joi, martie 28, 2024

Le socialisme qui venait du froid: 45 de ani de la invazia Cehoslovaciei (Updated)

Motto: „Ce sunt sprancenele lui Brejnev? Mustata lui Stalin la un nivel superior” (banc din epoca)

Acum 45 de ani, trupele celor cinci state ale Pactului de la Varsovia (URSS, Bulgaria, Polonia, RDG si Ungaria) au ocupat Cehoslovacia si au impus abandonarea experimentului cunoscut sub numele de „socialism cu chip uman”. Mitologia revizionismului marxist primea o lovitura neiertatoare. Nimic nu-i deranja mai tare pe sacerdotii dogmelor ruginite decat cautarea „altui socialism”, diferit de cel „real”. Azi stim multe lucruri, dar atunci, pana la socul din august, plutea inca aerul imbatator al utopiei. Ceea ce s-a petrecut a fost acel dus rece pe care il descrie atat de bine profesorul Toma Pavel: „Dupa 1968 mie mi se parea evident ca esenta permanenta a acestor regimuri fiind minciuna (vom obtine…. am obtinut deja… etc.), va fi indeajuns ca aceasta minciuna sa fie public recunoscuta pentru ca legitimitatea lor sa dispara. Evaporarea, nu reforma, era destinul lor.”

http://frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/the-soviet-invasion-of-czechoslovakia-45-years-later/

Acum cinci ani trupele ruse atacau Georgia. Nu spun ca a fost acelasi lucru, timpurile si motivatiile sunt diferite. Dar cred că există anumite constante ale comportamentului internaţional al Kremlinului, dincolo de profesiunile de credinţă ideologice. In multe privinte, doctrina Putin este o reluare modernizata a doctrinei Brejnev. Autoritarismul din interior a fost intotdeauna acompaniat de expansionism, de proiectie, la nevoie militara, a puterii in exterior. Reformatorii de la Praga sfidau dominatia imperiala sovietica si modelul politic totalitar, au primit lectia clasica: invazia. Singurii care au protestat in URSS au fost putinii, eroicii disidenti.

Brigandajul, dispreţul pentru drepturile naţiunilor mici, imperialismul şi expansionismul au fost şi rămân elemente-cheie ale unei direcţii extrem de influente din cultura politică a Rusiei. Să nu uităm, Stalin a fost el însuşi implicat în 1921 în anexarea unei Georgii (Gruzii) ce-şi visa o autonomie democratică. Dosarul gruzin a fost catalizatorul rupturii finale dintre Lenin şi cel ce avea să devină succesorul său. Pentru marxistul Lenin, Stalin nu era decât un odios satrap velicorus. Internaţionalismul bolşevic al perioadei „romantice“ s-a evaporat rapid. Politica externă sovietică a continuat linia ţaristă, de impunere a unei cât mai vaste sfere de influenţă şi de colonizare a statelor considerate ca aparţinând acesteia.

Mai întâi Revoluţia Maghiară din 1956, apoi Primăvara de la Praga, în 1968, au simbolizat mişcări de recucerire a suveranităţii statale şi a demnităţii civice. Timothy Garton Ash a vorbit despre un ciclu de 12 ani. Intr-adevar, scanteia s-a aprins din nou la Gdansk, in 1980. Născute in mare masura, dar nu exclusiv, din ceea ce s-a numit revizionismul marxist – un curent intelectual marcat de deziluzia faţă de atrocităţile staliniste – aceste straduinte emancipatoare s-au întâlnit cu contraofensiva panicată a unei nomenklaturi pentru care asemenea „devieri“ erau absolut intolerabile. Cum ar fi putut un Brejnev, un Suslov sau un Kosighin, indivizi crescuţi şi formaţi sub Stalin, să accepte chemarea la pluralism, conţinută în dinamitardul „Manifest al celor două mii de cuvinte“, scris de romancierul Ludivk Vaculik şi publicat la Praga în vara anului 1968? Cum ar fi putut liderul est-german Walter Ulbricht accepta desfiinţarea cenzurii şi constituirea de cluburi civice independente?

Ceea ce se petrecea la Praga era exact opusul socialismului de cazarmă (Panzerkommunismus) practicat de Kremlin şi de vasalii săi necondiţionaţi. Pentru Kremlin, spre a relua editorialul „Pravdei” din 21 august 1968. conducatorii de la Praga erau „grupul oportunist de dreapta al lui Alexander Dubcek, Josef Smrkovsky si Oldrich Cernik” (pravaia oportuniceskaia grupirovka). Era proclamata doctrina Brejnev a suveranitatii limitate.

Într-un faimos discurs, Ceauşescu a condamnat invazia, dar nu a îmbrăţişat nicicum reformele radicale. Destalinizarea de la Bucureşti a rămas un deziderat utopic, o făgăduinţă trădată. Dar acel discurs a reprezentat momentul de suprema glorie al liderului de la Bucuresti, singura clipa din cariera sa cand s-a bucurat de o reala popularitate. Din nefericire pentru tara si, in final, pentru el insusi, n-a inteles ca un desantat cult al personalitatii nu inseamna patriotism si ca prigonirea gandirii libere nu echivaleaza cu independenta nationala. Aveam atunci 17 ani, citeam cu pasiune revista „Les lettres francaises” unde Aragon si Pierre Daix, desteptati din somnul dogmatic, publicau texte ale intelectualilor anti-stalinisti din Cehoslovacia (Eduard Goldstucker, Pavel Kohout, Ivan Klima, Ludvik Vaculik, Vaclav Havel, Milan Kundera, Ivan Svitak, Jiri Dienstbier, Karel Kosik). Merita amintite cateva lucruri: Romania nu a fost invitata la summit-ul Pactului tinut la Dresda in martie 1968; tot in martie 1969, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui Ceausescu, Paul Niculescu-Mizil, membru al Prezidiului Permanent si secretar al CC, parasea sedinta peegatitoare de la Budapesta a unei conferinte mondiale a partidelor comuniste, in semn de protest impotriva atacurilor proferate la adresa PCR de secretarul general al PC din Siria, Haled Bagdash; in acelasi martie fierbinte din punct de vedere politic, avea loc revolta studentilor de la Universitatea din Varsovia, reprimata fara mila, si se intensifica propaganda antisemita din acea tara; in aprilie, generalul Charles de Gaulle vizita Romania; in mai, avea loc revolta studentilor parizieni; in pofida declaratiilor de sustinere pentru Dubcek, presa din Romania nu a publicat integral Progamul de actiune al PC din Cehoslovacia din aprilie 1968.

Din cate stiu, nu s-a suflat o vorba despre „Cele doua mii de cuvinte”, manifestul pentru accelerarea democratizarii lansat de scriitorul Ludvik Vaculik in iunie, text care i-a infuriat peste masura pe sovietici si pe aliatii lor. Dar, dupa invazie, „Scanteia” a reprodus integral discursurile rostite la revenirea de la Moscova de primul secretar Dubcek, premierul Cernik si presedintele Adunarii Nationale, Smrkovsky. Tin minte ca acesta din urma a oferit o analiza extrem de dura a interventiei, in pofida situatiei imposibile in care se afla Cehoslovacia in acel moment. Veteran comunist, Smrkovsky fusese inchis in anii stalinismului radical. Este de amintit ca, imediat dupa invazie, Ceausescu a purtat convorbir cu doi exponenti ai reformatorilor de la Praga, aflati in concediu in Romania (vicepremierul Ota Sik si presedintele Comitetului Planificarii, Frantisek Vlasak), lucru infierat intr-un agresiv comunicat al agentiei TASS. De asemenea, s-a intalnit cu Tito si a discutat chestiuni presante legate de riscul unei interventii militare sovietice in Romania. In ochii Occidentului, dar si ai partidelor comuniste vestice, in special cele italian, francez si spaniol, Ceausescu facea figura de maverick.

Parintii mei aveau prieteni apropiati intre reformatorii de la Praga. Matusa mea, Cristina Luca, luptase in maquis impreuna cu Artur London, condamnat in procesul Slansky, socrul lui Pierre Daix. London locuia la Paris, dar mentinea contacte permanente la Praga in cercurile anti-staliniste. Cartea lui London, „L’Aveu” despre angrenajul kafkian al proceselor staliniste (Cristina o avea cu dedicatia autorului) a contat enorm in radicalizarea discursului anti-totalitar, atat in Est cat si in Vest. A urmat apoi filmul lui Costa Gavras, cu Yves Montand si Simone Signoret, analizat de Ioan Stanomir intr-un excelent articol aparut pe platforma LaPunkt. PCF a reactionat furibund la film, spunand, prin „L’Humanite” ca o carte anti-stalinista a fost transformata in propaganda anticomunista. Ca atatia dintre prietenii mei, speram ca Romania va merge pe o linie a liberalizarii interne, a reformelor si deschiderii spre Vest. Reabilitarea lui Patrascanu in aprilie 1968 si condamnarea interventiei din august ne-au facut stimulat aceste iluzii. Ne-am inselat amarnic. Au venit tezele din iulie 1971, noul inghet. Ceausescu a continuat sa se pretinda un fel de eurocomunist, dar era doar un camuflaj retoric pentru tot mai gotescul sau cult.

Faptul că Alexander Dubcek şi camarazii săi propuneau un „socialism cu chip uman“ poate părea astăzi un vis don-quijotesc, dar la vremea aceea era o opţiune ce părea realizabilă. Astăzi ştim că ele aveau să eşueze tragic, dar înainte de invazia din august lucrurile nu erau prestabilite. Nu există un determinism istoric absolut, nu există condiţionări fatale. Dimpotrivă, iniţiativa umană poate genera situaţii inedite, obligându-i chiar şi pe cei mai înverşunaţi dogmatici la anumite concesii.

Ceea ce s-a petrecut în Cehoslovacia a fost finalul unei viziuni sufocante despre ceea ce înseamnă socialism. A fost un efort de de-totalitarizare, o încercare de a rupe cu bolşevismul în favoarea unui alt model de societate, în care drepturile omului să nu mai fie călcate în picioare. Între ianuarie şi august 1968 s-a produs scindarea conducerii de partid: pe de-o parte a existat grupul condus de Alexander Dubcek, premierul Oldrich Cernik, preşedintele Adunării Naţionale Josef Smrkovsky (veteran comunist, fost deţinut politic în anii ’50) şi preşedintele Frontului National, Frantisek Kriegel. Acesta din urmă, de profesie medic şi fost voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania, a fost singurul care a refuzat să semneze protocolul capitulard de la Moscova, impus de sovietici după ocuparea ţării. La polul opus, obsedaţi de pierderea monopolului puterii, acţionau din umbră, dar persistent, oamenii sovieticilor: liderul comunist slovac Vasil Bilak, secretarul CC Alois Indra, cadristul Milos Jakes şi alţii de aceeaşi factură. După august 1968, aliaţi cu cameleonul politic Gustav Husak, aceşti trădători ai Cehoslovaciei au fost arhitecţii sinistrei politici de „normalizare“. Dubcek, Cernik, Smrkovsky, Kriegel si atatia altii au fost exclusi din partid.

Intervenţia militară a produs un seism în rândurile mişcării comuniste mondiale. Hegemonia moscovită s-a văzut confruntată cu o irezistibilă tentaţie centrifugă. Ultima conferinţă mondială a partidelor comuniste a avut loc la Moscova în iunie 1969 şi a consacrat falimentul irevocabil al centrului sovietic. În noiembrie 1968, la Congresul Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Brejnev a formulat explicit infama doctrină a suveranităţii limitate.

Exact în acea perioadă a prins fiinţă strategia eurocomunistă, situată la antipodul a ceea ce Sartre a numit le socialisme qui venait du froid: renastea vechea schisma dintre marxismul occidental si cel sovietic, era respins mitul veşted al dictaturii proletariatului şi se promitea, încă o iluzie, o cale radical diferită spre socialism. Înfrângerea Primăverii de la Praga a constituit năruirea amăgirii că schimbarea decisivă poate veni din interiorul sistemului, ca un fel de dar al nomenklaturii „luminate“. Anii următori au probat, dimpotrivă, că sovietismul era incurabil bolnav şi că prăbuşirea sa era inevitabilă.

PS: In „Lumea secreta a nomenclaturii” am povestit despre cum am trait acel an. Cel mai bun prieten al meu era Haralambis Angourakis, coleg de liceu, nascut in ianuarie 1951. Tatal sau fusese membru al CC al PC din Grecia (KKE), redactorul sef al revistei teoretice „Neos Kosmos”. Murise intr-un straniu accident la Otopeni, in noiembrie 1967. Hara, cum ii spuneam noi, ma tinea la curent cu luptele intestine din acel partid, lupte care implicau si PCR. In ianuarie a avut loc la Budapesta Plenara a XII-a a CC al PCG, s-a produs scindarea. Haralambis a plecat definitiv in RDG impreuna cu mama si sora sa in august. Evanthia Angourakis lucra la postul de radio „Vocea adevarului” al PCG care emitea de la Bucuresti. Radio-ul s-a mutat la Leipzig. Nu intru in detalii, a facut un doctorat in astrofizica la Dresda, s-a intors in Grecia, azi este europarlamentar din partea KKE, nu ne-am revazut din 1978, nu avem relatii. Citeam presa comunista din Vest (se putea cumpara la faimoasele puncte de difuzare, langa Banca Nationala, langa cinematograful „Patria” si in spatele Salii Palatului, langa magazinul „Adam”).

Faceam franceza in particular cu doamna Christiane Herscovits-Paruit, mama lui Alain Paruit, marele traducator. La ei in casa l-am vazut la televizor pe de Gaulle, grandios si grandilocvent, tinand unul din speech-urile din timpul vizitei in Romania. Incepusera tulburarile de strada la Paris, repoerterii francezi care il acompaniau citau, hilar, proverbul romanesc „Le pays brule et la baba se peigne”. Imi amintesc duminica din aprilie cand „Scanteia” a publicat discursul lui Ceausescu despre reabilitarea lui Patrascanu. Imi amintesc ziua de 21 august, tin minte perfect tonul si cuvintele lui Ceausescu. Pana si parintii mei, care nu aveau motive sa-l indrageasca, au fost convinsi ca spusese ce trebuia spus. La fel matusa si unchiul meu, Mihail Boico, prietenii apropiati, doctorul David Salzberg, inginerul Carol Neumann (venea la noi duminica dimineata) si altii. Cateva zeci de tineri s-au strans sa protesteze in fata Ambasadei URSS pe soseaua Kiseleff. Intre acestia, din cate am auzit, Valentin Ceausescu. Dupa cateva zile, Nicolae Ceausescu a mers la Brasov, a tinut un discurs menit sa-i calmeze pe sovietici. Nu doar la Praga, dar si la Bucuresti incepuse „normalizarea”…

Versiune largita a articolului aparut in editia online a revistei 22:

http://www.revista22.ro/le-socialisme-qui-venait-du-froid-45-de-ani-de-la-invazia-cehoslovaciei-30088.html

De asemenea, grupajul de articole publicat in revista electronica LaPunkt, semnate de Ioan Stanomir, Eugen Stancu, Cristian Vasile si subsemnatul:

http://www.lapunkt.ro/

Distribuie acest articol

42 COMENTARII

  1. 1) ” Parintii mei aveau prieteni apropiati intre reformatorii de la Praga” –-London NU a facut parte dintre ei , in fapt traia de ceva timp la Paris.

    2) ” ….pe de-o parte a existat grupul condus de Alexander Dubcek ….” Cred ca pe linga cei patru poate fi adaugat si Svoboda.

    3) ” In multe privinte, doctrina Putin este o reluare modernizata a doctrinei Brejnev.” Doctrina Brejnev a fost , in esenta , de natura geopolitica. Doctrina Putin , atat cit este pina acum, e de natura economico – financiara.

    4) ” Brigandajul, dispreţul pentru drepturile naţiunilor mici, imperialismul şi expansionismul au fost şi rămân elemente-cheie ale unei direcţii extrem de influente din cultura politică a Rusiei.”

    Cred ca nu este exclusiv in cultura politica a Rusiei . In istoria recenta , imperiul britanic si mai recent cel american au aceleasi trasaturi. Precum va fi , in viitor , pentru marile entitati financiare.

    • 1. Frantisek Kriegel, Josef Pavel si nu doar ei. Mama lucrase in Spania impreuna cu doctorul Kriegel. Tatal meu a locuit la Praga in perioada 1957-1958, isi facuse amici acolo, era reprezentant al PMR in colegiul de redactie al revistei „Voprosy mira i sotializma” („Problemele pacii si socialismului”, in engleza „World Marxist Review”, in franceza „La Nouvelle Revue Internationale”). A fost coleg acolo cu Jean Kanapa (s-au imprietenit), Ivan Frolov (a tradus ulterior o carte a lui Frolov in romaneste), Gheorghi Sahnazarov. O scurta perioada, Dubcek a lucrat la revista. Am fost, impreuna cu mama mea, la Praga in vara anului 68. Stiu despre ce vorbesc. Daca nu ar fi avut loc ancheta si excluderea, cresteam la Praga, asemeni Anei Zaharescu. London locuia la Paris. Matusa mea a fost la el la cina in iunie 1968. Au discutat indelung despre procesul Slansky. Au fost prieteni apropiati. Ea fusese prietena si cu Otto Katz (Andre Simone).

      2. Generalul Ludvik Svoboda nu era membru al Prezidiului CC al PC din Cehoslovacia. Nu a fost arestat si transportat catre „o destinatie necunoscuta”. Dar a contat imens ca, fiind presedintele RS Cehoslovace, nu a acceptat sa negocieze cu sovieticii in absenta lui Dubcek. Despre Husak, separat.

      3-4. Teme interesante ce pot fi adancite in alte dezbateri.

  2. „Ca atatia dintre prietenii mei, speram ca Romania va merge pe o linie a liberalizarii interne, a reformelor si deschiderii spre Vest. Ne-am inselat amarnic.”

    Dl. profesor, din cat cunosc (poate gresesc) si dl. Goma a fost impresionat de discursul lui Ceausescu care incrimina invazia in Ceoslovacia (va rog!) si s-a inscris de buna voie in PCR, dupa ce trecuse prin ce trecuse in trecut (excluderi din universitate, inchisoare, etc.).

    http://www.youtube.com/watch?v=nGQS17B-fSU

    Observati coloana sonora optimista ce insoteste comentariul. :-) Incredibil ce a fost.

    Cu bine, multumim ca mentineti lumina aprinsa.

    • Incredibil pentru dvs care ati ascultat doar cateva momente din acest discurs, acum . Generatia mea l-a ascultat pe viu atunci , dar desi eram (pre)adolescenti , prin consecinte , unii nu le-am uitat nici acum . Tatal meu , Simion Dumitru ( invatator din Mehedinti ) , imediat dupa momentul 1968 , a fost chemat impreuna cu colegii de breasla la Vanju Mare ( raion) pentru o instruire cu Constantin Balaure ( predestinat nume ! ) instructor al C.C. al P.C.R. in care acesta , dupa suflecarea manecilor si un : „Sa va spun eu ce ne-au facut rusii ! ” , a vorbit vreo 4 ore. Dupa ce au iesit de acolo, erau atat de tacuti incat nu au mai avut chef nici de mancare, atat erau de speriati de ceea ce au aflat.

      • Incredibil pentru dvs care ati ascultat doar cateva momente din acest discurs, acum . Generatia mea l-a ascultat pe viu atunci , dar desi eram (pre)adolescenti , prin consecinte , unii nu le-am uitat nici acum

        Nu stiu ce sa spun, sa va felicit sau sa va compatimesc? NU este prima data cand vad acel documentar, daca imi aduc bine minte l-am vazut prima data acum mai bine de 20 de ani. L-am gasit potrivit pentru articolul d-lui Tismaneanu. Nu sunt nascut chiar dupa ultima ploaie. Mi-am luat portia de comunism, ceausism si neocomunism cat pentru zece vieti. Am fost soim al patriei, pionier (comandant de grupa, sincer cea mai inalta functie in cadrul aparatului de partid si de stat), utecist (numai pentru vreo doi ani). Am mers la mitinguri, defilari si spectacole de genul celui din montajul pe care l-am amintit, am incriminat neo-imperialismul american, i-am aplaudat pe tovarasii Ceausescu si Kim-Ir sen cand mi-au vizitat orasul natal, Ploiesti. Le-am cantat ode de pe marginea drumului. Am cantat la scoala „Noi in anul 2000 cand nu vom mai fi copii” si „Partidului, mareata vatra!”. Am facut practica agricola, am cules porumb (mai bine spus resturi), am scormonit in pamant dupa cartofi pe ogoarele patriei, am sortat ceapa la silozul Ploiesti Vest. Am turnat betoane si am fost „la trageri” in uniforma PTPAP (Pregatirea Tineretului Pentru Apararea Patriei) pentru ca -nu e asa?- patria era in pericol. Am stat la cozi interminabile la alimente de baza, pe canicula sau in zapada, am fost urecheat de o tanti nervoasa care m-a acuzat ca i-am luat-o in fata la coada pentru ratia alimentara de zahar, ulei si malai, bine pitita in spatele blocului. Am imbratisat puternic sobele pe timp de iarna. In genere, am trecut prin mizeria prin care milioane de alti romani au trecut, cunosc foarte bine ce a fost. In esenta, am folosit „incredibil” pentru ca tot prin ce am trecut a fost incredibil si de neinteles. Cum o natiune intreaga -si nu numai- s-a lasat pacalita de niste tarani dementi si anturajul lor, asta pentru 26 de ani.

        Despre episodul cu discursul lui Ceausescu si incriminarea invaziei Ceoslovaciei s-a vorbit mult timp si la mine in familie. Multi si-au pus sperante ca lucrurile se vor relaxa si se vor schimba dupa perioada Dej, proaspat incheiata. Ceausescu era un lider tanar, era privit ca un fel de „maverick” in occident. Evident toti s-au inselat. Am trait cu totii dezastrul la care a impins Romania.

        Cu bine.

        • „:)) Incredibil ce a fost.”

          ” Incredibil pentru dvs care ati ascultat doar cateva momente din acest discurs, acum . Generatia mea l-a ascultat pe viu atunci , dar desi eram (pre)adolescenti , prin consecinte , unii nu le-am uitat nici acum”

          Era vorba numai despre realitatea cruda de atunci oricat de incredibila vi se pare ( acesta este subiectul discutiei ) , nu despre dvs , si desprea aceasta realitate am discutat in nume propriu ( dvs sunteti sub pseudonim ) . Un alt principiu in discutie este sa nu-i etichetam pe ceilalti , deci pastrati-va felicitarile si compatimirile sub pseudonim pentru uzul dvs personal, nu vi le-a cerut nimeni.

          • Nu v-am etichetat in niciun fel, percepeti eronat. Dvs. dati de inteles ca stiti totul in raport cu acel eveniment, l-ati trait pe viu in timp ce eu l-am vizionat recent pe YouTube. You sligtly patronized me. Cred ca ati comentat in mod nefericit si nimic mai mult. I have no beef in this si e alegerea mea ca scriu sub pseudonim. Nu incalc legea. Cu bine.

        • Felicitari pentru munca patriotica ! Si eu am stat la cozi, am cules struguri pe ploaie, la depanusat porumb pe un vint rece la sfirsitul lui noiembrie si asa mai departe si nu s-a mai plins nimeni pentru ca aici se producea si astazi se merge la cules capsuni in desertul spaniol.

          • Cu oameni ca dumneavoastra (care gandesc ca dumneavoastra) s-a construit comunismul in Romania. Sunteti un bun tovaras de drum.

  3. Nu sunt primul care constată că istoria are prostul obicei de a se repeta, folosind acelaşi tipare în spaţii geografice diferite. Se poate face o paralelă între imperialismul german şi cel rus-sovietic. În primul caz au existat trei imperii: cel fondat de Otto I cel Mare, apoi cel prusac al Casei de Hohenzollern (fondat de Wilhelm I şi „terminat” de Wilhelm al II-lea) şi cel de-al Treilea Reich al lui Hitler. La ruşi au existat, de asemenea, trei imperii: cel ţarist, fondat de dinastia rurikidă şi continuat de Romanovi, cel sovietic fondat de Lenin, care a cunoscut două faze de apogeu sub Stalin şi Brejnev (sub Brejnev a început şi decăderea) şi cel neo-sovietic al lui Putin, cu care avem nefericirea de a fi contamporani.
    În altă ordine de idei, sunt întru totul de acord cu Domnul Profesor: „Doctrina Putin” este, într-adevăr, o reluare modernizată a „Doctrinei Brejnev” – ŞI NIMIC ALTCEVA!!!
    Este o doctrină geopolitică – să nu uităm războiul din Georgia şi susţinerea regimului Assad în Siria – şi nu economică, „robinetul conductei de gaz” fiind folosit de vostul KGB-ist Vladimir Putin ca ARMĂ POLITICĂ. Economia este pentru Putin un MIJLOC, nu un SCOP!
    Personal, sunt absolut convins că, dacă tov. Putin ar beneficia de o conjunctură politică favorabilă intereselor velikoruse, cum a beneficiat Stalin, nu ar ezita să reocupe militar Estul Europei. În primul rând, România, pe care o urăşte visceral, pentru că este pro-occidentală, rusofobă şi constituie o barieră în calea expansiunii neosovietice în Balcani, nelpermiţând „Mamaşei Rosiia” să obţină mult-dorita ieşite la Marea Adriatică şi absorbţia slavilor din sudul Dunării, ai căror „protectori” s-au proclamat, nu odată, ţarii ruşi. De la Petru cel Mare la V.V. Putin, scopurile geopolitice ale imperiului rus au rămas aceleaşi. Nu pot uita bancul de tip quiz-test: „Cu cine se învecinează URSS?” Răspuns: „Cu cine are chef!”. Repet, dacă Putin ar beneficia de o conjunctură similară celei de care a beneficiat Stalin… brrrrr, it gives me the creeps!
    Avem, totuşi, un uşor motiv de optimism: al treilea imperiu este, de obicei, şi ultimul. Sper din tor sufletul că Alt Treilea Reich Neostalinist al lui Putin se va sfărâma în cursul vieţii mele. Posibil ca, în caz de conflagraţie mondială, suprapopulata Chină să revendice Siberia – şi nu-i va fi greu s-o obţină. Poate că…. ok, it’s just wishful thinking. Sper însă din tot sufletul să apuc în această reîncarnare dispariţia imperiului din răsărit!

    • Ptr Rockerul Dac
      fi amabil si cauta sa afli ceva despre Take Ionescu zis Gura de Aur .. mai precis artocvolul sau Dumsanul Natural Scris la 1900. Si o sa vezi ca nu comnuismu7l sau sovoetismul samd este prblema dintre noi si Rusia

  4. Ca de obicei interesant ceea ce scrieti.

    Doar paralela Praga ’68 – Georgia 2008 e cam trasa de par.

    Daca cititi un pic istoria Georgiei, macar in ceea ce priveste Abhazia, o sa vedeti ca problema e mult mai complexa decit pare (si credeti-ma ca nu sint nici pe departe vreun apologet al Rusiei).

    Intr-un caz e vorba de o problema politica (dreptul unei tari in teorie libere de a-si alege guvernul dorit), in celalalt e vorba de dreptul la autodeterminare/secesiune al unei regiuni.

  5. Este important de spus ca dizidenta fabricata a lui Ceausescu („faimosul discurs prin care a condamnat invazia”) era rezultatul neinvitării lui explicite de către Brejnev la invazia ţării „vecine şi prietene”. Discursul însuşi n-a avut o miză patriotică, fiind abil manipulat însă în această direcţie, principalul lui rol (în afara celui de consolidare izolaţionistă a cultului personalităţii) fiind unul de delimitare bombastică faţă de Moscova.

    Pur şi simplu Ceauşescu, pentru că liderii pactului de la Varşovia nu aveau încredere în el, nu a fost invitat. Marele lider regional a ţinut să le dea o lecţie cu acest discurs „patriotic”, în fond o formulă vicleană de a ascunde similaritatea punctelor de vedere dintre Moscova şi Bucureşti, în problema dizidentelor intrapartinice, care trebuiau stârpite.

  6. Coincidenţa face ca tocmai ieri să fi citit, într-un volum de memorii, o mărturisire despre ,,vara anului 1968″. Fragmentul l-am adnotat de îndată pentru a se alătura ulterior fişelor despre modul cum s-au receptat evenimentele internaţionale în interiorul lagărului comunist. Aşadar, undeva pe o plajă din Varna, în acea zi de august,

    ,,Într-o dimineaţă, în loc de muzică, am auzit comunicate orale, din care nu înţelegeam nimic, în afară de fragmente de cuvinte care pomeneau de sovietici, polonezi, unguri, germani şi bulgari, cuvântul Praga revenind obsesiv. Oare ce s-o fi întâmplat? În sfârşit un român din grup care avea un radio portativ ne-a lămurit: armatele pactului de la Varşovia invadaseră Cehoslovacia! ,,Primăvara de la Praga” lua sfârşit! Însă românii nu participaseră. Curios este că nimeni din grup nu părea mândru de faptul că noi ne abţinuserăm (cum se întâmplase la Bucureşti), toţi eram îngrijoraţi în legătură cu întoarcerea în ţară, se emiteau păreri: poate că bulgarii vor închise graniţele, poate că ne vor închide pe noi, poate că vom reuşi să trecem prin Iugoslavia, dar dacă ruşii vor ocupa şi România?, în fine, toate zvonurile şi conjecturile în care românii sunt experţi!
    Seara la restaurant, unde ne întâlneam mereu tot grupul, discuţiile erau în toi. (…) La un moment dat s-au apropiat de masa noastră nişte vilegiaturişti… cehi! Ne-au aplaudat, ne-au îmbrăţişat, ne-au oferit şampanie, mă rog, fraternizare totală! Bulgarii din jur n-au reacţionat în nici un fel, erau şi ei probabil la fel de consternaţi de evenimente.”

    Deocamdată lucrez cu această carte. Voi reveni asupra ei.

  7. De acord cu articolul.

    Din pacate pana cand colosul sovietic nu s-a hotarat se sa „reformeze” toate celelalte miscari din Blocul Comunist nu au avut nici o sansa si au fost inabusite in forta (RDG 1953, Ungaria 1956, Cehoslovacia 1968, Polonia 1980 etc.) Aici sunt de acord cu Tony Judt (sa-l ierte Dumnezeu) si cartea sa excelenta „Postwar: A history if Europe after 1945”.

    Mi-a placut a fost faptul ca ati pomenit despre filmul „L’aveu” al lui Costa Gavras pe care l-am vazut de 2 ori pana acum si mi-a placut foarte mult. Metodele de „anchetare” din film sunt dure insa nu se compara in duritate cu cele folosite de Securitate in aceeasi perioada (ca de exemplu la Pitesti). Plus punerea in scena a proceselor „spectacol” ce faceau parte din cultura politica stalinista.

    Aveti cumva si link-ul catre articolul domnului Ioan Stanomir de la http://www.LaPunkt.ro ? Va multumesc in avans!

    • De acord in ce priveste rolul coroziv al revizionismului marxist, fundamentul teoretic al reformelor de la Praga in 1968 si de la Moscova, dupa doua decenii. Un banc din acea perioada: „Care este diferenta dintre Gorbaciov si Dubcek? Douazeci de ani”. Profesorul Zbigniew Brzezinski a fost printre cei dinatai care au accentuat directia revizionista a gorbaciovismului (in cartea sa din 1988, „The Grand Failure”). Imparatasesc opinia Dvs despre Tony Judt. Cartea mea, „The Devil in History”, este dedicata memoriei lui Tony Judt, Leszek Kolakowski si Robert C. Tucker. Experimentul de la Pitesti a fost unic in Europa de Est prin intensitate, perversitate si sadism. Intentia „scenaristilor” procesului Patrascanu a fost sa ofere un spectacol de tipul proceselor Kostov, Rajk si Slansky. Planul lor a fost dejucat in urma mortii lui Stalin (martie 1953) si mai ales a refuzului lui Patrascanu de a „marturisi” crime pe care nu lea comis niciodata. Confesiunile acuzatilor sunt baza dramaturgiei proceselor-spectacol (show trials) staliniste. Dar a avut loc monstruosul proces de la Canal…

      http://jurnalul.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/sabotorii-un-proces-politic-36598.html

      Link la articolul profesorului Stanomir:

      http://www.lapunkt.ro/2013/08/18/impasul-leninist-pledoarie-pentru-stanga-anti-totalitara/

  8. Lucrurile sunt totdeauna triste atunci când ai de-a face cu idioți. Când armatele Pactului invadau Cehoslovacia Iugoslavia era de cel puțin 12 ani ”prietena ” URSS-ului. Și Iugoslavia era oarecum ca un iad față de Cehoslovacia- care era în cel mai dubcesk mod doar o vagă făcătură de purgatoriu. Gorbaciov a fost urmașul direct și legitim a lui Brejnev- și ne punem întrebarea logică- de ce ? De ce n-a putut fi Cehoslovacia în 1968 poarta glasnost-ului ?? Acuma ar fi inuman să contestăm inteligența serviciilor- și ne-am putea pune evidenta problemă de ce n-ar fi fost Cehoslovacia- ca și Polonia- o vitrină a socialismului tip gulaș ? În schimb, sunt pe deplin convins că tovarășii din partid erau și la ei și la noi niște cretini patenți. Poate că aici e explicația…

  9. „ Ca atatia dintre prietenii mei, speram ca Romania va merge pe o linie a liberalizarii interne, a reformelor si deschiderii spre Vest. Reabilitarea lui Patrascanu in aprilie 1968 si condamnarea interventiei din august ne-au facut stimulat aceste iluzii. Ne-am inselat amarnic. Au venit tezele din iulie 1971, noul inghet.”

    Apreciez onestitatea acestei declaratii . Pe de alta parte , as sublinia ca intre capitala si restul tarii a existat poate intotdeauna o diferenta de perceptie asupra lumii si implicit asupra politicii , cu avantajele si dezavantajele de rigoare. Perceptia mea provinciala asupra acelor evenimente ( atunci eram adolescent ) este diferita , pentru ca fara voia mea comparam ce auzeam si ce vedeam la televizor , cu ceea traiam atunci la un liceu teoretic din Turnu-Severin si cu ceea ce aflam de la parintii mei care , in termenii regimului de atunci , erau „cadre didactice”. La numai un an dupa momentul 1968, toti elevii liceului din care faceam parte au fost adunati in careu sa li se comunice faptul ca un elev , Benga Vasile , a fost exmatriculat doua saptamani „ pentru discutii in contradictoriu cu profesorul de socialism stiintific Iovan Martian” discutii care au avut loc in urma ascultarii unor emisiuni de la Radio „Europa Libera” ( ! ) .
    Tot in acel an ( 1969 ) , un coleg de clasa , Ion Hurduc , a fost impuscat de graniceri pe granita cu Iugoslavia la numai 15 ani „pentru ca a vrut sa treaca granita la sarbi ” si sa ajunga in Occident, iar acel episod tragic pentru pentru toti cei din clasa mea , m-a facut sa vad altfel si regimul comunist , si minciunile lui sfruntate in care nu am putut sa cred de fapt niciodata .

    Din copilaria mea intr-un sat mehedintean mai tin minte si acum ( dar dupa atatia ani, ca prin vis ) momentul reintoarcerii celor trimisi in inchisori si in Baragan ( invatatorul taranist Parvulescu nu a mai gasit , nici casa , nici gradina , i-au fost confiscate de regimul „popular” ) , si cred ca sunt printre cei care au mai prins ultimele afise de pe garduri cu „calaul Tito” desenat cu barda in mana si picurand de sange… ) .

    Pe de alta parte cu un an inainte , exact in 1968, si intr-o zi de august cand jucam fotbal impreuna cu alti copii din sat , am fost intrerupti de un tanar cu cravata venit de la Turnu-Severin care ne-a spus onest : „ Mai copii, fiti atenti ! Daca imi spuneti cum va cheama ( aveam deja buletine), va fac U.T.C-isti imediat , si nu peste cativa ani ca ceilalti , si va aduc si carnetele, ca trebuie sa raportez la centru ca am facut norma. Castigati si voi , si eu ! ”. Noi toti , si conform varstei , respectiv cei care jucam fotbal vara la 14 ani si eram deja „pionieri”, nu am mai stat pe ganduri. I-am datele, el s-a tinut de cuvant si ne-a adus carnetele, iar toti cei care si-au adus buletinele, ne-am trezit „utecisti”. Foarte rau pentru mine ! Peste foarte multi ani ( 1981) , un coleg de facultate de la stiinte sociale ( il chema Alexandru Valentin, exact ca pe profesorul de materialism dialectic si stiintific din facultate ) , s-a trezit sa afirme ca am intrat in facultate „ fraudulos”, desi am dat examen , deoarece nu puteam fi facut UTC-ist vara si in august , pentru ca scoala incepea in 15 septembrie. Avea dreptate, nu?! :))

    La fel de adevarat este ca la acea varsta de 15 ani ma pasionau in primul rand Shakespeare , Thomas Mann, Dostoievski , E.A.Poe, etc. , filmele cu Jean Gabin, Yves Montand, Lino Ventura , Alain Delon ,etc. Si , ca sa fiu foarte sincer , nu ma interesa de loc Aragon, desi prin „Secolul XX” de atunci erau publicate foarte multe materiale despre acesta cu ilustratii ale graficienilor de marca ai momentului. Degeaba.

    In sfarsit, cred ca este foarte importanta informatia dvs conform careia nomenclatura comunista avea relatii de tip internationalist atunci cand muritorii de rand erau inca legati de glia stramoseasca, exact ca iobagii de pamant, iar restul plecau „in afara” , numai cu avizul si aprobarea Securitatii ( si cred ca acest lucru nu il poate nega nimeni ) :

    „Parintii mei aveau prieteni apropiati intre reformatorii de la Praga. Matusa mea, Cristina Luca, luptase in maquis impreuna cu Artur London, condamnat in procesul Slansky, socrul lui Pierre Daix. London locuia la Paris, dar mentinea contacte permanente la Praga in cercurile anti-staliniste.”). Este inca o posibila explicatie a prelungirii cosmarului in tarile din Estul Europei.”

    „ Am fost, impreuna cu mama mea, la Praga in vara anului 68. Stiu despre ce vorbesc. Daca nu ar fi avut loc ancheta si excluderea, cresteam la Praga, asemeni Anei Zaharescu. London locuia la Paris. Matusa mea a fost la el la cina in iunie 1968. Au discutat indelung despre procesul Slansky. Au fost prieteni apropiati. Ea fusese prietena si cu Otto Katz (Andre Simone).”

    • Am citit cu mare interes mesajul Dvs. Ar merita facut un volum cu marturii despre modalitatile de percepere a acelui moment crucial in varii medii sociale si profesionale. Sa lamurim chestiunea calatoriilor: mama mea si cu mine am mers in excursie ONT la inceputul lunii august, deci nu detineam pasapoarte personale, era vorba de un grup (circa 30 de persoane). Erau tineri fizicieni, chimisti, profesori de liceu (imi amintesc un nume, profesorul Oanta, cred ca de matematica, din Cluj). Ne-am oprit trei zile la Budapesta, trei zile la Praga, parca o zi la Brno, apoi RDG. In total, cam doua saptamani. Am mers cu trenul, clasa a II-a (deci nu vagon de dormit). Cel putin asa imi amintesc eu. In 1968 niciunul din membrii familiei mele nu facea parte din nomenclatura: mama era medic primar la Inspectoratul Sanitar al Capitalei si conferentiar de igiena scolara la IMF; tatal meu era redactor principal la Editura Meridiane; unchiul meu era de-acum pensionar de boala, ultimul loc de munca, functionar la Ministerul Industriei Constructiilor de Masini (cred); sora mamei era conferentiar de socialism la Institutul de Constructii. Deci nimeni nu lucra in aparatul de partid ori de securitate. Orice calatorie in strainatate trebuia aprobata de Directia Pasapoartelor din MAI. La revenirea in tara, turistii sau cei plecati in interes de serviciu trebuiau sa inapoieze pasaportul in 24 de ore.

      Eu am implinit 17 ani in iulie. La Praga, mama avea prieteni, cum am mentionat. Le scrisese din timp, i-a putut intalni. Nu a mers acolo pe cont propriu, in vizita personala. Sora mamei, eroina a rezistentei franceze, a primit invitatie din partea Asociatiiei Fostilor Combatanti Antifascisti Francezi. Asa a primit pasaport pentru a merge, prima oara dupa doua decenii si mai bine, acolo unde isi riscase viata si unde fusesera ucisi de nazisti prietenii ei apropiati Francisc Wolf-Boczor, Iosif Clisci, Olga Bancic si altii. Cristina Luca avea Medaille de la Resistance. In aprilie 1968 fusese invitata la Ambasada Frantei la receptia in onoarea generalului de Gaulle. Invitatia a venit pe linie franceza, din anturaj facea parte, daca nu ma insel, Bernard Tricot, cu care Cristina se cunaostea din rezistenta. Fusese colega la Sorbona, la biologie, cu Jacques Monod. Ramasesera prieteni. La Paris, in mai si iunie, s-a vazut cu amicul ei din liceu, de la Botosani, sociologul Lucien (Gica) Goldmann. A locuit la bunul ei prieten, Francis Cohen, fost coleg la biologie si in rezistenta, pe atunci director al revistei teoretice a PCF „La Nouvelle Critique”. In 1969, Francis, sotia sa Marie-Elisa si fiica lor Isabelle au venit in vizita la Bucuresti, au locuit la matusa mea.

      Cred ca era una dintre foarte putinele persoane din Romania care avea acea prestigioasa decoratie…

      • Domnule Tismaneanu,

        Cu permisiunea dvs , sper, as vrea sa precizez un detaliu foarte important in ceea ce ma priveste si a modului in care discut in spatiul public , si nu numai . Am convingerea ca ceea ce este evident nu trebuie demonstrat de fapt niciodata si de catre nimeni ( la nivel statistic , am de multa vreme am speranta ca romanii , inca , judeca in mod corect si nu au nevoie de adjuvante ) si de aceea , niciodata, si in nici o imprejurare, NU practic atacul la persoana. Imi repugna prin natura , structura si convingerile mele personale . Mai clar , ma intereseaza numai faptele sociale si ideile , nu persoanele (eventual , daca este cazul. acestea pot interesa organele abilitate , dar noi nu suntem organe ci persoane ) si de aceea consider intotdeauna limbajul jignitor, agresiv , si respectiv atacul la persona , drept o strategie de tip securist.

        In ceea ce priveste discutia noastra , am afirmat :

        „…atunci cand muritorii de rand erau inca legati de glia stramoseasca, exact ca iobagii de pamant, iar restul plecau “in afara” , numai cu avizul si aprobarea Securitatii ( si cred ca acest lucru nu il poate nega nimeni ) ”

        Iar dvs ati afirmat :

        ” Orice calatorie in strainatate trebuia aprobata de Directia Pasapoartelor din MAI. ”

        Conform celebrului „Candid” al lui Voltaire , traim de fapt in cea mai buna dintre lumile posibile. Vedeti cumva o contradictie in afirmatiile de mai sus ?! : ))

          • Raspunsul e cel pe care l-am primit si eu facind cerere de plecare in est (nici macar in vest): „Nu prezentati garantii moral-politice.”

            Cam asa se pleca atunci.

          • Aşa este, plecau şi muritorii de rând. Imediat după 1965 au primit paşaportul şi au plecat familia Wurmbrand şi Ion Ioanid. Totuşi, la familia Wurmbrand parcă nu a fost vorba despre o excursie, ca la Ion Ioanid.

  10. Primavara de la Praga.O pagina de istorie dureroasa, in care o tara independenta, Cehoslovacia, a fost cotropita de trupele Tratatului de la Varsovia.Student fiind, in perioada 17.08.1968-23.08.1968, eram la Praga si am trait acest cosmar.Conducatorii acestei tari, impreuna cu tineretul dornic de schimbare, doreau un socialism cu fata umana, un prim pas spre o democratie reala.Singura Romania a avut o atitudine curajoasa impotriva acestei grozavii.Poate, daca cele sperate ar fi fost realizate si situatia in Europa ar fi fost alta.Azi suntem martorii multor tragedii in lume, iar sansele unor reglementari pasnice si rationale sunt destul de firave.Speram, totusi ca o politica unitara in Europa, in sensul adoptarii unei legislatii care sa ofere stabilitate si siguranta pentru toti, ar fi un deziderat realizabil.Oricum, 21.08.1968, este o data de referinta, iar asemenea tragedii nu ar trebui sa aiba loc niciodata.

  11. Lecţia istoriei
    de Gheorghe Ceauşescu

    La Academia Europeană de la Otzenhausen în apropierea Saarbrucken-ului a avut loc sub conducerea prof. dr. Heiner Timmermann între 27-29 septembrie 2002 un Simpozion Internaţional (au fost prezente personalităţi din Germania, Suedia, Franţa, România, Federaţia Rusă, Ungaria etc.) Răscoala în Republica Democrată Germană: 17 iunie 1953, războiul rece şi relaţiile internaţionale. Nu voi relata toate luările de poziţie şi referatele susţinute, relatarea ar ocupa mult prea mult spaţiu, ci voi sublinia câteva intervenţii care au scos la lumină vechi şi în acelaşi timp actuale mentalităţi. Dar mai înainte de a intra propriu-zis în subiectul pe care mi l-am propus o scurtă reamintire a faptelor care s-au produs în luna iunie a anului morţii lui Stalin în partea de Est a Germaniei aflată sub stăpânire sovietică.
    În luna mai 1953 conducerea de partid şi de stat a RDG a hotărât o mărire a normelor pentru întreaga clasă muncitoare. La începutul lunii iunie conducerea comunistă germană a fost convocată la Moscova de către urmaşii lui Stalin: PCUS era foarte îngrijorat de numărul mare de cetăţeni est-germani care se refugiau în Germania de Vest. Conducerea germană, după ce a fost aspru criticată, a primit sarcina să declanşeze un nou curs politic prin care să facă atractivă viaţa în RDG şi astfel să pună capăt exodului care atinsese cote alarmante. Reveniţi la Berlin tovarăşii din conducerea superioară germană au anunţat în urma unei şedinţe a Biroului Politic de la 9 iunie, recunoscând că s-au făcut unele erori, „noul curs”: pentru corectarea greşelilor Biroul Politic a hotărât să fie reduse preţurile unor produse, să se acorde mai mare atenţie bunurilor de larg consum etc. Tovarăşii n-au renunţat însă la mărirea normelor. Când muncitorii constructori au primit leafă în ziua de 16 iunie, ei au constatat că aceasta, datorită normelor mărite, a fost simţitor redusă; clasa muncitoare a reacţionat şi a declanşat o grevă spontană. Ironia soartei a vrut ca începutul grevei să fie făcut de muncitorii care lucrau la Aleea Stalin! A doua zi, de 17 iunie, revolta a cuprins întreaga Germanie de Est: la Berlin, Magdeburg, Jena, Brandenburg etc. clasa muncitoare s-a revoltat; la Magdeburg puterea a fost luată pentru scurtă vreme de către un comitet de grevă. Revendicările muncitorilor au fost iniţial salariale, dar, în chip firesc, în scurtă vreme au devenit politice (s-a strigat mai întâi „Jos normele”, apoi „Jos Ulbricht”): muncitorii cereau alegeri libere şi reunificarea Germaniei. Conducerea de partid şi de stat, Securitatea, poliţia populară din RDG au fost depăşite de evenimente, incapabile de vreo reacţie. În aceste condiţii a intervenit ajutorul frăţesc sovietic: tancurile Armatei roşii au tras în plin în clasa muncitoare cu mitralierele grele. Nici până azi nu se cunoaşte numărul exact al morţilor. La 17 iunie 1953 pentru prima oară în lagărul socialist a avut loc o revoltă anticomunistă şi antisovietică declanşată chiar de clasa muncitoare a cărei „reprezentanţi” se aflau chipurile la conducerea ţării, iar armata roşie a arătat cine este stăpânul.

    Acestea sunt în mare faptele care au constituit subiectul simpozionului. Evenimentul a fost studiat din toate punctele de vedere. Dr. Eckhard Jesse din Berlin a analizat revolta de la 17 iunie prin prisma documentelor Stasi (Securitatea Est-Germană). La Ministerul Securităţii au fost descoperite patru lăzi de aluminiu conţinând documente care au intrat în atenţia personală a ministrului, tov. Mielke (mă întreb dacă cercetătorii români au acces la hârtiile pe care le studia personal generalul Iulian Vlad). Printre acestea se afla un calendar al anului 1965 editat de poşta poloneză care mai conţinea şi o scurtă biografie a lui Chopin. De ce a ajuns un asemenea calendar pe biroul ministrului securităţii? Foarte simplu: data de 17 iunie era scrisă cu roşu, fiind o sărbătoare religioasă poloneză; vigilenţi, ofiţerii stasi au fost convinşi că data fusese înroşită în chip duşmănos pentru a aminti revolta clasei muncitoare din RDG!
    Conducerea RDG n-a scăpat niciodată de amintirea obsedantă a lui 17 iunie. Începând cu 1954 stasi a elaborat Planul Bollwerk („bastionul”) care intra în acţiune în fiecare an la data de 14 iunie. Planul prevedea constituirea unui stat major şi a unor unităţi de intervenţie rapidă ale Securităţii pentru zădărnicirea actelor „duşmănoase” ale „fasciştilor” (orice nemulţumire faţă de regim era taxată drept „acţiune fascistă” – parcă am mai auzit asemenea formule); Preventiv erau arestate sub acuzaţia de sabotaj şi sentimente antidemocratice persoane ale căror convingeri antisocialiste erau cunoscute; toate asociaţiile, chiar şi asociaţia pentru protecţia animalelor, trebuia puse sub o strictă observaţie; listele celor care se înscriseră la excursii colective în ziua de 17 iunie erau transmise Securităţii. În toate grădinile de vară erau trimişi agenţi de Securitate care să-i supravegheze pe cetăţenii statului democrat popular german.
    In cărţile de istorie Est-Germane evenimentul era trecut sub tăcere; el a rămas viu în opinia publică: „în ziua aia le-am arătat noi” spuneau muncitorii confidenţial în diferite ocazii. Conducerea ţării a rămas traumatizată, căci atunci a putut constata două lucruri: sentimentele reale ale populaţiei faţă de conducerea de partid şi de stat, faţă de socialism şi faptul că, produs al Moscovei, tovii sunt total dependenţi de sovietici; ei au înţeles că RDG nu există decât datorită baionetelor sovietice. În 31 august 1989 în cadrul unei importante şedinţe ministrul Securităţii, Mielke, i-a întrebat pe generalii de securitate prezenţi dacă există perspectiva reeditării lui 17 iunie. Generalii l-au asigurat pe ministru că aşa ceva nu este posibil, deoarece ei veghează vigilent şi stăpânesc situaţia, în ciuda „micilor dificultăţi” provocate de exodul masiv al populaţiei prin ambasadele Germaniei Federale din ţările socialiste. Cât de bine stăpânea Securitatea situaţia s-a văzut în luna octombrie când s-a prăbuşit regimul Honecker. Oameni cu mentalitate comunistă nu pot judeca faptele în sine, ci se mulţumesc cu stereotipuri şi lozinci. La 22 iunie 1989 la plenara Comitetului Central al partidului comuniştilor germani când Honecker a anunţat că postul de radio „duşmănos” RIAS a emis posibilitatea dispariţiei RDG-ului, participanţii s-au tăvălit pe jos de râs: în concepţia lor numai nişte oameni nesănătoşi la cap puteau emite o asemenea enormitate. Ne mai amintim cum la noi s-au tăvălit pe jos de râs toţi tovii când Ceauşescu a rostit în chip nostim istoricele vorbe că în România va reveni capitalismul „când o face plopul mere şi răchita micşunele”. Structuri mentale similare emit formule similare.
    Auzind la simpozion formulele propagandistice utilizate în Germania de Est în anii socialismului citindu-le pe cele din materialele puse la dispoziţia participanţilor am realizat cât de similare, de fapt identice, sunt ele cu cele folosite în România şi, probabil în toate fostele ţări socialiste. Ar trebui realizat un studiu de literatură comparată pentru urmărirea circulaţiei motivelor şi imaginilor „literare” prin lagărul socialist. Sentimentul pe care l-am avut a fost că formulele şi temele au fost stabilite la Moscova şi transmise de acolo tuturor ţărilor satelite. Iată câteva exemple referitoare la evenimentele din 17 iunie 1953:
    – „guvernul Adenauer este „expresia celor mai reacţionare cercuri ale imperialismului””.
    – „regimul Adenauer se teme atât de mult de alegeri libere, încât promulgă lege după lege pentru falsificarea alegerilor, pentru a împiedica alegeri libere, în timp ce guvernul nostru socialist creează premisele pentru alegeri libere în toată Germania”.
    – la 17 iunie „s-a prăbuşit aventura agenţilor străini la Berlin. În spatele încercării de puci fascist s-au aflat cercurile militariste americane”.
    – „comandanţi SS s-au aflat în statul major al provocatorilor”.
    La a 70-a aniversare a lui Stalin în presa est-germană puteau fi citite asemenea chemări „mobilizatoare”: „Trăiască Stalin, conducătorul proletariatului mondial”; „poporul german îl salută pe Stalin, încercatul conducător al mişcării pentru pace”; „înainte sub steagul de neînvins al lui Marx, Engels, Lenin, Stalin”; „Stalin îndeamnă toate femeile şi mamele: luptaţi pentru pace”; „să acţionăm cu energie stalinistă pentru îndeplinirea planului de doi ani”; „Stalin ne-a învăţat să fim vigilenţi faţă de toţi agenţii duşmanilor poporului”; „să trăiască Stalin, arhitectul socialismului şi deschizătorul drumului spre comunism”; „studiaţi-l pe Stalin, învăţaţi de la Stalin, luptaţi împreună cu Stalin”.
    Şi acum, pour la bonne bouche, câteva versuri dintr-o poezie caracteristică pentru virtuţile realismului socialist, intitulată Partidul (regret că-mi lipseşte talentul pentru a putea reda cum se cuvine în româneşte marile virtuţi poetice ale versurilor):
    „El ne-a dat totul, soare şi vânt,
    şi niciodată n-a fost zgârcit, unde era el acolo era viaţă,
    ceea ce suntem, suntem datorită lui.
    Partidul, partidul are întotdeauna dreptate.
    cine jigneşte viaţa este prost sau rău,
    cine apără omenirea are întotdeauna dreptate,
    astfel creşte din spiritul lui Lenin udat cu sângele lui Stalin partidul, partidul, partidul”.

    Splendid! Nu cred să poată fi găsit un exeget care să realizeze un comentariu la nivelul acestor versuri mobilizatoare.

    Ar trebui alcătuită o antologie a capodoperelor de imbecilitate literare produse de realismul socialist în toate ţările supuse după război de tancurile lui I.V. Stalin. Şi, poate un studiu axiologic va stabili în ce ţară a fost atinsă culmea stupidităţii.

    • Exceptional, va multumesc mult. Poemul „Die Partei” era imnul SED (Partidul Socialist Unit din Germanai). Un text maniacal si sacadat, un mars al imbecilizarii fortate. Titlul: „Die Partei hat immer recht”, adica partidul are intodeauna dreptate:

      http://www.youtube.com/watch?v=RYU40R2qrWs

      Imnul (neoficial, dar real) al PCR era „Steagul partidului”. Ma rog, in timpul lui Dej. Apoi, fireste, „Partidul, Ceausescu, Romania”.

    • Referitor la propunerea din finalul comentariului Dvs., aş recomanda, pentru spaţiul literar românesc, cele cinci volume ale doamnei Ana Selejan, ,,Literatura în totalitarism”, precum şi studiul ce vizează perioada de tranziţie şi a proletcultismului. Acolo există deja antologii de poezie (cu proza şi dramaturgia e mai greu să se realizeze asemenea lucrări, din pricina dimensiunilor; evevntual, liste bibliografice), o exegeză serioasă pe marginea lor, dosare din presa aservită, stenograme din şedinţele US, inclusiv celebrele autocritici. Nu mai rămâne decât să fie puse în oglindă cu ruşinoasele realizări din celelalte state foste comuniste în care realismul socialist, curent de import sovietic, a nimicit literatura.

    • Ar trebui alcătuită o antologie a capodoperelor de imbecilitate literare produse de realismul socialist în toate ţările supuse după război de tancurile lui I.V. Stalin. Şi, poate un studiu axiologic va stabili în ce ţară a fost atinsă culmea stupidităţii.

      Corea de Nord si Romania conduc detasat inr-un astfel de clasament. Iata aici un exemplu:

      http://www.youtube.com/watch?v=xdmPmGsHPyg

    • N-am gasit „poemul” asta mai devreme. Poate nu e prea tarziu nici acum. Daca e autentic, se explica mai multe. Cica ar fi din 1937:

      Curajul tau, o, Sora Ana Pauker
      Va inspira norodul pretutindeni
      In casute tainice si oarbe
      Tu esti lumina primaverii
      Brava esti; precum tu ai condus
      Norodul pe strazi in lupta cu ciocoii
      Cu fruntea-n sus, cu capul ridicat
      Asa te vreau pictata pe lista de Eroi
      Cu dalta mea, eu voi ciopli portretul tau
      Pe varful culminant al unei stanci,
      Un cantec in simple cuvinte, taranesti,
      De stire eu voi da intregii lumi de tine,
      Brav erou!

  12. Revenind la „oile noastre”, ocuparea Cehoslovaciei va produce celebrul in decembrie 89 plan ZZZ. Tito i-a spus clar lui ceausescu ca il va primi in caz de invazie dar doar ca persoana privata, nici vorba de refugiere armata gen De Gaulle la Londra. ceausescu a trecut atunci la actiune pe trei planuri:
    – asigurarea „etapelor” retragerii spre Iugoslavia prin centre de comanda „in adormire” in Muntenia (langa Targoviste era unul, de aceea s-a dus acolo pe 22 decembrie fara sa stie ca totzi il tradasera)
    – asigurarea financiara gen fondul Visoianu-Cretzeanu al lui Mihai Antonescu – aici e una din cheile unor averi securiste de azi
    – formarea unor detasamente mici si mobile de „guerilleros” urbani care sa tzina in alarma cat mai mult timp invadatorii pana se asigura retragerea si dupa pentru a se da impresia rezistentei populare – de aici s-a ajuns in 89 la „teroristi”, numai ca acestia nu l-au aparat pe ceausescu ci au asigurat „deal”-ul intre aripile securitatii – „moscovitii” si „nationalii”
    Iulian Vlad nu va vorbi niciodata (celalalt care STIA, Gusa, a disparur de mult). Vor mai fi urme in arhive? Probabil, dar accesul va fi permis poate in secolul XXII.

    • Pe ce probe te bazezi? De unde si pinaa unde ai scos ca Ceausescu vroia sa fuga daca nici in decembrie 1989 s-a intors din Iran?

    • Stimate domn, sa nu ne amagim… Ne face bine la orgoliul nostru de cetateni ai statutului Romania, sa credem in astfel de planuri si sa nu vedem ca toata osatura ce ar fi trebuit sa tina in picioare statul era putreda. Cine sa puna in aplicare un astfel de plan, niste generali alcoolici (vezi Milea sau Marin Neagoe care se ‘alimentau’ cu uischane chiar in birourile lor din CC, cf. VA Stanculescu si S Nicolaescu), cel mult birocrati constiinciosi (gen. Vlad) sau isterici care cautau sa ‘cover ass’ (vezi pe youtube cum Gusa dadea ordine, cu Kent-ul intre degete, cum altfel :-) , sa fie doborate elicopterele teroriste care iesisera din adaposturi subterane; aici trebuie sa ii dau credit gen. Vlad, de fata la acea tirada bine jucata a lui Gusa, care a respins in mod rational si usor amuzat chiar, tentativa lui Gusa de a-i pune in carca elicopterele ‘teroriste’)?
      Planul asta ZZ era din categoria armei laser din dotarea armatei romane, care in august’68 a taiat ‘uite-asha’ tancurile rusesti ce au incercat sa ne forteze fruntariile, ba pe la Botosani, ba pe la Galati, in functie de locul unde si-au facut armata povestitorii…
      Va recomand spre o edificatoare citire, daca mai era nevoie, o carte exceptionala aparuta in iulie anul asta, si bineinteles inconjuarata la ordin de o asurzitoare tacere publica: „Ultimul curier ilegal. Memoriile unui spion roman” de col. (r) Cornel Nemetzi. O cu totul alta imagine asupra ‘competentilor’ din intelligence-ul :-) ceausist, decat cele din galeria patriotic-ostaseasca cu care s-a incercat sa fim obisnuiti. Ca bonus de lectura, este inclusa si o cu totul alta perspectiva asupra lui Ceausescu „adversarul” Moscovei si atitudinea sa din august ’68.

  13. http://www.ioanscurtu.ro/ceausescu-catre-tito-suntem-hotarati-sa-aparam-independenta-tarii/

    Aici e stenograma primei intalniri cu Tito la trei zile dupa invazie. In 1968 si dupa ceausescu nu voia sa fuga, voia sa lupte in continuare si dupa eventuala ocupare a tarii. Magazin Istoric a publicat acum cativa ani si alte stenograme din anii de dupa 68 in care Tito reitereaza refuzul de a permite lupta de pe teritoriul Iugoslaviei. Dar alta solutie nu exista, asa ca era normal dpdv strategic sa se pregateasca o retragere in Iugoslvaia urmand ca apoi sa se decida ce va urma. Planul ZZZ a fost adaptat dupa Gdansk 1980 la „contrarevolutia” interna, dar si-a pastrat caracteristicile militare: intretinerea starii de panica si nesiguranta pana la organizarea eficienta a represiunii. De aici simulatoarele, „atacul” punctelor strategice – radio, tv, cazarmi, etc – dar cu victime cat mai putine, panica fiind obiectivul principal.

  14. Invazia Cehoslovaciei am perceput-o in felul meu – eram extrem de fraged – am avut un cosmar in care se facea ca veneau tiganii cu tancurile sa ma rapeasca. A fost singura data cand am avut un cosmar si am fugit in camera parintilor ca sa dorm acolo.

    O natie mica poate castiga in lupta cu cei mari numai daca dovedeste coerenta si perseferenta in asumarea unei politici interne si externe. Atunci, occidentalii poate au fost pacaliti de reactia liderului de atunci, dar astazi imi pare ca lucruile se judeca mai atent: politica interna este analizata alaturi de politica externa. Nu poti sa fii muma pentru unii si ciuma pentru altii!

    Georgia a supravietuit in lupta ei cu o mare putere, dar pentru cat timp?
    Ucraina a dansat numai un sezon, Egiptul si mai putin.

    Aroganta unora depaseste limitele normale si de aceea se anuleaza vizite programate cu multa atentie, intr-o perioada extrem de indelungata, dar oare sunt intelese aceste avertismente? Se pare ca numai parul – „the stick” – aduna mintile unora!

  15. Un proverb romanesc spune „te face frate cu dracu pana treci puntea”, iar in comunism multi au trecut puntea inrudindu-se cu intunericimea sa, dar timpul avea sa dovedeasca faptul ca cei ce-au trecut puntea au ramas rude cu respectivul .
    Cu referire la Lucretiu Patrascanu, condamnat si executat ca fiind agent american, timpul avea sa dovedeasca faptul ca justitia a gresit… nu era agent american ca era agent englez, cum avea sa se dovedeasca la declasificarea arhivei MI 5 sau 6. Patrascanu n-a avut de ales, a fost victima sistemului judiciar pe care chiar el il faurise. Daca nu-i perforau tegumentul cu glont astazi ar fi fost doar un fel de Babiuc dar nu cu un
    milion de coco in saltea ci un milion de victime pe constiintza.

    Comunismul care se baza pe materialism nu avea nimic spiritual, iar spiritisti de capitalisti puneau baza pe material prin sacra proprietate.( ce fain s-a desconspirat Iliescu cand a zis ca proprietatea un un moft…).
    Orasul de aur in 1968 a aratat tinicheaua si licheaua din sistemul comunist, asa de inrudit, infratzit, iubit si sodomo-gomorit !!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro