joi, martie 28, 2024

Libertatea de exprimare atrasă în logica violenţei?

Peste şapte milioane de exemplare din numărul post-atentat al lui Charlie hebdo au fost absorbite pînă acum de publicul occidental. Tiraj record în presa franceză. Nu-mi închipui că toţi cumpărătorii gustă – estetic, moral, intelectual, etc. – umorul şi poziţia ideologică ale revistei, exacerbate prin tenacitate. Dar numărul a devenit pentru cumpărătorii lui un simbol, un stindard al opoziţiei faţă de violenţa teroristă cu justificare religioasă. A devenit un simbol pentru ataşamentul faţă de libertatea de exprimare. Valoare far a democraţiei, nu ajunge astfel libertatea de exprimare să fie întrucîtva prinsă în capcană? Nu ajunge să fie apărată, măcar simbolic, de pe poziţii „extremiste”? Desigur poziţii nicidecum echivalente cu extremismul ucigaş, fără comună măsură cu acesta. Totuşi, în condiţiile democraţiei, poziţii în dublu sens extremiste: unul referitor la simbolul în sine, cealalt referitor la principiul libertăţii de exprimare.

Extremismul simbolului: oricum am privi lucrurile, semnificaţia unui simbol nu poate face complet abstracţie de conţinutul lui. În cazul de faţă, pentru a condamna violenţa criminală un numeros public ajunge să se asocieze, fie şi indirect, cu violenţa limbajului satiric infamant. Pentru a condamna deturnarea religiei în ideologie barbară, un numeros public ajunge să se asocieze, fie şi indirect, cu deturnarea religiei în caricatură. Acesta să fie „chipul simbolic” pe care democraţia îl opune terorismului?

La imensele manifestări cetăţeneşti care au cuprins Franţa în 10-11 ianuarie, oamenii intervievaţi pomeneau adesea despre „amalgam” şi i se opuneau. Nu am venit aici, spuneau ei, ca să protestăm împotriva islamului, ci împotriva barbariei, a fanatismului religios criminal. „Amalgamul” trebuie respins, spuneau ei. Am salutat acest discernămînt intelectual şi civic, larg prezentat de media.

Dar nu tot un „amalgam” lucrează şi în succesul lui Charlie hebdo ca simbol al libertăţii de expresie? Nu trebuie discernut şi aici între o valoare a democraţiei şi felul în care revista se foloseşte de ea? Mulţi europeni, inclusiv români fac acest exerciţiu de discernămînt. Iar în Franţa, ţară a reflecţiei şi a confruntărilor de opinie, susţinerea libertăţii de exprimare nu se rezumă la tirajul uriaş al revistei. Tema a dat naştere unor dezbateri, distincţii, precizări care, e de sperat, vor contribui la o dezbatere de societate, la o mai solidă aşezare a vieţii laolaltă.

Extremismul principiului. În Franţa, ca şi în România există, pe lîngă poziţii nuanţate, voci care pretind că libertatea de exprimare nu trebuie să cunoască limite. Dacă e cît de puţin mărginită, libertatea cu pricina nu mai e autentică, democratică; nu mai este pur şi simplu. Au dreptate aceşti adepţi necondiţionaţi ai unei libertăţi de exprimare necondiţionate? Nu contrazice „absolutismul” lor chiar fundamentele democraţiei? Democraţia liberală e o formă de societate care nu lucrează cu absolutul, cu necondiţionatul, cu nelimitatul. La baza ei stă pluralismul. Puterile care intervin în spaţiul public se mărginesc unele pe celelalte. În comportamentul public, drepturile şi interesele actorilor – pentru a se putea exercita – trebuie să se limiteze unele pe celelalte, să accepte aceste limitări, să le practice. Altfel viaţa laolaltă nu ar mai fi liberă, nu ar mai fi democratică. Tzvetan Todorov (personalitate de referinţă pentru ştiinţele limbajului, istoric, filozof, autor al unor lucrări recente despre democraţie) a fost intervievat de jurnalul La Croix în legătură cu Charlie hebdo ca simbol al libertăţii de exprimare. El spunea:

„Libertatea de exprimare publică sau libertatea presei nu e o valoare intangibilă sau nenegociabilă, cum s-a tot spus în ultimele zile. Statul democratic e expresia voinţei populare precum şi un garant al libertăţilor individuale, printre care libertatea presei. Dar el trebuie să apere şi alte valori precum siguranţa cetăţenilor, pacea civilă între aceştia, justiţia, egala demnitate a tuturor. Sînt valori care au drept efect limitatea mutuală. Politica Statului constă întotdeauna într-un compromis între ele. Libertatea presei este tot o putere; or, în democraţie, nici o putere fără limite nu poate fi legitimă”.

