Home » Global / Europa »Politica & Doctrine »Reactie rapida » Citesti:

Mastile bolsevismului: Viata si timpurile lui Santiago Carrillo (1915-2012)

Vladimir Tismaneanu septembrie 21, 2012 Global / Europa, Politica & Doctrine, Reactie rapida
69 comentarii 3,310 Vizualizari

Dedic acest articol memoriei prietenului meu Alexei Florescu (1950-2012), cu care am vorbit adeseori despre tragedia Razboiului Civil din Spania, despre iluziile parintilor nostri, atrasi, subjugati si inselati de mirajul utopiei internationaliste.

A incetat din viata, la 97 de ani, Santiago Carrillo, lider vreme de decenii al Partidului Comunist din Spania. In ultimii ani de viata, Carrillo a scris despre tineretea sa revolutionara, dar a negat rolul sau in oribilele masacre organizate in timpul Razboiului Civil de fortele de stanga la Paracuellos del Jarama si la Torejon de Aroz. Mii de persoane inocente au fost atunci ucise in numele unei viziuni delirante a purificarilor revolutionare. Au existat orori comise de ambele tabere, actiuni in egala masura repugnante si condamnabile, dar stanga a reusit, vreme de decenii, sa oculteze propriile crime. Mitul Republicii a functionat si inca mai functioneaza ca argument pentru demonizarea exclusiva a celeilalte parti.

Nascut intr-o familie socialista, Carrillo a ramas pana la sfarsitul vietii credincios colectivismului egalitarist marxist. Ceea ce nu l-a impiedicat, ba chiar dimpotriva, sa fie un stalinist fanatic in anii 40 si 50. A condus cu mana de fier PC din Spania, a eliminat fara crutare orice i se parea ca miroase a “deviationsm”. In 1964 a fost cel care a condus eliminarea din conducerea partidului a grupului Fernando Claudin-Federico Sanchez (Jorge Semprun). Mai tarziu, dupa interventia in Cehoslovacia, a devenit el insusi tinta atacurilor dogmatice, in special din partea lui Enrique Lister, fostul comandant al varfului de lance comunist in anii Razboiului Civil, El quinto regimiento. Hiper-stalinistul de mai ieri devenise acum un exponent al policentrismului, alaturi de comunistii italieni. Mai mult, a fost printre primii lideri comunisti care au sustinut, la mijlocul anilor 70, renuntarea la dogma dictaturii proletariatului. O dogma pe care o slujise cu ardoare in anii Razboiului Civil. Aici fusese de fapt originea rupturii dintre Santiago si tatal sau, Wenceslao Carrillo. Cand fiul i-a scris un mesaj de ruptura politica, vechiul socialist i-a raspuns ca nu se astepta sa primeasca o scrisoare de la Stalin…

In 1960 a inlocuit-o pe Dolores Ibarruri (La Pasionaria) in fruntea PC din Spania, aflat in ilegalitate. Din acel moment, Pasionaria nu a mai jucat decat un rol ceremonial, isi facea datoria de icoana, de mater dolorosa a comunismului, de vaduva eterna a unei Revolutii fantasmate, fara a misca in front, lasandu-l pe Carrillo sa-si urmeze planurile. Conducerea partidului se afla la Bucuresti si la Praga, apoi s-a mutat la Paris.

La inceputul anilor 60, am fost coleg de clasa, la Liceul “Petru Groza”, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, membru al Biroului Politic si redactorul-sef al ziarului partidului, “Mundo Obrero”. Mergeau la acelasi liceu si fratii sai Carlos si Jorge, precum si sora lor cea mica, Victoria. Au plecat in Franta, de unde venisera, in 1964. Carlos a studiat regia de film la Moscova. Parintii mei se cunoasteau bine, inca din anii razboiului, de la Moscova, cu Ramon Mendezona, alt membru al Biroului Politic, directorul revistei teoretice a PC din Spania, “Nuestra Bandera”. Il intalnisera acolo si pe Jose Diaz, secretarul general al PC din Spania, care s-a sinucis in 1942. Un militant mai catolic decat Papa, adica mai stalinist decat Stalin. O cunoscusera pe Pasionaria, despre a carei perioada traita in URSS am citit recent un excelent studiu (v. Lisa A. Kirschbaum, “Exile, Gender, and Communist Self-Fashioning: Dolores Ibarruri (La Pasionaria) in the Soviet Union”, Slavic Review, Vol. 71, No. 3, Fall 2012, pp. 566-589).

La Moscova s-a casatorit Irene Falcon, secretara personala a Pasionariei pana la moartea acesteia, cu militantul comunist ceh Bedrich Geminder, activist de seama al Cominternului. Dupa 1945, Geminder a fost seful Sectiei Externe a PC din Cehoslovacia. Arestat in cadrul afacerii Slansky, acuzat de tradare, spionaj, titoism si sionism, Geminder a fost condamnat la moarte in noiembrie 1952, acum sase decenii, alaturi de 10 alti faimosi activisti, intre care Rudolf Slansky insusi, fostul secretar geneal al partidului. si Josef Frank, militant din categoria dura, fostul camarad al lui Semprun din timpul detentie la Buchenwald. Au fost spanzurati la inceputul lunii decembrie, cu numai trei luni inaintea mortii lui Stalin.

In “Autobiografia lui Federico Sanchez”, Semprun mediteaza la destinul si tacerile Irenei Falcon, la fel de devotata Cauzei precum Pasionaria. Suntem la Praga, in 1964, Claudin si Semprun sunt stigmatizati pentru “lichidatorism” si “liberalism”. Dolores si Irene tac. Se aude insa vocea stridenta a lui Carrillo, marele maestru al excomunicarilor: “Scormonirea trecutului este o forma de masochism tipica pentru intelectualul mic-burghez”. (v. Jorge Semprun, “Communism in Spain during the Franco Era: The Autobiography of Federico Sanchez,” Sussex, The Harvester Press, 1980, p. 102). In final, Pasionaria ia cuvantul, ii infiereaza pe “deviatori”. Claudin si Semprun sunt exclusi, Carrillo a invins. Unitatea partidului trebuie aparata ca lumina ochilor, ne-a invatat tovarasul Lenin…

Postul de radio “Pirinei” al comunistilor spanioli, emitea de la Bucuresti (ca si “Vocea adevarului”, postul de radio al PC din Grecia). In 1956, Carrillo a sustinut zdrobirea Revolutiei Maghiare. In 1968 a fost printre liderii comunisti care au condamnat invazia Cehoslovaciei. A devenit unul dintre campionii liniei eurocomuniste si s-a opus hegemonismului sovietic. A intretinut relatii de prietenie apropiate cu Nicolae Ceausescu si s-a abtinut de la orice critici in raport cu dictatura totalitara din Romania. Era ceva ridicol, cum observa dramaturgul spaniol Fernando Arrabal, in a perora despre democratie fara a scoate o vorba despre micul tiran de la Bucuresti.

Carrillo si sotia sa Carmen erau prieteni cu Valter Roman si cu sotia acestuia, Hortensia. Ii unea amintirea Razboiului Civil, a anilor tenebrosi ai stalinismului, psihologia cominternista, mistica internationalista. Dupa stiinta mea, nu a existat un alt lider de partid comunist, la putere ori in opozitie, care sa fi fost mai apropiat de Nicolae Ceausescu ori care sa viziteze mai des Romania intre 1965 si 1989. Ar fi interesant de stiut cat si cum a contribuit PCR la sustinerea financiara a PC din Spania.

Presupusa sa deschidere nu s-a tradus in toleranta pentru factiunile din partid. A fost deopotriva un intrigant si un inchizitor. Nu a acceptat niciodata adevaratul pluralism. Chiar dupa moartea lui Franco si revenirea sa in Spania, Carrillo a ramas un leninist din categoria dura. In final, dupa ce a pierdut pozitia hegemonica in PC din Spania, a devenit liderul unei formatiuni marginale, apoi a iesit din politica. In cartea sa autobiografica, marele scriitor Jorge Semprun a descris metodele staliniste utilizate de Carrillo impotriva rivalilor si criticilor sai. La fel, filmul lui Alain Resnais, “La guerre est finie”, cu Yves Montand in rolul principal, pe un scenariu de Semprun, vorbeste despre imensele gafe tactice ale conducerii comuniste in anii 60, despre prapastia dintre linia dictata din exterior si realitatile spaniole, despre deziluzii, declinul sperantei si obligatia de a parasi taramul deopotriva vrajit si pervers al utopiei.

Santiago Carrillo si Dolores Ibarruri, 1982

Biografia lui Carrillo apartine acelei galerii de militanti cominternisti pentru care devotamentul pentru Cauza, pentru Partid, pentru Revolutie, este mai important decat orice consideratii de moralitate si onoare. Mai flexibil decat intransigentii stalinisti Dolores Ibarruri, Alvaro Cunhal, Harilaos Florakis, Luis Corvalan ori Luigi Longo, Carrillo nu a ajuns niciodata la concluzia esecului irevocabil al comunismului. A ramas pana la capatul vietii un leninist, un adversar al societatii deschise si al adevarului istoric. Masca de democrat nu-i putea insela decat pe ignoranti si pe naivi.

Intr-un interviu aparut in “New York Times” in 1978, deci dupa socul produs in Occident de publicarea “Arhipelagului Gulag” de Aleksandr Soljenitin, Carrillo continua sa prezinte teroarea stalinista drept un rau inevitabil: “Au existat politie politica, lagare de concentrare etc, dar acele institutii erau necesare si nu sunt sigur ca nu vor necesare si in alte revolutii sociale”. Citind aceasta justificare a crimelor in masa comise de toate regimurile de tip bolsevic, mi-am amintit sinistrele randuri ale lui Lous Aragon care exalta, in anii 30, “ochii albastri ai Revolutiei care stralucesc cu o cruzime necesara”…

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/09/10/mitul-eurocomunist-ceausescu-si-comunistii-spanioli/

http://www.contributors.ro/cultura/limbajul-secret-al-destinului-in-memoriam-jorge-semprun/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "69 comments" on this Article:

  1. bogdan192 spune:

    Domnule Tismaneanu, selectia negativa (politica) functioneaza perfect.

    http://en.wikipedia.org/wiki/Negative_selection_%28politics%29

  2. Andrei George spune:

    Stimate domnule Tismăneanu,

    Cred că exagerați. Dacă ne referim la cartea lui Paul Preston despre războiul civil- este vorba de omorârea câtorva zeci de franchiști la închisoarea Modello. Tot Preston îi face un portret destul de frumos- arătând că a fost unul din principalii artizani ai acordurilor de la Moncloa- care țin actual democratica Spanie (în care totuși Falangele sunt un partid legal- ceea ce arată că și democrația are limitele ei) . Beevor – care este mai pe gustul dvs.- fiind conservator- nu pomenește nici el despre mii de morți. Și omiteți un lucru- faptul că Carillo era la vremea respectivă responsabil cu securitatea din partea Tineretului Comunist și că ”coloana a V-a” n-a fost o invenție comunistă…

    • Una din multele surse ce pot fi consultate:

      http://www.helium.com/items/1892165-what-happened-in-paracuellos?page=3

      Nu voi comenta aici si acum pozitia lui Preston, marcata de un partizanat nici macar ascuns. Literatura pe tema Razboiului Civil este enorma. In “Times Literary Supplement” (7 septembrie 2012, p. 13), puteti citi, daca va intereseaza subiectul, o recenzie de Michael Seidman la ultima carte a lui Paul Preston, “The Spanish Holocaust”. Cifra celor executati in noiembrie 1936 de catre fortele stangiste a fost de 2.400 de prizonieri, definiti ad hoc , fara probe, drept partizanii dreptei. Mentionarea acestor date nu este menita sa exonereze crimele franchiste. Este nevoie de echilibru si de compasiune pentru victimele terorii, oricare ar fi fost culoarea politica a acesteia.

      N-am scris aici un studiu despre Razboiul Civil. Daca doriti sa cititi analiza mea, o gasiti in volumul “Despre comunism. Destinul unei religii politice”, Humanitas, 2011, pp. 153-167.

      • Hannibal Lecter , MD spune:

        1) un necrolog obiectiv si instructiv in acelasi timp.Multumiri.

        2) pozitia dvs.versus lucrarea lui Preston este ,cred,corecta. Si e pe linia inceputa de recenzia din primavara a lui “Telegraph” :

        http://www.telegraph.co.uk/culture/books/historybookreviews/9103580/The-Spanish-Holocaust-by-Paul-Preston-review.html

        • Va multumesc, voi scrie poate pe tema Preston. Am cartea, am inceput sa citesc din ea. Nu stiam recenzia din “Telegraph”.

          Am mai adaugat la articol unele reflectii despre Pasionaria, Irene Falcon, procesul Slansky…

      • Andrei George spune:

        Stimate domnule Tismăneanu,

        Și un singur om executat este o crimă. Totuși nu se poate compara- oricât de anticomunist ați fi- oroarea franchistă cu omorurile- uneori justificate- făcute de republicani. Nici ca și cifre- peste 500.000 de uciși din tabăra republicană- masacrele de cam peste tot unde au intrat naționaliștii- față de un maxim de 20.000 de victime- nu ucise ca purificări ci pur și simplu din necesitățile crude ale războiului. Reamintesc că vorbim despre faimoasa ”coloană a V-a” care a existat într-adevăr, de iminenta cădere a Madridului- care fără aportul Brigăzilor internaționale și a generalului Miaja ar fi căzut cel târziu în 1937 și de retragerea republicanilor spre Valencia- acolo unde s-a stabilit și guvernul. Cei mutați de la închisoarea Modello și uciși pe drum sunt la fel de morți ca și cei împușcați de mauri sau de Junte, carliști și alți naționaliști de bine- cu o mică diferență- ei erau vinovați- sau suspecți- față de holocaustul stârnit de oamenii lui Franco. Cred că știți foarte bine- mai bine chiar decât mine- că faptul că Republica Spaniolă a rezistat 3 ani s-a datorat în primul rând comuniștilor, că guvernul republican n-a fost niciodată comunist și că comuniștii au stopat excesele gen ”comunizarea femeilor” sau ”renunțarea la monedă” a partidelor de comedie precum POUM-ul. Și iarăși cred că cunoașteți episodul cu Millan Astray și Miguel de Unamuno- ca să amintesc doar de acel ”Viva la muerte” a legionarilor spanioli. Vreau să vă spun că m-am cutremurat când am văzut la A Coruna o stradă- de fapt un bulevard și liceu cu numele lui MIllan Astray. Războiul civil a însemnat- de fapt- moartea democrației interbelice- așa câtă a fost ea- ucisă de statele democratice Anglia și Franța prin oribilul Comitet de Neintervenție. Și ca dovadă a faptului că istoria se răzbună, fascismul care n-a fost oprit la Jarrama sau pe Ebru a condus la cel de-al doilea război mondial. Republica spaniolă ar fi fost democratică- nu comunistă- și acest lucru îl spune și Beevor.

      • Andrei George spune:

        Stimate domnule Tismăneanu,

        Totuși, biografia lui Franco scrisă de Preston e o carte de referință. Personal, cu 2 rude moarte în războiul civil, una apărând Madridul – la Casa del Campos, a doua în tabăra cealaltă, doborâtă deasupra Barcelonei în 1938- am ”deschis ochii” referitor la problemă cu excelenta ”Speranță” a lui Malraux- una din cărțile mele de referință. Am aflat apoi despre cei 2 unchi ai bunicului meu- amândoi de naționalitate germană dar în tabere diferite. Am avut ocazia să particip apoi în 2006 la întâlnirea foștilor brigadiști la Barcelona. Și mi se pare- că adevărul este totuși de partea Republicii.

      • Andrei George spune:

        Imensa greșeală făcută de republicani a fost execuția lui Jose Antonio Primo de Riviera- creatorul Falangelor. Fiul cel mare al lui Primo de Riviera, Jose Antonio a înființat Falangele într-un context ideatic contradictoriu în care ideile fasciste luate de la italieni se amestecau cu o dorință sinceră pentru viața mai bună pentru spaniolii săraci. Jose Antonio a fost propus la schimb de republicani- pentru fiul lui Largo Caballero- schimb neacceptat niciodată de Franco. Pentru Franco a fost cel mai mare dușman. Dacă republicanii i-ar fi dat drumul în 1936- sau i-ar fi acceptat propunerea de organizare a unei opoziții de dreapta față de pronunciamento-ul militar- poate că soarta republicii ar fi fost alta. Evident că execuția sa a făcut din Primo de Riviera un martir franchist- interesant este că urmașul său la conducerea Falangelor, Hedilla- a fost arestat rapid de Franco și condamnat la moarte- sentință nedusă până la capăt.

      • Andrei George spune:

        Din lectura link-ului dvs. am văzut că prizonierii erau escortați de Gărzile de Asalt- care nu erau în nici un caz formațiuni comuniste și de anarhiști- idem. Am serioase îndoieli că Santiago Carillo avea autoritate în fața uneia din cele 2 categorii.
        Am mai găsit un citat interesant, pe care-l reproduc cu copy/paste:
        ”Just four months earlier, there had been a massacre in Badajoz when the fascists mercilessly killed between 1300 and 4000 civilians following the capture of the town. Was Paracuellos an act of revenge? It is possible and would have been very much in the minds of the defenders of Madrid. Certainly the fascists used systematic slaughter as a terror weapon but such events are much rarer on the Republican side.”

  3. CC spune:

    Trecand de petele negre din perioada razboilului civil, Carillo a insemnat si umanizarea/normalizarea sociala a comunistilor iberici. Am citit “Singura Cale” a tovarasei Ibaruri si am ramas socat de monstruozitatea din comportamentul si gandirea liderilor comunisti. Ramane ca referinta scurtul pasaj in care Ibaruri trecea in revista executarea fiului sau la ordinul lui Stalin. L-a trecut la “pierderi colaterale” fara nici o urma de sentiment matern. In rest, ce a facut el in luptele intestine pentru conducerea partidului chiar nu e relevant. In legatura cu prietenia spaniolo – romana, am observat in presa vremii o demarcatie a discursului public. Carillo vorbea despre si in numele muncitorilor spanioli in timp ce liderii romani abordasera deja tema nationalista si vorbeau in numele poporului roman.

    • Cred ca va inselati. Fiul lui Dolores Ibarruri, Ruben, a murit pe frontul de la Stalingrad, in septembrie 1942. In articolul din “Komsomolskaia Pravda” intitulat “Nash Ruben” (24 0ctombrie 1942), era citat faimosul slogan al Pasionariei din timpul Razboiului Civil: “Mai bine sa mori in picioare decat sa traiesti in genunchi”. Este insa adevarat ca a evitat sa vorbeasca pana la capatul vietii despre Marea Teroare stalinista si despre comunistii spanioli disparuti in Gulag. Deci nu stiu unde ati gasit acel pasaj. O putem judeca pe Dolores Ibarruri in fel si chip, dar nu este corect sa-i atribuim pacate pe care nu le-a comis. La fel ca si in cazul Anei Pauker despre care o legenda persistenta, repet, o legenda, sustine ca si-ar fi denuntat sotul, pe Marcel Pauker (Luximin), NKVD-ului.

      • cc spune:

        Trimiterea pe front a beizadelelor comuniste a fost un act de razbunare a lui Stalin pentru ca nu a putut sa subordoneze Internationala Comunista (a doua daca nu ma insel). Cei trimisi la Moscova pentru a fi pregatiti ca al doilea val al conducerii partidelor comuniste au devenit ostatici, (dupa modelul otoman) imediat dupa retragerea sprijinului dat internationalistilor. Intradevar, glontul a fost tras de germani dar Stalin i-a trimis acolo. Nu exista nici o credibilitate in declaratia sa de preamarire a URSS, stim ca teroarea rusa a dat si imagini mai ridicole de atat cu activisti de frunte care isi declamau publicl auto dafe declarandu-se criminali doar pentru ca nu-i erau pe plac lui Stalin.

        • Andrei George spune:

          Deja aberați. Fiul lui Stalin- Iacob- a plecat pe front de bună voie, a fost prins în marile măceluri din 1941 și a murit în 1944- în lagăr- într-un mod curajos. Deși i s-a propus să-l schimbe pe generalul Paulus cu fiul său- Stalin n-a acceptat niciodată- singurul pe care l-ar fi primit în locul lui Paulus fiind conducătorul comuniștilor germani- Thaelmann- și el deținut în lagăr și omorât tot în 1944. Asta nu înseamnă că n-a suferit cumplit când a aflat de moartea copilului.

          • cc spune:

            Nu imi permit nici o afirmatie negativa la adresa dumneavoastra, dle Andrei George insa, e clar ca avem cunostinte istorice capatate in mod diferit. Asta deoarece eu nu am citit niciodata Pravda dar, am avut sansa nesperata sa vorbesc cu oameni care au fost pe Cotul Donului, care au facut prizionerat 10 ani la Odessa si care stiau lucrurile de la locul faptei. Informatia despre care dezbatem o am de la un rus, sofer si frizer venit in anii 50 ca intendenta la comisarii rusi dislocati in Romania. Apoi mi-a fost confirmata de un profesor de istorie devenit tipograf dupa ce a facut 15 ani de detentie politica. Tot de la ei am aflat de Katyn, de cei 10 milioane de germani de pa Volga disparuti si despre alte grozavii puse pe seama germanilor inainte ca media romaneasca sa le prezinte ca mari descoperiri istorice ale anilor ’90. Cu stima!

            • frank g. schmidt spune:

              stimabile cc,

              in rusia, nici cea tarista si nici cea ulterior sovietica nu au fost nicicand 10 milioane de etnici germani. cred ca realist se poate spune ca au fost intre 1,5 – 2 milioane. ca au avut un destin tragic atat in timpul cat si ulterior celui de al doilea razboi mondial este o realitate, asa cum au avut si etnicii germani sudeti sau chiar si o suficient de mare parte a celor din romania, care au fost deportati incepand cu 10 ianuarie 1945 (atentie! guvernul generalului radescu!!!) din brasov si ulterior si celelalte orase. din motive mie necunoscute, despre aceste chestiuni se vorbeste si astazi foarte putin. la katyn a fost vorba de soldati, aici este vorba de civili!

            • Andrei George spune:

              Stimate domnule CC,

              Nu știu dacă e o rușine să citești Pravda- dar realitatea despre fiul lui Stalin- care s-a înrolat voluntar și a murit în război- e conținută în orice carte de istorie din Vest. Ce-are asta cu Cotul Donului, etc. e treaba dumneavoastră- mie îmi scapă. Problema este că dacă dai o informație -ea trebuie să fie adevărată. Și informația adevărată este că majoritatea copiilor leaderilor URSS- dacă nu totalitatea- care aveau vârsta necesară- au plecat pe front de bunăvoie, fără să-i oblige nimeni. Pentru informații suplimentare recomand SImon Seabag Montefiore ”The court of Red Tzar” .
              PS: Nu e o rușine să vă informați înainte să faceți afirmații….

  4. Mortar spune:

    eu cred ca randurile astea vorbesc despre fundamentalismul si cecitatea (indusa ideologic) a domnului Tismaneanu.

    este de ajuns sa deschidem ziarele spaniole sa vedem ce au avut de zis liberalii, conservatorii (PP) si chiar regele spaniei despre Carrillo si despre contributia sa la tranzitia spre democratie in spania, si vom avea o imagine despre cine a fost Carrillo. deschideti ziarele din ziua mortii lui Carrillo.

    cat despre crimele din timpul razboiului civil, oricine a urmarit politica spaniola stie ca cei care au fost pt deschiderea de investigatii si cercetari asupra acestor crime, au fost mai ales cei din partidul lui Carrillo plus PSOE si sindicatele (CCOO, UGT si mai ales CNT). cei care s-au opus din toate puterile investigarii crimelor razboiului civil si a crimelor dictaturii franchiste au fost tocmai conservatorii spanioli. (nu mai vorbesc despre crimele din epoca post Franco; poate Alianza Apostólica Anticomunista va spune ceva).

    • Las de-o parte modul in care intelegeti dialogul, prin ethichetari grabite si personalizare insultatoare (fundamentalism, cecitate). Articolul meu este scris din perspectiva istoriei comunismului in veacul al XX-lea, un subiect la care indraznesc sa cred ca ma pricep cat de cat :)

      Este normal ca fortele politice spaniole sa accentueze rolul PC din Spania in tranzitia negociata. Nu neg aceasta deschidere, dar pledez pentru o analiza comprehensiva a biografiei lui Carrillo. Cand a murit Alvaro Cunhal, Tom Gallagher s scris un articol remarcabil despre omagiile care plouau la adresa unui comunist cunoscut prin duritatea si intransigenta sa. La urma urmelor, Ion Iliescu insusi considera ca are merite “nepieritoare” in tranzitia democratica din Romania :)

      • Mortar spune:

        din perspectiva istoriei comunismului in secolul 20, cred ca ar trebui sa vorbiti si despre rolul comunistilor spanioli la tranzitia spre democratiei si pluralism. (la fel, ca de altfel, despre rolul comunistilor portughezi la tranzitia spre democratie si pluralism.) pana la urma o fac si o recunosc si adversarii lor politici spanioli.

        analogia cu Iliescu e inselatoare si nu va face cinste. analogul lui Iliescu in Spania e un politician franchist devenit politician democrat in timpul tranzitiei ca de ex. Manuel Fraga, José María de Areilza sau multi altii din actualul PP (conservatorii spanioli)

      • Seneca spune:

        Buna seara Dle Tismaneanu. Citesc articolul Dvs la 2 saptamani de la aparitia sa in Contributors. Scuzati-mi intromisiunea in acest camp rezervat doar celor care poseda fundamentul dobandit prin studiu si analiza serioasa – istoria. De mai bine de 20 de ani traiesc printre spanioli, majoritatea dintre ei urmasi ai celor care au protagonizat ceea ce, probabil, este cel mai mare blestem al unui popor – razboiul civil. Nu am sa va povestesc ce opinie au ei despre acest eveniment care inca le marcheaza viata, chiar si dupa mai bine de 70 de ani. Si asta pentru ca opiniile lor sunt impartite, de unde si (inca) actuala expresie “las dos Españas”, si pentru ca, sincer, nu am vorbit cu toti spaniolii. Ceea ce, insa pot sa asigur este cata dreptate aveti cand vorbiti de utopii pe care un popor le plateste pana la a nu stiu cata generatie, tocmai pentru ca nimeni nu are interesul sa dea jos voalul unei anumite nostalgii care a apartinut unei anumite parti a unei societati, la un anumit moment istoric dat. Razboiul civil spaniol isi are radacinile nu numai in diferentele insalvabile dintre ideologiile celor implicati in conflict, ci in societatea spaniola insasi, asa cum era ea in acele vremuri. Ceva nu era in regula, ceva nu “convenea” unei parti a poporului spaniol. Pierderea Cubei la sfarsitul secolului XIX a dus la acea trezire din visul marelui imperiu in care soarele nu apunea niciodata si din care nu mai ramasese nimic. Amestecul interesat al URSS in evenimentele care au inceput cu exilarea regelui (Alfonso XIII) si care au continuat cu cea de-a 3-a Republica, pentru a sfarsi, catastrofic, intr-un razboi civil , denota doar natura oportunista a bolsevismului in dorinta sa de a se externaliza. Si Spania era terenul propice in acel moment: o societate care isi pierduse nu numai posesiunile din ultramar ci si valorile istorice. Asadar era usor de corupt. Cu acestea vreau sa spun ca vina ca fratele sa-si fi omorat fratele nu apartine, cred, doar ordinelor de la Moscova sau importarii felului in care bolsevicii obisnuiau sa rezolve anumite “situatii”. Societatea spaniola nu se mai suporta pe ea insasi, iar decadenta economica, dar mai ales cea morala, facusera din Spania Regilor Catolici doar o amintire. Devenisera (din cate imi povestesc cei care au trait acele vremuri, tineri fiind) rai, si doar biserica catolica mai incerca sa mentina un minim de morala (e drept, religioasa, dar tot era ceva si ast fel de morala) printre credinciosi. In asfel de circumstante, aparitia unui Franco sau a unui Carillo sunt raspunsul firesc la lipsa de coerenta a societatii civile (asa si atat cat exista ea in Spania anilor ’30). Personal, nu ii bag in aceeasi oala pe Franco si pe Carillo. Primul, prin conditia sa de militar, apartinea acelei parti a societatii spaniole pentru care onoarea, “la bandera” (steagul) si Patria erau valori indiscutabile. Deh, militarii depun un juramant pe care cam trebuie sa-l respecte, asa ca sa nu-i punem sa jure pe ceea ce pe urma, ca societate, la un moment dat, avem chef sa scuipam. Printre ei mai sunt si din cei care isi iau in serios juramantul… In privinta lui Carillo, putin sau nimic pot scrie din ceea ce Dvs nu stiti. Poate doar o banuiala a mea privind perioada post-belica a traiectoriei acestui individ si nu numai a lui, ci a intregii stangi radicale spaniole – aceea a relatiilor amorale pana la imoral, sau cum s-or numi (prefer sa puneti Dvs epitetul) cu stanga independentista basca. E “un secreto a voces” legaturile dintre PCE (partidul comunist spaniol) si ETA, cu toate ca nimeni nu vrea sa pronunte explicit cuvantul in cauza – complicitate – nici macar dreapta moderata actuala (PP). Ca fapt anecdotic, va amintesc un episod petrecut prin anii ’60 in care Carillo apare intr-o fotografie in Plaza de las Cibeles (Madrid) tinand in mana ziarul (cred ca El País) din acea zi. Un gest de sfidare fatisa a regimului franchist, adica, “cat esti tu de Francisco Franco, uite ca eu por sa intru in Spania cand vreau (de forma ilegala) si sa ma apropii pana langa biroul tau”. Cam asa am interpretat eu acest fapt. Intrebarea al carui raspuns il cunoste orisicine este: cine cunostea mai bine decat nimeni frontiera franco-spaniola si cine controla toata activitatea, nu numai subversiva, ci si cea ilegala (a “los mugas”, calauzele-traficanti)? ETA. ETA i-a ajutat enorm, prin infrastrustura de care dispunea si prin cunoasterea terenului (Pirineul navarro si cel atlantica) nu numai pe membrii istorici ai PCE ci, cred ca si pe cei ai PSOE (inca ilegalizat in acele timpuri) in deplasarile lor catre Franta, si de acolo catre alte sanctuare comuniste din Occident sau din Est. Din pacate, spaniolii secolului XXI ignora (unii cu buna stiinta, altii din dezinteres fata de cunoasterea adevarului propriei istorii) multe lucruri despre stanga pe care (inca) o idolatrizeaza. E de necrezut ca intr-o societate care, cel putin din punct de vedere al sistemului economic, nu a cunoscut niciodata comunismul, sa se gandeasca in urmatorul mod: stanga este dezirabila prin definitie si doar poate comite erori, in timp ce dreapta, oricat de buna s-ar demostra ca este, va purta mereu stigmatul “pacatului” de a fi “dreapta”. Ca sa nu va mai plictisesc cu povestirile mele despre cum se reflecta inca in societatea spaniola evenimente ca cele pe care le prezentati in articolul Dvs, inchei spunandu-va ca si acum, dupa mai bine de 20 de ani de trait “cu ei” (nu doar printre ei) nu e zi in care sa nu ma surprinda (neplacut) cate ceva din ipocrizia cu care spaniolii se declara “prin nastere”, aproape, de stanga, cand in realitate sunt tipi care “son muy soyos”, adica isi cam cunosc interesul… Sa aveti o zi/seara/noapte buna si sa ne mai iluminati cu stiinta Dvs pe noi, astia care nu am avut privilegiul sa studiem lumea in care traim asa cum o faceti Dvs, dar nici indeferenti nu suntem. Cu respect, Daniel Stan, Insulele Canare, Spania.

        • Seneca spune:

          P.S. Imi cer scuze pentru greselile de scriere din “post”-ul meu. Daca eu nu mi le pot ierta, sunt sigur ca Dvs nici atat…

        • Va multumesc pentru aceasta emotionanta si binevenita contributie la discutie. Voi prelua textul Dvs si-l voi posta pe forumul articolului despre Brigazile Internationale. Ganduri bune.

  5. val spune:

    Este aproape amuzant patetismul anti-comunist cu care infuzati (aproape) fiecare articol pe contributors.ro Cu toate ca media oficiala spaniola, sub un guvern de dreapta, are cuvinte moderat elogioase la adresa lui Carillo, incluzand desigur si elemente critice, de ex. mentionand discret, fara a exagera, latura lui prostalinista. Discursul dvs. insa, care se doreste doct -academic, este suprasaturat de expresii incarcate emotional: oribilele masacre (pot fi superbe?), mii de persoane inocente (oare 64000?) ucise in numele unei viziuni purificatoare…..
    Problema deloc minora este ca deveniti din ce in ce mai implauzibil, cu aceasta retorica hiperdemonizanta a stangii, migrand incet-incet spre anecdotic si chiar derizoriu.
    Pacat……

    • Cum ar suna, scriind despre un fost lider fascist, cuvinte precum: “mentionand discret, fara a exagera, latura lui prohitlerista”?

      Sincer, daca va displac atat de mult analizele mele, daca va repugna “patetismul anti-comunist”, de ce nu mergeti spre alte platforme unde veti gasi analize care sa va satisfaca asteptarile si propensiunile ideologice si politice? Cat priveste ironiile din mesajul Dvs, ma abtin de la orice comentariu.

      • val spune:

        Liderii estonieni actuali sunt, mai putin discret, intens pronazisti. Nimeni nu pare sa se supere. Eventual rusii…Iar “mentionand discret, fara a exagera, latura prohitlerista” a multor lideri locali este actual si, pe acolo prin tarile baltice, o atitudine chiar apreciata.
        Analizele dvs. nu-mi displac, sunt frecvent pertinente, doar ca incarcate emotional. Ori o ‘analiza’ emotionala de la un academic, oricine ar fi el, ridica semne de intrebare asupra obiectivitatii si justei masuri.
        Nu-mi repugna “anti-comunismul”, reflectez doar asupra lui. Sunt centrist, acceptand critic dreapta si stanga, deopotriva.
        O zi relaxata!

  6. Lupul Monarhist spune:

    Excelenta alegerea acestui subiect. Ca o nota personala ma bucur sa citesc si altceva decat analize (cat se poate de legitime de altminteri) la adresa politicienilor iresponsabili din Romania.

    De curand am lecturat cartea istoricului britanic Anthony Beevor – “The Battle for Spain” (Batalia pentru Spania), aflata la a doua editie, imbogatita si detaliata la perfectie de un autor-specialist pe tema Razboiului Civil din Spania. Prima editie a cartii a fost conceputa in 1976 – urma sa fie publicata in 1982 sub numele de “Razboiul Civil din Spania” – , la un an distanta de la disparitia lui Francisco Franco, perioada cand societatea spaniola incerca sa desluseasca ce s-a intamplat cu experimentul republican, sa inceapa procesul de vindecare si sa faca primii pasi pe calea restaurarii democratiei. Evident sub bagheta Monarhiei, a alfonsinilor si Regelui Juan Carlos.

    In prefata cartii, autorul aminteste cat de dificil a fost pentru istoricii spanioli cu care a colaborat sa obtina acces la informatii (arhive, documente, etc.) clasificate pe perioada franchista, Din fericire, lucrurile au evoluat in directia fericita nu numai pentru Spania, dar si pentru intrega Europa de Est. Arhivele germane si cele ex-sovietice au furnizat dupa 1989 un val masiv de informatii despre Razboiul Civil, de data aceasta din perspectiva celor doua forte externe ce au sustinut logistic si militar partile beligerante: Germania lui Hitler pentru Nationalisti , Uniunea Sovietica pentru Republicani.

    In primul rand, Republica Spaniola (Nina Bonita) s-a dorit un experiment de reinnoire si de reforma pasnica a societatii spaniole, profund afectata de inechitati de tot soiul, firesc aparute dupa prabusirea colonialismului spaniol. Monarhia isi pierduse suportul popular pentru ca Regele Alphonso (bunicul Regelui Juan Carlos) sustinuse regimul dictatorial de Rivera. Republica a fost un experiment centrist, promovat de forte liberale si social-democrate, care din nefericire erau la inceput de drum, fara experienta si vulnerabile. Intr-o Europa in fierbere (cea a anilor ’30), problemele sociale au impins publicul spaniol catre doua extreme: stanga reprezentata de comunisti, socialisti radicali, marxisti si nu in ultimul rand de anarhisti (produs genuin spaniol, vezi marile central sindicale CNT si FAI). Dreapta: reprezentata de falangisti, carlisti, o parte din ofiterii armatei profund nesatisfacuti de reformele din zona militara si o alianta de partide de dreapta, ramase fara influenta, CEDA. “Centrul” de altimnteri foarte fragil, a disparut in timp record.

    Dupa insurectia militara din vara anului 1936, guvernul republican s-a aflat in postura imposibila de a mentine ordinea sociala si de a opune contrapondere armatei aflate in mare parte sub controlul lui Franco, de partea rebelilor. Prin urmare, a fost nevoit sa inarmeze civili, in mare masura pe comunisti (cei mai disciplinati) si pe muncitorii sindicalisti din CNT/FAI (anarhisti) si UGT (socialisti). Cu arma in mana, luptand in paralel de partea republicana, fortele de stanga au declansat Revolutia ce urma sa fie stopata trei ani mai tarziu.

    Nu au existat atrocitati infaptuite de Republicani (numarul lor a crescut pe masura ce razboiul lua o turnura negativa pentru ei) care sa nu fie experimentate de Nationalisti. La finele razboiului, si in perioada imediat urmatoare, judecand statistic, numarul victimelor de partea republicana a fost mai mare. Anthony Beevor subliniaza ca acest lucru nu iese din tiparul oricarui razboi civil, in general partea invingatoare tinde sa elimine mai mult din zona inamicului.

    Lucrarea lui Beevor ar trebui sa fie tradusa in romaneste si distribuita tuturor care treg pragul Parlamentului, Guvernului si nu in ultimul rand a actualei opozitii distrofice din Romania. Poate lectia Razboiului Civil din Spania va putea misca ceva din mentalitatea incremenita a politicianului roman contemporan. Probabil doar “wishful thinking” pentru moment, dar speranta este ultima care inchide lumina.

    • Va multumesc pentru comentariu

      • Lupul Monarhist spune:

        Noi va multumim pentru tema de azi…am gasit un pasaj in cartea lui Beevor despre tanarul -pe atunci- Santiago Carillo, pe care imi permit sa il rezum mai jos, considerand ca ati atins subiectul executiilor de la Paracuellos de Jarama.
        In toamna anului 1936, trupele nationaliste au pornit asaltul asupra Madridului, dupa o serie de victorii impotriva fortelor republicane. In acel context, Guvernul Republican s-a refugiat de la Madrid la Valencia, locatie din care va conduce ostilitatile pe durata razboiului, pana la caderea orasului. Apararea Madridului a revenit in principal Regimentului 5, o unitate militara formata din tineri civili, dar controlata de comandanti comunisti. In lipsa Guvernului civil, Madridul a fost administrat de o Junta Militara, dominata tot de comunisti -impreuna cu trimisii speciali sovietici, unii chiar agenti NKVD- si de anarhisti. La acea vreme – noiembrie 1936- Santiago Carillo era presedintele Uniunii Tineretului Socialist (organizatie asociata Partidului Comunist) si responsabil al Juntei cu privire la problemele de Securitate. Atat trimisii special sovietici cat si Junta Militara se temeau de reactia sustinatorilor nationalisiti din Madrid la prezumtiva intrare a trupelor nationaliste in oras. Paranoia in privinta securitatii era omniprezenta, prin urmare liniile telefonice intre Madrid si suburbiile de nord si vest ale orasului, controlate de nationalisti, au fost permanent taiate din teama scurgerii de infromatii. Toate masurile preventive au culminat cu inchiderea suporterilor nationalisti in penitenciarul Model. Ulterior s-a pus problema soartei acestor detinuti politici. Beevor sustine ca nu este clar cine a dat ordinul de executie. Unele surse indica pe Jose Cazorla (secretarul lui Carillo) altele pe Koltsov (atasat sovietic si trimis special al ziarului ‘Pravda’ la Madrid). Cert este ca in ziua de 8 noiembrie 1936, la ora 10:30 a avut loc o sedinta intre reprezentantii Uniunii Tineretului Socialist si cei ai centralei sindicale anarhiste CNT, in urma careia prizonierii de la Model au fost catalogati in trei grupuri:
        1. Fascisti si elemente periculoase. Se recomanda imediata executie (fara niciun fel de proces) si in secret;
        2. Prizonieri nepericulosi. Se recomanda evacuarea catre penitenciarul Chinchilla, in maxime conditii de securitate;
        3. Prizonieri neresponsabili de orice crime. Se recomanda eliberarea lor imediata, pentru a demonstra ambasadelor straine umanismul administratiei republicane!!!
        Toate aceste lucruri s-au petrecut pe durata mandatelor lui Santiago Carillo si Amor Nuno, ambii in jur de 20-21 de ani. Este imposibil de crezut ca cei doi nu ar fi fost in cunostinta de cauza despre soarta detinutilor.Totul a fost invaluit in mister, dovada fiind faptul ca Guvernul Republican de la Valencia nu fusese informat de aceste decizii. In jur de 2000 de prizonieri cu simpatii nationaliste sau banuiti de asa ceva si-au pierdut viata. Singura personalitate care a protestat unor astfel de miscari a fost directorul penitenciarelor din Madrid (cu simpatii anarhiste), Melchor Rodriguez.

        • Andrei George spune:

          Stimate domnule Lup,

          Faceți o mare eroare istorică. Junta militară care a apărat Madridul era compusă din militari spanioli- respectiv generalul Miaja- care a luptat în epilogul acestui trist război contra comuniștilor- și de colonelul Vicente Rojo. El Quinto Regimento n-a participat la luptele din 1936 pentru că nu era încă înființat, ajutorul sovietic a apărut la sfârșitul anului 1936 iar cei care au apărat Madridul- la început- au fost Coloana de Fier a lui Durruti- care merită undeva o poveste specială pentru curajul și abnegația lui în apărarea Republicii.
          Generalul Queipo de Llano- purtătorul de cuvânt al puciului- declarase la Radio Svilla că patru coloane se îndreaptă către Madris să-l cucerească- ajutate de o a V-a coloană- din ilegali ascunși în Madrid. În aceste condiții era normal să se ia niște măsuri de securitate contra celor care acționau mișelește împotriva Republicii. Că aceste măsuri de securitate au fost grăbite- și duse la extrem- de asaltul împotriva Madridului- iarăși e normal. N-am citit și nici n-am auzit de oameni nevinovați care să fi fost executați de republicani- cu excepția unor excese anarhiste care n-au nici un fel de legătură cu comuniștii.
          Mai faceți o eroare- confundându-l pe Mihai Koltzov- un excelent scriitor sovietic- omorât în epurările staliniste- cu cineva cu putere de decizie.

          • Mihail Koltsov era unul dintre cei mai influenti jurnalisti sovietici, sef de sectie la “Pravda”. Probabil ca avea si misiuni pe linia NKVD. Stalin se bizuia pe relatarile lui atunci cand evalua situatia din Spania. In acest sens, avea o enorma putere. Apare, cum probail stiti, atat in “Pentru cine bat clopotele” de Hemingway (cu care a fost prieten) si in “Speranta” lui Malraux. Eugen Barbu a furat cu nerusinare din Koltsov (“Jurnal spaniol” parca se numea cartea) pentru romanul sau “Incognito”. Koltsov a fost lichidat pentru ca stia prea multe (nu a fost singurul caz, fireste). Acuzatiile erau aberante.

            • Andrei George spune:

              Sunt perfect de acord cu dvs. în privința lui Barbu. Am serioase îndoieli că un scriitor- pentru că M.Koltzov a fost totuși un scriitor- făcea treaba experților militari- care au existat și care au consiliat guvernul spaniol. De la Berezin și până la generalul Petrov existau oameni mult mai puternici și mai calificați decât Koltzov. Dar cine știe ce vor dezvălui arhivele ?

            • Dar despre Orlov si crimele NKVD-ului in Spania ce credeti? Andres Nin a murit de moarte naturala la Barcelona? Ce rol ave Erno Gero acolo? Dar Vittorio Vidali (Carlos Contreras)? Va referiti mereu la Preston, how about Orwell? Testul a fost facut odata cu lichidarea POUM, Spania se indrepta spre un sistem stalinist, nu libertar.

              http://www.whatnextjournal.co.uk/Pages/Pamph/NKVD.html

            • Hannibal Lecter ,MD spune:

              Despre activitatea de “spion” a lui Koltsov,dar si despre Orwell si in general despre haosul din acei ani in Spania :

              http://www.lefigaro.fr/lefigaromagazine/2011/08/12/01006-20110812ARTFIG00005-ces-espions-qui-firent-l-histoire.php

            • Hannibal Lecter , MD spune:

              Pentru ca tema articolului este Carrillo (viata,dar si opera,atat cit este) —o colectie a celor mai importante 65 articole scrise de el de-a lungul anilor in “El Pais” :

              http://www.4shared.com/rar/1pZzsg0h/Santiago_Carrillo_Sus_Articulo.html

            • http://www.britannica.com/EBchecked/topic/195643/Eurocommunism#ref798842

              Cartea a fost tradusa in romaneste la “Stefan Gheorghiu” (Serviciul de documentare condus de Nicolae Lotreanu) si a circulat in mediile de activisti cu mentiunea “numai pentru uz intern”. In 1970, filmul lui Costa Gavras, “L’Aveu” a fost prezentat la sala “Excelsior” activistilor CC al PCR, la indicatia expresa a lui Ceausescu. Desi Carrillo il ura pe Semprun, se pare ca a sustinut filmul. PCR a atacat vehement filmul, acceptand, macar formal cartea “D’un livre anti-stalinien on a fait un film anticommmuniste”, scria “L’Humanite”. Pierre Daix, ginerele lui London, era apropiat de Aragon si de Elsa Iurievna Triolet (era redactor-sef la “Les Lettres francaises”). Ulterior, Daix, un stalinist sinistru in anii 50 (v. procesul Kravcenko), a rupt cu PCF. Memoriile sale sunt extrem de interesante. Cartea lui Jorge Semprun, “Autobiografia lui Federico Sanchez”, a fost si ea tradusa de acelasi serviciu. evident “pentru uz intern”. Doar alcoolul medicinal era pentru “uz extern” :)

            • Andrei George spune:

              Stimate domnule Tismăneanu,

              Vă răspund aici pentru că în zona comentariului dvs. nu mai sunt posibilități. Constat că dvs. aveți tendința la un moment dat de ambalare- pe o anumită persoană care nu este neapărat de acord cu ideile dvs. Haideți să recapitulăm:
              1. Nu sunt stalinist și nu consider că omorârea a 1-unui om poate fi justificată. Dar ceea ce am citit- și aici mă refer la Beevor- spune clar că POUM_ul era de natură troțchistă și că lichidarea sa a fost necesară- ca și a anarhiștilor extremiști- tocmai pentru a se putea menține anumite aparențe care contau pentru statele ”burgheze”- respectiv Franța și Anglia.
              2. Cred că republica spaniolă a fost un lucru bun și că ar fi salvat Europa de la un război mondial dacă ar fi fost sprijinită. Mă întorc iarăși la Beevor- și susțin- că nu ar fi ajuns niciodată o ”democrație populară” pentru că nu era cazul. Ar fi fost o democrație poate mai puternică decât Franța- ținând seama de participarea stângii la guvernare- stângă care, atenție, nu era integral comunistă și nici măcar majoritar comunistă. Nici Largo Caballero și nici Prieto n-au fost comuniști- cum comunist n-a fost nici colonelul Casado care alături de anarhiști și de socialiști a pus capăt Republicii Spaniole.
              3. Dacă nu mă înșel părinții dvs. au făcut parte din Brigăzile Internaționale. Cred că au ajuns acolo din propria lor alegere- așa cum au ajuns majoritatea brigadiștilor. Că au existat și oameni trimiși de Comintern- așa cum îl aveți dvs. în minte pe Erno Gero- e cu totul și cu totul altă chestiune. Să ne aducem aminte că și în tabăra naționalistă au existat suficienți consilieri și că Franco n-a avut chiar libertatea de mișcare față de Germania și Italia.

            • Nu ma ambalez, cunosc bine subiectul, biografic si bibliografic. Va indemn sa citi mai mult pe tema POUM. Nu era un partid trotkist, L. D. Trotki l-a criticat pe Andreu Nin. Era un partid radical de stanga, anti-stalinist. In Spania a existat un razboi civil in interiorul Razboiului Civil: este vorba de epurarile organizate de comunisti si de sovietici (NKVD, serviciile Armatei Rosii) impotriva celor banuiti de a fi “inamici obiectivi”. Tienti cont ca Razboiul Civil se derula simultan cu Marea Teroare.

              Brigazile Internationale: au fost organizate ca urmare a unei decizii a Cominternului. Iosip Broz Tito si Palmiro Togliatti (Ercoli) au fost principalii coordonatori ai logisticii prin care voluntarii ajuungeau in Spania (baza era la Paris). IN Romania, cazul pe care il cunosc cel mai bine, nu pleca oricine dorea in Brigazile Internationale. PCdR organiza operatiunile (pasapoarte, contacte la Paris).Franta era in plina politica de non-interventie, deci nu sustinea actiunea de formare a Brigazilor, chiar o sabota. In Brigazi au existat numerosi idealisti. Dar aparatul politic era suta la suta stalinist. Unii erau carne de tun (intre altii tatal meu, unchiul meu, Mihail Boico, inginerii Mihail Florescu si Carol Neumann, chiar Valter Roman,el insusi inginer, de asemenea Gh. Adorian, Minea Stan, Ion Rab, Aurel Stancu, fratii Constantin si Mihai Burca, fratii Minor, Andrei Roman, Julien Botos, Bazil Serban, Pavel Cristescu, Francisc Wolf-Boczov), altii erau comisari si actionau pentru indeplinirea ordinelor Cominternului de eliminare a oricarei istoite “deviationiste” (Petre Borila, Gh. Stoica, Grigore Naum).Unii au ajuns ulterior cadre de varf in MAI/Securitate (Naum, Patriciu, Stancu). Mama mea, studenta in anul al treilea la Medicina, a fost sora de caritate in cadrul Spitalului Brigazilor Internationale.

          • Lupul Monarhist spune:

            Domnul Andrei, nu consider ca am facut nicio confuzie, dvs. imi rastalmaciti ce am scris, inteleg ca sunteti un mare partizan al Republicii Spaniole si admirator al partii sovietice.

            Regimentul 5 a inceput formarea inca din septembrie 1936, imediat dupa remanierea Guvernului Republican. In urma remanierii, Guvernul a fost dominat de socialistii radicali ai lui Largo Caballero la care s-au alaturat si comunistii. Asediul capitalei a inceput mai tarziu la sfarsitul lui octombrie 1936. Coloana Durruti a ajuns in Madrid de abia la inceputulul lui noiembrie 1936.

            Poate nu am folosit cea mai buna exprimare despre Regimentul 5, dar scopul crearii sale a fost cel de aparare a capitalei. Se dorea formarea unei armate profesioniste, republicane, pentru a elimina slaba comunicare si performanta a militiilor de tot genul. Comentariul meu precizeaza exact contextul, si anume toamna lui 1936. Generalul Miaja a fost numit de Guvern drept sef al Juntei Militare, responsabil cu apararea Madridului. Un oportunist, a dezvoltat simpatii comuniste, desi cu ani in urma facuse public dispretul sau in raport cu socialistii si comunistii. La 6 noiembrie Guvernul Republican a parasit Madridul indreptandu-se spre Valencia.

            Iata ce scrie Beevor:

            [ In Madrid the Communist Party already had a military base on which to build. Their Worker and Peasant Anti-Fascist Militia (MAOC) provided the initial cadres for their 5th Regiment. The first communist objective was to make them look and act like disciplined soldiers. Practical military training was secondary to drilling. ‘Steel’ companies were formed (later to be imitated by other parties) and they paraded ostentatiously through Madrid causing an appreciable effect Marching in step presented a great contrast to the militias. The mentality of the 5th Regiment was best described by a party official: ‘We established special slogans designed to create an iron unity…“If my comrade advances or retreats without orders I have the right to shoot him.”’]

            Koltsov activa si pe post de consilier. Nu stiu ce puteri decizionale a avut, cert este ca participa la intalnirile Juntei.

            “N-am citit și nici n-am auzit de oameni nevinovați care să fi fost executați de republicani- cu excepția unor excese anarhiste care n-au nici un fel de legătură cu comuniștii.”

            Nu e nicio problema, auziti acum de atrocitatile facute de partea republicana. Tocmai am scris despre Santiago Carillo, oficial al Juntei Militare responsabil de Securitatea Madridului. 2000 de victime, numai pentru ca aveau simpatii nationaliste sau erau banuiti de asa ceva.

            • Imi veti ingadui sa vorbesc si pe baza a ceea ce am aflat de la parintii mei. Volens nolens, sunt si eu un martor :)

              Regimentul 5, complet controlat de comunisti, era coloana vertebrala, intr-adevar, a Armatei Republicane. Odata format, intreg aparatul militar al Republicii era centrat in jurul sau. Koltsov transmitea opiniile lui Stalin, al carui consilier pe probleme spaniole era (nu era nevoie de o functie oficiala). Analiza trebuie sa discearna cat era Stalin si cat era Koltsov in aceste opinii.

              Tatal meu i-a apreciat pe anarhisti pentru curajul lor. A spus acest lucru in cadrul inregistarilor de la Institutul de Istorie al PMR din 1957 cu fostii voluntari din Brigazile Internationale. Ceea ce nu era exact o opinie ortodoxa.

            • Lupul Monarhist spune:

              @Dl. Tismaneanu – asteptam o carte pe aceasta tema :-) (participarea romaneasca la razboiul civil din Spania). Exista putina informatie despre acest subiect. Experienta tatalui dvs. sau a parintilor prietenilor/cunoscutilor dvs. merita puse pe hartie. De ce nu?

            • hannibal Lecter , MD spune:

              Dl. Tismaneanu scrie : “Tatal meu i-a apreciat pe anarhisti pentru curajul lor.”

              Un documentar interesant (subtitrat in romana) care prezinta multe aspecte despre care discutam pe acest forum, poate fi vizionat in direct (fara bilet) aici :

              http://filmedocumentare.com/utopia-traita-revolutia-spaniola/

              Poate nu este obiectiv (impartial,echidistant), poate este pro-anarhisti ,dar “Utopia traita” merita vizionat. E doar o ora jumate !

            • Va multumesc, nu stiam filmul, ma voi uita azi la el. In memoriile sale, care sunt departe de a fi impartiale ori echidistante, dar raman un document literar si istoric fascinant, Ilya Ehrenburg scria lucruri interesante despre aspiratia anarhistilor spre comunismo libertario. Sunt multi ani de cand le-am citit, dar mi-a ramas in memorie portretul lui Buenaventura Durruti.

              In NYT de azi, un op-ed excelent de Simon Sebag Montefiore despre telefonul dat de Putin jurnalistei Masha Gessen.

            • Hannibal Lecter , MD spune:

              Doua mici note re. op-ed din NYTimes (dar de ieri,domnule profesor,din 21.9)

              1) pe aceeasi linie ,a marinimiei “tzarului” fata de mere mortals, exista o scena mult mai edificatoare in filmul “Stalin” (1992) produced for HBO,cu Robert Duvall. Acolo Stalin aranjeaza cu Yezov sa-l sperie deocamdata pe Buharin.Trimite un general pentru o “evictie”,care sigur ca il sperie pe old comrade,cu sotia si bebelus de fata.Si “din intamplare ” tocmai suna Stalin la telefon ,pretinzind ca nu stie nimic si aranjeaza lucrurile. Si Buharin prostu’ inghite galusca cu “generosul Koba” ! Si povestea incepe sa circule in cercurile intelighentiei. Asta e traditie in cultura politica slava,domnule profesor, si exemplele date de Montefiore sint doar citeva.La urma urmei,si Mandelstam si Buharin au sfarsit acolo unde hotarase Koba,cu mult inainte.

              2) concedierea ziaristei era de asteptat. Poate nu stiti,dar de citeva saptamani exista o “directiva” explicita a lui Putin,prin care ziaristi care scriu la publicatii externe dar sint locati in Rusia sint considerati “agenti straini” daca scriu ostentativ impotriva Kremlinului. Pe linia asta s-a mers recent si in RO (dar nu asa de explicit) re. cei ce au facut “propaganda anti-USL” in Occident. Cred ca nu mai e mult cind se va introduce si in RO termenul “agent extern”. Si tare ma tem ca si dvs. veti fi etichetat astfel,pt. seria de materiale din perioada pre si post-referendum.

            • Va multumesc ptr comentariul pertinent si ptr sugestia legata de filmul HBO. Cum predau acum un seminar despre “Dictators, Dictatorships, and Film”, il voi prezenta studentilor (ori macar il voi recomanda). Cat priveste punctul 2, cred ca nu va inselati. So be it :)

            • Hannibal Lecter , MD spune:

              Studentii dvs. pot urmari filmul aici :

              http://www.youtube.com/watch?v=jxP7FNX2nqk

              E un film lung (2h53min) dar merita. Scena descrisa cu “evictia ” lui Buharin este la 1:50:47

            • Cordiale multumiri. Saptamana viitoare le voi prezenta capodopera lui Tenghiz Abuladze, “Pokayanie”. In “The Devil in History” discut pe larg scrisorile din inchisoare trimise de Buharcik lui Koba.

            • Andrei George spune:

              Stimate domnule Lup,
              Simpatiile mele- ca și a oricărui om de bună credință- se îndreaptă către Republica Spaniolă. Generalul Miaja- n-a fost niciodată comunist. Mai mult decât atât- el a fost factorul hotărâtor în lovitura lui Casado- care a încheiat interregnumul Republicii Spaniole. Dar generalul Miaja și Vicente Rojo- șeful lui de stat major- au fost oamenii care au stat la baza apărării Madridului. Pentru a-i răspunde și dlui. Tismăneanu- POUM-ul- la care a ajuns din întâmplare și Orwell- era o dizidență trotskistă de extremă stângă. Dacă POUM-ul și-ar fi făcut mendrele în Barcelona Republica ar fi pierdut sigur sprijinul clasei moderate- adică exact ceea ce conta. Precizez pentru necunoscători că POUM-ul era și mai extremist decât anarhiștii din FAI- dovadă că anarhiștii au rămas până la sfârșitul Republicii la guvernare.

            • Nu voi discuta aici ce a fost POUM. In orice caz nu a fost ce spuneti Dvs, o “disidenta trotkista”. Era un partid radical de stanga, de orientare anti-birocratica si anti-stalinista.

              As sugera sa lasam de-o parte invectivele staliniste si sa tratam istoria sine ira et studio, deci dfara a repeta lozincile si calomniile acelor ani. Ati citit scrierile lui Trotki despre Razboiul Civil? Cunoasteti biografia lui Andres (Andreu) Nin? Deci Dvs sustineti ca asasinarea conducerii POUM a fost de fapt “un rau necesar”? Slavit fie tovarasul Erno Gero, emisarul cominternist care a pus la cale, impreunca cu Vittorio Vidali, masacrul! Mai ramane sa sustineti ca Ramon Mercader, instrumentul colonelului NKVD Leonid Eitingon, a salvat omenirea progresista cand l-a izbit in cap cu pioleta pe Trotki la Coyoacan…

    • Andrei George spune:

      Dacă comparăm cei 500.000 de spanioli masacrați de Franco și oamenii lui în timpul și după război- cu cele 20.000 de victime recunoscute de politicieni franchiști actuali- gen Pio Moa- veți observa că diferența e un pic cam mare. Nu mai vorbesc de politica oficială (Queipo de Llano- de la radio Sevilla) de viol pentru femeile republicane- și de atrocitiățile care semnalau atrocitățile naziste. Pentru o dreaptă comparație cei ”dispăruți” de NKDV – respectiv conducătorii POUM-ului erau extremiști chiar și pentru comuniști.

      • Ar fi de dorit ca aceasta discutie sa nu fie o tribuna pentru varii pozitii partizane. Nu doresc sa ma angajez in numerologie competitiva. Am sugerat mai devreme un articol din TLS, pot oferi numeroase ale surse. Subiectul este Santiago Carrillo ca lider comunist. Stanga nu a fost atat de onorabila cum se sugereaza uneori. Dreapta nu era formata doar din criminali. Mizele reau mai presus de orice interne, nu externe. Era vorba de competitia dintre clericalism, secularism, monarhism, republicanism, liberalism, socialism, anarhism, comunism ca miscari intelectuale si politice. Dasca invingea stanga, tot mai puternic controlata de comunisti, deci de Stalin, greu de imaginat alt viitor pentru Spania decat acela al primei “democratii populare”. Ceea ce nu absolva in niciun fel dictatura franchista. A fost una din acele situatii in care niciuna din parti nu a fost inocenta. Ori, daca vreti, fiecare avea partea ei de dreptate. Asa se nasc tragediile.

        http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/7066094.stm

        • Andrei George spune:

          Republica spaniolă era un stat legitim, rezultat din alegeri libere. Comuniștii erau în minoritate în 1936- iar fără lovitura de stat care n-avea nici un fel de suport legitim probabil că ar fi rămas la fel. Ceea ce n-ați subliniat era evident diferența de concepții și concepție- între un stat totuși- legitim- și niște puciști care de la început n-au ezitat să masacreze mii de persoane nevinovate doar de dragul masacrului. Fără intervenția donnei Pillar- soția lui Franco- și Miguel de Unamuno- care numai comunist nu era- ar fi fost masacat după schimbul de cuvinte cu Millan Astray. Nici Azana , Llargo Caballero, Prieto sau Negrin n-au fost niciodată comuniști- cu democrați respectabili. Santiago Carillo a fost pus în fața unor alegeri nefericite- nimeni și nimic din toată literatura citită de mine nu deomnstrează că ar fi fost un sadic însetat de sânge și violență ca și Queipo de Llano- care propăvăduia de la Radio Sevilla uciderea și violul ca mijloc de a scăpa de „oamenii simpli” .Victoria republicanilor ar fi scutit lumea de al II-lea Mondial- ca și de ce nu- de instaurarea comunismului în Europa de Est.

          • Eu as zice sa ne ferim de afirmatii contrafactuale. Ori daca le facem, sa spunem cu onestitate ce-ar fi insemnat victoria stangii in 1939. E ultima oara cand va indemn sa revenim la viata si timpurile personajului despre care este vorba in articol. N-am scris aici o analiza a Razboiului Civil. Va rog cat pot de politicos sa tineti cont de acest lucru. Opiniile Dvs sunt publicate, nu aveti motive a va plange de vreo “cenzurare”. Dar nu este cazul sa discutam teme care, in economia subiectului, nu sunt centrale.

            • Andrei George spune:

              Stimate domnule Tismăneanu,

              În mod logic- și legic- victoria stângii în 1939 ar fi însemnat victoria democrației interbelice în Europa. Mă bazez pe următoarele lucruri când afirm asta:
              1. Victoria stângii n-ar fi fost posibilă doar prin ajutorul Rusiei și Mexicului- pentru considerente de logistică- și pentru că ar fi însemnat un război direct URSS-Germania +Italia purtat pe tărâm spaniol. Pe de altă parte, rezistența Republicii ar fi fost posibilă prin intervenția directă a democrațiilor occidentale- Franța și Anglia- plus SUA- ceea ce ar fi condus la negarea politcii de appeasement- care a însemnat de fapt nașterea Germaniei hitleriste- și vânzarea legală de arme unui guvern legal. Ne amintim de oscilările Frontului Popular- care n-a priceput nici în al 12-lea ceas că o Spanie democrată lângă Franța ar fi prevenit dezastrul din 1940. Și în ceasul al 12-lea era posibilă scăparea – dacă Franța ar fi intervenit militar- așa cum a promis- atunci când naționaliștii au intrat în Catalonia.
              2. Un stat democrat de stânga- condus de socialiști care nu erau chiar bau-baul stalinist- și în care și-ar fi găsit locul și partidele de dreapta ca și partidul comunist spaniol- ar fi fost un model care ar fi putut schimba cu 180 de grade politica stalinistă. Trebuie să recunoașteți că Stalin a încercat- o conviețuire pașnică- nu numai în Spania dar și în Cehoslovacia până în 1948.
              3. Un stat democrat de stânga ar fi prevenit cel de-al doilea război mondial. Norman Davies- care cred că nu e chiar un scriitor de stânga- în cartea sa ”Europe at war” sugerează că Hitler s-ar fi retras între granițe la cel mai mic semn de împotrivire anglo-francez. Acel semn n-a existat, au existat însă acordul de neintervenție- care lega Republica în lanțuri dând însă mână liberă intervenției directe germano- italiene cu armament și trupe, politica de appeasement, cedarea Cehoslovaciei, toate concesiile pe care niște minți înguste le-au acordat lui Hitler. .
              4. Nici un moment partidul comunist n-a încercat să ia puterea în Spania. Franchiștii sugerează că Negrin ar fi fost omul comuniștilor- pentru a-și justifica ticăloșia. În realitate, în afară de consilieri militari și de unitățile de elită- care au și dobândit victoriile asupra franchiștilor- și mă refer aici la Guadalajara n-au existat comuniști la vârful guvernului spaniol. Carillo- ca și ceilalți comuniști- au organizat un sistem care tindea să o ia către anarhismul libertarian- și l-au organizat relativ eficient- cam așa spune toată lumea de la Preston și până la autorii gen Beevor.

      • Lupul Monarhist spune:

        @Andrei George – Nu sunt partizanul niciunei parti in ceea ce priveste Razboiul Civil din Spania. Mai degraba privesc acele evenimente drept o lectie pe care publicul contemporan romanesc ar trebui sa o cunoasca si sa traga ceva invataminte. Sa pretuiasca moderatia, privilegiul de a trai intr-o societate libera, diversitatea opiniilor si sa adopte o dezbatere relaxata.
        In plus, destinul unei tari care a regasit democratia dupa un razboi civil devastator si inca 35 de ani de dictatura franchista. O tara europeana deosebita, care in ciuda problemelor economice curente, ramane un miracol al renasterii si un exemplu pe care Romania l-ar putea urma in multe domenii. Inclusiv cel al formei de guvernamant.

        Cifra de 500.000 de victime mi se pare exagerata. Iata ce scrie Beevor in cartea sa:

        “In the course of the last ten years, detailed work has been carried out region by region in Spain to establish the number, the identity and the fate of the victims. Accurate statistics have now been compiled on 25 provinces and provisional figures on another four. For just over half of Spain, this comes to a total of over 80,000 victims of the nationalists. If one takes into account the deaths which were never registered and allows for the provinces not yet studied, we are probably faced with a total figure for killings and executions by the nationalists during the war and afterwards of around 200,000 people. This figure is not so very far from the threat made by General Gonzalo Queipo de Llano to republicans when he promised ‘on my word of honour as a gentleman that for every person that you kill, we will kill at least ten’.

        Beevor, Antony (2006-06-01). The Battle for Spain: The Spanish Civil War 1936-1939.

        • Andrei George spune:

          Stimate domnule Lupu,

          Pentru conservatori 200.000 = 500.000 pentru ceilalți. Deci sunt de acord cu cifra dvs. În rest, ar fi extrem de multe de spus despre faptul că războiul rece a ajutat un dictator să se mențină ”cald”

          • Lupul Monarhist spune:

            @Andrei George – Posibil, iata un paragraf interesant din aceeasi lucrare a lui Beevor. Autorul compara coruptia din Spania lui Franco cu cea a Romaniei lui Ceausescu. Se intreaba ce fel de regim s-ar fi instalat in Spania in cazul unei victorii republicane in 1937 sau 1938? Intentiile sovieticilor sunt bine conturate.

            “The argument for the economic policy established under Franco is very hard to fathom since it created a deadening form of state control which some commentators have compared to the Soviet satellite states of the Cold War years. In the case of Franco’s Spain, however, the degree of corruption and waste was perhaps equalled only by Ceauşescu’s Romania.

            The partial economic liberalization which came about in the 1960s was in many ways more a case of accident due to foreign influences than of design. The pertinent question, however, is what would a republican victory have produced? If the People’s Army had achieved victory in, say, 1937 or 1938, what form of government would have ensued–the left-liberal administration of early 1936 or a hard-line communist regime? The accelerated collapse of the republican government in the spring and summer of 1936 and the onset of civil war, which triggered the revolutionary upheaval, followed a different path from the chaos that ensued from the First World War. Yet there was one similarity to the Russian revolution: this was the communist determination to eliminate their left-wing allies once the war had been won against the right.”

            Beevor, Antony (2006-06-01). The Battle for Spain: The Spanish Civil War 1936-1939

  7. Eneas spune:

    D-le Tismaneanu,
    Campul trebuie arat,recolta trebuie adunata, copilul trebuie hranit, dupa noapte urmeaza o noua zi!
    Vorba lui Mao Tzedun= am trei obligatii ,sa mananc, sa dorm si sa ma c..ac!
    Ca e un nemernic comunist ,ca e un nemernic falangist ,ce mai conteaza in fata istoriei?oameni care au luptat si murit pentru idealuri ,dar carora le trebuiau banii nemunciti pentru a trai,ce poate fi mai pervertit in natura umana!?
    Revolutiile sunt principial pe modelul =scoala-te tu, sa ma pun eu!

    Cu stima maxima,
    Eneas

  8. Valeriu spune:

    Nu sunt specialist pe subiect, dar indiferent de “academismul” sau nu al tratarii unei astfel de teme ar trebui sa observam ca un razboi civil nu este o bataie cu flori (1), iar daca am merge pe ideile dl. Tismaneanu din acest articol ar insemna ca orice tabara care ar castiga un razboi civil ar fi criminala (2), ceea ce ar fi o absurditate, daca ne gandim la democratiile care le-au succedat sau, pentru a da cel mai reprezentativ exemplu, la invingatorii din razboiul civil din America. Cred ca la acelasi capitol al observatiilor de bun simt am mai putea adauga si ca in razboaiele natoist-americane s-au inregistrat numeroase crime care nu au fost catalogate ca fiind impotriva umanitatii, ci au fost trecute la “pierderi colaterale”! Dubla masura nu a avut niciodata o buna reputatie!

  9. vida clara spune:

    Socialistii spanioli sunt la fel ca pontii nostri.
    Cat au reusit socialistii sa jecmaneasca in 8 ani, in aceeasi masura tara lor + Europa, nu
    repun democratii lor (PP) la loc nici in 50 de ani.
    Socialistul nu e constructor ci doar vanzator.
    Se zice ca ….. “despre morti, numai de bine”. Nu gasesc ca e corect “sloganul” asta.
    Si eu aveam niste simpatie, la vremea cand citeam prin scanteia despre santiago carillo, despre felipe gonzales.
    Numai ca fiind eu aici (in Spania) din 2002, pot spune ca la ei, ponta, s-a nascut mult,
    mult mai devreme.
    In numai 8 ani socialistii au convertit 80% din spaniolii liberi, in sclavi,.
    Au contestat criza pana cand “valul” a atins 30 de metri si apoi au ascuns tot “gunoiul”
    sub salvatorul asta pres.
    Au prostit si Europa (punand-o in situatia de a-i tine sa nu se scufunde, dupa ce -si gaurisera singuri si elaborat, corabia) dar si pe ai lor (altii,decat socialisti).

  10. Bibliotecaru spune:

    @ Vladimir Tismăneanu

    Deci l-aţi cunoscut pe Alexei Florescu. Dar pe tatăl domniei sale, Mihail Florescu… l-aţi cunoscut? Ce bibliotecă avea… şi tatăl, şi fiul!

    Cunosc pe cineva care a stat pe lângă Dolores Ibárruri când a venit la Bucureşti. Chiar şi acum vorbeşte cu emoţie despre acest moment (asta fără nici o legătură cu natura politică a evenimentului, doar în urma unor calităţi umane deosebite ale unei doamne aflată la vârsta respectului necondiţionat). Cred că era pe la începutul anilor 70… Atunci doamna Dolores Ibárruri nu părea deloc lipsită de forţă politică, a creat o stare de emoţie deosebită, atât liderilor PCR dar şi cetăţenilor “apolitici” ai României Socialiste.

    Despre Santiago Carrillo nu ştiu mare lucru, dar “teroarea stalinistă”, din câte îmi aduc eu aminte (nu mai am eu memoria mea de odinioară) se “datorează” gândirii lui Lenin. Mai mult, o formă principial identică, dar aplicată într-o nuanţă mai opulentă, se foloseşte şi în capitalism, respectiv la vremuri de revoltă nu se induce ceva mai multă bunăstare, ci ceva mai multă criză economică. Planul este banal, un popor sărăcit, înfometat, dezorientat, umilit… este mult mai uşor de stăpânit la moment de revoltă decât unul care îşi simte libertatea în mod efectiv.

    De exemplu. Cei de la Oltchim nu-şi primesc un drept patrimonial, respectiv salariile pentru o perioadă deja lucrată. În loc să se revolte (deci dincolo de normalitatea instituţională, căci astfel se traduce cuvântul revoltă) şi să mănânce cu fulgi cu tot pe cei vinovaţi că nu-şi iau bani… ce fac ei?… intră în greva foamei. Poporul român, înfometat de când a apărut pe lume, că bunăstare pentru poporul român nu a fost încă pe teritoriul României, se supune cu multă uşurinţă şi umilinţă oricăror poveri. Motivul este numai şi numai sărăcia.

  11. Daniel StPaul spune:

    Vad ca nu deranjeaza si mi se pare, citusi de putin, intrigant: titlul, o formula anglo-americana in cuvinte romanesti. That’s the way things go…

  12. daniel spune:

    Pentru cei care mai cred in comunism/stanga, in forma veche sau noua:

    http://www.meforum.org/2665/islamists-turned-world-upside-down

  13. Paul spune:

    Dintru inceput trebuie sa spun ca nu am citit mult despre comunismul spaniol. Dar ma gandesc ce nebunie ar fi fost sa puna laba bolsevicii pe tara aceea. Mi-e usor de imaginat ce razboi civil prelungit ar fi fost, care se termina cu ruperea in bucati a Spaniei. Oare ce era in mintea acelor comunisti, naivi sau nu? Cati dintre ei erau niste idealisti si cati oportunisti? Spania este probabil cel mai puternic argument al fortei de coeziune al monarhiei intr-o tara impartita in provincii atat de puternice (ca economie, traditie, patriotism etc.). Si comunistii erau la un pas de a distruge asta.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)