Sunt in Spania, lucrez, impreuna cu Marius, la o carte despre mama mea si sora ei, Cristina Luca. Ieri am fost sa vedem celebrul si cotroversatul lieu de memoire, Valle de los Caidos. Mormintele lui Franco si Jose Antonio Primo de Rivera. O Pieta rascolitoare. Apoi, la Salamanca. La memoria de la guerra civil este pretutindeni. A doua zi ajungem la Toledo. La Madrid, Hotel Florida nu mai exista. Emotii, ganduri, secvente fulgurante resuscitate de acest drum…
Cripta Pasionariei
La Muzeul Reina Sofia (Madrid), expozitie despre avangardele artistice si politice din anii ’30, documenar despre Razboiul Civil, imagini din Madridul asediat, discursurile unor Negrin, Alvarez del Vayo, Comorera, Dolores Ibarruri. Supranumita La Pasionaria, a fost figura suprema a comunismului spaniol in veacul trecut. A fost o exponenta, ca si Ana Pauker, ca si Thorez, Pieck si Togliatti, a misticii revolutionare staliniste. Una era viziunea ei despre Spania republicana, alta cea a unor Federico Garcia Lorca ori Miguel de Unamuno. Am vazut „Guernica” lui Picasso si mi-au dat lacrimile. In alta sala rula „Los Olvidados” al lui Bunuel. Cripta lui Franco, cripta Pasionariei…
Me duele Espana: Reflectii din Toledo
In mitologia Razboiului Civil, Toledo, cu al sau Alcázar, cu magnifica-i Catedrala gotica punctata cu motive arabe, ocupa un loc cu totul special. Aici au stapanit candva vizigotii, au urmat Califatul, Reconquista, regii catolici, expulzarea sefarzilor, expeditiile lui Columb, Habsburgii si Bourbonii, imperiul planetar, cele doua republici. In final a cazut si Alcázarul, a devenit un centru al guvernamantului franchist. Pentru rebeli, care nu reusisera sa cucereasca Madridul, instapanirea asupra Toledo-ului era de o cruciala importanta simbolica. Era vorba de vechea capitala a Regatului. Alcázarul este azi Museo del Ejercito, partea despre Razboiul Civil incearca sa fie cat mai echilibrata, dar naratiunea este evident diferita decat aceea din expozitia de a Muzeul Reina Sofia. Doua busturi ale generalissimului Francisco Franco Bahamonde sunt acolo. Pe un panou explicativ, cuvintele lui Saint-Exupéry: „Un razboi civil nu este un razboi, ci o boala”. Ii povestesc lui Marius despre filmul lui Alain Resnais, „La guerre est finie”, pe un scenariu de Jorge Semprun, unul dintre autorii nostri favoriti, cu Yves Montand in rolul principal. Cand s-a stins din viata la Haifa, mama mea citea o carte primita in dar de la sora ei, Cristina. Era „L’ecriture et la vie” de Semprun. La guerra se acabó? Politic si militar, neindoios. Mental, nu sunt deloc convins…
Orwell la Barcelona: A vedea atunci cand atatia sunt orbi…
George Orwell este intre cei care, pe vremea dispretului, spre a relua titlul unui roman de Malraux, au cautat si au rostit adevarul. „Omagiu Cataloniei” este un reportaj istoric extraordinar, o carte de o incandescenta onestitate, o marturie despre pasiunea libertatii sugrumata de calaii stalinisti. POUM-ul (Partido Obrero de Unificación Marxista) condus de Andreu Nin trebuia lichidat pentru ca nu s-a lasat inregimentat si emasculat. Acuzatia de trotkism era, in acei teribili ani, culpa absoluta. Putin importa ca Nin si camarazii sai polemizasera cu Trotki, care, la randul sau, avea mari rezerve in raport cu radicalismul POUM.
La fel, comunistii ii detestau pe anarhistii din CNT (Confederación Nacional del Trabajo). Iata poza cladirii renovata a hotelului in care a locuit Orwell la Barcelona.
La doi pasi, muy cerca, era sediul POUM. Tot la doi pasi, sediile birocratiei Brigazilor Internationale si ale reprezentantilor NKVD. Ceea ce s-a numit „el comunismo libertario” s-a ciocnit la Barcelona nu doar cu fascismul, ci si cu stalinismul ajuns in faza de agresiva, isterica paranoia. POUM-istii lui Andreu Nin si anarhistii lui Buenaventura Durruti au incercat sa tina piept ambelor totalitarisme. Poate ca a fost vorba, ca la Kronstadt in martie 1921, de o cauza pierduta, dar una pentru care merita sa lupti si chiar sa mori. Era vorba de un romantism real si nemanipulabil…
M-a impresionat mult textul dumneavoastra. Sper sa scrieti mai mult despre Spania. E o memorie colectiva care trebuie recuperata intr-un fel sau altul, iar dumneavoastra aveti niste parinti personaje. Intotdeauna v-am invidiat pentru asta.
Domnu’ Bogdan , multumiri si felicitari pt. atitudinea dvs.
Fiecare fraza din articolul de mai sus poate fi dezvoltata in volume groase.
Imi permit sa adaug cateva idei.
Stalin TREBUIA sa lichideze Republica spaniola, pentru ca ea reprezenta un alt socialism, deosebit de al lui, si prin aceasta ii submina ideile paranoide.
Stalin era interest de fapt de aurul Spaniei (peste 500 de tone), pe care a reusit sa-l jefuiasca, cu colaborarea comunistilor spanioli, tradatori de neam.
Lorca, considerat stangist si acaparat, dupa moarte, de stanga, voise de fapt sa treaca de partea franchistilor; a fost asasinat in zona stapanita de Franco pentru ca era homosexual, si din motive personale (de catre fratele fetei cu care fusese logodit de familie, iar Lorca rupsese logodna, lezand astfel bunul renume al fetei).
Mult succes in scrierea volumului.
Sper ca nebunia din anii aceia sa nu ajunga acum in Europa de Est – dezlantuita de micul stalin de la Moscova.
Nu cumva ii idealizam pe anarhistii spanioli, doar pentru ca ajuns in final victime ale stalinismulului? Din cate stiu, teroarea instituita de anarhisti in zonele pe care le ocupau nu diferea cu nimic de cea a comunistilor. Nu asteptau indicatii de la Moscova si, ca urmare, initiativa masacrelor le apartinea. In rest, setea de sange era identica.
Încă înainte de Primul Război Mondial anarhiștii reprezentau extrema-extremei stîngi a socialismului. Grosul socialiștilor [francezi, germani, britanici (laburiștii), ba chiar și cei ruși] erau oameni potoliți și încercau să-și atingă scopurile ÎN INTERIORUL SISTEMULUI PARLAMENTAR. Numai anarhiștii puneau bombe, asasinau (Împărăteasa Sissy) și, în general, rejectau ÎNTREAGA societate existentă. E drept că acționau mai mult individual decît organizat – însăși definiția an-arhiei.
Pe vremea cînd Europa ”ședea mască” în fața bolșevicilor lui Lenin, anarhiștii și-au continuat activitatea teroristă în USA, provocînd primul val de ”spaimă roșie” (red scare -1919-1920).
Controversatul caz Sacco-Vanzetti a fost o consecință tîrzie (și regretabilă) a acestor evenimente. Ca și pe vremea lui McCarthy sistemul politico-judiciar american a fost supus unor presiuni-distorsiuni formidabile din care (spre fericirea restului lumii) a reușit să iasă aproape indemn.
Eu am copilarit pe vremea cand traia Stalin si atunci Franco la fel ca si Tito erau prezentati drept niste calai. Dupa ce am crescut si avu avut acces si la alte informatii percepti s-a mai schimbat si cred ca primul dintre calai era chiar Stalin.
In Spania in razboiul civil au murit si Mota si Marin despre care acum nu mai pomeneste nimeni. De ce cei care au luptat in brigazile internationale care erau de fapt niste mercenari sunt prezentati cu admiratie, ca adevarati luptatori, chiar eroi indiferent daca au murit sau au fost mutilati, iar cei din tabara adversa drept criminali ?
Ref. la Mota si Marin, cautati si veti gasi cateva site-uri care ii venereaza.
E adevarat ca aceste site-uri nu reprezinta mai mult de 2-3 aiuriti. Nimeni nu mai stie cine au fost Mota si Marin pentru ca nu au fost personaje istorice cu adevarat. Carol al II-lea a facut publicitate mortii lor din motive politice lipsite de scrupule. Ei, saracii, ca si cei din brigazile internationale, au fost niste pacaliti care nu reprezentau pe nimeni. Erau doar niste capete infirebantate de nebuniile secolului 20.
Gresit, Mota si Marin sunt pomeniti si acum de (neo)legionari. Gasiti multe pagini despre ei in cartea lui Lavric despre Noica si miscarea legionara. Mota si Marin s-au dus sa moara pentru ca in Spania „se tragea cu tunul in obrazul lui Hristos” (!), cum mor azi teroristii islamici pentru ca lumea nu-i destul de respectuasa, dupa parerea lor, cu Mahomed. Mota si Marin credeau ca numai prin „jertfa” lor „neamul romanesc” va fi rascumparat, cum umanitatea a fost rascumparata prin jertfa lui Hristos. Idei delirante, imposibil de validat de o minte normala. Si totusi, natia a fost transfigurata de emotie cand li s-au adus cadavrele in tara si au fost plimbate intr-o procesiune faraonica, intr-unul dintre cele mai desantate elogii al extremismului politico-religios din Europa acelor vremi. Mota si Marin sa-l dus sa poarte razboiul sfant, exact ca dezechilibratii din ziua de azi care parasesc Europa pentru a se inrola in trupele Statului Islamic.
Excelentă idee, prietene V. Tismăneanu, citesc cu emoție aceste pagini, o istorie ciudată, încă neelucidată, interferențe nemaiînțâlnite, franchiștii au câștigat, au executat „moderat” pe cei de stânga, iar Franco s-a dovedit mai inteligent decât se părea la început, s-a detașat de Hitler, a facilitat emigrarea celor persecutați de naziști, adică evrei, oameni de cultură, politicieni, în timp ce Stalin i-a deportat și i-a măcelărit pe oamenii lui veniți din Spania, ex. Mihail Kolțov, ș.a.Tatăl meu a fost voluntar, era un naiv în fața căruia mă înclin, dar despre crimele comuniștilor, distrugerea mănăstirilor, bisericilor, nu am aflat de la el. Nu știa? Poate. Rolul Moscovei a fost mizerabil, de altfel a trădat încrederea unor oameni -idealiști.
Amintesc doar că tovarășul Dej cel mai iubit fiu (al cui?) , Drăghici ș.a. disprețuiau pe cei ce au luptat în Spania pentru socialism. Erau invidioși?