marți, martie 19, 2024

Labirintul spaniol: Pasiunile Razboiului Civil, ieri si azi

Am terminat de citit romanul „Sepharad” de Antonio Muñoz Molina, plin de referinte la spasmodicii ani 30, la Arthur Koestler, Margarete Buber-Neumann, Willy Munzenberg, cel numit marele impresar al Cominternului, si sotia sa Babette, sora Margaretei. In „Times Literary Supplement”, cu ceva timp in urma, o recenzie de Jeremy Treglown, autorul mult-discutatului volum despre politice culturale ale Spaniei franchiste („Franco’s Crypt”), la cartea „Hotel Florida: Truth, Love, and Death in the Spanish Civil War” de Amanda Vaill. Intre personaje, Ernest Hemingway si Robert Capa. Nu cred ca exista eveniment din veacul al XX-lea care sa continue sa suscite atatea pasiuni precum Razboiul Civil din Spania. Pentru unii a fost un experiment excitant, pentru altii o tragedie fara final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, „Omul care iubea cainii” se petrece, direct sau indirect, in labirintul spaniol. Amintesc recentele carti ale Katerinei Clark si a lui Karl Schlogel unde Razboiul Civil figureaza proeminent. Spania ca simbol al sperantei a fost fundalul pe care se desfasurau procesele-spectacol. Avem acum rascolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atatia recenzenti). Brigazile Internationale au devenit subiect de teze doctorale. Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil spaniol era cât se poate de vie şi dureroasă. Tatăl meu şi-a pierdut braţul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiştii au tras cu gloanţe dum dum (interzise prin convenţii internaţionale), a fost rănit şi exista riscul să sară în aer. Braţul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie.

Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internaţional unde a fost apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei parinti au murit în timpul bombardării Londrei de către nazişti), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare in toate cartile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăşi o carte cutremurătoare despre propria experienţă carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika şi a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la „International Herald Tribune” a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat cu Flora Lewis despre Erika şi despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, cand a venit la conferinţa “Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac douăzeci, totul se lega, urmând parcă o logică borgesian. Saptamana trecuta le-am povestit studentilor mei despre Noel Field si roul sau in procesul Rajk. Azi vom vorbi despre fanatismul stalinist si despre revolta mintilor, despre Jakub Berman si Lezsek Kolakowski, despre orbire si despre apostazie…

Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în septembrie (sau poate octombrie) 1939, după înfrângerea taberei republicane şi perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiaţi din Franta (despre acele lagare şi acei refugiaţi de nimeni doriţi, „scum of the Earth” , a scris Koestler; într-un asemenea lagăr marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină „Darkness at Noon”). Pe acelaşi vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Juan Comorera (alţii plecaseră spre Mexic.) La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi asteptau Dimitrov şi conducerea Internaţionalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin.) Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ştefanov, care, deşi anti-fumator fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de ţigări.

În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramon Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte ţin minte, la înmormantarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă şi apropiat prieten, la începutul anilo ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic „Nuestra Bandera”. Familia lui Alex (asa îi spuneam noi) venise din Franta, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanţilor comunişti spanioli. Mama sa era pictoriţă, un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Alt frate, Georges, a facut si el regia, cred. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentaţa firmei aeriene Sabena. Au revenit în Franta după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la Bucureşti.

În anii ’70 am citit, graţie prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprun „Autobiografia lui Federico Sanchez”. Era tradusă în romaneste „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câţiva aficionados ai literaturii deziluziei şi deşteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era „L’écriture et la vie” de Semprun. Vorbeşte acolo despre Buchenwald şi despre felul cum rememora, ca exerciţiu de supravieţuire, pasaje din „Geschichte und Klassenbewusstsein”, cartea mesianic-marxistă a tânărului Lukács. O carte fără de care nu poţi înţelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Zizek o considera una din cărţile sale de căpătâi, iată poate un motiv pentru admiratorii să o citească.) Am scris la moartea lui Semprun, textul poate fi citit in „Studii si materiale de istorie contemporana”, Vol. XI, 2012. Am scris si la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprun si pe prietenul sau de idei, Fernando Claudin.

Fac aceste digresiuni biografice pentru a arăta complexitatea lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Cine vrea să ştie mai multe pe acest subiect (despre interbrigadişti, de pildă), ar avea multe de aflat din amintirile doctorului David Iancu (apărute la Editura Vitruviu.) Doctorul Iancu a fost voluntar în Brigăzile Internationale, apoi medic în China, în armata lui Mao. A fost prieten cu părintii mei. De-a lungul anilor am vorbit adeseori despre aceste sângerande teme cu Agnes Heller şi Ferenc Feher, cu G. M. Tamás, cu Adam Michnik, cu Lászlo Rájk Jr. Ar merita citit şi volumul de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil spaniol editat de Ronald Radosh şi publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Războiului Civil este în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute.” Nu întâmplator se fac referinţe la cântecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre….)

Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama. Ori ascultându-i pe Ernst Busch, pe Paul Robeson şi pe Pete Seeger cântând despre los quatro generales. Trecură anii, am trecut şi eu dincolo de imaginile îngheţat-maniheiste care demonizau dreapta şi inocentau stânga (ori viceversa.) Ştiu că aceste rânduri îi pot irita pe mulţi. Mitul Războiului Civil spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în 2005, la o conferinţă despre fascism şi comunism. Între participanţi, istoricul marxist Eric Hobsbawm pentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit, corect, cred eu, the age of extremes, Războiul Civil din Spania rămane ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit, cauza republicană fiind şi astăzi cea absolut dreaptă. Nici o îndoială, nici o rezervă. L-a susţinut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanţeze lucrurile…

A fost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele cinice ale comisarilor stalinişti şi cu cruzimea maniacală a franchiştilor. O confruntare pe viaţă şi pe moarte în care ambele tabere au recurs la violenţă extremă. În care niciuna nu putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealalta îşi proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternităţii internaţionaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost aruncate cadavrele a mii de bărbaţi, femei şi copii ucişi de forţele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, mort in urma cu cativa ani, nonangenar, era responsabil cu „ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici şi ucişi preoţi şi călugăriţe, de cealaltă parte, ataşată simbolurilor autorităţii şi ale unei ordini cazone, era bombardată Guernica şi era asasinat Federico Garcia Lorca.

Simplu spus, şi aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu ştim exact numărul victimelor (de ambele părţi.) Vindecarea rănilor este departe de a se fi încheiat. Ramâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost ţinta principală pentru acţiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduşi pe linia NKVD de către Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiţi că sunt inamici „în chip obiectiv” (Orlov avea să „defecteze” la timp, conştient că risca să fie lichidat de către un comando de tipul celor pe care el însuşi le organizase la Barcelona). „Inamic obiectiv” – iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite şi întoarse pe dos” (Marx.) Se punea în practică „democraţia de tip nou” teoretizată de Palmiro Togliatti, unul dintre corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea în epocă). Togliatti apare in romanul „Sepharad”. A supravietuit Marii Terori, era unul din favoritii lui Stalin. Am vorbit despre el cu Viktor Zaslavsky, fostul disident sovietic devenit un distins istoric al comunismului italian. Viktor a murit la Roma in 2009. A participat la conferinta despre anul 1968 pe care am organizat-o in noiembrie 2008 cu sprijinul ICR la Woodrow Wilson Center din Washington. Volumul aparut in in 2011 la CEU Press („Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia”) este dedicat memoriei sale…

Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din URSS şi din mişcarea comunistă internaţională din anii Marii Terori („Despre ipocrizia autocriticii” este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Gramsci, efort târziu şi fără efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel principiu legitimizator, de fapt un instrument propagandistic de o eficienţă uluitoare, pe baza căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebarii spre „a nu aduce apa la moara” lui Hitler şi Mussolini. Au fost anii în care Raţiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă cât şi dinspre cea stângă. Merită să-l cităm aici pe Orwell: “The Spanish war and other events in 1936-37 turned the scale and thereafter I knew where I stood. Every line of serious work that I have written since 1936 has been written, directly or indirectly, against totalitarianism and for democratic socialism, as I understand it.” Atentie la formulare, socialism democratic „as I understand it”, deci nu unul dictat de diversii pontifi ideologici.

Am auzit prima oară vorbindu-se despre Mihail Kolţov (jurnalistul favorit al lui Stalin care i se adresa cu apelativul „Don Miguel”, avea să fie rechemat din Spania în 1938, arestat, condamnat şi executat ca „spion terorist” în 1940 sau 1942) şi André Marty (comisarul suprem al Brigăzilor Internaţionale, exclus din PCF ca „agent provocator” în 1952) când aveam 10 ani (ambii sunt personaje în „Pentru cine bat clopotele”). Venise atunci în vizita în România Renato Bertolini, preşedintele Federaţiei Internaţionale a Rezistenţilor (FIR), a cărei filială din Romania s-a numit FIAP (după numele francez, Federation Internationale des Anciens Politiques). De aici şi cuvantul fiapist, cu multiplele sale conotaţii din epocă (iată încă un termen care n-ar trebui să lipsească dintr-o enciclopedie a comunismului românesc.) Mama mea îl îngrijise pe Bertolini în Spania, la spitalul din Barcelona (era după lichidarea POUM.)

I se spunea Sarpi, al său nom de guerre. Nu puteam şti, nu ştiu de fapt nici acum ce rol a avut Sarpi. A fost prieten apropiat cu Vittorio Vidali (comandanul Carlos al detaşamentului de şoc comunist, El quinto regimiento, cu legendarii săi ofiţeri, Lister, El Campesino, Galan, Modesto), deci Vidali, cel direct însărcinat, împreuna cu stalinistul maghiar Ernö Gerö (după război, mâna dreaptă a lui Mátyás Rákosi), să-l asasineze pe Andreu Nin, liderul POUM (după ce fusese direct implicat, în 1929, se pare că împreună cu iubita sa, fotografa italiană Tina Modotti, alias Maria Ruiz, dar şi Diego Rivera, în asasinarea militantului comunist cubanez Julio Antonio Mella, exilat în Mexic şi suspectat de trotkism). Despre perechea Vidali-Tina Modotti iată ce scrie Claudio Albertani într-un articol publicat în 2005 de Fundaţia Andreu Nin: “La trayectoria de ambos resume de alguna manera las pasiones, las contradicciones y también los crímenes cometidos por una generación de comunistas adictos a Stalin.” Textul are ca motto cuvintele lui Raul Vaneigem: ”Hacer el presente implica corregir el pasado”.

Vidali era unul dintre apropiaţii lui Luigi Longo (nom de guerre Gallo), comisarul politic al Brigăzilor Internaţionale, cel mai apropiat colaborator al lui Palmiro Togliatti (nom de guerre Ercoli), urmaşul acestuia în fruntea Partidului Comunist Italian. Ajuns in Mexic, Vidali, sub numele Carlos Contreras, a fost (împreună cu militanţii stalinişti ajunşi şi ei acolo, Juan Comorera şi Antonio Mije) unul dintre organizatorii atentatelor împotriva lui Troţki, care au culminat în august 1940 cu asasinarea intemeietorului Armatei Roşii de către agentul sovietic, tânărul comunist spaniol inflitrat în cercurile troţkiste, Ramon Mercader (amintesc aici romanul lui Semprun, „La deuxième mort de Ramon Marcader” si, evident, cartea lui Leonardo Padura).

Tina Modotti a murit în 1942, în Mexic, suferind un infarct într-un taxi, dar mulţi bănuiesc că a fost vorba de o moarte suspectă, de fapt de o crimă a NKVD-ului (prea ştia multe şi se pare că începuse să nutrească îndoieli asupra „cauzei.”) În 1995, Muzeul de Artă din Philadelphia a organizat o expoziţie a fotografiilor ei cu un grant generos oferit de cântăreaţa Madonna (o mare admiratoare.)

Am citit apoi pe nerăsuflate memoriile (nu întotdeauna cinstite) ale lui Ilya Ehrenburg (i le recomand oricui dornic să vadă cum ştia stânga post-stalinistă să se agaţe de minciuni, ori de jumătăţi de adevăr, dar şi pentru capitolele superbe despre Babel, Pasternak, Mandelstam, Ahmatova şi Tvetaieva.) Apoi, de-a lungul anilor, am citit cam tot ce se putea despre Războiul Civil: Hugh Thomas, Franz Borkenau, Pierre Broué, Guy Hermet, Anthony Beevor, Burnett Bolloten, Gerald Brenan, Stanley Payne, Paul Preston. Lista bibliografică este, acum, fără sfârşit (ar trebui adăugate zeci, poate sute de lucrări în spaniolă.) I-am citit pe Hemingway şi pe Malraux. I-am citit pe apostaţii comunişti Valentin Gonzales (celebrul El Campesino), Jesus Hernandez, Fernando Claudin şi Jorge Semprun. Mi-am apropiat şi cărţile supravieţuitorului POUM, Julian Gorkin. L-am citit pe Manuel Vasquez Montalban (La Pasionaria y los siete enanitos), îl citez in „Stalinism pentru eternitate” (cartea i-am daruit-o lui Tony Judt, referentul editorial al lucrării mele despre comunismul românesc, cu care am stat de vorbă multe ore despre ceea ce povestesc aici.) Am încercat să înţeleg cât a fost revoluţie şi cât contrarevoluţie în acel fratricid naţional.

Georges Bernanos înţelesese că fiecare tabară avea adevărul ei, că aceste adevăruri erau incompatibile. Plecase spre Spania ca monarhist, dar a descoperit acolo idealismul şi în partea opusă. A scris „Les Grands Cimetières sous la lune”, o carte pe care tânărul Camus o comenta astfel în „Alger républicain”: „Bernanos est un écrivain deux fois trahi. Si les hommes de droite le répudient pour avoir écrit que les assassins de Franco lui soulèvent le cœur, les partis de gauche l’acclament quand il ne veut pas l’être par eux. Il faut respecter l’homme tout entier et ne pas tenter de l’annexer”.

Nimic nu a fost simplu în acel imbroglio istoric total. Înrolată de partea republicană (loialistă, cum se spunea în epocă), Simone Weil citeşte cartea lui Bernanos şi ii scrie acestuia: „On part en volontaire, avec des idées de sacrifice, et on tombe dans une guerre qui ressemble à une guerre de mercenaires, avec beaucoup de cruautés en plus et le sens des égards dus à l’ennemi en moins. Je pourrais prolonger indéfiniment de telles réflexions, mais il faut se limiter. Depuis que j’ai été en Espagne, que j’entends, que je lis toutes sortes de considérations sur l’Espagne, je ne puis citer personne, hors vous seul, qui, à ma connaissance, ait baigné dans l’atmosphère de la guerre espagnole et y ait résisté. Vous êtes royaliste, disciple de Drumont – que m’importe? Vous m’êtes plus proche, sans comparaison, que mes camarades des milices d’Aragon – ces camarades que, pourtant, j’aimais. Ce que vous dites du nationalisme, de la guerre, de la politique extérieure française après la guerre m’est également allé au coeur. J’avais dix ans lors du traité de Versailles. Jusque-là j’avais été patriote avec toute l’exaltation des enfants en période de guerre. La volonté d’humilier l’ennemi vaincu, qui déborda partout à ce moment (et dans les années qui suivirent) d’une manière si répugnante, me guérit une fois pour toutes de ce patriotisme naïf.”

Scriind aceste rânduri, lăsând memoria să-şi urmeze cursul, mă uit la o fotografie în care părinţii mei se află lângă Dolores Ibarruri, atunci când cea care i se spunea la Pasionaria a împlinit 80 de ani (am inclus poza in volumul „Lumea secreta a nomenclaturii”, aparut in 2012 la Humanitas). Sunt în acea poză, împreuna cu ai mei, Valter Roman şi Mihail Florescu. După 1949, când voluntarii din Spania au devenit suspecţi (schisma iugoslavă, procesul Rájk), au trecut cu toţii prin înfiorătoare anchete de partid. Am citit amintirile lui Valter Roman, „Sub cerul Spaniei”. Nu doar Roman, dar şi părinţii mei puteau spune, împreună cu Unamuno, Me duele España

Îi îndemn pe cei interesaţi să citească orice biografie a lui Orwell spre a afla că în acel microcosm din Catalonia, în laboratorul dictaturii staliniste de la Barcelona în care au fost ucişi criticii de la stânga ai cominternismului, a descoperit Orwell natura totalitară a sovietismului. La fel şi Koestler (mai ales biografia acestuia datorată lui Michael Scammell.) Orwell a fost un socialist sui generis, anticomunist şi antifascist. Acest lucru nu-l poate nega nici un intelectual de bună credinţă. A criticat ipocriziile vremii lui şi a avut un dispreţ total pentru complicii totalitarismului. Cât priveşte faptul că am o pasiune pentru Kolakowski, nu văd nimic grav sau agravant în asta. Fiecare cu pasiunile sale formative.

