joi, martie 28, 2024

Lecțiile alegerilor franceze. Eșecul partidelor, nevoia unei noi generații de lideri, cum poate fi învins extremismul, supraviețuirea Uniunii Europene

Puncte cheie:

66%-34% este mai mult decât scorul electoral între candidații Emmanuel Macron și Marine Le Pen, este reflectarea în sinteză a unei realități politice, sociale și culturale complexe care divide societatea franceză și, probabil, Uniunea Europeană în ansamblu, între cei care susțin ordinea actuală, fără să fie neapărat entuziasmați de tot ceea ce se întâmplă, și cei care, cu furie și frustrare, se simt perdanți ai globalizării, integrării europene și valorilor liberale;

•   Noua linie de clivaj politic nu mai este Stânga-Dreapta, ci Centrul liberal vs. Extremismul iliberal (anti-globalizare), clivaj față de care se poziționează acum majoritatea francezilor, de o parte sau de cealaltă, așa cum, cu câteva luni în urmă, s-au poziționat olandezii, austriecii și americanii, desigur în fiecare caz cu elemente de specific local, dar cu manifestarea aceleiași adânci falii cultural-politice;

•    Este greșită etichetarea ca “extremă-dreapta” în cazul populiștilor, fiind vorba despre extremism și atât (de tip catch-all), fiindcă toate aceste platforme amestecă în mod speculativ și aparent incoerent elemente ideologice de dreapta (naționalism, autoritarism, xenofobie și atitudine anti-imigrație etc.) cu elemente de stânga (laicitate radicală, protecționism economic și social pentru muncitorii autohtoni, sprijin de stat pentru companiile locale în dauna celor străine sau multinaționale, anti-globalizare);

•    Să nu ne ferim să folosim termenul de Extremism. Marine Le Pen este o extremistă, ca şi Geert Wilders, Nigel Farage sau Norbert Hofer. Conform definiţiei de dicţionar, „extremismul este o atitudine caracterizată prin idei, păreri exagerate, radicale, rigide, bazate pe ură şi intoleranţă”. E vorba de extremism, punct;

•    Eșecul partidelor tradiționale de a se califica în finala alegerilor prezidențiale, pentru prima dată în istoria Franței, la fel ca în Austria anul trecut, sugerează o erodare fără precedent a polilor istorici de centru-dreapta și centru-stânga, în jurul cărora se organizase viața politică democratică vest-europeană în ultimii 50-60 de ani, precum și nevoia unei noi generații de lideri socialiști și republicani, mult mai credibili;

•  Macron s-a poziționat inspirat, exact pe Centrul liberal pro-european, forțând chiar formularea oximoronică de “centru radical”, tocmai pentru a fi perceput de alegători drept „contrariul absolut” al lui Marine Le Pen, în timp ce François Fillon (republicanii) și Benoît Hamon (socialiștii), speriați de ascensiunea populismului, nu au știut dacă să susțină sau să critice ordinea globală actuală și Uniunea Europeană, nefăcând convingător nici una, nici alta. Iar lumea pur şi simplu s-a săturat de ei;

•   Supraviețuirea și reformarea/transformarea Uniunii Europene devin aproape certitudini, în condițiile unui asemenea raport de forțe din democrațiile vest-europene (două treimi vs. o treime), care menține o majoritate favorabilă Ideii Europene dar transmite, în același timp, semnalul unei nemulțumiri în creștere la baza societăților;

•    Prezența la vot de 75% a salvat Franța, Uniunea Europeană și democrația liberală, chiar în condițiile absenteismului votanților dezamăgiți ai candidaților eliminați în primul tur și ale numărului mare de buletine de vot nule, arătând încă o dată că mobilizarea la urne a părții raționale a unei societăți poate oricând lăsa bazinul de vot al radicalilor în minoritate;

•    Participarea la vot este, contrar primelor evaluări, foarte ridicată, dacă ne gândim că cele două mari partide ale Franţei nu au fost reprezentate în turul al doilea. Simpla constatare că 75% este cea mai mică prezenţă la vot după 1969 nu are relevanţă, în condiţiile în care este prima dată în istoria celei de-a V-a Republici când nici socialiştii, nici republicanii nu au avut un candidat calificat în finală.

*

Uniunea Europeană a trecut cu bine și cel de-al doilea test electoral major al acestui an. Acum știm că va supraviețui acestei crize prelungite, dar se va transforma substanțial în viitor, pentru a răspunde presiunilor în creștere, din interior și din exterior. Dacă adăugăm și victoria previzibilă a Angelei Merkel pe 24 septembrie, putem aprecia robustețea marilor democrații vest-europene, care, deși provocate sever de ascensiunea populismului, naţionalismului şi eurofobiei, au știut să se mobilizeze exemplar la vot, cu rate de participare de peste 70-75%, pentru a-și apăra valorile și a păstra direcția politică și strategică a Uniunii. Cu atât mai dezolantă apare acum democrația românească și participarea anemică la vot, de numai 39,48%, din decembrie 2016, într-un moment de fierbere a politicii în Europa.

Opţiunea liberal-europeană a triumfat până la urmă şi în Franţa, la fel cum s-a întâmplat recent în Austria şi Olanda. Dar, ca şi în Austria, a trebuit să apară de „nicăieri” un candidat mai mult sau mai puţin independent, călare pe o platformă improvizată în câteva luni, mai degrabă mişcare civic-politică decât partid clasic, şi să „ia faţa” candidaţilor având în spate marile partide tradiţionale ale Franţei. Eşecul acestor partide nu este deloc îmbucurător, dacă ne uităm la variantele radicalizate ale electoratului de stânga şi de dreapta, respectiv Jean Luc Mélenchon şi Marine Le Pen.

Emmanuel Macron a câştigat, de fapt, alegerile în primul tur, când l-a depăşit cu patru puncte procentuale pe François Fillon, afectat de scandalul banilor încasaţi la biroul de europarlamentar de soţia sa, angajată se pare fictiv. Macron a reuşit să se califice spectaculos în finală, venind puternic din urmă. Primul tur a fost, aşadar, decisiv. Nu e nicio îndoială că şi Fillon ar fi învins-o pe Le Pen, dacă ar fi intrat în turul al doilea. Dar asta nu mai contează acum. O acuzaţie credibilă de corupţie, la acest nivel, are un preţ greu. Aviz celor din situaţii similare, inclusiv de pe la noi.

Este cât se poate de evident că marele electorat al socialiştilor şi republicanilor s-a divizat încă din primul tur, o parte luând drumul Centrului pro-european şi întâlnindu-se sub steagul lui Macron (24%), cealaltă parte migrând spre extremismul anti-european reprezentat de Mélenchon (19,5%) şi Le Pen (21,5%).

Urmează alegerile legislative în iunie, cu Frontul National al lui Le Pen arătând deocamdată ca primul partid al Franţei. Nu va ieşi însă aşa, având în vedere că sistemul electoral francez în două tururi are vocaţia de a filtra partidele extremiste. Este foarte probabil ca valul de simpatie pentru Macron să se reflecte şi în votul de la parlamentare, iar în timpul scurt rămas până la alegerile din iunie formaţiunea sa En Marche să reuşească să se transforme într-un partid autentic, capabil să depună candidaturi în toate circumscripţiile Franţei şi, cu sprijinul republicanilor şi/sau al socialiştilor, să formeze o majoritate puternică în jurul noului guvern. Nu aş miza foarte tare pe suportul îndelungat al socialiştilor şi republicanilor, căci, după câţiva ani de „recuperare” în linişte, aceştia se vor gândi să se reafirme sub culorile propriilor partide şi ar putea abandona proiectul Macron. Cel mai sigur pentru tânărul preşedinte ar fi să se bazeze pe succesul propriului partid, cu lideri noi şi cu un aer proaspăt în viaţa politică.

Victoria lui Macron nu rezolvă toate problemele Franţei şi ale Uniunii Europene, dar cel puţin evită dezastrul unei preşedinţii Marine Le Pen, prelungind speranţa pentru continuarea Proiectului European. Este, în acelaşi timp, o resetare profundă a vieţii politice franceze şi poate chiar europene, cu reapariţia Centrului pro-european ca principal vector al democraţiei liberale şi al Uniunii Europene. Poate nu întâmplător Angela Merkel, în discursurile politice interne din ultimii doi ani, intuind riscurile erodării conceptelor tradiţionale de „Dreapta” şi „Stânga”, pe fondul ascensiunii Extremismului, şi-a încadrat platforma politică de la CDU/CSU în categoria Centrului, ceea ce pe mulţi i-a surprins.
În orice caz, dincolo de această victorie categorică, rămâne problema electoratului extremist al Franţei şi al nemulţumirilor vehemente clamate de cei 41% care i-au votat, în primul tur, pe Marine Le Pen şi Jean Luc Mélenchon.

Şi aceştia sunt cetăţeni ai Franţei şi ai Uniunii Europene, şi aceştia sunt contribuabili, şi lor trebuie să li se ofere răspunsuri credibile la frustrările pe care le resimt. Marine Le Pen a obţinut pe 7 mai aproape 11 milioane de voturi, adică dublul voturilor primite de tatăl ei, Jean Marie Le Pen, în turul al doilea al prezidenţialelor din 2002, când liderul extremist a fost preferatul a doar 17,8% din alegători.

Valul populist şi extremist anti-european nu a trecut. Dimpotrivă, aşa cum arată cifrele, este la cel mai înalt nivel din istorie. Dar Uniunea Europeană obţinut în această primăvară o gură de oxigen vitală şi mai ales a câştigat un „timp de graţie” important, în care are şansa să se reformeze/transforme într-o organizaţie credibilă, adaptată nevoilor secolului XXI, capabilă să furnizeze în continuare satisfacţie cetăţenilor săi, aşa cum s-a întâmplat după al Doilea Război Mondial încoace. Dacă va fi pierdută, o asemenea şansă nu se va mai întoarce curând.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Vive la France! Dar daca Macron nu va reusi, Marine Le Pen va fi urmatorul Presedinte al Frantei. Brrr…Fereasca Dumnezeu…Numai ca problemele Frantei sunt dificile, greu de crezut cum va reusi tanarul Macron, al carui partid-miscare civica e firav(a), ce Ministri va aduce, ce candidati va avea la imediatele parlamentare… cum va reforma stufoasa Administratie publica, exista apoi sindicatele franceze, lupta cu ele va fi dura, sa negociezi cu sindicatele franceze flexibilitatea Legislatiei muncii este o provocare uriasa, ce va face Macron? Situatia imigrantilor in Franta este si ea o provocare determinanta, acele ZONE INTERZISE sunt un permanent pericol pentru siguranta francezilor si apa la moara pentru Marine Le Pen….Reusita lui Macron este reusita Europei. Si a Romaniei. Fara UE, Romania democratica nu e de conceput. Si nici de dorit.

  2. Da,Franţa şi poate Europa au obţinut nu „un timp de graţie” ci un time-out.Timp în care trebuie să se dezmeticească şi să vadă realitatea din jurul lor.Şi mai ales să împace teribila contradicţie dintre „naţional” şi „global”.Să remarcăm că SUA şi UK au optat pentru „naţional”,Europa pentru „global”.Dar disputa nu este încă tranşată.Va mai dura o vreme,dar în final cineva va obţine victoria.

  3. O coalitie intre republicani si socialisti, sprijining en marche si presedintele ales ar fi un prim pas inainte, un semn de maturizare a partidelor vechi. Vor intelege lectia datorita unei victorii la alegerile pentru legislativ si vor continua sa se reformeze pe ele insele si sa rezolve o parte din problemele societatii impreuna cu comunitatile locale? Vor avea o atitudine constructiva sau va urma balacareala pe durata intregului mandat legislativ urmator? Ramane de vazut… lupta nu s-a terminat.

  4. Articol excepţional al lui Traian Ungureanu în Adevărul:

    „Cu Macron, ascensiunea consensului elitar-progresist continuă şi face încă un pas spre dezastrul final. Socialismul epurat de zguri proletare e noua religie politică a lumii bune şi se cheamă, mai nou, centrism sau progresism. În spate, e tot stînga, cu observaţia că tot ce a ratat barosul comunist e bifat lin de noul dogmatism eco-sindical-prominoritar-euro-egalitar…

    În colţul opus lui Macron, Marine Le Pen e o figură demult distrusă de înlocuirea ghilotinei cu propaganda de presă. Ideea generală din pagina de ziar şi convingerea multor avîntaţi care n-au deschis o carte de istorie e că Le Pen îl va lua consilier pe tînărul şi promiţătorul tehnocrat german Goebbels, după care va ordona execuţia zilnică a musulmanilor care nu pot recita, de la coadă la cap, Tatăl Nostru. Ce nu vor să bage de seamă detractorii revoltatei Le Pen e că doamna în cauză nu e o soluţie, ci rezultatul unei rebeliuni disperate. Ca peste tot în teritoriile occidentale preluate de dualismul birocratic-progresist, o parte însemnată a populaţiilor locale detestă îndobitocirea şi dictatul noului puritanism…

    Asta înseamnă că un cetăţean francez nu prea dus pe la Sciences Po şi gale umanitare e lipsit de dreptul la propria părere, dar are datoria să aplice ideile lumii emancipate. El nu poate respinge migranţii, dar are tot dreptul să ceară mai mulţi. El nu trebuie să se supere pe şomaj, dar are sarcina să înghită predici despre sărăcia Africii. Bonus: o dată la patru ani, acelaşi personaj are obligaţia cetăţenească să voteze Binele Suprem. Dacă nu, e rasist…

    Cine răsuflă uşurat după alegerile din Franţa n-a înţeles ce inhalează. Da, Vive La Republique! Însă versul următor e vulgar, şchiop şi vine inevitabil: pînă n-o mai rămînea nimic!”
    http://adevarul.ro/international/europa/vive-republique-pina-n-o-mai-raminea-nimic-1_590f73035ab6550cb8e1d587/index.html

    • „Socialismul epurat de zguri proletare e noua religie politică a lumii bune şi se cheamă, mai nou, centrism sau progresism. ”

      Socialismul nu a avut niciodata „zguri proletare” – acela este comunismul (daca am inteles eu bine metafora)

      Progresismul nu este „mai nou” ci o stanga radicala initiata pe la inceputul secolului XX.

      Centrismul o fi o idee noua (desi se vorbea despre el si acum cateva zeci de ani – cel putin social-liberalismul de atunci se apropia de aceasta sintagma), dar presupune preluarea de elemente si de la stanga si de la dreapta, ca un melanj, nu disparitia celor doua. Sau, poate fi o noua sinteza politica – ce nu ar trebui confundata cu „a treia cale”, dar atunci ar trebui sa vedem cum se deosebeste centrrismul „clasic” de cel „nou”. Asta, autorul ar trebui sa ne spuna, ca eu prin presupuneri nu pot ajunge la o concluzie.

      ====
      „Ca peste tot în teritoriile occidentale preluate de dualismul birocratic-progresist, o parte însemnată a populaţiilor locale detestă îndobitocirea şi dictatul noului puritanism…”

      La nivel de logica a aseretiunii, cu asa ceva as putea fi de acord (sau as putea nuanta…) dar ma impiedica afirmatia citata mai sus, cu care aceasta din urma e in contradictie.

      Prin „noul puritanism” autorul pare sa inteleaga un stangism plasat sus pe axa autoritatii statului, si cu o dorinta de interventie sociala marcata – sau in alta teorie – o doctrina colectivista (vs. individualism).

      ====

      Adica – poti avea o parere contrara democratiei bazate pe partidele poltice (a caror definitie include pozitionarea ideologica) si sa propui o alta abordare. Dar asta presupune sa cunosti cate ceva… cat de cat….Sa ai o parere contrara lucrurilor pe care nu le cunosti suficient este derutant. Cel putin.

      • „Stânga progresistă este moştenitoarea “ noii stângi” a anilor şaizeci şi şaptezeci. Trecerea de la social- democraţie la dogmele lui Marcuse şi Fanon este un punct de inflexiune în această evoluţie. Acolo unde social-democraţii au căutat compromisul capabil de a emancipa social, în limitele unui capitalism uman şi decent, stângiştii de mai târziu sunt obsedaţi de acutizarea conflictelor şi de retrezirea potenţialului revoluţionar pe care îl văd dormitând şi absent. Viziunea lor despre politică este, inevitabil, una modelată în termeni militari: taberele se opun, negocierile sunt excluse iar unica soluţie legică este lichidarea adversarului…

        Studiul ideilor devine un teren al războaielor culturale, un domeniu în care nuanţele sunt abandonate în favoarea intransigenţei intolerante. Suspiciunea şi demonizarea inamicului fac parte din această ofensivă continuă şi implacabilă. Agresivitatea simbolică este dublată de cea fizică: spaţiul intelectual este ocupat, literalmente, de o armată de zeloţi. Umanismul încrezător în liberul- arbitru este denunţat ca o varietate de fascism…

        Stânga progresistă şi- asumat, din ce în ce mai mult, această postură de nomenklatură ideologică. Opiniile ei sunt inatacabile, criticile sunt întâmpinate cu salve de artilerie şi cu semne de exclamaţie îngroşate. Politicile publice şi politicile culturale stau sub semnul acestei eterne vigilenţe corecte- politic…”
        http://www.contributors.ro/sinteze/stanga-progresista-si-nomenklatura-ideologica-despre-necesitatea-moderatiei-militanteastazi/

          • Ce spun d-nii Ungureanu şi Stanomir e că noţiunea de „progresist” a fost confiscată de stânga politică şi a ajuns să desemneze lupta pentru afirmarea (agresivă) a minorităţilor, discriminarea pozitivă, „drepturile” LGBT, denigrarea civilizaţiei occidentale, „corectitudinea politică”, îndoctrinarea etc. Ingineria socială.
            Un fenomen similar s-a întâmplat cu termenul de „liberal”.

            • „Progresismul” era la fel de mare dusman al libertatii individuale si adept al „ingineriei sociale” si acum 100 de ani. Tot stanga era. Ca in timp stanga a inclus noi fenomene sociale cum ar cele citate – da, si?

              Nu am auzit vreodata de o „dreapta progresista” – ar fi o contradictie in termeni.

  5. „Să nu ne ferim să folosim termenul de Extremism. Marine Le Pen este o extremistă, ca şi Geert Wilders, Nigel Farage sau Norbert Hofer. Conform definiţiei de dicţionar, „extremismul este o atitudine caracterizată prin idei, păreri exagerate, radicale, rigide, bazate pe ură şi intoleranţă”. E vorba de extremism, punct;” – nu, respectivii nu sunt extremişti, nu se încadrează în definiţia acestei noţiuni.

    În mare, ei exprimă aceleaşi idei ca şi conservatorii britanici: anti-UE, anti-imigraţie. Numai că nimeni nu-i numeşte extremişti pe conservatorii britanici. Enormitatea afirmaţiei ar fi strigătoare la cer.
    Dar în cazul lui Le Pen&Co. diabolizarea prin linşaj mediatic, prin îndoctrinare, şi-a făcut efectul, aşa cum constată şi Traian Ungureanu. Eticheta de „extremişti” s-a lipit de ei.

    • Dupa definitia respectiva, noi, toti, eram extremisti pina in 1989 din cauza urii si intolerantei fata de comunism, comunisti si CeausEsti. Apoi am devenit extremisti (golani, legionari etc.) pe baza urii fata de Iliescu -FSN.

      Probabil ca ura si intoleranta fata de pedofili, teroristi, criminali, guverne si politicieni care comit crime impotriva umanitatii in numele unor ideologii tot la cpitolul extremism se incadreaza, conform dictionarului respectiv.

      Abuzul de etichete infamante in confruntarea cu toti cei care nu ne impartasesc ideile, ne incurca afacerile, ori pur si simplu nu ni se supun fara cricnire, ca solutie rapida si ieftina, dar rudimentara si primitiva, de a incheia abrupt orice polemica atunci cind argumentele ne lipsesc, va epuiza, prin demonetizare si abuz de termeni, intreg stocul de munitie lexicala anti-extremism atunci cind acesta chiar va aparea.

      Cind ii numim fascisti pe toti cei care nu gindesc ca noi, cuvintul „fascist” nu mai inseamna nimic.

  6. In corul bucuriei generale, o voce spre atentia noului presedinte: ” Cu Franta avem o anume problema, cheltuie prea multi bani unde nu trebuie”.
    semnat Juncker.

  7. La francezi extremist e altceva decît la vecini. Un studiu Bertelsmann recent: ca. 20 % francezi se văd „radicali” (e altceva decît extremism), în mediu UE sunt 7 %. Comentatorii spun altceva despre turul I.

    Intr-un interviuv de azi cu publicistul francez Alfred Grosser, premierul din Luxemburg Xavier Bettel, etc. s-a precizat:

    1) E. Macron cunoaşte realităţile şi starea Franţei foarte bine (cunoaşte situaţia din Germania cu mult mai puţini şomeri tineri).

    2) E consequent şi nu caută un „deal” cu J.L. Melenchon sau Marine Le Pen. Merge pe altă cale decît F. Hollande şi Sarcozy.

    3) Are proiecte foarte concrete, educaţie pentru tinerii din banlieu. Vrea să ducă banii acolo unde sunt cei mai slabi. Bani mai mulţi pentru şcolile elementare din banlieu. Clase foarte mici pentru copii din banlieu. Dascăli în loc de învăţătoare pentru a stăvili brutalitatea băieţilor, etc. (un model, o pildă pentru şcolile cu copii romi în România?).

    4) Cunoaşte politica franceză tradiţională de confruntare a participantilor politici şi economici. Lipseşte încrederea (ceva cunoscut la Bucureşti 2017?) între patroni şi sindicate (CGT). Lipseşte stima unora favă de ceilalţi (sindicate- patron). Prevede întroducerea „Mitbestimmung”( cooperarea la nivel de întreprindere, slăbirea sindicatelor) în intreprinderi pentru a ajunge la consensuri. Vom vedea. Demonstraţiile de stînga au început deja.

    5) E. Macron e consequent PRO UE. Apariţia lui după turul II pe scena în carousel la Louvre în faţa miilor de simpatizanţi duminica seara: e intonat imnul european ( nu a intonat Marseieza!). Un mesaj mai puternic decît mii de steaguri albastre UE. Parisienii au auzit imnul, simfonia lui Beethoven, cîteva ore după alegeri. La TV s-a auzit imnul. Mai sunt
    întrebări în privinţa relaţiei cu UE27? E. Macron merită respect şi susţinere. E leaderul UE27.

    6) Rămîne întrebarea: de unde bani? Bani azi! Proiectul cu Euro bonds artificiali (pentru a crea banii necesari) pentru investiţii după tradiţia „etatistă” franceză. Cît ajutor poate primi pentru acest model nou în UE27, cu Euro-zona ca un nucleu puternic integrat cu un ministru de finanţe pentru budgetul Euro zonei (fără ceilalţi, modelul două viteze). Cu case de asigurări de sănătate „integrate”, comune. Cît „Schuldenunion” poate obţine de la Berlin? Ce e posibil politic? Ce e posibil economic?

    … „….Cel mai sigur pentru tânărul preşedinte ar fi să se bazeze pe succesul propriului partid, cu lideri noi şi cu un aer proaspăt în viaţa politică. Victoria lui Macron nu rezolvă toate problemele Franţei şi ale Uniunii Europene, dar cel puţin evită dezastrul unei preşedinţii Marine Le Pen, prelungind speranţa pentru continuarea Proiectului European. Este, în acelaşi timp, o resetare profundă a vieţii politice franceze şi poate chiar europene, cu reapariţia Centrului pro-european ca principal vector al democraţiei liberale şi al Uniunii Europene… „,…..

    Eu am încredere în viitorul UE27. Prefer un model mai puţin exclusiv decît cel prevăzut de E. Macron azi cu Euro zona integrată (fără ceilalţi).

    La aniversarea 100 de ani 2018 rămîne întrebarea: INCLUZIUNE s-a proclamat 1918 la Alba Iulia. A fost un proiect îndrăzneţ, promiţător. Nu s-a realizat.

    S-a întîmplat contrariul. Proiectul de EXCLUZIUNE după 1923 începe pe baza unei constituţii de stat naţional UNITAR centralizat şi cu practicarea unei politici de confruntare, violenţă şi brutalitate împotriva cetăţenilor ţării. Eliminare şi exterminare (1939- 1989 dictatura autohtonă cu eliminarea cetăţenilor evrei, saşi şi şvabi, 1,5 milioane de cetăţeni) e urmarea unui proiect de EXCLUZIZUNE. Se poate repeta (copii romi cetăţeni români la Paris, ungurii, secuii…)?

    Ce îşi doresc tinerii români azi: un poiect în ţară & UE de INCLUZIUNE (consens în ţară şi în UE, … principiile de baza ca la Alba Iulia 1918, Roma 1957 & 2017) sau de EXCLUZIUNE (naţionalism- suveranism extremist… Ministerul….)?

    Cît timp mai rămîne 2017 pentru încercări şi erori în ţară? In UE27?

  8. În secolul XX, în Europa, ideologiile politice aveau ca reper principal o axă social-economică. În noul secol o altă axă a devenit prioritară: axa cultural-identitară. Pe noua axă sunt reprezentaţi progresiştii şi conservatorii. Experienţa dureroasă a secolului trecut a arătat că societatea şi-a găsit în cele din urmă echilibrul în ideologii situate undeva în jurul centrului acelei axe. La fel se va întâmpla şi cu ideologiile actuale: după oarecari convulsii şi balansuri, echilibrul va fi găsit tot pe undeva prin jurul centrului noii axe. Asta înseamnă că nu se va promova un integrism agresiv şi nivelator, distrugător de identitate, ci o integrare moderată în structuri ce respectă identitatea fiecăruia.
    Noul preşedinte al Franţei, Macron, s-a declarat de centru. Dacă el va demonstra şi prin fapte că e de centru atunci Franţa ar putea deveni exemplul pozitiv, bun de urmat şi de alte ţări din Uniunea Europeană. Dacă nu, vom intra cu toţii într-o zona periculoasă ..

    • Tocmai aceasta este intrebarea dar aud azi din gura lui François Baroin care spunea „Il sont en marche vers la pagaille nous sommes en marche vers la bataille” pentru ca nu este altceva decat o reciclare a Partidului Socialist pentru ca cei care vor fi ales sunt tocmai cei care au facut parte din guvernul precedent. De altfel presedintele ales nu are un partid.

  9. Mda …studiu Bertelsmann …unde Selmayr, seful de cabinet al lui Juncker si-a facut stagiul.
    Selmayr, alintat jucaus de Juncker ca fiind „monstrul” …

  10. Da-ti cifra de 75% ma intreb de unde ati luati informatiile pentru ca presa a precizat in mai multe randur ca actualul presendinte a fost ales de catre 25% de francezi si ca absinenta de la vot a fost cea mai ridicata din V Reoblica. Si apoi eliminarea drepte Republicane, a candidatului Fillon a fost pur si simplu o manipulare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro