joi, martie 28, 2024

Lenin și moartea, ca adversari…

Mistica politică sovietică a început imediat după moartea lui Lenin, pe 21 ianuarie 1924 („Lenin trăiește, Lenin este mai viu decât cei care trăiesc”, declama cu patos Vladimir Maiakovski). Probabil că un mausoleu al lui Lenin ar fi părut o idee bizară pentru generația anterioară, nu însă și pentru cei care i-au succedat acestuia și care au găsit în cultul său forță unificatoare și legitimare politică. Numele lui Vladimir Ilici a fost invocat pregnant în cadrul luptelor intrapartinice care au durat până la sfârșitul anilor ’20. Treptat, ceea ce apăruse ca născocire politică a devenit principalul ingredient al ideologiei oficiale, în fapt o adevărată religie politică.

Stalin și-a construit cultul plecând de la cel al lui Lenin. Mai târziu, când partidul avea să caute a se debarasa de efectele paralizante ale stalinismului, sloganul „Înapoi la Lenin!” devenise un fel de formulă incantație politică. Pasiunea și entuziasmul Revoluției, toate marile speranțe, se regăseau deopotrivă în această expresie comemorativă. Edițiile succesive ale memoriilor Nadejdei Konstantinovna Krupskaia alături de mărețul ei soț (Vladimir Ilici) deveneau din ce în ce mai ditirambice și vădit impregnate politic. Când Hrușciov a declanșat campania împotriva lui Stalin, mai multe documente privind viața personală (și implicit politică) a lui Lenin au văzut lumina zilei. Multe altele au rămas încă sub obroc arhivistic.

Lenin a fost o personalitate paradoxală, un melanj de patriotism înflăcărat (anti-autocratic și cu accente populiste, de tip democrat-revoluționar) și internaționalism frenetic (integral devotat viziunii lui Karl Marx). Pentru mulți dintre adepți, cuvântările lui de după întoarcerea în patria-mamă, deci după 1917, miroseau mai degrabă a nihilism și mai puțin a socialism (unii îndrăzniseră chiar să susțină că ocupase locul lui Bakunin). Canonul marxist părea a-i fi mai puțin de folos acestui lider carismatic decât, să zicem, imperativul revoluționar (în „Statul și Revoluția” se apropie foarte tare de anarhism; statul trebuie mai întâi distrus, egalitarismul social și economic, preamărit; câtă vreme există stat, nu există libertate – axiome care nu vor fi repetate cu prilejul diverselor comemorări ale sale, dar care vorbesc despre viziunea politică a acestui „mit uman”). După preluarea puterii, Lenin s-a transformat din revoluționar fanatic, în conducător pragmatic. Din anarhist, în om de stat. Și nu puțini au fost cei care, în lumina acestor transformări interioare, i-au imputat „trădarea Revoluției”. Actul de guvernare i-a făcut pe bolșevici să renunțe la teoriile inițiale și să adopte monotonia metodelor trecutului (Noua Politică Economică, adoptată în 1921, stătea mărturie). Toate acestea l-au făcut pe Lenin să exclame că Rusia nu era pregătită pentru socialism (o țară „semi-asiatică”!). Pragmatismul lui Lenin a fost dublat în cadrul imagologiei cultului de modestia sa personală, o contrapondere – dacă vrem – la culturile lui Stalin sau Mao.

Întreg conceptul de „socialism” ca inginerie socială implica ideea elitismului. Pentru Lenin, această teamă de oligarhizare putea fi rezolvată printr-un contact direct cu masele. O idee aproape imposibilă, dar care pentru el fusese piatră filosofală (într-un anume fel, era o foarte măruntă rămășiță de social-democrație în structura sa existențială). Dar așa cum arătase Robert Michels (discipolul lui Weber) în 1911, modalitatea de organizare social-democrată duce inevitabil la birocrație și oligarhie, în contra viziunii egalitare. Nu e de mirare atunci de ce spre sfârșitul vieții, intrigile oligarhilor Biroului Politic l-au umplut de temeri în privința viitorului sistemului sovietic. La al XI-lea Congres al Partidului (martie 1922), Lenin a admis că ai săi comuniști erau incapabili a ține sub control mașinăria birocratică.

Lenin trebuie privit și ca internaționalist înflăcărat: nu puține fuseseră ocaziile în care se referise la Rusia țaristă ca la „o închisoare a tuturor naționalităților”. Paradoxal însă, întreaga sa filosofie politică a dus tot la naționalism. Revoluția fusese câștigată în numele crezului internaționalist, dar Rusia revoluționară nu putea fi salvată decât apelând la naționalismul rus. Și după ce generația care făcuse Revoluția sub aceste auspicii s-a stins, a devenit foarte limpede că există o inabilitate a doctrinei de a impune „suprema loialitate” unor naționalități caleidoscopice. Un clivaj marcant între interesul de stat și misiunea revoluționară mondială… Pentru Lenin, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi fost probabil prilejul unei mari agonii să vadă cum răspândirea mondială a comunismului a însemnat de fapt și erodarea unității sale de monolit. Doctrina, așa cum arăta ea, nu avea cum să nu degenereze într-un ritual rece, impersonal, adesea cinic.

În acest context, teza interpretativă a istoricului Martin Malia („era oare inevitabil Stalin?”) pare a primi un răspuns afirmativ. Lenin privise Partidul ca pe un „Stat Major” condus de o mână de iluminati. Stalin a dezvoltat acest punct  chiar în 1924, în faimoasele învățături ale lui Lenin: „Cine poate vedea limpede în aceste condiții, cine poate oferi îndrumare milioanelor proletare? Nicio armată aflată în război nu poate face față fără un stat major experimentat… Doar partidul revoluționar al proletariatului poate funcționa aidoma unui stat major… Partidul este Statul Major al proletariatului.” Pe de altă parte, Lenin i-a folosit pe Stalin și aliații acestuia pentru a submina opoziția lui Troțki la Noua Politică Economică. Troțki, la rându-i, a făcut eroarea fatală de a se opune lui Lenin la ceea ce va fi fost ultimul congres de partid al acestuia. Drept răsplată pentru poziția sa, Lenin l-a susținut pe Stalin privind realegerea acestuia în poziții de conducere, atât în Politburo, cât și în Orgburo. Și deși pe măsură ce starea sa de sănătate se deteriora iar nemulțumirea legată de manevrele lui Stalin creștea, Lenin a continuat să aibă mai multă încredere în el decât în oricine altcineva. Această legătură între cei doi s-a pecetluit atunci când Lenin l-a obligat pe Stalin să jure că îi va furniza otrava izbăvitoare, când și dacă i-o va cere (subiectul este atins cât se poate de dramatic și expresiv în filmul Taurus al unuia dintre cei mai mari regizori ai lumii, așa cum îl numea Susan Sontag pe Aleksandr Sokurov: http://www.youtube.com/watch?v=xFYWWNnq2a0). În pofida diferendelor din ultimii săi ani de viață, Lenin și Stalin împărtășeau deopotrivă cele mai importante principii, anume angajamentul lor total față de partidul unic, ideologia unică și statul multinațional. Tot pe fondul agravării stării de sănătate, Lenin îi scria lui Stalin în noiembrie 1922 asupra nevoii de a utiliza mai multe operațiuni de epurare a intelighenției (se temea că, în absența sa, Politburo-ul nu era suficient de represiv). Scrisoarea demonstrează determinarea sa în a utiliza teroarea împotriva oricărei forme de opoziție.

Până spre sfârșitul anului 1921, Lenin era deja incapacitat fizic. În decembrie 1922 începuse să-i dicteze secretarei sale, Lidia Fotieva, anumite îndrumări (ceea ca va fi recunoscut ulterior ca „testamentul” său). Foarte preocupat de moștenitori, s-a concentrat în aceste note asupra cuplului Stalin-Troțki. Percepându-i cu calitățile și neajunsurile lor, se temea că viitoarea competiție pentru șefia Partidului va duce la scindarea acestuia. Și deși a mai numit alți patru candidați, niciunul nu avea, în opinia sa, stofa de lider a celor doi (Stalin, respectiv Troțki). În 1923, Lenin începuse să aibă din ce în ce mai multe dubii în privința lui Stalin. Dar chiar și lui i-ar fi fost greu să-l mai elimine din pozițiile ranforsate pe care le deținea în structurile de partid, sau din poziția de comisar al naționalităților (ș.a.m.d.). Scindarea de care se temea Lenin începuse să se petreacă sub ochii săi, iar greii partidului (Zinoviev, Kamenev, Buharin) trecuseră deja de partea lui Stalin. Un alt detaliu personal care îl deranjase foarte tare pe Lenin fusese o ceartă pe care Stalin o avusese în 1922 cu Krupskaia (soția sa). „Testamentul” lui Lenin nu era câtuși de puțin benevolent cu Stalin, iar când Krupskaia l-a înmânat fizic Comitetului Central, în mai 1924, spera de fapt ca acest text să ducă la îndepărtarea lui Koba. A fost discutată demiterea lui Stalin, în prezența acestuia, dar propunerea a fost respinsă. „Sunt brutal”, a recunoscut Djugașvili, dar o fac în raport cu dușmanii Partidului. Nici mai apoi, în 1927, când Troțki a încercat să se folosească de același „testament” pentru a-i submina lui Stalin poziția, lucrurile nu au decurs mai bine. Stalin a declarat el însuși că se face vinovat de singura mare acuzație din text la adresa sa, aceea de a fi un individ „necivilizat”, și a afirmat că va continua să fie astfel față de cei care atentează la unitatea Partidului.

Comentatorii se referă la acest „testament” ca la una din marile supoziții istorice. Motivul este acela că Lenin ar fi înclinat să se descotorosească de Stalin și că, astfel, soarta moștenirii leniniste ar fi fost alta, ba chiar și întreaga istorie a Uniunii Sovietice. O analiză contrafactuală care cel mai probabil nu duce nicăieri: date fiind natura regimului, opacitatea dogmatică, centralitatea partidului, ascensiunea lui Stalin era inevitabilă! De altfel, Molotov, cel care lucrase îndeaproape cu ambii lideri, întrebat fiind, a declarat mai târziu, în anii ’80, fără pic de ezitare, că Lenin fusese un lider mai crunt și că tot el îi reproșase în trecut lui Stalin că nu ar fi suficient de aspru. Pe această linie psihologizantă, Stalin a fost în fond o extensie aproape naturală a predecesorului său.

Cultul lui Lenin a apărut încă înainte de moartea sa, dar s-a dezvoltat gargantuesc imediat după funeralii. Clădirile oficiale, închisorile, școlile (etc.), fuseseră împânzite cu portrete și citate din Vladimir Ilici. Tot în ianuarie 1924, pe data de 26 (la cinci zile după deces), numele orașului Petrograd a fost preschimbat în Leningrad. Pentru a-și consolida propria poziție, Stalin însuși și-a asumat cultul lui Lenin, în fapt doctrina infailibilă a leninismului. Apoi, s-a lansat în a interpreta public învățăturile „mentorului” său asumat (prelegeri care inițial au apărut în Pravda iar apoi au fost tipărite, ca volum, sub titlul „Bazele leninismului”; acesta a devenit rapid un text de bază (manual), predat în universități, și s-a vândut în peste 17 milioane de copii). Și deși spre deosebire de alți membri ai Olimpului bolșevic nu se considera egalul lui Lenin, Stalin a folosit această inferioritate intelectuală asumată și și-a însușit ideea de cult, desemnându-se pe sine ca reprezentant al „mentorului” său pe pământ.

Pe 21 ianuarie se împlinesc 90 de ani de la moartea lui Vladimir Ilici Lenin, dar mitul său împlinește de fapt, în acest an, 144 de ani. Comemorare sau aniversare (?), ne putem întreba… Corpul a încetat să palpite în 1924, dar spiritul său continuă să bântuie cugetele multora. O adevărată „transsubstanțializare” simbolică. Este Lenin într-adevăr epuizat?, se întreabă și Robert Service. Popularitatea sa în Rusia ca una dintre cele mai înalte figuri istorice este confirmată de varii sondaje. Același R. Service emite concluzia: „Viitorul nu stă în comunismul leninist. Dar dacă viitorul se află în altă parte, atunci nu știm exact unde. Lenin a apărut pe neașteptate. Cel puțin, viața și cariera sa extraordinare demonstrează nevoia fiecăruia de a fi vigilent. Nu multe personaje istorice au produs acest efect…”

Text apărut pe Radio Free Europe: http://www.europalibera.org/content/article/25238597.html

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Un articol surprinzator de echilibrat, cu o discreta redeventa si un criticism ponderat, neasteptat in contextul imensului si interminabilului val de anticomunism/antisovietism/antirusism care caracterizeaza esential „intelighentia” moldovalaha. Da, Lenin, personalitate universala, controversata, adorat/detestata, constructorul unui vis (im)posibil: un metastat al unui enorm numar de triburi, etnii, natiuni, extinse antropoistoric de la Epoca bronzului la contemporaneitate, acoperind toate (practic) religiile existente pe glob, de la animism la ateism, via monoteismele timpului actual, toate agregate in tinuturi, gubernii, provincii si state care au format cea mai mare constructie etno-national -socio – culturala si economica a tuturor timpurilor. Oare cum ar fi rezistat 73 de ani o astfel de hiperconstructie, gestionata printr-un pluripartitism democratic de tip occidental?. A fost nevoie de un Stalin, deocamdata detestat. Astept cu interes deconfidentializarea unor documente din perioada postNEP – 1953.

    Sincere felicitari pentru acest exemplu de echilibru inelectual!

    • Nu e singurul… cititi scrisoarea lui Buharin catre Stalin, scrisa in inchisoare cu putin inainte de executia sa, veti observa destule trimiteri biblice.

  2. Articol bun, per ansamblu (sper să nu vă înjure prea mulţi pentru el). Cu un lucru, cel puţin, nu sunt de acord: afirmaţia că Stalin ar fi fost inevitabil mi se pare prea simplistă sau prea categorică. Stalin era una dintre alternative, la realizarea ei au colaborat o serie de factori foarte precişi precum boala lui Lenin, poziţia lui Trotzky …
    Altfel, e emplbematică şi adevărată afirmaţia „Doar partidul revoluționar al proletariatului poate funcționa aidoma unui stat major… Partidul este Statul Major al proletariatului” – frază care ascunde de fapt în ea falimentul comunismului ca proiect politic aşa cum a fost el propus de Marx. Nu poţi avea o masă de oameni disciplinaţi, dar poţi avea o mână de oameni loiali care să-i disciplineze pe restul la nevoie :(
    Sunt. probabil, puţine şanse ca sistemul instaurat de Lenin să fi dus la vreun deznodământ fericit, asta e cert, însă a fost un sistem în care s-au experimentat multe lucruri din care putem trage învăţăminte, inclusiv din multele sale greşeli. E nevoie de o critică cât se poate de puternică a comunismului (şi a marxismului de altfel), însă nu de pe poziţia celor care echivalează comunismul cu facismul din prea multă lene intelectuală.

    • Crosetez pe marginea tezei lui Malia, nu cred ca e o idee simplista. Evident, va las pe dvs sa trageti ce concluzii doriti. Dar daca tineti cont de toate aceste variabile (boala sus-numitului, Trotki etc.) nu cumva ajungeti la aceeasi concluzie? Nu putem condensa aici tot ce s-a scris pe subiect, dar o minge la fileu tot merita sa ridicam, nu-i asa? :) Dincolo de asta nu sunt fan speculatii contrafactuale, habar n-am cum ar fi fost sistemul instaurat de Lenin cu sau fara X sau Y. Dar daca privim la natura intima a regimului, la teologia si teleologia lui, la natura umana in general, la fanatism etc etc etc… atunci ne ramane aceasta senzatie: Koba era inevitabil (sub acest nume sau sub alt nume, sa fim flexibili ;)

    • Despre Lenin sunt foarte multe de spus in ceea ce priveste intemeierea unui despotism ideocratic bazat pe teroare si surematia unei ideologii cu ambitii universal-redemptive, in fapt o doctrina inradacinata in ura sociala si exclusivism politic de sorginte iacobina. Cartea lui Richard Pipes „The Unknown Lenin” documenteaza ireprosabil rolul direct al lui Lenin in politicile exterministe ale dictaturii bolsevice. Important este sa examinam fundamentele bolsevismului, mistificate de ideologi precum Zinoviev, Radek, Stalin, Trotki, Buharin, Lunacearski, chiar Georg Lukacs si Gramsci cu al lor marxism gnostic. Dar nu ne ajuta in niciun fel perpetuarea unor legende precum aceea a unei relatii homoerotice cu Grigori Zinoviev, sifilisul etc

    • titlul era o metafora in sensul „vietii politice a trupurilor moarte”… speram ca a fost mai evident de atat, mai ales dublat de citatul din Maiakovski. Evident, nu contesta nimeni natura criminala a leninismului. Profesorul Tismaneanu a explicat foarte bine cum se plaseaza aceasta teza in literatura. Best!

  3. O frunzarire a lui Lenin ne-ar vindeca de anumite iluzii intelectuale.
    Nu e nimic de discutat cu ai lui Ponta.
    Adresarea trebuie sa aiba ca tinta masile largi populare! In lozinci memorabile, care sa se poata fredona.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marius Stan
Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro