Home » Global / Europa »Politica & Doctrine »Reactie rapida » Citesti:

Fantasmele salvării: Destinul radicalismului de stânga din Grecia (și nu numai de-acolo)

Vladimir Tismaneanu ianuarie 26, 2015 Global / Europa, Politica & Doctrine, Reactie rapida
16 comentarii 3,322 Vizualizari

Victoria alianței Syriza în alegerile din Grecia readuce la ordinea zilei chestiunea radicalismului de stânga, ori a stângismului contemporan. Este de notat că Alexis Tsipras pare înclinat spre o coaliție anti-austeritate cu un partid de centru-dreapta, descris de “New York Times” drept unul fringe. O coaliție pe care unii o numesc chalk-and-cheese. Timp în care, PC din Grecia (KKE-Kappa Kappa Epsilon) nu susține pozițiile Syriza și își urmează propriul său drum, cu circa 5,47 % din voturi. Ironie maximă, s-ar putea să vedem cum un partid de extremă stânga devine criticul unui guvern dominat de extrema stângă. Cine spune că nu pot exista mai multe extreme stângi într-o țară se înșeală. Luptele intestine și rivalitățile ireconciliabile au pecetluit soarta stângii dintotdeauna. Se uită, adeseori, cât de influent rămâne acest partid în sindicatele elene. Secretarul general al PCG, Dimitris Koutsoumpas, vorbeste de-acum despre “falsa speranță” simbolizată de Syriza

Syriza este o formațiune eterogenă, o entitate compusă din numeroase sub-entități, câtă vreme KKE este un partid leninist, cu tot ceea ce implică această identitate politică: cultul teoriei și al organizației revoluționare, disciplina de oțel, centralismul necondiționat, anti-capitalismul, anti-liberalismul, anti-americanismul și anti-intelectualismul. KKE l-a sprijnit cu entuziasm pe ultra-naționalistul Slobodan Milošević, a propus trimiterea de voluntari dupa modelul Brigăzilor Internaționale din Spania. E greu de anticipat ce va urma actualei euforii care îmi amintește de aceea din Franța după victoria lui François Mitterrand în primăvara anului 1981.

Declarații precum aceea a expertului economic din Syriza, Yiannis Millios, după care prin votul de duminică “poporul și-a luat soarta în propriile mâini” sunt, evident, ecoul unei propagande sterile și desuete. Datoriile externe există, nevoia de credite internaționale este presantă, nu văd cum Syriza va putea să ignore contextul financiar global. Pentru moment, reiau aici un articol despre comunismul elen. Îl consider relevant dacă vrem să înțelegem metamorfozele radicalismului de stânga în lumea de azi. În ce mă privește, m-aș feri să consider alegerile din Grecia drept începutul unei noi revoluții europene. Avem de-a face, mi-e teamă, cu o nouă ipostază a ceea ce numesc fantasmele salvării. Stângismul nu se reduce la una sau mai multe practici politice, ci este, mai ales, ceea ce sociologul politic Zevedei Barbu a numit a frame of mind, un cadru mental…

Populismul, fie el de stânga ori de dreapta (adeseori se confundă intre ele), fie el al lui Juan Domingo Peron, Hugo Chavez, Evo Morales, Alexis Tsipras, Pablo Iglesias ori al lui Marine LePen, nu a rezolvat niciodată realele probleme economice si sociale. Le-a ocultat, le-a manipulat, dar nu le-a soluționat. Iar radicalismul, din nou, fie el de stânga ori de dreapta, a dus, nu de puține ori, la ruina instituțiilor democratice, singurele care pot proteja libertățile civice. Cu alte cuvinte, Grecia, Spania, Italia, România, au nevoie de responsabilitate, de moderație, de salvarea centrului, nu de noi aventuri radicale. Stilul politic exuberant si romantismul anti-capitalist pot fi seducătoare, ii pot face pe apostolii neo-leninismului și pe discipolii lor să creadă că trăiesc mult-așteptatul chiliasm, extazul lui l’événement, dar nu sunt un substitut pentru ceea ce se cheamă l’esprit de sérieux.

Intrigi, crime, răni deschise: Comunismul grec și tenebrele staliniste

“Partidul Comunist din Grecia (Kommounistikó Kómma Elládas, KKE) este un dinozaur leninist. Unul cu multe schelete în dulap. Istoria acestei formațiuni, ca și acțiunile sale prezente, vorbesc despre un atașament nedezmințit față de miturile staliniste. Nu știu vreun alt partid care să se manifeste mai virulent împotriva globalizării, a UE, a NATO, a capitalismului liberal, a pieței libere. În condițiile crizei financiare, PCG este campionul unui populism fără limite, al refuzului demagogic de a plăti datoriile și al acceptării condițiilor FMI. Retorica sa belicos-inflamatorie rămâne îndatorată celor mai penibile clișee ale unui vituperant anti-imperialism, pe cât de anacronic, pe atât de contraproductiv. Originile acestor mentalități se află în cultura politică a acestui partid, în sectarismul său visceral, în anti-intelectualismul frenetic și în autoritarismul niciodată abandonat. PCG și-a folosit influența mediatică și din mediile academice stângiste pentru a împiedica analizele demistificatoare privind rolul său în anii Războiului Civil, metodele staliniste de anihilare a oricărei opoziții, atât în țară, cât și în exil. Nu trebuie prea multă imaginație pentru a ști ce s-ar fi întâmplat în Grecia dacă, în 1949, comuniștii reușeau să ajungă la putere. Lagărele de concentrare funcționau de-acum pe teritoriile controlate de ei, metodele teroriste erau identice cu acelea folosite de Securitate, de AVO ori de Stasi, iar fanatismul ideologic nu era cu nimic mai prejos decât al celorlalți staliniști est-europeni.

O carte recentă (“Mărturisiri dintr-o călătorie”, Benaki Museum Publications) a provocat un enorm scandal în Grecia, a răscolit amintiri mult timp refulate, istorii ascunse sub șapte peceți. Născută în 1920, autoarea sa, Elli Pappas, a încetat din viață în 2009. A fost, cum se spunea în mediile comuniste, tovarășa de viață a unuia dintre cei mai celebrați martiri ai stângii elene și internaționale, militantul comunist Nikos Beloyannis, executat, sub acuzația de trădare de patrie, în martie 1952. Picasso l-a nemurit în faimosul portret al omului cu garoafă, Iannis Ritsos a compus un poem devenit legendar, un sat din Ungaria în care locuiau refugiați greci i-a purtat numele, asemeni unei străzi centrale din București.

În “Times Literary Supplement” (TLS) din 29 aprilie 2011, jurnalista Maria Margaronis publica o recenzie-eseu despre cartea postumă a celei care a fost de facto văduva lui Beloyannis, o declarație zguduitoare de ruptură cu familia politică a comunismului grec și cu cei pe care Elli Pappas i-a considerat uzurpatorii memoriei celui împușcat acum aproape șase decenii. Reacțiile furibunde ale stângii comuniste la adresa cărții demonstrează că la atâția ani de la sângerosul război fratricid pasiunile rămân nedomolite, iar adevărul continuă să se afle sub asediu. În procesul grupului Beloyannis, Elli Pappas a fost și ea condamnată la moarte, dar sentința a fost comutată întrucât era mama unui copil de numai șapte luni. Au urmat ani lungi de închisoare și deportare în lagărele de pe insule. În chip ironic, singurul judecător din Tribunalul Militar care a votat împotriva pedepsei capitale a fost pe atunci tânărul ofițer Gheorghios Papadopoulos, cel care, în 1967, avea să devină liderul juntei de la Atena. Peste ani, aveam să citesc cartea Orianei Fallaci despre Alekos Panagoulis, cel condamnat pentru atentatul la viața dictatorului grec, despre dragostea nevrotică dintre ziarista italiană și acel veșnic revoltat, un strigăt împotriva oricărui filistinism fariseic. Am cunoscut-o pe Oriana aici la Washington, era în ultima fază a bolii ce avea să o răpună curând, o combatantă fragilă, devenise ținta celor care cândva nu conteneau să o aplaude. Rostise cuvinte inacceptabile pentru profeții corectitudinii politice, fusese excomunicată, blamată pentru “rasism” și “extremism”. Era acuzată că se ”vânduse” lui Berlusconi, că trădase idealurile Rezistenței antifasciste în care luptase cândva ea însăși. Primea obscene telefoane nocturne, amenințări repugnante, numai pentru că îndrăznise să spună ce crede…

Știam încă din adolescență multe despre cultura politică a comunismului grec, m-a interesat din rațiuni intelectuale și personale. Citisem poeme de Ritsos, citisem istoria Rezistenței din Grecia de André Kedros (scriitor de stânga, legat de avangardă, născut în România cu numele Virgil Solomonidis). Când aveam 19 ani am citit ediția franceză, apărută la Éditions de Minuit, a acelei cărți blestemate a marxismului, “Geschichte und Klassenbewusstsein” de Georg Lukács. Prefața era scrisă de filosoful grec Kostas Axelos, autorul unei remarcabile cărți despre “Marx penseur de la technique”. Apoi l-am citit pe Cornelius Castoriadis, am aflat multe lucruri despre persecutarea marxiștilor eretici greci de către oamenii Moscovei. Ascultasem de–a lungul anilor muzica lui Theodorakis în interpretarea Mariei Farantouri. Am ascultat cântece de același Theodorakis interpretate de Georges Moustaki, “Nous sommes deux, nous sommes trois, nous sommes mille vingt et trois”….

https://www.youtube.com/watch?v=dwIQW5qDcHE

https://www.youtube.com/watch?v=SgUPq3TvtcQ

În clasa a zecea, cel mai bun prieten al meu era fiul unui cunoscut ziarist comunist grec, mort într-un straniu accident de automobil în noiembrie 1967 (astăzi H. A. este europarlamentar reprezentând PCG). Trupul său fusese expus în clădirea Ateneului Tineretului, unde se află acum ICR (cu puțină vreme înainte fusese expus acolo trupul veteranului ilegalist Marin Florea Ionescu). A fost înmormântat la cimitirul Ghencea, a vorbit Leonidas Stringos, secretar al CC al PC din Grecia, fost ministru de finanțe în fantomaticul guvern comunist din 1948-1949.

http://stiri.rol.ro/senatul-evz-comunism-dupa-comunism-30331.html

Știam casa de pe strada Pictor Negulici în care locuise scriitorul refugiat politic Menelaos Ludemis și în care se mutase Dimitrios (Mitsos) Partsalidis, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCG, scurt timp premier al primului guvern comunist. Puțin mai încolo, după ce traversai strada Amiral Bălescu, locuia patriarhul PCG, Apostolos Grozos. Sora mamei mele se cunoștea bine cu Elena Pătrășcanu, văduva liderului comunist ucis în 1954, recăsătorită cu regizorul grec Yiannis Veakis. Sora tatălui meu era prietenă cu doctorița Sanda Alevras, soția unuia dintre kapetanii din prima fază a Războiului Civil. În ianuarie 1968, din rațiuni personale, mi-a fost dat să aflu despre luptele de stradă dintre cele două facțiuni ale PCG (pro-moscoviții și “eurocomuniștii”) pentru controlul asupra postului de radio “Vocea adevărului” care emitea de pe Bulevardul “1 Mai”, dintr-o clădire din apropierea actualului Muzeu al Țăranului Român, pe atunci Muzeul de Istorie al PCR. Tot de-acolo emitea și radiou-ul Pirinei al PC Spaniol. În 1968 s-a consumat sciziunea din PCG dintre gruparea Kollyannis și cea condusă de Partsalidis, Zisis Zografos și Panayotis (Panos) Dimitriou. Primii acceptau dominația Centrului moscovit, cea de-a doua facțiune, PC din Grecia (interior), sprijinită de mulți comuniști aflați atunci în închisori, revendica destalinizarea partidului și susținea ieșirea din paradigma bolșevică. Cum Ceaușescu îi susținea pe “interioriști”, postul de radio al PCG s-a mutat de la București la Leipzig, iar Biroul Politic condus de Kollyannis a fost transferat la Budapesta. În 1969, la Congresul al X-lea al PCR au fost prezenți doar exponenții liniei eurocomuniste (Haralambos Drakopoulos și Antonis Brillakis). În anii ’50, instructorul CC al PMR însărcinat cu relațiile cu emigrațiile iugoslavă (cominformistă) și greacă a fost Pavel Câmpeanu. Nu știu să fi lăsat memorii legate de acele obscure împrejurări. Pe linia Gospodăriei de Partid responsabilul era Zoltan Benedek. După înfrângerea comuniștilor în Războiul Civil, mii de copii greci au ajuns, fără părinții lor, practic răpiți, în “democrațiile populare”, în special în România, Ungaria și Cehoslovacia. La Florica, în fostul conac al Brătienilor, era centrul unei colonii de copii greci. Este unul dintre episoadele încă prea puțin cunoscute ale Războiului Rece (menționez aici cartea lui Nicholas Gage, “Eleni”, și filmul cu același nume).

_

Între 1966 și 1968, în apartamentul de deasupra noastră, la etajul al doilea, pe strada Iuliu Tetrat la numărul 31, au locuit Kostas și Maria Kollyannis. După Congresul al XX-lea al PCUS, Kostas Kollyannis i-a luat locul, alături de Apostolos Grozos, lui Zahariadis în fruntea PCG. Plenara a VI-a a CC al PCG s-a desfășurat la București, mai exact la Snagov, în martie 1956, iar Gheorghiu-Dej a condus personal dezbaterile furtunoase care au dus la prăbușirea celui aclamat cândva drept “Stalinul Greciei” (Zahariadis avea să moară, asemeni lui Matyas Rakosi, în exil în URSS). În anii ’70, ultra-dogmaticul Kollyannis a fost înlăturat din vârful PCG, succesorul său a fost Harilaos Florakis, el însuși fost comandant în cadrul EAM, armata comunistă. A urmat gorbaciovistul Grigoris Farakos, apoi PCG a revenit la fixațiile dogmatice.

Am descoperit similitudini șocante cu experiența comunismului românesc, inclusiv dimensiunea bizantinismului, permanența intrigilor la vârf, obsesia fracționismului și atitudinea evlavioasă în raport cu Stalin și URSS. Am aflat despre prezența la București, în anii ’50, a întregii conduceri din exterior a PCG, inclusiv a liderului suprem, secretarul general Nikos Zahariadis. În acea perioadă, Zahariadis împreună cu acoliții săi, sprijiniți direct de Securitatea românească și de Secția Internațională a PMR (condusă de Ghizela Vass) au organizat prigoana împotriva unor militanți acuzați de titoism și alte asemenea pseudo-crime. Între aceștia, redactorul-șef al ziarului PCG “Rizopastis”, Kostas (Gyftodimos) Karageorghis (arestat, interogat în pivnița casei în care locuia Zahariadis pe strada Grădina Bordei, întemnițat și lichidat de Securitate în România), Chryssa Hatzivassiliou, cea mai cunoscută femeie din conducerea stângii elene, soția lui Petros Roussos, ministrul de externe al pseudo-guvernului comunist al generalului Markos Vafiadis), Mitsos Partsalidis și câți alții. Băieții lui Roussos au mers la Liceul “Caragiale” din București.

Adevărul istoric este că PCG a urmărit să întemeieze o “democrație populară”, deci un sistem totalitar de tip est-european. Vasilis Bartzotas, unul dintre aghiotanții lui Zahariadis, se mândrea într-un raport trimis la Moscova că în a doua fază a Războiului Civil (1947-1949) peste 800 de militanți troțkiști au fost executați de poliția secretă comunistă (OPLA). Modelul inaugurat la Barcelona, masacrul celor acuzați de “subversiune contra-revoluționară” despre care a scris Orwell în “Omagiu Cataloniei”, era pus în practică acum în Balcani. Teroarea era considerată o armă justificată împotriva “reacțiunii monarho-fasciste”, a “agenților” și “sabotorilor”. Printre victime se numărau toți cei care îndrăzneau să pună sub semnul întrebării strategia grupului Zahariadis, de la șeful de partizani Aris Velouchiotis la generalul Markos, comandantul ADG (Armata Democratică Greacă). Am citit cu fascinație, prin anii ’70, exemplarul ”numai pentru uz intern” al traducerii românești a cărții lui Dominique Eudes, “Les Kapetanios” (mi-a împrumutat-o colega mea, Nadia Badrus). Îmi amintesc prefața scrisă de unul dintre cei mai inteligenți politologi neo-marxiști din acei ani, el însuși exilat din Grecia, gramscianul Nikos Poulantzas. În acel text, care ar merita recitit, Poulantzas atrăgea atenția asupra conflictului permanent dintre spontaneitatea revoluționară “de jos” și maniacalul control exercitat de aparatul stalinist, dintre gherilele lui Velouchiotis și Markos, pe de-o parte, și instructorii lui Zahariadis, pe de alta, dintre munte și oraș ca epicentre ale acțiunii, etc. Ca și în Spania Războiului Civil, ca și în America Latină în anii ’60 și ’70, nu era vorba doar de rivalități personale, ci de ciocnirea unor viziuni asupra revoluției.

Elli Pappas provenea dintr-o proeminentă familie intelectuală, a studiat filosofia, a luptat în rezistența anti-nazistă și apoi în Războiul Civil (de fapt în cele două războaie civile). Cartea de amintiri se ocupă de două subiecte esențiale, pe lângă tributul iubirii nestinse pentru Beloyannis. În primul rând, este vorba de o demascare a stalinismului etern al comunismului grecesc (o trăsătură împărtășită cu acela din România). Apoi, Elli Pappas îl acuza pe Zahariadis că l-a trimis deliberat pe Beloyannis să moară pentru a se debarasa de un periculos rival. Este vorba de un pattern întâlnit și în alte partide comuniste, inclusiv în cele din Spania și Portugalia, ca să nu mai vorbesc despre relațiile stranii dintre Castro și Che Guevara care ar putea explica susținerea de către Fidel a aventurismului suicidar al argentinianului. Se construia mitul unui martir de care PCG avea disperată nevoie după înfrângerea dezastruoasă din 1949. Mai mult chiar, deși sanctificat, Beloyannis era și țapul ispășitor pentru politica ineptă a grupului Zahariadis-Ioannidis-Bartzotas. Elli Pappas își amintea de cuvintele îndurerate și amare ale lui Beloyannis: “Și când te gândești că vom muri pentru o eroare”. Dar, cum se știe, linia partidului este întotdeauna “justă”, doar indivizii pot comite erori, acțiuni pentru care trebuie să plătească, la nevoie cu viața. Cea mai importantă lecție a cărții lui Elli Pappas, consonantă cu “Autobiografia lui Federico Sanchez” de Jorge Semprun, este legată de efectele funeste ale psihologiei de sectă în care devotamentul “perinde ac cadaver” oblitereaza orice urma de gandire critica.

Militanții au fost educați să îndeplinească orbește poruncile “statului major al revoluției”. Chiar în închisori domnea aceeași disciplină morbidă, aceeași supunere fără murmur a minorității față de majoritate, a activiștilor de la bază în raport cu deciziile Olimpului birocratic. Peste noapte, scrie Pappas, soția lui Zahariadis a revenit la numele de fată; soția unui cadru denunțat ca revizionist, dar reabilitat, și-a reluat numele de căsătorie. Idealismul mult trâmbițat de propaganda comunistă ascundea de fapt obediență și carierism, ambele justificate în numele unor presupuse scopuri superioare, un adevăr gnostic știut doar de sacerdoții din fruntea sectei. Pentru Elli Pappas, ca și pentru Semprun, ori Koestler, ori Whittaker Chambers, explicația consta în religia seculară, în mistica partidului comunist ca inginer al sufletelor, creuzet al speranțelor, încarnare a zorilor care cântă: “Tinerii la sfârșitul secolului douăzeci nu pot înțelege relația pe care o avea un comunist în anii ’40 cu Partidul. Era în chip limpede o relație metafizică. Părerea mea personală era că a te separa de Partid ori a fi exclus din Partid echivala cu a fi expulzat de propria ta familie din comunitatea umană. Era o pedeapsă mai aspră decât condamnarea la moarte”.

Pappas a scris această carte ca avertisment pentru tânăra generație de comuniști din Grecia. Din păcate, cuvintele ei au fost și sunt ignorate. Încercând să îndeplinească îndemnul lui Beloyannis de a trăi pentru fiul lor și pentru a se răzbuna pe cei care i-au trădat, Elli Pappas a scris o carte esențială despre cosmosul mental și marasmul moral al stalinismului: “Un sistem complet și închis, idealist și metafizic, o formă ierarhică de organizare bazat pe societățile asiatice, teocratice, patriarhale și platonice”. PCG a denunțat cartea în termeni vitriolici încă înainte de apariție. În “Athens Review of Boooks”, politologul Nikos Marantzidis, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei comunismului grec, se întreba de ce n-a părăsit Elli Pappas partidul, chiar după ce a trecut prin tot acest calvar, cum de nu a văzut că “ușa închisorii fusese de-acum deschisă și că tot ce avea de făcut era să o împingă ușor și să iasă”. Răspunsul Mariei Margaronis merită citat, pentru că este într-un fel legat de explicațiile unui Belu Zilber privind pariul său existențial comunist, susținerea acordată fără rezerve “monarhiei de drept dialectic”. Este vorba așadar de persistența trecutului și de acel “aliaj special de idealism, mister, solidaritate și supunere care a fost comunismul grec, forjat în timpul rezistenței față de un ocupant străin, întărit de experiența represiunii, conservat precum în chihlimbar de lunga absență a unui spațiu deschis pentru discuție politică”. Iar concluzia eseului din TLS mi se pare cât se poate de pertinentă, aplicabilă și în discuțiile despre traumele post-dictatoriale din alte țări, inclusiv România: “Two generations is not enough for the wounds of a civil wear to heal; indeed it may not be possible, or even desirable, for the scars to vanish completely”. Nu voi osteni să o spun, tema adeziunii totale la mișcările revoluționare de masă este una dintre cele mai importante din psihologia politică modernă. Aceste pasiuni, raționalizate drept axiome științifice, se hrănesc din incertitudini și resentimente, din anxietăți și invidii istorice, dar și din instincte egalitariste și colectiviste. Singurul antidot este mobilizarea forțelor liberalismului antitotalitar și continua demistificare a minciunii comuniste. Este vorba de un sistem bazat pe dubla gândire și pe dubla morală. Aici rezidă originea răului reprezentat de ceea ce gânditorul Kostas Papaïoannou numea “ideologia rece”, cea care a inspirat și a justificat totalitarismul de tip bolșevic.”

http://www.contributors.ro/global-europa/crime-vendete-tradari-comunismul-grec-si-tenebrele-staliniste/

De asemenea:

http://www.dw.de/posibilele-consecin%C5%A3e-ale-victoriei-st%C3%A2ngii-elene/a-18214885

http://www.telegraph.co.uk/news/worldnews/europe/greece/11368361/Greek-election-Syriza-expected-to-seize-victory-live.html

http://www.theguardian.com/world/2015/jan/26/spain-podemos-syriza-victory-greek-elections

http://www.tovima.gr/en/article/?aid=670708

http://www.contributors.ro/global-europa/a-fost-candva-prietenul-meu/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "16 comments" on this Article:

  1. Daniel Coman spune:

    Domnule profesor:
    De acord cu remarcile despre KKE dar nu vad de ca Syriza poate fi considerat un partid extremist. Restructurarea datoriei nu tine de ideologie si nici de populism. A beneficiat masiv de ea Germania postbelica. Marirea salariului minim, subventii de incalzire? Sunt agende ale stangii centriste, adoptate pane si de democratii americani. Marirea impozitelor pentru grecii care fac peste jumatate milion de euro intr-o tara in care o mare parte a populatiei e la cantina pt saraci? Tine de agenda veche a social-democratilor. Reducerea somajului? Unde e extremismul? La rigoare pare mai degraba un actor programatic de centru stanga cu o retorica emotionala care e la curent in Mediterana.

    • Andrei Mocearov spune:

      Intra-adevar Syriza nu este radical, ci normal. In schimb, radicala este politica economica a partidelor main-stream din UE. Pentru confirmare iata extrase din pareri ale economistilor liberali din presa anglo-saxona inclusiv Krugman):

      Syriza is no longer the radical party of the beginning, which called for the exit from the euro and for a default on Greek public debt. Today it is party whose program can hardly be defined revolutionary, and whose label of “radical” left is justified mostly by the drifting of other social democratic party in Europe (for example in Italy and in France) towards the center of the political spectrum, and towards a de facto acceptance of the European macroeconomic orthodoxy.
      Syriza:
      (1) asks to address the problem of unsustainable debt, so far hidden under the rug, and
      (2) to finally acknowledge the need for a comprehensive plan to restart the European economy, that goes well beyond the accounting tricks of the Juncker plan.

      Syriza may seem radical to some German economist. But it is in good company of other well-known extremists such as Paul De Grauwe, the IMF, the US government, and much of the Anglo-Saxon press.

      On closer inspection, it seems far more radical the position
      (1 )of those who, despite having grossly underestimated the negative effects of austerity, ask for more of the same;
      (2) of those who insist on advocating supply-side reforms to cope with a chronic lack of demand; and
      (3 )of those who boast having achieved a balanced budget one year ahead of forecasts, when Europe would benefit from a recovery of domestic demand in Germany.

  2. Radu Ciorobatca spune:

    Stimate Domnule Tismaneanu,

    Traim intr-o lume nebuna in care in afara terorismului fundamentalist islamic se contureaza unul, cred eu, si mai periculos…. “terorismul financiar”. State civilizate refuza sa-si mai achite datoriile suverane. Efectele sunt la nivel global. Ma tem sa nu devina o moda…
    Oare ce tara va repeta scenariul Greciei ?

  3. Bozo spune:

    Tsiparas e animal politic si chiar daca s-a pastrat mereu pe stanga nu inseamna ca este un revolutionar practicant ci mai degraba unul declarativ demagogic.
    Bilele albe pe care i le acord sunt pentru faptul ca este inginer de formatie si desi nu stiu cat a practicat cu adevarat are un potential pragmatism prin formatie.

    Eu nu cred ca va reusi ceva cu adevarat si maincred ca toti muschii aratati in campanie se vor inmuia pe plan extern si se vor incorda pe alte teme diversioniste.
    E plina lumea de astdel de exemple iar la noi in Romania nu cred ca mai e cazul sa aduc exemple de lideri alesi en fanfare si care au sfarsit pe alte coordonate decat cele primise in campanie.

    Infierarinin articol spusele extrem de populiste ale unui lider Syriza care declara ca ‘poporul si-a luat soarta in propriile maini’. Din punctul meu de vedere declaratia asta e de acelasi calibru cu lozinca ultimei campanii electorale din Romania care clama ca ‘ne-am luat tara inapoi’. Sau cu una mai veche care spune ca nu vom mai intra in UE in genunchi ci vom renegocia toate capitolele de aderare. Noi sa fim sanatosi ca demagogi au fost si vor mai fi iar strategii camapaniilor electorale au ajuns sa impacheteze aceleasi mesaje pentru tot esicherul politic in mod egal.

  4. iosiP spune:

    Stiu ca sunt off-topic dar mi-e greu sa ma abtin: astazi, 26 ianuarie 2014 a trecut in nefiinta Artemios Ventouris Roussos (Demis Roussos).
    Desigur, este doar o coincidenta dar poate fi privita si ca un simbol al parasirii demnitatii grecesti pentru… stergerea datoriei. Dar cine le mai sterge rusinea?

  5. Stefanita spune:

    Poate este buna si cate o provocare establishmentului UE, asa pot deveni mai buni. Si poate dau inapoi britanicii artefactele de pe Acropole, apropos de datorii si corectitudine.

    • Bogdan Brebenel spune:

      “Si poate dau inapoi britanicii artefactele de pe Acropole, apropos de datorii si corectitudine.”

      Iată o sugestie foarte bună pentru Alexis Tsipras… să îi azmută pe greci arătându-le “pisica” artefactelor de pe Acropolis… vor uita și de datorii, își vor recupera pietrele și bolovanii, și vor avea nemiluite locuri de muncă… nu de alta dar de duminică seara și-au recăpătat cu toții demnitatea…

      Și Caudillo Franco, pentru a se băga în seamă și a devia atenția occidentului în legătură cu modul în care îi “delecta” pe spanioli, mai aducea vorba din când în când de Gibraltar, Marocco, etc… de fiecare dată a ieșit și mai prost. E de altminteri o rețetă infectă, bine și universal uzitată de extremiști și populiști… până și Ceaușescu sărbătorea 2000 de ani de la înființarea primului stat dac, (wow – centralizat și independent !!!) sub conducerea lui Burebista, plătise și toate datoriile iar România era Grădina Eden.

      • Orice ar fi spus “ignorantii” de genul Hans Kohn, Ernest Gellner, Isaiah Berlin, Eric Hobsbawm, Benedict Anderson, Elie Kedourie etc, Ceausescu le putea spune, de la inaltimea catedrei de secretar general, ca “statul national” a existat inaintea natiunii, din timpurile burebistane, exemplu de protocronism in actu, nu doar in potentia

    • Sorin Ionita Sorin Ionita spune:

      Mda, daca ar fi sa dea britanicii artefactele de pe Acropole “inapoi”, tehnic vorbind ar trebui sa le dea turcilor, pentru ca nu exista Grecie cand le-au luat, ci doar Imperiul Otoman. Pe vremea aia, taranii greci le foloseau drept temelie la case, cam cum fura astia ai nostri azi parapetul de autostrada ca sa-si faca cotineata la porc.
      Si ar exista riscul oricum sa le lipeasca cu glue, cum au facut egiptenii deunazi cu masca lui Tutankamon, ati vazut :)

      • stefanita spune:

        Sa le duca inapoi de unde le-au luat :) )
        Tot “tehnic” vorbind, noi ar rebui sa cerem tezaurul inapoi de la Imperiul Tarist??
        Cat despre partea cu civilizarea marelui imperiu britanic, este de discutat daca ne uitam cu putina atentie, de exemplu nu mai departe de 100 de ani in urma in timpul meciului cu burii ce au putut sa faca.
        In penuria de lideri europeni adevarati, cand fiecare tara pune mai presus interesele si problemele proprii (si pe buna dreptate, nu? a se vedea si pozitia Germaniei fata de Rusia) si cu atatea tendinte centrifuge in spatiul uniunii, nu este surprinzator ce se intampla in Grecia.

  6. Bogdan Brebenel spune:

    E interesant cum unii mai pun in discuție radicalismul organizației Syriza…

    Iată un articol interesant de la BBC. Se pare că Rosa Luxemburg ar fi în apele ei în Grecia zilelor noastre:

    http://www.bbc.com/news/world-europe-30481307

    Euforia ce înconjoară viitorul guvern Tsipras se va evapora în câteva luni. Să vedem atunci câte locuri de dat cu capul se vor deschide pe tot teritoriul Greciei.

    • Nu stiu despre Rosa Luxemburg, poate ca da, in mod cert, insa, Slavoj Zizek este incantat :)

      http://inthesetimes.com/article/17561/zizek_greece_syriza

      La fel, most likely, G. M. Tamas:

      http://www.criticatac.ro/24156/cum-fim-oameni-de-stanga/

      Si de ce n-ar fi? Ideile lor au ajuns la putere in Grecia. Let’s wait and see :)

      • Bogdan Brebenel spune:

        Mulțumesc pentru referințe, dl. profesor… mă bucur că le-am citit acasă, am râs bine:

        “G.M Tamas: Cum să fim oameni de stânga?”

        Să începem, tovarăşi, cu nişte chestiuni simple şi – pentru noi – evidente. Un om de stânga este în primul rând o femeie de stânga.

        :-) Să înțelegem că autorul, ca “bărbat de stânga”, se gândește serios la implanturi și tratament hormonal?

      • Daniel Coman spune:

        Domnule profesor:

        De acord cu remarcile despre KKE dar nu vad de ca Syriza poate fi considerat un partid extremist. Sincer, cred ca exagerati usor.

        Restructurarea datoriei nu tine de ideologie si nici de populism. A beneficiat masiv de ea Germania postbelica. Marirea salariului minim, subventii de incalzire? Sunt agende ale stangii centriste, adoptate pane si de democratii americani. Marirea impozitelor pentru grecii care fac peste jumatate milion de euro intr-o tara in care o mare parte a populatiei e la cantina pt saraci? Tine de agenda veche a social-democratilor. Reducerea somajului? Unde e extremismul? La rigoare pare mai degraba un actor programatic de centru stanga cu o retorica emotionala care e la curent in Mediterana.

        Va multumesc.

  7. comentariu spune:

    Syriza este PASOK reloaded.

    Syriza are radacini in KKE-intern ( esoterikou ) dusmanul de moarte al KKE extern ( exoterikou ) si a fost preluat de Tsip. Alexis la nivel de 3% din voturi.
    Partidul a crescut precum in poveste si a incorporat birocrati din clasa de mijloc si sus a PASOK un alt dusman de moarte a KKE.
    Accesiunea Syriza la putere este re-editarea accesiunii PASOK.
    Tsipra este cunoscut in exterior si a fost acceptat pentru ceea ce va face.
    El a fost uns si de papa pe care l-a denumit Papa celor saraci.
    Deci Alexis.Tsipras stie sa se adapteze.
    De asemenea nou ministru al economiei Baroufakis este conoscut in occident, est eprofesor de economie, este cetatean australian si are prezenta in multe facultati din lume si conectiuni cu firme mari la care este consilier.

    KKE si ND-Partidul conservator Noua democratie sunt denumite ca fiind partidele vaselor comunicate.
    Ele se inteleg de minune si se sustin reciproc.
    Cauza simpla au nevoie una de alta.
    KKE partid stalinist ( a nu se confunda cu alte KKE ML= Marxist Leninist sau cel de orientare Traski ) este un cos al voturilor care nu folosesc la nimic dar nu sunt acordate Syriza sau Pasok, KKE nu colaboreaza cu nimeni si in nici o directie.

    In seara zilei de duminica o tovarasica fosta presedinta a organizatriei de femei a ND si fosta presedinta a comitetului de organizare a olimpiadei a vorbit pe un post de televiziune si a declarat ca a sustinut activ partidul Syriza.
    Syriza precum partidul precedent PASOK sunt exemplu de partide care in practica aplica o politica opusa celei declarate.

    De altfel nici un partid nu mai are ideologie, pricipii si declara in functie de cine il asculta, alta declara in interior in functie de audienta si alta in exterior.

    Syriza este partidul cel mai indicat pentru a implemententa masurile necesare, este ideal pentru urmatoarea faza prin care va trece Grecia si pe deasupra cel mai filo-european pina la fanatism.
    Syriza este exact reflectarea semnificatiei fostului steag al partidului si anume curcubeul, este un fel de oricine este primit.

    Oricine ar fi venit la putere in Grecia nu ar fi putut salva situatia.
    Singurl politician realist a fost K. Mitzotakis, marele apostat al lui george Papandreu in anii 60 care a declansat aparitia dictaturii militare.

    K. Mitsotakis nu si-a vazut de treaba si a fost mazilit de Holbrouk in urma unui scandal de spionaj in interiorul birourilor NATO de catre un american de origine greaca.
    Prilejul a fost un vot de incredere pierdut din cauza votului negativ al unui apropiat al lui Antonis Samaras in 1993.
    Antonis Samaras perdantul alegerilor de duminica este apostatul apostatului deci de doua ori apostat.
    El nici macar nu a predat biroul de prim ministru ci a lasat cladirea cu un secretar care sa primeasca pe noul Prim-Ministru Alex. Tsipra.

    Grecia est enumai primul semnal al caderii europei care nu a reusit sa scape de pericolul birocratiei al subventiilor si nu a putut nici macar sa copieze sistemul american care are o economie concurentiala adaptata la dinamismul pietii.

    Pentru consolarea ideologilor si a teoreticienilor politici amintim ca prima economie a lumii este condusa de un partid comunist.

    Nu mai inteleg comunismul a cazut si comunistii conduc lumea ?

    Sa ne inscriem si in partidul comunist chinez ?
    intrucit in toate celelalte ne-am inscris.

  8. Antigona spune:

    Stimate Domnule Tismăneanu,

    Vă scriu cu respect, cu toate că nu sunt de acord cu anumite abordări (cum ar fi eticheta de ”radical” în dreptul Syrizei sau etichetarea prematură a lui Tsipras, la fel cum nici persiflarea lui Žižek nu o găsesc justificată, și asta nu pentru că l-aș urmări cu fanatism, nicidecum), dar asta este ceva secundar în aceste rânduri pe care vi le adresez. În primul rând, apreciez și respect faptul că, din câte știu până acum, ați fost singurul în spațiul de dezbateri online de drepta care a oferit o viziune mai largă și mai complexă asupra destinului extrem de zbuciumat și răscolit al Greciei secolului al XX-lea. Asta din start vă acordă o credibilitate mult mai înaltă decât analiștilor care preiau informații de actualitate fără să înțeleagă în profunzime background-ul ideologic al Greciei.

    Totuși, deși forarea prin istoria KKE este binevenită, este nedrept ca aceste mizerii perpetuate de cei care au denigrat-o pe Elli Pappas să umbrească torturile la care au fost supuși comuniștii, socialiștii și alți stângiști în Dekemvriana din ’44-’45. Că aceștia ar fi putut deveni criminali…Sincer, nu cred că istoriile contrafactuale ajută pe cineva acum. Victime au fost și de o parte, și de alta. Manolis Glezos sau fratele lui, Nikos, chiar au crezut în ceva și ei sunt doar două exemple. Sigur că în baia aia de sânge nu putem vorbi despre demoni și îngeri, lucrurile sunt foarte complicate și e periculos să punem aceleași etichete asupra tuturor, indiferent de care parte ne situăm. Nu vorbim despre făpturi imaculate nici într-un caz, nici în altul, de aceea poate ar trebui să se știe nu doar despre respingătoarea trădare suferită de Beloyannis, ci și despre faptul că nici Churchill nu a fost tocmai ”eroul salvator” care a scăpat Grecia de totalitarism (deși, repet, sunt, totuși, doar speculații scenariile privind ”ce s-ar fi întâmplat dacă”), așa cum și americanii au intervenit abuziv în Grecia postbelică. Oameni ca Dumneavoastră pot și ar trebui să vorbească și despre asta, măcar de dragul echilibrului, dacă nu mai mult.

    Și nu toți grecii comuniști au fost staliniști sau leniniști și știți asta foarte bine! Glezos a fost cât se poate de anti-stalinist, a declarat asta public, nu e niciun secret. Ce vreau să spun este că, după părerea mea, într-o țară cu o sensibilitate firească după traumele totalitarismului comunist și în care oamenii se sperie numai când aud termenul ăsta, ar trebui pusă în context cu mai mare grijă terminologia, pentru că e nedrept să nu cinstim memoria unor oameni care au fost în Atena în 3 decembrie ’44 sau în munți pentru…alți oameni, nu pentru a-și crea propriile clanuri și interese. Despre dictatura coloneilor ce să mai spunem? Câți din România sunt, oare, conștienți de ce s-a întâmplat acolo și despre – din nou – torturile și mutilările pe care le-au îndurat cei de stânga în beciurile lui Papadopoulos? Sunt convinsă că și Dumneavoastră sunteți convins, tocmai în virtutea apropierii care v-a legat din copilărie de comunitatea greacă, de buna-credință a celor care au murit nu pentru Stalin și bolșevism, ci pentru ”laokratia”. E un clișeu, dar astea sunt riscurile asocierii între oameni care într-un punct par să împărtășească aceleași credințe. Dincolo de ideologie, e vorba despre natura umană, și iarăși ne pierdem într-un cerc vicios.

    Dar de ce să ne pierdem? Putem să stăm pe margine și să contemplăm dezastrul acestor nereușite în loc să colaborăm – stânga și dreapta – și să întoarcem politica și ideologia în favoarea noastră, a TUTUROR, prin educație și responsabilitate? Vă întreb cu sinceră curiozitate și fără nicio ironie, credeți că Elli Pappas poate fi neoliberală, acum că a văzut la ce duce o ideologie comunistă pervertită și monstruos aplicată? Pe milioanele de greci îi poate convinge cineva că trebuie să moară de foame și disperare pentru că cifrele îi dau dreptate lui Merkel și nu lui Tsipras (cel puțin până acum…)? La ce ne servesc analizele raționale ale băncilor când lângă noi mor oameni (acum nu mă mai refer doar la greci), de multe ori din cauze care ne poartă cu sute de ani în urmă? Pot să nu mă mai bucur și entuziasmez ascultând-o pe Maria Farantouri doar pentru că a existat un Zahariadis? Ce din cântece precum ”Mikros Laos” sau ”Otan teleiosei o polemos”, care exaltă tocmai libertatea și refuzul obedienței, are de-a face cu încolonarea propusă de un partid sau altul?

    Doar pentru că niște devianți fără suflet mutilează o ideologie – fie ei de stânga sau de dreapta – salvarea trebuie să fie o ”fantasmă”? Asta ar însemna că tinerii de peste tot au două posibilități – ori să stea în fotoliu deprimați că salvarea e o fantasmă, ori să se arunce triumfaliști în piața capitalistă, indiferent de costurile umane și naturale, preluând și câte ceva din rețetele neoconservatorismului, ca să fie establishmentul establishment… Și dacă unii nu pot să o facă? Aici nu mă refer la neputințe intelectuale sau manageriale, ci la etică. Și dacă judecăm după cum arată lumea astăzi, aici nici dreapta nu stă deloc bine, nici măcar la nivelul unui idealism desuet (deși, în paranteză fie spus, stângiștii acuzați de ”idealism” sunt mult mai racordați la nevoile păturii de mijloc și la mizeria în care trăiesc săracii sau marginalii decât pragmaticii neoliberali).

    Vă mulțumesc!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)