Chiar legea prevede limitări ale libertăţii de exprimare. În ce priveşte religiosul, Statele europene, care sînt laice, au scos de sub lege ofensele faţă de divin (blasfemia). Dar e penalizată agresivitatea faţă de comunităţile religioase şi de identitatea lor. E penalizată incitarea la ură şi la discriminare pe motive de apartenenţă ori neapartenenţă religioasă. Nu pledez nicidecum pentru creşterea îngrădirii prin lege a libertăţii de exprimare. Nu legii singure îi revine sarcina de a împiedica excesele libertăţii de expresie, cele care pot submina chiar regulile de bază ale democraţiei. Legea e doar un cadru. Comportamentul cetăţenilor, al actorilor publici e cel care dă corp democraţiei. Cetăţenii sînt cei care pot crea convivialitate prin respectul faţă de dreptul celuilalt.

Tragedia atentatelor din Franţa a stîrnit solidaritate internaţională împotriva terorismului islamic şi în favoarea libertăţii de exprimare. Şocul lor însîngerat nu ar trebui oare să îndemne şi la o reflecţie sporită privind calitatea libertăţii de exprimare, privind democraţia pînă la urmă?

Distribuie acest articol

22 COMENTARII

  1. Inca o autoare care nu a inteles ca tipii care au ucis la redactia Charlie , nu au nevoie de democratia, respectul si libertatea occidentului. Inca o doamna care are impresia ca prin articole caldute si binevoitoare ii va opri pe religiosii cu pusca sa o imbrace in burka si sa o trimita la cratita.

    • Societatea umana exisa prin reglementari convenite. Reglementarea este limitare. De asaini reglementarea permite apararea cu mijoace de forta proportionale. Cei trei cum se stie au fost ucisi. Intre noi fie vorba puteau fi capturati ,judecati si condamnati la inchioare, Franta neavand legiferata pedeapsa capitala. „Statul islamic” este o fictiune. Daca ar fi un stat, ar putea fi ras de pe fata pamantului. Fenomenul asociat acestei fictiuni este finantat de unii care pot fi identificati, finantarea putind fi blocata in banci, elegant, din birou.Restul sunt probeme de politie.

  2. Doamna, asa cum ati remarcat, intr-un stat civilizat blasfemia este legala. Blasfemie din punctul d-stra de vedere. Eu as numi caricaturile respective umor cu tema religioasa.
    Pledati cumva pentru boicotarea revistei Charlie Hebdo?
    Din contra, zic eu, caricaturile cu Mahomed au un rol terapeutic si ar trebui sa apara mai des si in mai multe ziare. Pentru a de-dramatiza sentimentul religios la musulmanilor: pentru ca acestia sa vada ca aparitia unor caricaturi nu inseamna sfarsitul lumii. Sa se obisnuiasca cu ideea, asa cum s-au obisnuit si crestinii.

  3. Autoarea are dreptate in sensul in care nu exista valori absolute.

    Valorile (cum e libertatea de expresie) isi arata justificarea numai in cazul in care sunt relevante la situatie, si in nici un caz nu trebuie abuzate. Ele trebuie folosite cu chibzuinta.

    O sa dau un exemplu care arata exact ceea ce vreau sa spun.

    Sa zicem ca lui X nu ii place de fata vecinului Y. In numele dreptului la libera exprimare, crede ca are dreptul sa il injure de mama la fiecare data cand il vede pe strada.

    Vecinului Y nu ii place situatia, si din punct de vedere legal nu poate face nimic, pentru ca injuratura pe fata e protejata de dreptul la libera exprimare, nu-i asa?

    Numai ca Y nu poate sa lase situatia cum este. Si atunci incepe sa il balacareasca pe X de cate ori se vede injurat, si balciul se muta la gard in fiecare zi, in limite perfect legale.

    Atat X, cat si Y ajung la capatul puterilor si sunt o butelie de nervi dupa fiecare confruntare care nu se mai sfarseste.

    Astea sunt mijloacele prin care conflictul se stinge:
    1. Unul din ei decide ca destul e destul si sare la bataie la celalalt sau chiar il omoara.
    2. Unul din ei moare sau se muta din casa
    3. Unul din el e mai destept ca celalalt si alege sa il ignore dupa cearta si ca sa nu ajunga la un atac de inima sau mai rau.

    Intrebarea care se pune logic, la ce a folosit libertatea de exprimare in cazul asta? Niste oameni s-au invrajbit, posibil au ajuns in pragul razboiului de nervi si posibil fizic. In conditiile astea, libertatea de exprimare nu a fost folosita intr-un scop bun si de fapt a fost abuzata.

    Situatia in mic reflecta exact ce s-a intamplat cu Charlie Hebdo. Merita libertatea de exprimare pentru o cauza triviala un pret in vieti omenesti nevinovate intr-o tara libera? Eu as zice ca nu.

    In schimb, daca Franta era sub dictatura si Charlie Hebdo s-ar fi luat de dictator si caricaturistii ar fi fost executati, aia era o libertate de exprimare bine folosita.

    • Ca sa imi raspund mai bine la propria postare, am participat ieri la un webinar despre cum trebuie sa abordezi o relatie profesionala cu persoane dificile, potential ostile.

      La chestia cu vecinul, probabil solutia cea mai buna pentru Y era sa isi gaseasca un aliat puternic care sa ii spuna lui X cam la ce se poate astepta daca continua cu injuraturile, si sa il convinga cu nu castiga nimic, ba chiar impotriva, daca continua cu injuraturile in plina strada. Pana la urma X o sa ajunga singur la concluzia ca nu se merita efortul si o sa isi vada de treaba.

      Violenta in cazul Charlie Hebdo ar fi putut fi evitata daca societatea civila ar fi luat atitudine impotriva caricaturilor ofensatoare cand au inceput sa apara. Nu era nimic ilegal in privinta lor, insa erau destul de imorale, tot la fel ca si o injuratura pe strada.

      Faptul ca societatea civila nu a facut nimic arata multe despre gradul de toleranta in Franta.

      • „Merita libertatea de exprimare pentru o cauza triviala un pret in vieti omenesti nevinovate intr-o tara libera? Eu as zice ca nu.”

        Cauza nu era triviala. Cauza era libertatea de exprimare. Tautologia de mai sus poate fi rescrisa fara distorsionare: „Merita libertatea de exprimare pentru cauza libertatii de exprimare etc.” E o absurditate.

        „In schimb, daca Franta era sub dictatura si Charlie Hebdo s-ar fi luat de dictator si caricaturistii ar fi fost executati, aia era o libertate de exprimare bine folosita.”

        Cred ca aveti libertatea de a alege sa fiti executat pentru o cauza netriviala, pe care sa o considerati dv. o executie bine folosita.

        Intre timp, caricaturistii de la Charlie au avut libertatea de a alege cauza impotrivirii obscurantismului, colaborationismului, prostiei si ipocriziei. Un exemplu de obscurantism, colaborationism, prostie si ipocrizie este a folosi o parabola superficiala a „doi vecini” care se cearta, echivalind un om care satirizeaza ceva prin forta imaginii si a creativitatii cu un cimpanzeu care pune mina pe bita pentru a anihila fizic ceva care il „deranjeaza”.

        Cu scuzele de rigoare, as avea mai degraba, drept vecin, un caricaturist care ma „ofenseaza” decit o maimuta turbata care incearca sa ma omoare, sau pe adoratorii maimutei (inca mai jos pe scara etica decit maimuta insasi) care ii gasesc acesteia scuze ilare pentru comportamentul barbar.

        • Absurdistan,

          Cauza era luarea in tarbaca a valorilor unor intregi populatii, pentru care in alte tari cineva e condamnat la moarte.

          Cui foloseste luarea in tarbaca in afara de caricaturistii care au incasat bani de pe urma lor?

          Nu ati sesizat exact pontul pe care vroiam sa il fac.

          Pentru betivul statului scandalagiu si care nu incalca legea urland in batatura la el injuraturi la adresa tuturor nu e o alta cale de a face decat un sir de interventii din partea statului.

          Pana la urma betivul, vazand ca isi pune pe toti impotriva si nu mai gaseste nici un credit pentru bautura, ar fi renuntat la mascarile lui.

          La fel si in Franta. Sunt multi, chiar si nemusulmani, nemultumiti de caricaturile lor. Daca si-ar fi manifestat nemultumirea in public, demonstrand in fata redactiei si facand o publicitate negativa ziarului, nu s-ar fi gasit ceva fundamentalisti musulmani sa isi faca dreptatea cu arma in mana si relatia cu lumea musulmana ar fi fost mult mai buna.

          Sub presiune publica, Charlie Hebdo ar fi renuntat la caricaturile lor ofensive ori risca falimentul. Caricaturistii ar fi fost bine mersi si in viata acum.

          • Imi pare rau, nu vad o logica in ce afirmati.

            Practic spuneti ca jihadistii (agenti Al Quaida, pentru numele lui Dumnezeu, nu niste „vecini” – musulmani de forma, cumsecade, suparati de betivani) au fost fortati de lipsa de reactie mai moderata a altora care ar fi trebuit cumva – de ce? unde era necesitatea? – sa demonstreze impotriva unor caricaturi pe care dv. le vedeti ca de prost gust si care erau foarte simplu de ignorat.

            Un vecin care urla la gard e mai greu de ignorat si tot nu trebuie impuscat. O publicatie poate fi pur si simplu ignorata. Nu exista nici o scuza – si nici o explicatie legitima – in ce priveste obligatia caricaturistilor de a renunta la caricaturi sau a isi modela limitele artei lor dupa „sensibilitatile” unor nenorociti ai cavernelor.

            • Domnule Absurdistan,

              Ati omis total pontul pe care vroiam sa il fac.

              Nu sunt de acord cu violenta jihadista sau de oricare alt fel.

              Tot ce vroiam sa spun este ca daca societatea civila franceza ar fi protestat fata de abuzurile promovate de Charlie Hebdo impotriva simbolurilor religioase probabil nu ar mai fi fost un motiv de atac jihadist in ultima instanta in afara de cazul in care caricaturistii ar fi ramas pe pozitiile lor.

              Multa din violenta zilei de azi poate fi eliminata doar prin intermediere si dialog.

  4. Spuneti ca nu echivalati, doamna doctor, si exact asta faceti:

    „pentru a condamna *violenţa* criminală un numeros public ajunge să se asocieze, fie şi indirect, cu *violenţa* limbajului satiric infamant”

    Chiar nu ati reusit sa gasiti doua cuvinte diferite, in bogata limba romana, potrivite deosebirii abisale dintre a face o gluma considerate de unii proasta si a masacra cu mitraliera niste caricaturisti?

    Articolele de prost gust care practic spun „nu sint de acord cu asasinatul DAR….” nu fac altceva decit sa se asocieze etic si moral miinii asasine prin echivalente absurde, prost plasate, insultatoare.

    In afara „credintei” creierelor spalate care nu sint in stare sa „dezbata” decit cu mitraliera, ce anume il recomanda pe „profetul” Mohamed pentru a fi scos in afara libertatii de exprimare, de satirizare? Ce anume? Faptul ca, in concordanta cu chiar sursele istorico-religioase islamice (Koranul si acele hadith) musulmane, a ucis, a schingiuit, a violat femei si fetite care inca se jucau cu papusile? De ce pledati pentru „respectul obligatoriu” fata de aceasta figura istorica sinistra din secolul VII?

    Respectati dv. acest mare „profet” dar nu solicitati altora sa o faca, in mod obligat, sub amenintarea kalashnikoavelor. Mie personal mi se pare o agresare, o insulta, un atentat la adresa decentei umane ca un astfel de personaj sa fie obiectul adoratiei altora, dar e totusi dreptul lor. Nu ma duc sa ii amenint pe ei, dar nici sa ma ameninte ei pe mine pentru ca nu le respect subiectul adoratiei lor.

    Asta inseamna civilizatie si toleranta, nu impunerea cu mitraliera, centura de explozivi si turmele de jihadisti a unui „respect” ipocrit, nemotivat de nici o valoare, nici o logica, nici un fapt istoric constatabil. Bazat pe frica si pe o subetica a colaborationismului.

  5. Pfuu…Reactia spontană la asta este o fraza de Stirner (cred ca in „Unicul si proprietatea sa”): „Libertatea este toata libertatea. O parte a libertatii nu este libertate”. Conceptul insuşi e „extremist”, libertatea e „totalitară”- aşa i-ar zice, la intelectuali. Orice limitare din exterior, chiar si limitarea indepartată, improbabila, este constrangere. Libertatea nu cunoaste decât limita pe care omul si-o pune singur (din cauze proprii, adica)*. Ceea ce trebuie înţeles este este „cauza proprie”. Teama de repercursiuni, de pilda, nu este „limita proprie” ci străină, ptr ca repercursiunile vin din exterior. Nici „respectul” nedatorat, nici „buna cuviinţă” fariseică, nici „dreptul majoritaţii”, nici „toleranţa” şamd. E o singura limitare pe care o acceptăm, care nu ne frustrează – aceea care ne este pusa de dragostea de celalalt, caruia nu vrem sa-i dam „pietre de poticnire” (relaţii, la Sf. Pavel, d .ex,. in 1. Cor.) . Frazele lui Tzvetan Todorov – si ale altora, despre „libertatea limitata” pot fi citite si din perspectiva inversa, ca „non-libertate permisivă”- si nimeni nu ştie nu ştie de unde „negativul” (ca in fotografie) devine „pozitiv” si invers. Acesta este riscul libertatii amenajate. Nu mai spun ca e un defect de observatie in citatul din Tz.T.: „statul” de care vorbeste gireaza raportul intre actori presupusi LIBERI. Or musulmanii nostri sunt orice afara de „liberi”. Libertaţile care evolueaza pe aceasta scena (a statului) trebuie, intr-adevar, sa se ingaduie reciproc. Dar e vorba de LIBERTAŢI- nu de servituţi. („musulman” inseamna „supus”-, NEliber).
    (*E un mic firicel al acestei idei, intr-o carticica de G Liiceanu, – am uitat cum îi zice – al libertaţii ca „hotarâre” în sensul de mai sus, al „capacitaţii de a-si pune hotare”).

  6. Buna ziua. Ati exprimat foarte corect un punct de vedere pe care il împărtășesc. Asa am comentat si eu situatia : daca dorim sa trăim in pace, fiecare dintre noi trebuie sa facă ceva pentru asta.

  7. Iarăşi. Aceleaşi idei din gama apologiei totalitarismului de extracţie religioasă care condamnă intr-un mod nu prea voalat satira asumat anticlericală şi antibigotism. Pe 9 ianuarie, intr-un eseu de tristă amintire, victimele atentatului de la Paris erau incadrate de urgenţă la categoria politică „extremism”. Astăzi, pentru că 7 milioane de oameni nu au vrut să priceapă mesajul, iarăşi sunt trântiţi la zidul infamiei ca extremişti.

    Şi DA, acest articol este o ilustrare clară a mecanismului mental prin care libertatea de exprimare se lasă atrasă in logica violenţei.

    Avem mii de abuzatori ai libertăţii de exprimare in Europa. Aceşti indivizi sunt, aşijderea, abuzatori şi ai altor drepturi şi libertăţi pe care doar Occidentul a ştiut cum să le formuleze şi să le ofere o protecţie legală. Nu trebuie să cauţi prea mult ca să te izbeşti de ei. Este vorba de mii de prelaţi, predicatori, imami, oratori islamişti, bloggeri ortodocşi şi ideologi pravoslavnici care, profitînd de răspândirea acestui fenomenal instrument pe care modernitatea l-a oferit cu atâta genorozitate, se dedau cu neruşinare unui torent de diatribe antioccidentale, antilegaliste, anticapitaliste, care instigă fără jenă la distrugerea eşafodajului legal al libertăţilor noastre, care incită nestânjeniţi la violenţe, care racolează online agitatori şi oşteni pentru războaiele lor religioase, care colportează aceeaşi ideologie totalitaristă a urii pe criterii religioase. Iar LOGICA violenţei verbale săvârşite sistematic de aceşti extremişti este aceea de a răspândi frica, oroarea, de a intimida şi de a determina pe cei buni să se retragă din spaţiul public al dezbaterii, de bună voie sau cu forţa, iar pe cei laşi să adopte măcar o parte din discursul lor furibund împotriva libertăţii şi să se alăture corului ce justifică violenţa cu temei religios in speranţa că astfel vor fi cruţaţi. „Capul plecat sabia nu-l taie” este logica violenţei ideologice islamiste. Iar când, cu capul plecat -de pe tărâmul raţiunii-, ajungi să scuzi crimele odioase ale barbarilor şi să insişti in direcţia incriminării morale a victimelor [caricaturiştii erau şi ei extremişti] atunci libertatea pe care singur ţi-o clădeşti cu trudă a pierit pe veci căci din acel moment solidaritatea nu mai urmează conştiinţa, ci violenţa stăpânilor tăi. Este un proces religios in mod esenţial, o vulnerabilitate pe care bisericile au invăţat de-a lungul mileniilor s-o speculeze şi să transforme cu ajutorul ei indivizii liberi şi responsabili in turme de credincioşi orbiţi de instincte şi resentimente. Se cheamă supunere. Cu sau fără convertire, tot supunere se numeşte.

    Aşadar, nu ne putem aştepta ca aceşti bieţi oameni şocaţi mai intâi la vederea sângelui, iar mai apoi târâţi şi rămaşi captivi in logica violenţei să remarce, darmite condamne violenţa adevăraţilor extremişti, a miilor de lideri religioşi ce resuscitează astăzi fantasmele absolutismului monarhic şi teocratic şi deopotrivă fundamentalismul evului mediu. In cazul acestora libertatea de exprimare nu are limite. Sutana, turbanul, mitra le conferă acestor indivizi o licenţă extraordinară de a ucide cu cuvântul. Ceea ce unor caricaturişti nu li se permite sub nicio formă -să rănească prin ridiculizare habotnicii- , li se permite înzecit unor indivizi certaţi cu morala şi legea, dar aflaţi sub oblăduirea unei religii. Nu o să vedeţi niciodată un supus criticînd deschis stăpânii săi, oricât de extremist ar fi discursul lor. Nu o să auziţi niciodată niciun protest al vreunui supus la adresa predicilor turbate ale imamilor. Nu o să citiţi niciodată un text al vreunui supus in care să ceară, argumentat după carte şi lege, restrângerea libertăţii de exprimare şi a drepturilor religioase in cazul bisericilor ce nu-şi controlează angajaţii sau chiar tolerează extremismul in sânul lor. Şi să nu ne înşelăm asupra termenilor: supus nu înseamnă credincios. Un credincios poate fi liber, poate gândi liber şi se poate manifesta liber. Cedarea nu vine din credinţă, ci din frică.

  8. Vad ca nimeni nu a comentat, poate fiindca tema nu mai e prea proaspata si a fost destul de mult (si de pasional) discutata.

    Cateva precizari totusi.

    1. Bineinteles ca cine vorbeste de libertate absoluta de expresie spune tampenii. Sunt multe tipuri de ingradiri legale:
    – cele legate de protejarea persoanelor: colomnie, injurie, insulta (bun, persoanele publice sunt mai putin protejate si asta face parte din joc).
    – cele legate de incitarea la ura (inclusiv rasiala), violenta, acte criminale de diferite feluri;
    – cele generate de experiente trecute dureroase: negationismul, apologia nazismului (in Europa, caci in State e legal) etc.

    Apropo, afirmatia ca tarile occidentale au depenalizat blasfemia nu e in intregime exacta. Italia are inca o lege impotriva blasfemiei si este ilegal sa-l insulti pe Papa… Nu stiu cat e aplicata in realitate, dar stiu ca e de neconceput in italia sa publici caricaturi grosolane cu Papa.

    2. Dar dincolo de lege, exista si decenta. Chiar daca tehnic nu este legal interzis sa fac glume cu evrei sau pedofile (antisemitismul blatant, actele pedofile dar si posesia de imagini pedofile fiind penalizate), eu unul nu as considera glumele respective de bun gust. E drept, poate as protesta si as trece mai departe, nu as ridica pumnul (vezi interventia Papei) sau Kalashnikovul.

    Stim ca musulmanii (e drept, asta se aplica sunitilor, care insa sunt foarte majoritari) considera ca nu e voie sa il reprezinti pe Profet (e desigur stupid, Coranul nu interzice decat „pietrele ridicate” adica idolii dar in fine, asa s-a transmis practica…). Stim deci ca reprezentarea lui Mahomed va starni indignare si este in sine o provocare. Merita sau nu? Depinde probabil de mesaj, dar trebuie sa recunoastem ca nu era mult mesaj in Charlie si provocarea era mai degraba de dragul provocarii.

    3. Greu de vorbit de o ideologie Charlie. Faptul ca acei caricaturisti erau iesiti din extrema stanga, soixantehuitards trecuti prin partidul comunist si Libé nu le da neaparat o ideologie. Charlie era o revista satirica specializata mai mult in provocare decat in umor. O luasem si eu de vreo doua ori sa o citesc in tren sau avion si marturisesc ca inteleg de ce era practic in faliment.

    4. Pe de alta parte, orice ai crede despre Charlie, cum sa nu reactionezi in fata barbariei? Voltaire spunea „nu sunt de acord cu ce spui, dar voi lupta pana la moarte ca sa ai dreptul sa o spui”. Eu consider Charlie un „torchon” oarecare si spun deschis Je ne suis pas Charlie dar ieri m-am abonat (desi nu o sa-l citesc niciodata).

  9. Multumesc pentru articol!
    In sfarsit o perspectiva care nu e fixata pe litera legii si ia in calcul si valoarea morala a libertatii. Cei care nu vor sa accepte si o astfel de abordare, trebuie sa accepte ca milioanele de prizonieri de constiinta din timpul comunismului isi pierdusera efectiv toata libertatea in momentul arestarii. Ori nu e asa. Ramasesera liberi in constiinta lor.
    Daca exista libertate si in lanturi, inseamna ca libertatea nu se joaca in primul rand pe teren legal, deci argumentele legislative sunt insuficente. Trebuie sa se poata discuta afirmatii gen daca legea imi da voie, sunt ok; fac ce vreau, restul lumii sa taca din gura ca deranjez pe nimeni.
    Nu orice e legal e si ok.
    Un om isi exercita libertatea si daca nu face ceva ce e permis de lege.

  10. Argumentul articolului este: ok, libertatea cuvantului, dar sunt si aici niste limite, sa nu ofensam niste sensibilitati. Problema cred ca este in cu totul alta parte iar episodul Charlie Hebdo este o manifestare a altor probleme. Nu caricaturile sunt problema, este ilogic, si explic mai departe. Fac doua scenario ale faptelor:
    (1) politia gandului (sic!) a Daech (refuz sa numesc statul Islamic, pentru ca nu este stat) sau Al-Qaida sucursala Yemen face revista presei mondiale si pica peste caricaturile lui Charlie Hebdo, un tabloid gen Catavencu, cu o enorma circulatie de 60 de mii de exemplare. Politia gandului verifica incadrarea caricaturilor in preceptele sharia, constata neconformitatile, hotaraste ca acestea trebuie pedepsite si trimite un commando al mortii sa pedepseasca vinovatii.
    (2) echipa terorista pica ea peste caricature, constata neconformitatile, decide pedepsirea si, cu accord de la centru, trece la actiune.
    Presupunand ca este asa, ce facem atunci? Trebuie sa treaca toate publicatiile pe la biroul de cenzura al Al-Qaida sau Daech pentru viza de publicare? Care este problema lor ca la niste mii de km distanta o revista cu care nu au nimic de-a face publica niste caricaturi? S-au erijat in judecatori a tot ceea ce se intampla in lume? Maine se vor revolta ca in Europe femeila poarta mini, poimaine ca nu poarte niqab si mai stiu eu ce alte lucruri contrare invatamintelor profetului. Si atunci ce sa facem noi, sa ne apucam sa citim Quranul si Sharia, sa le integram eventual in legislatie, ca sa nu bruscam sensibilitatile politiei gandului si ale minoritatilor musulmane din Europa. Apoi interzicem consumul carnii de vita, pentru ca vaca este un animal sacru pentru indieni, inainte sa trimita si ei un commando al politiei gandului.
    Nu cred ca vreun European crestin sau care adera la valorile occidentale, chiar in versiunea cea mai „multiculti” a lor, ar vrea sa se regaseasca intr-un astfel scenario.
    De aceea, trebuie respins fara nicio unda de compromis sau menajamente carnagiul de la Charlie Hebdo.
    Problema este alta: pentru a abate atentia de la problemele interne, gasesti intotdeauna un dusman extern. Si care este o tinta mai buna decat occidentul bogat, decadent, arrogant, liberal, dar care starneste invidia prin comparatia cu saracia desertului. Atunci, un intreprinzator politic, ca se numeste Daech sau al-Qaida, capata putere si influenta speculand aceste frustrari si trecand in planul doi adevaratele mobiluri ale actiunilor sale si atrocitatile pe care le comite. De ce fug toti din calea Daech inspre Liban sau Turcia sau locuri mai calme? Pentru ca Daech este doar o organizatie terorista, pradatoare, cu interese proprii, iar agitarea preceptelor islamice este doar fatada propagandistica.
    Faptele si situatia de pe teren nu legitimeaza deci sub nicio forma o asa-zisa lezare a unor sensibilitati religioase.
    Ca atare, Occidentul trebuie sa-si vada de problemele sale, nu putine si nu simple, si sa se preocupe mai putin de sensibilitatile altora. Si ajungem astfel la problema integrarii.
    Cei care au emigrat in Europa sau traiesc acolo trebuie sa respecte valorile locului. Daca teroristilor, nascuti francezi, nu le placeau caricaturile sau le place mai mult Sharia decat declaratia drepturilor omului, puteau ramane foarte bine in Siria.
    Occidentul deci trebuie sa fie mai ferm in afirmarea si intarirea valorilor pe care s-a construit si care exercita inca atata atractie.
    Pentru o incursiune extraordinara in istoria acestei constructii, sugerez Francis Fukuyama:

    http://en.wikipedia.org/wiki/The_Origins_of_Political_Order

    • Sa nu caricaturizam la randul nostru. Caricaturile lui Mahomed nu au nimic de-a face cu purtatul de minijupe in Europa. Sharia nu se aplica non musulmanilor si nimeni nu va incerca sa aplice Sharia in Europa – decat poate musulmanilor (ceea ce nu este o veste buna, dar asta e alt subiect).

      Exista insa doua mari blasfemii pentru majoritatea musulmanilor: arderea Coranului si desenarea (daca mai e si si caricatura batjocoritoare, cu atat mai mult…) Profetului. Desigur, luarea numelui lui Dumnezeu in desert e si prima porunca a Decalogului dar cele doua religii care-l accepta nu mai considera neaparat (cu exceptia „ortodocsilor”) litera Scripturii ca sfanta in intregime si o manifestare a adevarului divin.

      Charlie nu avea iluzii: a ales sa republice caricaturile daneze cand manifestatiile facusera deja victime. Apoi a continuat sa publice caricaturi cu Mahomed si dupa ce sediul le-a fost atacat cu cocktailuri Molotov si a trebuit sa foloseasca sediul Libé si sa aiba protectia Politiei.

      Nu spun ca meritau asta. Spun ca stiau ca ceea ce fac ei este o provocare si au ales sa o faca. As spune mai degraba de dragul provocarii (si ca sa vanda mai mult) – am privit toate caricaturile si am gasit una buna, cu mesaj, una relativ amuzanta si multe destul de ignobile.

      Nu am vazut pe nicaieri nici o razmerita ca se poarta in Europa fuste, nu se mananca halal sau se manca vita. Dar pune pe youtube un video aratand cum arzi un Coran (de ce nu, in fond, nu e decat o bucata de hartie…) sau cu desene cu Mahomed (si de ce nu, in fond, musulmanii nici nu il considera in vreun fel sfant, cum e cazul cu crestinii si Isus…) si s-ar putea sa ai probleme. Multi au aceleasi reactii la arderea de steaguri (de ce nu, e o bucata de carpa…) sau alte simboluri…

      Deci ca atare, eu nu am nici un fel de respect fata de Coran, Mohamed sau steaguri. M-as feri insa sa il pictez pe Mahomed sau sa ard steaguri pur si simplu din respect fata de emotia pe care as produce-o celor pentru care asta conteaza. As face-o daca as crede ca acest lucru serveste un scop util, dar nu as provoca de dragul provocarii, sau pe chestie de principiu ca cine sunt astia cu politia gandului sa ne interzica noua frumusete de minijupe…

      • „Deci ca atare, eu nu am nici un fel de respect fata de Coran, Mohamed sau steaguri. M-as feri insa sa il pictez pe Mahomed sau sa ard steaguri pur si simplu din respect fata de emotia pe care as produce-o celor pentru care asta conteaza.”

        De fapt, de frica!
        Cat despre „emotiile” celorlalti, acestea le apartin si nu au legatura cu realitatea (reactie emotionala, nu-i asa?). Singura limitare legitima este cea privind dreptul real la viata, integritate personala si proprietate, ca altfel fiecare dintre noi poate avea sensibilitati cauzatoare de emotii, dar asta nu ne da dreptul sa punem mana pe arma.

        • Nu prietene, esti foarte departe de adevar. Respectul nu inseamna frica. De exemplu, as putea sa te insult fara sa ma tem de consecinte, dar nu o fac. Sau as putea sa postez clipuri arzand steagul Americii, al Frantei, poate chiar si al Israelului, fara sa ma tem prea mult de consecinte. Nici asta nu fac.

          Respectul inseamna si frica uneori, dar empatie de cele mai multe.

          Iar emotiile definesc societatea si societatile. Citeste de exemplu Jonathan Haidt si dupa ce aprofundezi analogia lui cu calaretul elefantului o sa intelegi ce spun. Evolutia noastra ca specie a facut ca ceea ce se numeste ventro-medial pre-frontal cortex sa aiba de cele mai multe precedent asupra dorso-lateral pre-frontal cortex. Pe scurt, inatai simtim emotia si tragem concluzia (prin VMPFC) si apoi inceram sa rationalizam si sa gasim explicatii prin DLPFC.

          De exemplu tu simti emotia fata de atrocitatea comisa si tragi concluzia ca cei ucisi sunt niste martiri pentru o cauza, cauza e justa si orice incercare de explicare inseamna justificare deci trebuie condamnata si orice critica fata de martiri inseamna pact cu inamicul. Si ajungi sa spui aberatii gen respectul e de fapt frica sau singurele limitari „legitime” sunt cele legate de viata, integritate personala si proprietate. Deci pot sa mint, sa te injur, sa te scuip, sa te insult, sa te provoc, sa-ti vorbesc rau despre sotie, mama, neam, familie, popor, sa ma sterg la fund in public cu steagul Romaniei, sa cant imnul Ungariei in primarie, sa intru in pielea goala si sa fac sex in biserica in timpul slujbei, sa trag vanturi intr-un ascensor plin etc… Asta e ok ca nu atenteaza la „viata, integritate si proprietate”, nu?

          Suntem homo sapiens nu homo juridicus. Traim in societate si pentru asta avem norme morale care nu sunt transformate in lege. O uriasa parte a creierului nostru este dedicata recunoasterii expresiei si emotiilor celorlalti.

  11. Cuvântul este armă, uneori chiar mai teribilă decât glonţul. Exemple: ideologia fascistă, comunistă, rasistă, xenofobă, etc. De aceea e nevoie şi de responsabilitate.

    „Organizaţia Naţiunilor Unite, a adoptat în anul 1948, cel mai important document, „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului“, în care sunt înscrise toate drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

    Având posibilitatea să-şi exprime liber punctul de vedere, să acţioneze în baza propriei voinţe, cetăţeanul unui stat democratic trebuie să fie responsabil, adică să suporte consecinţele faptelor sale.

    Nimeni nu poate fi liber fără a fi şi responsabil de acţiunile sale.”

    Când te deroghezi de responsabilitate nu poţi pretinde dreptul la libertate.
    Din păcate noi, cei din aşa zisa societate civilizată, o facem cam de multişor cu planeta pe care locuim. Să nu ne mire că va deveni cu timpul şi ea .. teroristă. Vlaguită, secătuită, poluată, exploatată fără milă, va spune într-o zi: destul, iresponsabililor!

  12. „Cuvântul este armă, uneori chiar mai teribilă decât glonţul.”

    Nu tocmai. In realitate metaforele neadecvate (si care sustin ca o caricatura amarita din Franta „raneste” musulmanul din Malaezia sau Pakistan sau Nigeria mai ceva decit glontul concret raneste un om concret) nu numai ca nu sint arme, ci sint mai flescaite decit o movila de balegar peste care a plouat patruzeci de zile si patruzeci de nopti.

    PS Islamicii moderati tocmai au decapitat un jurnalist japonez. Cine stie, va fi facut si el vreo caricatura sau japonezii sint de vina din cauza cruciadelor.

    Orice „argument” pare bun cind vine vorba de a justifica crime de nejustificat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Anca Manolescu
Anca Manolescu
Anca Manolescu este doctor in filozofie al Universitatii din Bucuresti. A fost cercetator la Muzeul Taranului Roman, departamentul de antropologie culturala. Este acum cercetator independent. Domenii de interes: antropologie religioasa, studiul comparat al religiilor. Este alumna New Europe College. Institut de Studii Avansate din Bucuresti, cercetator si editor al Arhivei André Scrima de la Colegiul Noua Europa. A publicat: „Locul călătorului”. Simbolica spaţiului în Răsăritul creştin, Bucureşti, Paideia, 2002. Europa şi întîlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Iaşi, Polirom, 2005. Jurnal de inactualităţi, Bucureşti, Paideia, 2006 Nicolas de Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010. Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Iaşi, Polirom, 2011.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro