderna a mythosului in favoarea logosului, de unde ateismul fundamentalist si fundamentalismul religios.
    :)

  9. Robert spune:

    O analiza de prim-rang, care pana acum nu prezinta probleme din punct de vedere a logicii. Felicitari! Singurul “repros” ca sa zic asa, este ca in decursul lecturii parca il citesc din nou pe Mark Jurgensmeyer… ceea ce nu ma deranjeaza chiar deloc.

  10. Marius D spune:

    S-a gasit fundamentalistul crestin sa acuze pe altii de fundamentalism. Esti serios, fundamentalismul religios exista din cauza ca e prea putina religie? Am mai auzit asta o data, dar sub o alta forma, si anume ca “nobilele idealuri ale socialismului au fost intinate de oameni nevrednici” si ca ar fi nevoie de comunism aplicat ca la carte pentru a intra intr-o noua “Epoca de Aur”. Pana la urma, fanatismul e la fel, schimbi ideologia dar discursul e acelasi.

    Ma mir ca nu a fost mentionat in articol, dar fanaticii de orice fel spun orice ca sa evite raspunderea pentru actiunile lor, fanaticii religiosi isi motiveaza crimele ca asa vrea Dumnezeu, fanaticii comunisti spun ca victimele lor ar asupri clasa muncitoare.

    Aveti un exemplu excelent si aici, unde fanaticul ortodox spune ca sarbii care au vrut sa macelareasca populatia musulmana ar fi “atei infiltrati” pentru a strica imaginea “dreptei credinte”. Ce poate fi mai ridicol de atat? Mai ramane sa domnul Balasoiu sa spuna ca Hitler era de fapt evreu si Holocaustul a fost planuit de evrei pentru a justifica fondarea Israelului si va atinge un nou nivel de propaganda numai bun pentru cei care il iau in serios.

    • Klopo_tare spune:

      Nu stiu de dl. Balasoiu, dar am vazut teoria asta expusa de niste antisemiti – identica formularii dvs. Cum poti argumenta cu astfel de oameni? Nu poti.

    • Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

      @Mircea D: da bre, sunt serios. Si precis, daca vreti. Cand asta-i tot ce ati retinut dvs despre fanatism, nu e de mirare ca comunistii atei, antisemitii sau Hitler insusi se amesteca toti in capul dvs cu dementii aia din conflictul sarbo-bosniac si Al Qaeda intr-un etern jihad cu istoria. Nimic mai simplu si evident mai obtuz. Un alt fanatic, imi vine sa spun.
      Sa va explic cum sta treaba cu mythos si logos. Cand Armstrong scrie de abolirea mythosului in favoarea logosului e va semnaleaza ceva ce s-a intamplat in chiar sanul religiei, nu in afara ei. De-mythos-irea asta a religiei e principala probl. Pt ea, functia mythosului era de a captura si gestiona, ca sa zic asa, fortele ascunse ale psihicului, nu doar de a furniza o perspectiva metafizica integratoare sau altceva asemantor. Cum mythosul a fost abolit pentru a face loc logosului, adancurile necunoscute si evident nihiliste ale pshicului au ramas cam cam libere. De-asta scrie ea ca fundamentalismul e in definitiv o chestie noua; prin extensie, inclusiv cele WWI/II pot fi explicate in acelasi fel. Asta era chichirezul cu deficitul de religie.
      Sanatate. Sper sa ne mai intalnim si altadata, dar cautati sa fiti daca nu mai in forma, macar mai atent. Asta ca sa nu ne pierdem vremea pe aici doar cu rautati :)

      • Marius D spune:

        FANATÍSM s. n. Atașament excesiv, pătimaș pentru o convingere, o persoană etc., dublat de o totală intoleranță față de convingerile altora

        Exact asta inteleg eu prin fanatism, ceea ce inteleg si majoritatea vorbitorilor de limba romana si este o trasatura comuna a membrilor miscarilor pe care le-am enumerat. Asta daca nu cumva organizau dezbateri publice cu criticii lor si nu am auzit eu de ele. Cat despre precizie, incerc sa extrag ideile principale de acolo si sa va structurez argumentul pentru a putea fi analizat mai bine:
        - religia are mythos si logos
        - psihicul are niste forte ascunse
        - mythosul “captureaza si gestioneaza” aceste forte
        - mythosul a fost abolit din religie (inclusiv din Islam?)
        - adancurile necunoscute ale psihicului sunt libere (in aceeasi fraza, adancurile nu mai sunt necunoscute, sunt evident nihiliste)
        - desi fortele ascunse si adancurile nihiliste sunt libere ele pot fi “capturate” din nou
        - doar mythosul si nimic altceva le poate “captura”
        - religia este unica sursa a mythosului
        - prin urmare avem nevoie de mai multa religie

        In afara de prima idee, cu care presupun ca toata lumea este de acord, anume ca religia are o componenta mitica si una rationala si incearca sa le combine pentru a crea o viziune asupra lumii, pana la concluzie exista o gramada de afirmatii de care eu nu sunt convins.

        Pe langa asta mai este si “fundamentalismul este o chestie noua” – dimpotriva, este veche, in 380 in urma sinodului de la Saragosa a fost instituita pedeapsa cu moartea pentru erezie, pentru venerarea lui Dumnezeu in alt mod decat cel dictat de biserica. De atunci pana in secolul 20 au fost razboaie sfinte, cruciade si inchizitii pe care ar fi cam greu sa le puneti in carca altora, dar poate reusiti daca incercati mai cu spor.

        • Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

          Nu asa se face. Sa va las ceva de citit. Cartulia lui Armstrong, ‘A short history of myth’, e tradusa, daca o gasiti, costa o nimica toata, eu am citit ambele versiuni (cealalta carte pune pe tapet direct chestiunea fundamentalismului). Cartea lui Eliade e misto pt ca reuneste o serie texte aplicate si accesibile publicului larg (mai aveti si altele pe scribd); Eliade are aceeasi pozitie cand arata spre un nou umanism inspirat de istoria religiilor: omul secularizat de azi e abandonat finitudinii si angoasei; logosul (secularizat) de care scrie Armstrong nu-i poate furniza raspunsurile la probl astea. As vrea sa vedeti toate cartile. Sunt direct relevante pt dvs si lumea secularizata in care traiti. Descatusarea seculara a subconstientului (sau eliminarea mythosului si dominatia logosului caruia i-a cazut prada si religia, care incearca acum sa teoretizeze adevaruri care tineau altminteri de domeniul mythosului; si islamul evident, filosofii arabi au facut asa ceva in perioada evului mediu) e probabil principala explicatie a nihilismului si marilor tragedii ale secolului XX, inclusiv a fundamentalismului –deficitul de religie. Asta e oricum mesajul pe care vi-l transmite istoricul religiilor. Luati-l in serios sau o sa mai asistati si la altele altminteri. Nu-mi place sa va dau de citit, dar macar textele astea trebuie vazute intr-o discutie despre asa ceva.
          Sanatate :)
          http://www.worldwisdom.com/public/viewpdf/default.aspx?article-title=Faith_and_Modernity_by_Karen_Armstrong.pdf
          http://www.scribd.com/doc/56239239/Arm-Strong-Karen-A-Short-History-of-Myth-1981
          http://sufibooks.info/Integral/Karen_%20Armstrong-The_Battle_%20for%20_God_(Religion%20-%20Theology%20-%20Judaism%20-%20Chritianity%20-%20Islam).pdf
          http://www.grupulcorint.ro/magazin/index.php?dispatch=products.view&product_id=1397
          http://www.scribd.com/doc/33727939/Mircea-Eliade-Mituri-vise-si-mistere

          • iosiP spune:

            Deci daca, asa cum scrie Marius D:
            “[...] in 380 in urma sinodului de la Saragosa a fost instituita pedeapsa cu moartea pentru erezie, pentru venerarea lui Dumnezeu in alt mod decat cel dictat de biserica. De atunci pana in secolul 20 au fost razboaie sfinte, cruciade si inchizitii pe care ar fi cam greu sa le puneti in carca altora, dar poate reusiti daca incercati mai cu spor.”
            inseamna ca religia (crestina) a inlocuit mythosul cu logosul inca de pe la 300 AD.

            Deci sa vedem: vreo doua secole jumate (hai trei) de mythos, dupa care o punem de aproape doua milenii de logos, si ne miram candid ca lumea ne judeca mai mult dupa cruciade, ruguri si vanatori de vrajitoare decat dupa “succesurile” obtinute in tentativa “de a captura si gestiona, ca sa zic asa, fortele ascunse ale psihicului”.

            Adicatelea, nu-i o problema ca ‘nea Ghita s-a facut manga, si-a batut nevasta si a dat foc la sura, ca primul gat de vin a fost ala mistic, de la impartasania de dimineata!
            Morala: daca mai avea o vadra de tulburel se culca linistit in staul, si visa mythos pana dimineata… deci vinul este bun, doar ca nu-i destul!

            • Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

              Cam simplut, dar ati prins ideea. Ce scartie mai serios e morala, adica cum o sa-i potolesti setea lui nea Ghita de necunoscut cand vezi bine ca logosul nu-l ajuta iar tulburelul nu-i ajunge? Religiile astea imbibate mai curand de logos decat de mythos nu s-au gandit la asta, cu impartasaniile lor cu tot. Sau ne intoarcem la vechile societati tribale -astea macar nu cunosteau distractia, adica nevoia de tulburel era limitata si in general controlata colectiv- sau va ganditi la o alta morala, sau nici una nici alta, si atunci nea Ghita o sa-si arda din nou sura, o sa-si omoare nevasta, o sa arda o vrajitoare, daca nu cumva o sa porneasca intr-o alta cruciada. Ce spuneti?
              :)

            • iosiP spune:

              Domnule Balasoiu,

              Pai tot asa simplut, fac o mica sinteza:
              1. Teoretic, religiile sunt bune pentru ca pot “captura si gestiona, ca sa zic asa, fortele ascunse ale psihicului”;
              2. Practic, religiile sunt rele pentru ca s-au plictisit repede de capturat si gestionat si s-au apucat de cruciat, torturat si furat;
              3. Ororile enumerate (partial, desigur) la punctul anterior nu sunt imputabile religiilor in sine ci bisericilor care pretind ca le reprezinta si care – nu-i asa? – au renuntat la mythos pentru logos;
              4. Revenirea la mythos ar permite reconstituirea sensului primordial (si eminamente pozitiv) al religiilor.

              Concluzie preliminara: revenirea la caracterul original (pozitiv) al religiilor implica reformarea bisericilor, doar ca acestea vor rezista oricarei tendinte reformatoare – sunt in joc privilegii dobandite in aproape doua milenii – deci nu ramane decat solutia desfiintarii.

              Concluzie finala: desfiintand biserica salvam religia!

            • Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

              @IosifP: doar va jucati. Sunteti presupun dintre cei care se joaca in special cu materialul clientului. Doar ca logosul n-a fost ideea bisericii, ci a filosofiei si a colateralelor ei umaniste. In context era destul de clar, nu stiu de ce s-a pierdut. Logosul a fost intercalat mai tarziu in religie. Armstrong spune de ex ca literalismul n-a fost cunoscut de nicio religie, asa cum apare el in mediile ultraprostestante (nu intamplator fundamentaliste). Oricum, nu biserica si religia se exclud, ci biserica si sursa logosului, adica filosofia, colateralele ei intelectuale si institutionale etc. Dar pentru ca va plac rationamentele binare, concluziile clare si masurile tari, vi le cedez cu placere. Stiti exact ce aveti de facut acum.
              A nu se intelege ca asta e concluzia mea. Ca si dvs, incerc uneori sa lucrez cu materialul clientului.
              Poate puneti mana pe cartile alea, sunt ale clientului
              :)

            • iosiP spune:

              Domnule Balasoiu,

              Nu stiu cu ce sau cu cine ma joc, eu doar observ realitatea!
              Iar realitatea imi arata ca unele dintre cele mai sangeroase razboaie si unele din cele mai atroce crime s-au comis in numele religiei/bisericii.
              Daca inteleg bine, dumneavoastra sustineti ca religia nu este intrinsec raspunzatoare… Pai atunci ramane biserica! Sau nici aceasta nu este raspunzatoare, iar cruciadele, inchizitia si altele asemenea sunt imputabile filosofiei si colateralelor ei intelectuale si institutionale?

              Deci, clar si fara trimiteri bibliografice: cine este responsabil pentru agresiunile multiple asupra unor popoare/indivizi care n-au avut alta vina decat aceea de a crede/gandi altfel?
              Religia in sine? Biserica, in “calitate” de [...] (completati dumneavoastra) a religiei? Filosofii independenti de biserica (doar biserica si filosofia se exclud)? Omuletii verzi?

              Aveti un raspuns?

            • Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

              O lume normala e una unde mythosul si logosul coexista. Una de unde mythosul a fost exmatriculat (inclusiv din religie, de ex teologia se transforma in filosofie, biblia se istoricizeaza etc) in favoarea logosului e problematica, logosul e incapabil sa deal cu adancurile subconstientului. Radicalizarea credintelor, marile conflicte religioase, inclusiv marile cataclisme ale secolului XX, au de-a face cu aceasta mutatie. Asta e sugestia principala a lui Armstrong –o mare admiratoare a lui Eliade. Si astea-s datele discutiei. A contrapune biserica religiei n-are de-a face cu discutia asta. Ce poti contrapune e un logos expansiv cu un mythos pe cale de disparitie. Pozitivismul si suficienta stiintelor ar trebui chestionate in conditiile astea, nu biserica.
              Cat despre razboaie, cele mai teribile pe care le-a vazut galaxia au fost duse secolul trecut, adica in epoca ateismului militant, a stiintei si tehnocratiei, nu mai devreme. In Noaptea Sf Bartolomeu au murit vreo 30-40000 de hughenoti. Dar pt asta s-a mobilizat intreg Parisul. Cu ideile si tehnologia de razboi a secolului XX, asta era o treaba pentru cateva mitraliere bine plasate; la Hiroshima au murit cca 70000 de persoane pe loc fara sa ridice cineva o piatra de jos. Doar cele doua WWI/II au expediat printre ingeri echivalentul populatiei Europei de la 1873, daca nu ma insel (geniul stiintei, ce vrei). Va cedez si de data asta explicatiile dvs, stiu ca va plac astea simple, oricum asta pare sa aiba de-a face mai curand cu logosul decat cu altceva, fie ea si biserica

            • Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

              PS Ca sa fiu clar, nu exista nicaieri o concluzie simpla: logica binara, explicatii simple, adica e de vina biserica, sunt de vina filosofii etc etc. Nu asa se face, nu va aflati intr-un tribunal. Si oricum, nu ai cum sa individualizezi si/sau incriminezi sub/inconstientul. Incercam doar sa-l luam in calcul in faptele si istoria pe care incercam sa o/le explicam. Or la nivelul asta, Armstrong va spune ca din evacuarea mythosului din societate si religie in favoarea logosului (istoricizarea istoriei si religiei, literalismul, subordonarea adevarului teologiei ratiunii etc; mythosul functiona dupa alta logica) rezulta niste consecinte ca aparitia fundamentalismului, exacerbarea tendintelor nihiliste in sec XX etc. Teza ei e ca mythosul captura pentru omul din vechime nelinistile inconstiente ale omului, functia logosului era alta. Altminteri, relevanta unor astfel de explicatii nu e apodictica (logica simpla la care ati apelat e periculoasa) si nu poate fi mai buna decat cea a unor regresii statistice. Oricum, in perimetrul interpretarilor culturale in genere nu puteti obtine mai mult.
              A nu se intelege ca religia e doar psihologie a religiei. Am marsat pe linia asta doar pentru a explica putin din psihologia fundamentalismului. Asa cum se desfasoara dl Gobos pe aici, nu merge.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Catalin Gombos


Catalin Gombos

Catalin Gombos este jurnalist Radio Romania, pentru care a fost de mai multe ori, intre 2003 si 2008, corespondent de razboi in Irak si Afghanistan; interesul sau pentru Orientul M... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)