Nu am livrat întotdeauna lecturi scrise la „rece”, mai ales atunci când am încercat să înţeleg în ce miraj, în ce păienjeniş al iluziilor şi intrigilor fuseseră prinşi părinţii mei şi, de fapt, o întreagă generaţie (la dreapta şi la stânga.) Cine a citit „Ghilotina de scrum” poate îşi aminteşte finalul, acea scrisoare către Julien (personaj real, el însuşi fost voluntar în Spania, trezit din somnul stalinist mai devreme decât altii), dar, cum observa Monica Lovinescu, şi către tatăl meu, pe care am intitulat-o „Despre frenezia supunerii”. Scriam in decembrie 1983: „La acest ceas al confesiunii mele de nimeni cerută sau ascultată, ei, cei ucişi si cei cu sufletele sfăramate, vin sa-mi bantuie imaginatia, sunt stafiile mele personale, mă convoacă şi mă obligă să le privesc in faţă, stare maladivă de Angelus Novus, ultima dată cand cineva le mai acordă dreptul de mărturisi.”

Pe 11 februarie 1986, adăugam: „Ai facut parte, Julien, din armata de faliţi ai istoriei, dintr-un trib damnat, de martiri fara speranţă de expiaţiune, crucificati la drumul mare, pierduti in gloata de şarlatani, de profitori, de rataţi, de zerouri, fără de care nici o revoluţie nu are cum triumfa. V-ati hrănit cu droguri pe care aţi ajuns a le execra, v-aţi lăsat convinsi de icoane schimonosite, fără a fi capabili să prevedeţi ziua cand veţi realiza cu disperare că totul nu a fost decat o enorma glumă, gluma cea mare a unui secol in care ironia a imbrăcat haine vărgate, iar practicanţii ei, indiferent de rasă sau clasă, s-au trezit expulzaţi spre Auschwitz sau Magadan. Dă-mi voie, Julien, să nu accept alibiurile voastre, indoielnice raţionalizari ale unui colaps valoric si generaţional, dă-mi voie să intreb ce ne mai rămane acum decat cea mai incăpăţanată indoială, curajul de a spune nu oricărui optimism gregar, oricărei alinieri mecanice.” („Ghilotina de scrum”, Ediţie ingrijita si prefaţa de Mircea Mihaies, Polirom, 2002)

https://www.contributors.ro/cultura/fenomenul-stalin-despre-metapolitica-anti-etica-si-machiavelismul-revolutionar/

http://www.evz.ro/senatul-evz-labirintul-razboiului-civil-din-spania-i-440029.html

https://www.contributors.ro/global-europa/mastile-bolsevismului-viata-si-timpurile-lui-santiago-carrillo-1915-2012/

https://www.contributors.ro/cultura/corabia-amagirilor-brigazile-internationale-din-spania/

https://www.contributors.ro/cultura/insomnii-dialectice-die-partei-hat-immer-recht/

https://www.contributors.ro/cultura/limbajul-secret-al-destinului-in-memoriam-jorge-semprun/

http://www.polirom.ro/catalog/carte/omagiu-cataloniei-3425/

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Ce inseamna de fapt „revolutie”?

    In astronomie revolutie inseamna ceva (cum ar fi pamantul) care se invarte in jurul a altceva (Soarele) – deci… ce se invarte in jurul cui?

    Cuvantul e inrudit cu „navigatia in volte” – care inseamna navigatie in zig-zag contra vantului.

    Eu cred ca e vorba de oscilatiile increderii oamenilor unii intr-altii care dau nastere la crizele economice si la alegerea unor oameni de a-si pune increderea si speranta intr-un fanatism.

    Dupa razboi in vestul invingator oamenii erau plini de incredere unii intr-altii si muzica acelor ani ne aminteste asta. Aceasta incredere a dat avantul economic pe care l-am vazut in vest. URSS si satelitii sai au ales sa lupte contra tuturor „suspectilor” distrugand in fapt increderea oamenilor in fortele proprii si in cele din urma economia.

    Fanatismele islamice, si (probabil) cele rusesti ca si nationalismele europene care iau avant din nou din cate se pare in ziua de azi sunt dupa parerea mea rezultate ale acestui fenomen. Fenomen care poate fi agravat de alegerile politice (cum s-a intamplat in tarile socialiste) sau contrabalansat. Milton Freedman (presedinte al Federal Reserve si laureat Nobel) are un discurs f. interesant in care spune ca Federal Reserve a avut o politica gresita in anii 30 si aceasta greseala a dus la criza dinaintea razboiului care nu e straina de ascensiunea nazismului si fascismului.

    Milton Friedman – Myths That Conceal Reality:
    https://www.youtube.com/watch?v=zNtKk2EmI-o

  2. fiind prea lung am vrut sa l citesc pe diagonala. am sfirsit parcurgindu l in intregime captivat de arheologia istorico literara ! cind o stea colapseaza dezordinea care o succede creeaza alte stele si alte planete care si gasesc in final un echilibru. agitatia umana (browniana) isi gaseste si ea din cind in cind propria i liniste. desigur, vorbim de ani paminteni nu ani lumina !

  3. Stimate Domnule Tismaneanu,
    Articolul Dv. prezinta, concis, una dintre cele mai mari tragedii ale secolului XX; fiecare linie poate fi dezvoltata intr-un articol (de care sper ca vom avea parte), daca nu intr-un volum.
    As vrea sa fac o observatie anume in privinta marelui Lorca.
    El era apolitic; dar, la izbucnirea razboiului civil, a intentionat pare-se sa treaca de partea lui Franco: avea posibilitatea sa ramana la Madrid, sau sa emigreze (in Franta, sau in Mexic), dar el a preferat sa treaca in partea Spaniei aflata sub controlul rebelilor si sa se adaposteasca in casa prietenului sau, poetul Luis Rosales, dintre oamenii lui Franco.
    In acea atmosfera de teroare, in care oamenii erau executati sumar pentru nimic, Lorca a fost asasinat de un dusman personal, intr-o vendetta generata de onoarea familiala: homosexual fiind, Lorca anulase logodna pusa la cale de familie, cu o fata – sora asasinului – si-i pangarise astfel onoarea…

  4. Domnule profesor

    Perioada războiului civil din Spania coincide cu ceea ce a fost probabil cea mai sângeroasă etapă a stalinismului, mai cu seamă în ce privește vechea gardă. Exceptând prezența unor mongoli ca Orlov în Catalonia, care nu va fi putut trece neluată în seamă, cât anume se știa în sânul combatanților brigăzilor internationale despre vânătoarea de vrăjitoare de la Moscova ?

    • Orlov nu era mongol, ci evreu.
      Omul lui Stalin, a comis din ordinul acestuia toate crimele posibile (inclusiv jefuirea intregii rezerve de aur a Spaniei, 500 de tone); dar tot el, intelegand ce-l asteapta, a defectat, l-a tinut in sah pe Stalin amenintandu-l ca dezvaluie tot ce stie – si, intr-adevar, dupa moartea tiranului, a publicat documentul Ohranei, care-l identifica pe Stalin ca agent provocator.

      • Vă mulțumesc pentru intervenție dar calificativul meu era figurativ :). Nici în România nu se bănuia că erau atât de mulți mongoli- bipezi care își țin umanitatea sub șa și mușcă din ea să-și astâmpere foamea. Acum trebuie să prezint scuze tuturor celor de origine centru-asiatică- în afară de mongoli, se înțelege :)

    • Se stia ca sunt chemati oameni la Moscova si ca nu mai revin. In special polonezi si germani. Dar starea de spirit nu era una favorabila chesionarii deciziilor Cominternului. Comisarii politici vegheau pentru a impiedica orice discutie despre procesele de la Moscova.

      • Vă mulțumesc pentru răspuns. Presupun că refugierea la Moscova s-a făcut într-o oarecare atmosferă de „aprehensiune”. Câtă colaborare a existat între Gestapo și NKVD în ce privește soarta comuniștilor germani stabiliți în URSS ?

  5. Stalin a avut grija sa-i lichideze pe cei pe care i-a folosit in Spania: generalul Berzin, seful misiunii militare sovietice, Artur Stasevski,seful misiunii economice, Mihail Koltov, Antonov Ovseenko, consulul de la Barcelona, chemat la Moscova sub pretextul ca va fi facut ministru al Justitiei! Altii au fost asasinati la Rotterdam, la Paris, la Washington…A scapat doar marele asasin Orlov, seful NKVD in Spania, pentru ca l-a anuntat pe Stalin ca daca va fi ucis a aranjat sa fie publicat tot ceea ce stia. Ca in filmele cu mafioti! Cartea a aparut dupa moartea lui Stalin: „The Secret History of Stalin’s Crimes”.

  6. Simplu spus, şi aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu ştim exact numărul victimelor (de ambele părţi.)

    Probabil nici nu se va afla vreodată… un lucru este cert… statistic, partea care trece drept învingătoare într-un război civil produce un numar mai mare de victime comparativ cu numărul victimelor cauzate de partea inamică, asta incluzând cele colaterale, în rândul publicului pasiv. E cunoscută scena cu Franco, care în timp ce își sorbea cafeluța cu lapte, semna ordinele de execuție ale prizonierilor republicani.

    Au existat indivizi care au refuzat să pactizeze cu vreuna dintre părțile beligerante… de altminteri acesta este tragedia războiului civil în general sși a celui spaniol în particular… oameni obișnuiți în situații extraordinare… spre exemplu antreprenorul / industriașul catalan, recunoscător regimului republican care adusese autonomia regiunii mult sperata de atâtea generații, dar a cărui afacere și manufactură fusese în final naționalizată de anarhiștii din Barcelona sub privirile neputincioase ale administrației locale (Lluis Companys).

    Din nou un amănunt interesant… Garcia Lorca era apolitic. Era un liberal vocal, cu amici atât în tabăra republicană, cât și în tabăra naționalistă. După izbucnirea războiului, s-a refugiat împreună cu familia sa la Granada (locul nașterii sale), găsind ajutor la un prieten cu simpatii de dreapta. După ce Granada a căzut în mâinile naționaliștilor a fost vânat, arestat în urma unui denunț, chiar când se afla în casa amicului său (Luis Rosales) și executat în condiții care nici până azi nu se cunosc cu exactitate. Există o grămadă de speculații, niciuna concludentă.

      • Chiar mai mult decat Casa Regala a Romaniei si Caudillo Francisco Franco adunat. :-)

        Razboiul Civil din Spania are multe paradoxuri… Nu toti franchistii erau monarhisti. Factiuni ale Falangei se opuneau restauratiei monarhice si aveau vederi stangiste. ‘Carlistii” navarezi erau pro-monarhie, dar dupa cum le spune numele sustineau o alta ramura a familiei regale spre deosebire de coalitia partidelor de dreapta, CEDA, care sustinea pe Alfonsini (ultimul Rege inainte de proclamarea republicii, Alfonso al XIII-lea, bunicul lui Juan Carlos). Nu in ultimul rand, de partea republicana, au existat ofiteri cu vederi liberale si simpatizanti ai monarhiei in acelasi timp.

        • Te intreb pentru ca postarea ta indica un partizanat pentru cauza republicana: numarul presupus mai mare de victime civile in tabara acestora, Franco sorbindu-si cafeaua in timp ce semna condamnarile, moartea lui Lorca…Oare oficialii republicani semnau condamnarile plangand de mila condamnatilor? Daca per total e greu de estimat nr. victimelor, pentru anumite categorii statisticile sunt mult mai exacte: episcopii, miile de preoti, calugari si calugarite, multi dintre ei torturati inainte de a fi ucisi. Si ca sa fie clar, nu sunt monarhist si nici credincios.

          • Ambele părți au comis atrocități greu de închipuit… nu sunt adeptul/susținătorul niciunei tabere deși postarea mea inițială transpiră preferință. Nu asta a fost intenția.

  7. Eu ma indoiesc ca ororile sunt o noutate a secolului 20.
    Ar fi frumos daca am gasi o cale sa invatam din aceasta istorie si sa sa facem ca in viitor fanatismele sa nu-si mai gaseasca locul in psihologia oamenilor. Se pare insa ca blamarea e mai populara decat cercetarea.

    • Ororile nu sunt o noutate a secolului XX, dar practicarea lor la scară industrială este. Se putea masacra câte un trib întreg și înainte de secolul XX, dar cu sabia, cu securea sau cu spânzurătoarea mergea destul de încet și fără prea mult spor. Abia după 1914, utilizând din plin binefacerile epocii industriale, au putut fi comise masacre de mii, zeci de mii și chiar milioane de oameni.

      Adică psihopații au avut cu totul alte posibilități tehnologice de manifestare în secolul XX.

  8. Am citit ca „islam” in limba araba inseamna pace.

    Asta ma face sa ma gandesc ca scopul demersului lui Mahomed profetul islamului era in esenta de a-i pacifica pe arabi. Mesajul lui a ajuns popular la toti vorbitorii limbii arabe – de la cei din peninsula araba, la phoenicieni (palestinienii de azi) si la puni (tunisienii de azi). Daca Mahomed avea sau nu mandat divin mi se pare cu totul secundar.

    Din pacate insa, luptatorii pentru statul islamic vad lucrurile altfel. Perspectiva lor nu mi se pare foarte diferita de a luptatorilor franchisti, comunisti, nazisti sau altii asemenea. In esenta e un fanatism si atat. Psihologia ne invata ca oamenii iau decizii emotionale pe care le fundamenteaza apoi cu ratiunea. Asta e in esenta orice ideologie – o fundamentare a posteriori a unui parti pris.

    In conditiile astea intrebarea e pana la urma ce le putem spune acestor oameni pentru a-i opri sa mai faca rau? Sau macar cum putem impiedica acest fenomen pe viitor?

  9. Nu trebuie uitate niste aspecte importante: comunistii reprezentau o factiune destul de mica in randul loialistilor pana la momentul despresurarii Madridului. Au stiut sa exploateze un capital de imagine dupa acel moment, iar apoi a contat foarte mult sprijinul militar acordat de Stalin. Daca tarile democratice i-ar fi sprijinit pe loialisti si nu i-ar fi lasat un teren de joaca lui Stalin in Spania, comunistii ar fi ramas in continuare o forta printre altele, cred eu. Si nu ma refer doar la sprijin militar, ci la sprijin economic prin deschiderea pietelor pentru produsele din fabricile Cataloniei sau ale Tarii Bascilor.
    Atitudinea asta de neutralitate a lasat loc si interventiei lui Hitler si a lui Mussolini in Spania. Trendul defetist a continuat apoi cu Cehoslovacia, Austria si, in final, cu Polonia. Nu e vorba de complicitate aici, ci de lipsa de viziune.

  10. Lucrurile sunt indiscutabile. Guvernul Popular- adus la putere de alegerile libere din primăvara lui 1936- n-avea nimic de-a face cu comuniștii. Spania a generat o serie de mișcări anti-sistem (și cred că sunt în asentimentul lui Beevor și Preston când spun că era vorba despre un sistem feudal) – iar POUM-ul lui Orwell era o bucățică din aceste mișcări. Comunismul libertarian practicat de anarhiști și POUM-iști în Asturii și nu numai- a condus la îndepărtarea clasei de mijlocși la apropierea ei de franchiști. Stalin a moștenit o situație- care fără intervenția sovietică s-ar fi terminat în 1936- cu aceleași masacre îngrozitoare. A gestionat respectiva situație- cu o ridicare relativă a PSUC (dacă nu mă înșel foarte mult astea erau inițialele) .Că socialiștii lui Caballero au folosit organizarea comunistă- și că Madridul a fost păstrat până în 1939 – ca și statul republican- de această organizare- iarăși nu cred că ar fi ceva de discutat aici. Atâta doar că Republica Spaniolă era legitimă. Restul sunt discuții un pic cam inutile- ținând seama de faptul că POUM-iștii aveau oarece idei radicale despre cum e să duci un război contra lui Franco. Idei care au provocat masacrele din Malaga și din alte părți.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro