Home » Analize »Global / Europa »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

Lecții post-electorale pentru Europa

Horia Ciurtin iunie 5, 2014 Analize, Global / Europa, Politica & Doctrine, Sinteze
13 comentarii 962 Vizualizari

Prolog: Între apatia sistemului și seducția dizidenței

Un val de indignare prost-înțeleasă a străbătut întregul establishment pro-european pe data de 25 mai 2014. Se așteptau – dar totuși nu se așteptau – la un asemenea rezultat, căutând o înfrângere comodă (ori victorie a la Pirus, dacă e mai comod emoțional) care să gireze încă un mandat apatic și indecis. Limitele funcționale ale sistemului fuseseră deja puse la încercare în criza ucraineană, ducând credibilitatea externă blocului european la granițele nepoliticos (dar ilustrativ) descrise de Victoria Nuland. În acest context, pe plan intern, majoritatea actorilor europolitici relevanți se așteptau la o contestare moderată, călduță și ușor integrabilă în nesfârșitele negocieri dintre blocurile parlamentare, însă nu credeau că breșele vor fi pandemice.

Realitatea post-electorală este cu totul diferită. Partidele „tradiționale” își mențin numeric superioritatea, însă consensul european pare a se fi încheiat. Perioada de acalmie dintre visul de la Maastricht și coșmarul (evitant-democratic) de la Lisabona se apropie de sfârșit, iar atitudinea cetățenilor față de proiectul unional suferă transformări radicale. Aceste metamorfoze ideatice – căci, bineînțeles, trebuie uneori să acordăm credit și teoriilor constructiviste – se reflectă decisiv în noua și inedita structură a Parlamentului European.

De această dată, vina nu poate fi aruncată nici pe absenteismul electoral, nici pe criza economică și – cu atât mai puțin – pe interferența guvernelor naționale. Grupările eurosceptice (sofistic numite „eurofobe”) și-au câștigat democratic poziția în Parlament, iar îngrijorările exprimate de acestea cu privire la proiectul european trebuie auzite și luate în considerare. Dacă până acum era vorba de niște personaje răsfirate și marginale, în momentul de față grupările eurosceptice reprezintă opțiunea dominantă a cetățenilor din Franța, Regatul Unit și Danemarca, fără a lua în calcul expansiunea lor în aproape toate statele-membre.

În aceste circumstanțe, nu doar anumite chestiuni punctuale sunt puse sub semnul întrebării de către cetățenii europeni și mandatarii lor din Parlament, ci întregul eșafodaj comunitar. Deși încă departe de apogeu, se întrevăd semnele unei crize viitoare – real κρίσις ce determină necesitatea unei decizii fundamentale – care nu va putea fi oprită fără a se reconceptualiza întregul proiect european. Grupările eurosceptice sunt doar primele – și cele mai palide – atenționări că Uniunea și structura ei instituțională par a fi deviat de la ceea ce comunitățile naționale își doresc.

Deocamdată, în ciuda imaginii anti-establishment, euroscepticismul este încă un curent care poate fi integrat și digerat în angrenajul unional, fără a afecta fundamental viabilitatea proiectului. Totuși, dacă dizidența sa interioară și ex-centrică este marginalizată în continuare, tinzându-se spre excluderea ori amuțirea forțată a vocii eurosceptice din agora dezbaterilor legitime, partidele „tradiționale” vor purta întreaga vină pentru eșecul sistemic al Uniunii.

Într-un asemenea scenariu, temerile exprimate cu privire la deficitul democratic al construcției comunitare vor fi confirmate, întărind imaginea unui mecanism birocratic care funcționează automat – parcă în eter – și desprins de orice legătură cu cetățenii. Riscul cel mai mare al oricărui proiect politic va fi dus la consecințele sale ultime: clivajul dintre cei ce guvernează și cei guvernați va fi deplin. De aceea, dizidența eurosceptică va deveni și mai seducătoare, dobândind cununa marginalizării de către sistem însă fără a putea fi – pe termen lung – amuțită procedural datorită unei insignifianțe numerice.

Tactica ridiculizării, cenzurării și fragmentării opoziției eurosceptice nu mai poate funcționa în beneficiul partidelor „tradiționale”. Apatia ideatică și încremenirea în obiectivele asumate mecanic duc la însăși erodarea bazei lor electorale. Fără a reconsidera rolul Uniunii și locul Parlamentului în sistemul decizional european, aceste partide (fie că vorbim de populari, socialiști ori liberali) riscă să rămână simple anexe consultative – deci pur decorative – plasate pe drumul dintre Comisie și Consiliu.

Pentru a nu transforma acest conflict mocnit în război total (adică acel tip de confruntare pentru evitarea căreia structurile comunitare au fost create), este nevoie ca Europa să învețe câteva lecții esențiale pentru supraviețuirea ei pe termen lung. Asemenea învățăminte îi pot fi de folos în clarificarea proiectului său și în re-considerarea presupozițiilor ce sunt utilizate mecanic fără a fi supuse unei perspective critice. De aceea, luând în considerare îndelunga existență tehnocratică și modul general de lucru al instituțiilor unionale, vom expune cele trei lecții fundamentale sub forma unor concepte-slogan anglofone pentru a rezona mai bine cu starea de spirit a euro-optimiștilor incurabili.

Prima lecție: Every Victory Is A Defeat

În ciuda șocului inițial care – firește – ar fi invitat la o reconsiderare a poziției și tacticilor abordate în campanie, indignarea a făcut repede loc unui wishful thinking atât de drag partidelor „tradiționale”. În mod radical, de la o perspectivă catastrofală asupra viitorului Uniunii, europarlamentarii majoritari au trecut pe nesimțite la gânduri mai comode precum: „totuși, eurofobii nu pot influența votul”, „o mare coaliție pro-europeană deține majoritatea absolută și va stopa eurofobia”, „întreaga vină a ascensiunii eurofobiei aparține crizei financiare”, „avem toate instrumentele procedurale la îndemână pentru a bloca grupările eurofobe”.

Astfel, din partea europarlamentarilor care și-au păstrat locurile în organul legislativ (oricât de relativ ar fi aplicat acest termen) întreaga atenție s-a mutat spre o viitoare izolare și emasculare a grupărilor eurosceptice. Aproape toți au uitat să își pună întrebarea cu privire la motivul pentru care noua „opoziție” a fost mandatată în Parlament. Ce mesaj trebuia ea să poarte din partea Franței, Regatului Unit și Danemarcei? Ce probleme profunde au sesizat cetățenii acestor țări neafectate semnificativ de criză ori de politicile de austeritate impuse de la Bruxelles? Care e realmente problema cu Europa?

Anumite evoluții ale situației au fost ignorate total și păstrate atent sub tăcere. Deși euroscepticii mai pot fi opriți și blocați procedural (pentru foarte scurt timp), utilizând instrumentele instituționale și amplele majorități ale partidelor „tradiționale”, aceștia nu au mizat niciodată pe câștigarea unei influențe decisive în Parlamentul European, organ pe care îl detestă profund.

Unul dintre scopurile lor tactice pe termen scurt a fost evidențierea unei confuziuni otrăvite între partidele „tradiționale”, arătând că nu există diferențe fundamentale de opinie între acestea, ci doar chestiuni izolate ce le pun de părți diferite ale baricadei. Foarte precis se exprima – în acest sens – Marine Le Pen, spunând că „îi vom forța [pe populari și socialiști] să stea alături, să devină aliați, și va fi clar, va face lucrurile clare pentru electorat”.[1]

De aceea, în caz de consens, „marea coaliție” dintre PPE, SD și ALDE nu ar fi deloc o victorie, ci semnul indubitabil că euroscepticii au avut dreptate, iar poziția lor de frondă e bine-meritată. Imposibilitatea doctrinară a unei asemenea alianțe nu ar face decât să dezvăluie că – în practică – aceste partide aleg continuarea inerțială a proiectului tehnocratic, indiferent de obiecțiuni ori consecințe asupra propriei identități politice. Astfel, euroscepticii – răsfirați și incompatibili ideatic – vor fi singurii care vor menține aparența unei direcții distincte, atât față de establishment, cât și între ei.

Pe de altă parte, „marea coaliție” ar crea o falie artificială în Parlament – perfect convenabilă noii „opoziții” – între continuatorii nestrămutați ai visului de la Maastricht și euroscepticii post-Lisabona. Astfel, reala distincție nu va mai fi între dreapta și stânga (i.e.  privind modul cum trebuie dezvoltat proiectul european), ci între pro-europeni-și eurosceptici (i.e. ducând întreaga discuție în jurul faptului dacă proiectul european mai trebuie continuat). În asemenea circumstanțe, vor persista exact motivele care au dus la un asemenea vot de blam din partea electoratului european, conturându-se imaginea unei mașinării tehnocratice care funcționează de una singură, fără vreun nucleu dur de opțiuni politice ori vreo axiologie public asumată.

Totodată, modul în care partidele „tradiționale” își doresc să lupte cu euroscepticii este o eroare strategică majoră. În timp ce unii caută un război de uzură, tranșee, poziții fixe și alianțe clar delimitate, ceilalți se pregătesc de lupte de gherilă, fără însemne, fără baze expuse ori legături indisolubile cu alte grupuri de combatanți. Un asemenea „conflict asimetric” îi va favoriza pe cei din urmă – actori publici fără planuri ample – ce au un rol pur deconstructiv în Parlamentul European.

Istoria recentă confirmă avantajul tactic al marginalilor eurosceptici. De pildă, mandatul trecut al lui Nigel Farage a demonstrat cum ironiile și atitudinea de superioritate a partidelor „tradiționale” – dublate de un refuz sistematic de a-l asculta – l-au propulsat politic în loc să-i minimizeze importanța. Proasta gestionare a situației l-a transformat dintr-un personaj pitoresc în cel mai important actor britanic la nivelul Parlamentului European, chiar dacă acesta a „pierdut” mereu orice dezbatere. Pe de altă parte, orice victorie a partidelor „tradiționale” a sporit electoratul eurosceptic în măsura în care s-a bazat pe persiflarea celor care ridicau semne de întrebare ori îndrăzneau să critice viabilitatea proiectului european.

Astfel, una dintre cele mai importante lecții pentru acest mandat ar trebui să fie reorientarea strategică pentru a nu permite războiul de gherilă eurosceptic. Acest lucru nu se realizează prin „epurări” procedurale, blocaje induse ori baraje de artilerie politică, ci prin lăsarea oponentului să iasă în câmp deschis, prin luarea sa în considerare și – drept urmare – integrarea sa în discursul dominant. Căci, paradoxal, euroscepticii pot prospera numai prin marginalizarea lor conceptuală și amuțirea sistematică, având în vedere că nu sunt purtătorii unui mesaj, ci ai unei tăceri, ai unui hiatus care nu poate fi rostit. Dacă sunt obligați să vorbească, dacă li se oferă șansa pe deplin corectă de a-și dezvălui propriul proiect, tăcerea va fi asurzitoare, în vederea întregii lumi și – mai ales – a propriului electorat. În acest mod, victoria de a fi devenit „o voce” în politica europeană se va transforma în înfrângere.

Totuși, dinamica victorie-înfrângere poate aluneca și în direcția opusă dacă actualul establishment nu se poate adapta la un asemenea „conflict asimetric”. Continuarea iresponsabilă a proiectului european în aceeași direcție – din inerție – fără a se pune în discuție realele dileme ale momentului (suveranitate vs. federalism; valori politice asumate expres, iar nu simple deziderate economice; posibilitatea, necesitatea și dezirabilitatea unei politici externe comune) nu va sfârși decât prin sporirea numărului de eurosceptici, singurii care par a pune temeinic aceste întrebări, chiar și numai deconstructiv.

A doua lecție: Political Contagions Cannot Be Contained

Totuși, în ciuda aparentei acalmii a partidelor „tradiționale” la nivelul instituțiilor comunitare, pe plan național acestea au învățat cu totul altă lecție, una care va fi indubitabil reflectată în Consiliu. Mai precis, pe fondul unor alegeri interne ce se apropie, scrutinul recent a fost un indicator a ceea ce va urma în parlamentele naționale. De aceea, chiar dacă exista convingerea naivă a unora că euroscepticismul e un curent relevant doar în planul opțiunilor politice comunitare, putând fi izolat în structurile Parlamentului, o asemenea orientare va pătrunde în forță în toate sferele agorei publice.

Astfel, e incontestabil că pentru a evita pierderea puterii pe plan intern (singura miză serioasă a tuturor partidelor), o parte a discursului eurosceptic va fi integrat (chiar și numai polemic) în mesajul electoral viitor. În caz contrar, nimeni nu își va mai putea struni alegătorii fără a lua în considerare (și emula) protestul față de actuala stare a structurilor europene. O „contaminare” generalizată a programelor de guvernământ va avea loc, punându-se sub semnul întrebării – ori, din contră, afirmându-se răspicat – legitimitatea formei actuale a proiectului unional. Indiferent de atitudinea adoptată, problematica viitorului comun al națiunilor europene va reveni în prim-plan, necesitând o rezolvare.

În acest sens, David Cameron e un prim exemplu. Confruntat cu alegerile din 2015 și o scădere vertiginoasă de popularitate în interiorul Regatului Unit, acesta profită de vechea poziție ex-centrică a țării sale în Europa pentru a-și îmbunătăți scorul electoral de acasă. Pentru a contra-balansa succesul eurosceptic al lui Nigel Farage și eventuala sa ascensiune către Westminster, Cameron e nevoit – precum într-un imens și periculos joc de poker – să pluseze în exterior, bazându-se pe capacitatea de blocaj a Regatului în structurile europene.

Treptat, conservatorul britanic își apropriază o parte a discursului critic, fapt ușor de remarcat în refuzul vădit de a-l susține pe Juncker (exponentul cel mai clar al tehnocrației de la Bruxelles) în poziția de președinte al Comisiei[2]. În plus, negocierile lui Cameron cu ceilalți lideri europeni se desfășoară cu perspectiva unui viitor referendum de „Brexit”, de ieșire a Regatului Unit din structurile comunitare, aplicând un subtil șantaj diplomatic după o rețetă britanică de succes.

La sfârșitul acestei curse absurde, Farage va fi triumfat prin Cameron, iar respectabilul Partid Conservator va fi devenit un vehicul consecvent al ideilor promovate de UKIP. Mai mult, conservatorii britanici vor fi niște eurosceptici mai periculoși întrucât ei dețin nu doar pârghiile instituționale și logistice de a face transformările visate de Farage, cât și un know-how consolidat în suficiente guvernări eurosceptice. Celebrul „No, no, no!” al lui Margaret Thatcher[3] va răsuna din nou la Downing Street.

O astfel de opțiune politică, venind atât pe linie Parlamentară, cât și în Consiliu, transformă unul dintre cele mai importante state europene într-un spațiu profund „contaminat” de euroscepticism. Deși tendința fusese contrară în ultimele guvernări, iar partidele tradiționale britanice pășeau pe calea unei mai puternice convergențe cu omoloagele europene, ultimele alegeri au schimbat radical poziția britanică, re-insularizând politic Regatul.

Pe de altă parte, nici chiar grupurile din Parlamentul European nu sunt la adăpost de această schimbare de optică. La fel ca până acum, politica domestică a partidelor va impacta puternic voturile date de europarlamentari în problemele comunitare. Căci – deși unii cred încă în autonomia celor două niveluri de a face politică – marile direcții se stabilesc „acasă”, în adunările naționale ale partidelor, iar nu la nivel unional în marile „familii” și grupuri parlamentare.

Un bun exemplu în acest sens sunt europarlamentarii lui Viktor Orban care – deși fac parte formal din grupul popularilor europeni – manifestă o poziție consecvent eurosceptică, pe fondul criticilor la care guvernarea Fidesz a fost supusă de structurile comunitare. Astfel, declarațiile recente ale premierului maghiar că nu îl va susține în nici un caz pe Jean-Claude Juncker la conducerea Comisiei erau perfect predictibile, lipsind popularii europeni de o parte a voturilor pentru propriul candidat.

Problema suscitată de cei doi Spitzenkandidaten este de natură a crea noi falii în Parlament, chiar în interiorul marilor „familii”. Interesul național și fragmentarea etnică a grupurilor tinde să aducă opțiunile domestice în lupta pentru nominalizarea unui viitor președinte al Comisiei. Figura lui Jean-Claude Juncker – ori a lui Martin Schulz – apare doar ca un simbol al unui sistem tehnocratic, lipsit de orientări clare și – prin urmare – insuficient pentru a face față noilor provocări.

Totuși, însăși apariția ideii de Spitzenkandidaten duce la un blocaj greu de depășit pentru partidele tradiționale, hrănind lupta euroscepticilor[4]. Pe de-o parte, dacă într-adevăr numesc personaje precum Juncker ori Schulz în fruntea executivului european, se va confirma faptul că doar tehnocrații de „meserie” pot accede în asemenea funcții, persoane din partea cărora nu există nici o perspectivă de reconsiderare a proiectului comun. Pe de altă parte, dacă nici unul dintre candidații de top nu va deveni comisar-șef, va fi din nou dezvăluit mult-clamatul deficit democratic al Uniunii, arătându-se că votul cetățenilor nu este luat în considerare.

Această dilemă poate explica și atitudinea ambiguă a cancelarului german ori a premierului european care nu reușesc să explice clar dacă în cadrul Consiliului vor susține candidatul propriului grup. Aporia tactică a politicienilor din partidele „tradiționale” reflectă întinderea contaminării ideatice. Pentru prima dată în mulți ani se pun la îndoială mecanisme de legitimare clasice, nefiind clar care e gradul de coeziune în marile „familii” și ce anume ar trebui să primeze: principiul democratic în structurile unionale ori calculul politic de acasă.

În aceste circumstanțe, până la sfârșitul acestui mandar, euroscepticii – și votanții lor – își vor fi îndeplinit obiectivul principal în mod indirect: asumarea criticii în discursul politic dominant. Chiar dacă reprezentanții propriu-ziși ai acestui curent nu se vor dovedi triumfători în Parlamentul European (fapt realmente improbabil), ideea de bază va fi transferată partidelor „tradiționale” care vor încerca să armonizeze mesajul cu necesitatea continuării proiectului european.

Marile familii de partide vor fi „contaminate” doctrinar de neîncrederea în direcția actuală pe care Uniunea o urmează, cerând ele însele un tip sau altul de reformă. Iluzia unei izolări a euroscepticismului la nivel comunitar se va dovedi – din nou – wishful thinking din partea celor încă prea naivi pentru a înțelege că democrația e în mare parte o amplă acțiune de seducere a electoratului. Nici o formațiune politică nu va neglija un instrument de acaparare a atenției publice dacă este capabil să strunească voturile necesare. Contaminarea nu poate fi stăpânită.

A treia lecție: More Europe Is No Europe

Ultima lecție și – poate – cea mai dureroasă a acestor alegeri este că dorința de federalizare, de „solidarizare” forțată și de unificare mai profundă riscă să genereze un efect contrar dacă e cerută din motive nepotrivite. Se pare că nici după jumătate de secol popoarele europene nu sunt dispuse să își sacrifice propriile resurse (și – în baza unei teorii realiste – nu exista nici un motiv pentru care ar face-o) pentru bunăstarea vecinilor, atâta timp cât însăși securitatea lor economică, energetică ori geopolitică nu e pusă în pericol de asemenea tendințe de dezagregare statală.

Idealismul naiv de la Maastricht își arată mereu slăbiciunile atunci când fraternitatea europeană cere mai mult decât o simplă demonstrație retorică. Situațiile-limită dezvăluie că statele-membre acționează în acest moment și – probabil – vor continua să acționeze pe baza unei doctrine pragmatice a interesului național. De altfel, în ciuda emfazei comunitare, chiar și implicarea în structurile europene își are un rost numai în măsura în care servește acestui interes, arătând că punctul nodal al politicilor inter-statale rămâne statul național împreună cu necesitățile sale strategice.

De aceea, motivațiile care se pot găsi – pline de nobile intenții, bineînțeles – pentru a propovădui generozitatea intra-comunitară nu reușesc să fie convingătoare ori să sporească solidaritatea, ci – deseori – duc la implicarea unor terțe-părți (FMI, Banca Mondială) care complică și mai mult situația tensionată. Dinamica est-vest, nord-sud, centru-periferie este dublată de o nouă confruntare mocnită între diversele „troici” hibride (compuse din actori UE și non-UE) și statele ce așteaptă ajutorul mult-clamat de la confrații europeni mai prosperi.

În realitate, chemarea optimistă la solidaritate și ideea că anumite state mai „disciplinate” bugetar ar trebui să plătească nota de plată pentru politicile uneori iresponsabile ale altor state (de regulă, periferice) nu au avut efectul scontat. Din contră, chiar și țările care erau destinatarele acestui amplu „ajutor” au susținut – pe bună dreptate – că vina nu le aparține în totalitate, fiind în imposibilitate de a-și adapta liber economia la problemele domestice și internaționale cu care se confruntă.

Din aceste poziții contradictorii a ieșit la iveală un element controlat cu mare tact în ultimul deceniu: lipsa de flexibilitate și incapacitatea de a acționa liber a țărilor din zona Euro. Exact sfera în care Uniunea reușise cu adevărat să vorbească pe o singură voce și să acționeze cu un singur braț s-a dovedit – de fapt – cea mai vulnerabilă la seismele economico-politice internaționale. Mai multă Europa a adus un conflict neprevăzut, conflict care e departe de a se fi încheiat. Noua diviziune centru-periferie va fi viitoarea falie definitorie pentru spațiul comunitar, deschizând noi repoziționări, promovări (pentru Polonia și Cehia) și retrogradări (pentru Grecia, Irlanda, Portugalia) în structura internă de forțe a Uniunii.

Cazul singular al zonei Euro poate fi un semnal bun că – măcar pe termen scurt și mediu – obsesia pentru „mai multă Europa” duce la mai puțină Europa sau chiar la nici o Europa. Politicile de unificare ar trebui – mai întâi – să fie politici de „acomodare” și de „convergență” treptată în jurul unor valori fundamentale asumate clar și eliberate de ecranul mistificator al tehnicismului birocratic. De aceea, pentru moment, mai multă Europa în viitor înseamnă mai puțină Europa acum, dacă – într-adevăr – aprofundarea proiectului unional este ceea ce statele-membre vor considera în interesul lor.

În loc de concluzii: Umbrele unui imperiu accidental

Cu toate acestea, tratând limitativ câteva acțiuni concrete desfășurate în spațiul comunitar, am ignorat – în mod intenționat – analiza chestiunilor substanțiale ce dau naștere crizei existențiale și axiologice a Europei unite. În mod cert, o asemenea abordare ar necesita un spațiu mai larg de manevre conceptuale, precum și o metodologie diferită. Totuși, cu titlu de concluzie deschisă, voi sublinia un singur punct obscur și reprimat al viziunii europene despre propriile structuri, unul care afectează întreaga funcționare și viabilitate a Uniunii pe termen lung.

Mai precis, dincolo de toate dezbaterile interminabile cu privire la natura mercantilă și primatul drepturilor omului, dincolo de afirmațiile imperturbabile privind caracterul unic și singular al acestui construct supranațional, Uniunea Europeană se conturează – în toată măreția-i postmodernă – drept un imperiu accidental. Deși o asemenea realitate politică este involuntară, provocările ce o însoțesc sunt, indubitabil, cele ale unui imperiu. Da, imperiu. Un termen incomod, nedorit – ba chiar detestat –, însă care cuprinde cel mai bine esența noii structuri. Cu toate acestea, caracterul său accidental permite ca Uniunea să își reconsidere modul de acțiune și să se opună vehement oricărei pretenții hegemonice, preferând să fie un indescifrabil construct kafkian decât să recunoască legitimitatea unei viziuni imperiale.

Totuși, pe termen lung, refuzul de a face față acestei realități și de a proiecta o imagine corespunzătoare în exterior riscă să slăbească autoritatea internă a instituțiilor și să le răpească orice posibilitate de a se dezvolta organic în direcția lor firească. Bineînțeles, imperialitatea postmodernă nu trebuie să emuleze formele uneori absurde ale trecutului, însă nu poate scăpa de povara puterii (globale ori regionale) și nici de responsabilitatea de a balansa eficient (și pragmatic) vecinătățile ostile ori prietenoase. De aceea, una dintre soluțiile Uniunii ar fi scoaterea la lumină a noului ei tip de imperiu și asumarea unei misiuni ferme, depășind umbrele unei accidentalități reprimate.

_____________________________________


[1] Vezi articolul lui Nikolaj Nielsen, Le Pen gathers allies for new far-right EP group, din cotidianul on-line Euobserver, consultat la adresa http://euobserver.com/news/124417, în data de 29.05.2014.

[2] A se vedea articolul  Streit um Juncker: Cameron warnte Merkel vor EU-Austritt Großbritanniens, consultat on-line la adresa http://www.spiegel.de/politik/deutschland/cameron-droht-merkel-wegen-juncker-lucke-will-zu-tories-a-972685.html, in data de 02.06.2014.

[3] “Yes, the Commission does want to increase its powers. Yes, it is a non-elected body and I do not want the Commission to increase its powers at the expense of the House, so of course we are differing. [...] The President of the Commission, Mr. Delors, said at a press conference the other day that he wanted the European Parliament to be the democratic body of the Community, he wanted the Commission to be the Executive and he wanted the Council of Ministers to be the Senate. No. No. No.” – House of Commons, 1990.

[4] A se vedea interesantul articol al lui Jan Techau, The Damage a False Promise Can Do, consultat on-line la adresa http://carnegieeurope.eu/strategiceurope/?fa=55778, în data de 03.06.2014.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. Harald spune:

    UE nu este (și nici nu are de ce să fie) un imperiu la ea acasă. Așa cum nici Statele Unite nu sunt imperiu pe plan intern, ci doar pe plan extern.

    Articolul e scris dintr-o falsă perspectivă pro-europeană, în realitate mustește de anti-europenism, provincialism, naționalism, parohialism și toate celelalte -isme din aceeași categorie. Asta e mentalitate de Periferie (în sensul folosit de Asimov) iar Periferia are un mnotiv pentru care e Periferie, acela că nu face lucrurile cum trebuie.

    E simplu să dai vina pe UE pentru toate relele datorate de fapt politicienilor interni, însă problema începe când începi să crezi sincer în vina asta inventată.

  2. Kor spune:

    Mda. Totusi una dinte premise mi se pare gresita. Votul pentru europene a fost dat tot sub spectrul crizei economice. Poate ca, in scripte, criza s-a incheiat. Nu si pe teren, unde, evident, exista un “delay” intre ce spun economistii si ce simt cetatenii in buzunarele lor. Eu as adauga si “delay-ul mental, perceptia remanenta a locuitorilor tarilor bogate conform careia daca n-ar fi fost imigratia, criza ar fi fost trecuta mai usor. Eu as risca un pariu, dar conditionat de evolutia economica a UE. Daca Europa isi va continua trendul economic ascendent si va depasi criza economica, la urmatoarele alegeri europarlamentare vom vedea mai putini “euro-contras”.

  3. Serban Pretor Serban Pretor spune:

    Foarte realista şi inteligibilă prezentare. Cine are răbdare să o citească pînă la sfîrşit va fi cu siguranţă mai informat asupra nuanţelor politicii comunitare. Chiar dacă aparent nuanţele acestor chestiuni şi rezolvarea lor în timp nu privesc direct România, situată periferic faţă de polii reali de decizie ai Uniunii, este util ca publicul să devină mai conştient de existenţa lor, căci numai aşa vor putea fi obligaţi decidenţii interni să se aplece asupra acestor probleme vitale pentru comuniune (din păcate nu şi pentru ei personal, în aceste cazuri priorităţile fiind cu totul altele). Chiar este vorba de o lecţie, nu neapărat post-electorală. căci vor mai urma şi alte cicluri electorale (şi nu numai) în care va fi util să fie luată în seamă…dacă nu de bună voie, din obligaţiile stringente care se vor acutiza cu trecerea timpului

    • Harald spune:

      OK, să fie realistă și inteligibilă prezentarea, așa cum spuneți. Și totuși, de ce ar fi nevoie pe Contributors de un articol care să ne explice exact ceea ce ne explică Putin și Dughin?

      Sau, ca să citez o replică din Spy Game: de ce aș avea nevoie să chem pe altcineva să împuște un cal care-i al meu? :)

      Știu, ”paranoia is my middle name”, dar chiar așa am ajuns, să ne explice Putin ce nu e în regulă cu Uniunea Europeană? Sau acolo la Cluj e o școală întreagă de gândire, începând cu Andrei Marga și continuând cu dl.Naumescu și cu dl.Ciurtin?

  4. Horia Ciurtin Horia Ciurtin spune:

    @ Harald: In realitate, cele doua planuri – intern si extern – sunt doar iluzoriu separate. Nici o problema de politica interna nu e doar interna, dupa cum nici una de politica externa nu e doar externa. Iar in epoca noastra, separatia functionala dintre cele doua dimensiuni clasice ale politicii nu mai e utila nici macar din prima metodologiei stiintifice. Pe de alta parte, ma tem ca ati ratat premisele mele. Articolul nu vine dintr-o perspectiva pro- sau anti-europeana, ci dintr-o perspectiva realista (in sensul dat acestui termen in relatiile internationale) care arata ca – daca e ca acest proiect sa supravietuiasca – trebuie reformat structural, iar problemele trebuie puse cu adevarat, nu aruncate sub pres.

    @ Kor: Unii analisti spun ca o asemenea criza nici macar nu a afectat atat de puternic statele in cauza. Un mic exemplu: cele mai puternice delegatii eurosceptice vin din partea Danemarcei, UK si Frantei, nu a Italiei, Spaniei, Portugaliei. Nu neaparat cei afectati puternic de criza sunt eurosceptici.

    @ Serban Pretor: Va multumesc pentru aprecieri. Intr-o anumita masura, cred ca pozitia periferica a Romaniei poate fi in avantajul ei. Aceasta are o marja mai mare de actiune si de coagulare – eventual – al unui pol ‘balcanic’, in aceasta Europa concentrica ce functioneaza in `mai multe viteze`.

    • Harald spune:

      With all due respect, mi se pare o falsă ”perspectivă realistă”. E cam tot atâta realism ca și în articolele d-lui Naumescu, adică defetism în toată regula.

      OK, să admitem că ”acest proiect trebuie reformat structural”, cum ziceți dvs. Care ar fi acele probleme (menționați măcar 2-3) care pun în pericol supraviețuirea Uniunii și care în prezent sunt aruncate sub preș?

      Din partea asta, lucrurile se văd cam în felul următor: există grupul inițial (Inner Six) care a fondat Uniunea și care nu se va dezice de ea, pentru că ei au într-adevăr nivelul intern de dezvoltare care să necesite existența Uniunii. Și există toate celelalte state care au aderat ulterior (UK included) care se conformează sau pleacă, fără ca Uniunea să fie afectată cu-adevărat, altfel decât în statistici.

      Un exemplu simplu: dacă UK pleacă, mai asamblează automobile pe viitori Toyota la Derby și Opel la Luton? Câte? Iar despre România, chiar n-are rost să discutăm, ea nu a făcut nici 50% din ce trebuia să facă, iar dacă pleacă din UE, devine repede o nouă Ucraină, sper că nu-și face nimeni iluzii la capitolul ăsta.

      • Horia Ciurtin Horia Ciurtin spune:

        Sunt intr-o companie selecta alaturi de dl. Naumescu. Cateva probleme structurale ale Uniunii: lipsa unui set de valori clar asumate; imposibilitatea unei viziuni strategice comune; excluderea crestinismului din ‘nucleul dur’ al proiectului european.

        ‘Statul de drept’ nu are continut axiologic propriu-zis, acesta fiind un simplu cadru pentru afirmarea unor valori. ‘Piata libera’ este, de asemenea, o premisa pentru libertate, dar nu o finalitate. ‘Unitate in diversitate’ este doar un dragut joc de cuvinte si nimic mai mult. Avem nevoie de valori, nu de motto-uri.

        Teoria realista ne invata ca – pe termen lung – exista doar interese nationale, iar structurile supranationale vor exista numai atata timp cat servesc si reflecta asemenea interese.

        • Harald spune:

          Ei, atunci trebuia să vă fi născut la 1848, asta e cam singura concluzie la care se poate ajunge. Dacă dvs. nu puteți înțelege că naționalismul a fost o aberație întinsă pe durata a 150 de ani și că tocmai naționalismul a dus la cele două măceluri mondiale, orice discuție este inutilă. Pe lângă asta, nu vă ajunge talibanismul ortodox din România, vreți talibanism creștin și la nivelul Uniunii Europene?

          Valoarea unui om nu stă în Dumnezeul la care se închină (dacă se închină) și cu-atât mai puțin în națiunea căreia îi aparține. Valorile dvs.sunt valorile de pe vremea lui Ion Creangă, iar din experiență personală pot să vă spună că la Tg.Neamț v-ați simți nemaipomenit de bine. Frankfurt sau Londra nu sunt locuri pe care să le înțelegeți.

          • Horia Ciurtin Horia Ciurtin spune:

            @ Harald: Imi pare rau ca ducem conversatie spre derizoriu. Interesul national si insistenta asupra acestuia este o tendinta cat se poate de actuala – chiar si in postmodernitatea noastra politica – in teoria relatiilor internationale. Iar aceasta e tendinta la Washington, Paris ori Berlin, nu la Moscova ori Beijing. Nu stiu exact ce ganditori contemporani ‘frecventati’ dumneavoastra, insa o seama dintre cei mai reputati (fie de la Stanford, LSE, Cambridge, Sorbona ori Heidelberg) sustin – in mare – aceeasi directie de interpretare a societatii actuale.

            Iar daca doriti neaparat sa ma integrati intr-o generatie ‘desueta’ de ganditori, va rog sa o nimeriti mai precis. Fiind conservator, nici generatia 1789 si nici cea 1848 nu imi sunt pe plac in progresismul lor netarmuit.

            Intr-adevar, nu imi ajunge asumarea valorilor crestine la nivel national, atata timp cat fac parte dintr-o structura ‘supra-nationala’. Imi doresc o concordanta axiologica intre statul national membru si orice organizatie la care acesta adera. Crestinismul este cel care a intemeiat Europa si a adus-o unde e.

            Iar din proprie experienta, suficiente persoane din lumea academica occidentala au exprimat aceeasi doleanta. Traim intr-o societate post-seculara, cu toate riscurile pe care aceasta le implica.

            • Harald spune:

              Nu, domnul meu, Europa creștină era una a războaielor, a cruciadelor, a masacrelor pe criterii etnice, cam cum sunt astăzi Africa și Asia. Îi omorâm pe hutu pentru că sunt hutu și îi oprimăm pe tibetani pentru că sunt tibetani. Aveți doar 7 ani de când ați aderat la Uniunea Europeană și deja v-ați apucat să le explicați că Uniunea Europeană ar trebui să fie altfel. Nu credeți că e cam devreme? Chiar aveți impresia că ați înțeles ideea modernă de Europa și esența ei, în ăștia 7 ani?

              Faceți parte din această structură supra-națională doar din considerente geo-politice (considerente a căror valabilitate e demonsttrată din plin cu ocazia recentelor evenimente din Ucraina) dar asta nu înseamnă că sunteți cu adevărat pregătiți pentru o astfel de apartenență. Vreți o Europă declarat creștină, fără să fiți conștient că asta v-ar aduce urgent în războaie cu musulmanii, războaie în care ei s-ar putea să fie mult mai pregătiți să moară pentru credința lor.

              Superioritatea culturii și civilizației europene tocmai în asta constă, în capacitatea de a se situa deasupra taberelor și disputelor religioase. Uniunea Europeană în structura ei actuală va integra probabil Marocul, Tunisia și Egiptul, în următorii 30-50 de ani, însă o eventuală împărțire pe criterii religioase (creștini vs.restul lumii) va șterge cu buretele ultimii 200 de ani de civilizație. Așa că mai bine mergeți dvs.și faceți o donație la Catedrala Mântuirii Neamului sau orice altceva vă aduce satisfacție spirituală și sentimentul datoriei împlinite, dar lăsați Europa seculară în pace, că e bună așa rea cum e.

              Nu, nu trăim într-o societate post-seculară decât în măsura în care comunismul a încercat să aducă forțat România în lumea modernă, sărind peste 200 de ani de înapoiere, iar societatea rurală din România s-a întors imediat în epoca respectivă, odată ce a dispărut comunismul. Însă Europa adevărată, Europa aceea care începe la Viena și Praga, nu are nimic de-a face cu România și cu înapoierea ei.

  5. Sam spune:

    Interesant si amplu articol, dar nu-s de acord cu concluziile.
    De ce plangem intr-una slabiciuna UE, de ce dorim o UE puternica.
    Vrem un nou URSS?
    Sau vrem sa o luam pe drumul SUA, tot mai putine puteri statelor si tot mai multa putere guvernului central?
    Asta nu e democratie si nici libertate.

    • Harald spune:

      Nu e nevoie ca statele să aibă puteri, atunci când scopul lor este să facă prostii folosindu-se de acele puteri. Chiar și Germania face prostii, deja a creat discriminări în interiorul UE, preferând să facă angajări din statele Schengen în detrimentul celorlalte, ceea ce mie mi se pare demn de o procedură de infringement per se.

      De ce îi trebuie puteri României, pentru a introduce ”taxa pe stâlp” sau ”taxa de poluare pentru automobile”, ultima fiind de fapt o taxă vamală mascată, complet împotriva ideii de liberă circulație a bunurilor? De ce îi trebui puteri Bulgariei, să-și facă SouthStream pe sub mână cu rușii?

      Este justificat să revendici puteri, atunci când vrei să faci lucrurile bine. Cum a fost când Suedia a eliminat monopolul statului în telefonie, mult înaintea celorlalte țări din Uniune. Dar pentru a introduce măsuri protecționiste, nu-ți trebuie puteri, în direcția asta trebuie frâne, nu motor, cum spunea un banc vechi cu Nixon și Ceaușescu :)

  6. Horia Ciurtin Horia Ciurtin spune:

    @ Sam: Eu nu am facut nici o sugestie cu privire la viitorul neaparat mai ‘federalist’ al Europei, ci la un viitor diferit decat cel preconizat naiv in nenumaratele ‘comunicari’, ‘white papers’, ‘strategii cincinale’ ale institutiilor comunitare. Chiar la sfarsit am subliniat ca nu am analizat in plan ontologic problema Uniunii, ci doar am izolat cateva ‘simptome’ ale maladiei de care sufera in prezent.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Horia Ciurtin


Horia Ciurtin

Horia Ciurtin, consilier juridic în domeniul dreptului internaţional al investițiilor, Managing Editor al platformei online de sub egida European Federation for Investment Law a... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)