Home » Dosar Lenin »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Moartea unui dictator leninist: “Amintirea tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, veșnic vie în inima partidului, a clasei muncitoare, a poporului…” (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

Marius Stan martie 18, 2015 Dosar Lenin, Global / Europa, Politica & Doctrine
9 comentarii 4,984 Vizualizari

Motto: “Leninismul ni-e far și tărie si avânt

Noi urmăm cu credință Partidul ne-nfrânt,

Făurim socialismul pe-al țării pământ.”

Imnul de stat al RPR


În august 1964, liderul de partid și de stat al României comuniste trăia momentul triumfului său total. Era apoteoza dejismului, versiunea românească a leninismului. Veniseră la București Anastas Mikoian, președintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Li Hsiehnien, prim-vicepremierul chinez, precum și numeroși alți demnitari ai lumii comuniste, spre a participa la a douăzecea aniversare a actului de la 23 august, uzurpat simbolic de propaganda regimului drept unul “organizat și condus de partidul comunist în frunte cu nucleul sănătos din închisori condus de tovarășul Gheorghiu-Dej”. Era prezentă și o delegație de partid și guvernamentală din Albania, semn că România a decis să renunțe, în spiritul Declarației din aprilie, la boicotul regimului de la Tirana impus de Hrușciov. La fel, în pofida criticilor acerbe ale Beijingului și ale Tiranei la adresa titoismului ca “revizionism modern”, a participat la eveniment o delegație de partid și de stat din Iugoslavia.

În aceeași lună, Ana Toma, soția generalului securist Gheorghe Pintilie, zis Pantiușa, membră a CC al PMR, ministru adjunct al Comerțului Interior și apropiată a lui Dej, îl vizita pe prim-secretarul CC al PMR la Spitalul Elias, acolo unde se internase, într-o rezervă specială, pentru un examen medical complet. Veterana comunistă îi spunea cu maximă bucurie unei prietene, în aceeași zi, că “tovarășul Dej este sănătos tun”. Prietena se numea Cristina Luca-Boico și era sora mamei unuia din autorii acestui eseu.

În februarie 1965, Dej a condus delegația RPR la reuniunea Consiliului Politic Consultativ al Tratatului de la Varșovia. În aceeași lună avea loc conferința organizației de partid a Capitalei, unde liderul comunist a ținut ultimul său important discurs politic. Părea istovit, slăbit, încercănat. A vorbit despre necesitatea modernizării tehnologice, de nevoia importului de patente străine pentru a nu fi mereu puși în situația de a reinventa roata. A mai apucat să participe la vot la începutul lui martie, a ținut un scurt discurs la televizor, era în vizibilă agonie. La ultimul său revelion, avea să o spună ca reproș Nicolae Ceaușescu peste trei ani, Gheorghiu-Dej nu i-a mai invitat pe camarazii de Birou Politic, a preferat să fie în familie cu unul sau doi oaspeți personali. Se bizuia tot mai mult pe Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin și veșnicul Leonte Răutu.

Apoi, pe data de 19 martie, în anul de grație 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej se stingea din viață în urma unui cancer galopant (Buletinul medical oficial, semnat de Prof. dr. Voinea Marinescu –Ministrul Sănătății și Prevederilor Sociale– și contrasemnat de Acad. dr. N. Gh. Lupu, de Prof. dr. Tiberiu Spîrchez, de Prof dr. Constantin Nicolau, de Prof. dr. Ioan Brukner, de Prof. dr. Constantin Anastasatu, de Prof. dr. Octav Costăchel, de Conf. dr. Leon Bercu, de Dr. Alexandru Dumitriu, conținea următoarele informații: În a doua jumătate a lunii ianuarie 1965, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat semnele unei afecțiuni pulmonare, cu tuse și expectorații reduse sero-muco-sanghinolente. Examenul sputei nu a arătat nimic deosebit. La examenul radiologic s-a constatat un proces infiltrativ la nivelul hilului pulmonar drept. Controlul radiologic din prima decadă a lunii februarie a arătat persistența imaginei de infiltrații a hilului pulmonar drept. Examenele radiologice de control efectuate în a doua decadă a lunii februarie au arătat prezența unei formațiuni de aspect tumoral la nivelul hilului pulmonar drept. Tot în această decadă se observă clinic o mărire rapidă a ficatului, însoțită de subicter. Examenele clinice și de laborator au evidențiat prezența de formațiuni tumorale hepatice. La 2 martie 1965, examenele microscopice ale sputei au arătat prezența de celule neoplazice. Pe baza datelor clinice și de laborator s-a stabilit diagnosticul de neoplasm pulmonar și hepatic. Avînd în vedere gravitatea bolii diagnosticate, a fost invitat în țară un grup de specialiști reputați din străinătate, hepatologi, pneumologi și oncologi, care au confirmat diagnosticul. În cursul bolii s-a aplicat tratamentul corespunzător evoluției acesteia. Datorită caracterului agresiv și de diseminare a neoplaziei, boala a continuat să progreseze determinînd o evoluție gravă și rapidă cu instalarea unui icter intens și unei insuficiențe hepato-renale. În ziua de 19 martie, după ora 16, starea bolnavului s-a înrăutățit brusc; cu toate îngrijirile date, bolnavul a intrat în comă și a încetat din viață la ora 17.43 – publicat în Romînia liberă, Anul XXIII, nr. 6353, sîmbătă 20 martie, 1965).

Doctorul Leon Bercu fusese medicul personal al lui Dej (dar si al Anei Pauker) și se pare că Ceaușescu și Maurer îi interziseseră s-o informeze pe Lica Gheorghiu-Rădoi (fiica lui Dej) despre gravitatea bolii tatălui ei. Cel de-al doilea soț al Licăi era Gheorghe Rădoi, membru al CC al PMR și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, fost director general al Uzinei “Steagul Roșu” din Brașov. Teama baronilor complotiști era că Lica ar putea obține, pe ultima sută de metri, o urcare în grad a lui Radoi în ierarhia de partid.

*Excursus VT: Doctorul Leon Bercu a fost un mare internist, conferențiar la IMF. Avusese cabinet particular, fusese simpatizant PCR în ilegalitate. A fost între 1945 și 1965, deci până la moartea liderului comunist, doctorul personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar și al Anei Pauker, până la denunțarea ei ca “deviatoare de dreapta”, în iunie 1952. A fost apoi doctorul personal al lui Leonte și al Nataliei Răutu. L-a însoțit pe Dej în toate călătoriile acestuia, inclusiv la ONU, în 1960, apoi în India și Indonezia. Era căsătorit cu doctorița Lucia Berdicev, conferențiar de obstetrică la IMF. Locuiau într-o clădire la începutul străzii Herăstrău, chiar lângă Bulevardul Primăverii, un apartament de trei camere, mobilă veche și elegantă, o bibliotecă impresionantă. În aceeași casă locuiau Gheorghe și Leoni Stere, la parter, iar la ultimul etaj, într-o garsonieră, Dolores (Dolly) Bancic, fiica Olgăi Bancic și a lui Alexandru Jar. Era prieten apropiat cu sora tatălui meu, doctorița Nema Tisminețki. În perioada când tatăl meu a fost exclus din PMR (1960-1964), ne invitau la ei, lucru de negândit în atâtea alte cazuri de foști amici, inclusiv Valter Roman. N-au avut copii. În vara anului 1963 eram la mare, la Eforie Nord, împreună cu mama mea, doctorița Hermina Tismăneanu, și cu buna ei prietenă, Sanda Sauvard, fosta farmacistă la Spitalul Brigăzilor Internaționale, apoi luptătoare în maquis, deportată la Auschwitz și Ravensbrück. Am mers să-l vedem pe doctorul Bercu și pe soția sa la vila CC-ului, “Filimon Sârbu”. Nu se temea să se afișeze cu noi, deși în parcul vilei se plimbau destui granguri ai epocii, inclusiv, îmi amintesc perfect, Gheorghe (Gogu) Rădulescu. Mă considera ca pe un fel de rudă, un prieten mult mai tânăr, mă lua în serios chiar pe vremea adolescenței mele, conversam despre literatură, muzică, arte în general. Mergeam la ei pe vremea studenției, iar când s-a stins din viață (între timp se mutaseră pe Bulevardul Primăverii, într-o clădire chiar vizavi de casa lui Ceaușescu) sora sa, Paulica, m-a chemat să-mi aleg ce cărți doresc din bibliotecă. Am ales două volume de poezii de Rilke, în germană, și ediția originală, din 1941, a “Istoriei Literaturii” de G. Călinescu. Mi-a povestit că între îndatoririle sale, ca medic al lui Dej, era și să verifice temperatura apei din cada în care augustul personaj urma să se îmbăieze. Și-a pus mâna în apa fierbinte, i s-a stricat ceasul. Dej i-a spus râzând: “Nu-ți face griji, doctore, îți voi dărui un ceas de mare preț”. Nu a făcut-o niciodată.

Grupul de medici (ultra-verificați de Securitate) care se ocupa de starea sănătății conducerii de partid și de stat, din care făcea parte și Leon Bercu, ținea de așa-numitul Sector Special din cadrul Secției Gospodăriei de Partid. Mai făceau parte din acest grup, în anii ’50 și ’60, doctorii Abraham Schechter, Abraham Farchi, Tibi (Tiberiu) Tigerman. Doctorul Schechter a murit în împrejurări stranii, sub forma unei aparente sinucideri, în anii ’70. Era doctorul personal al lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, amic bun cu doctorul Bercu. Fusese doctorul soților Alexandru și Marta Drăghici. Doctorul personal al lui Ion Gheorghe Maurer a fost Usher Segal. Tot el s-a ocupat de sănătatea lui Paul Niculescu-Mizil și a lui Petre Borilă. Directorul Spitalului Elias era doctorul Nicolae Manoliu, ilegalist, fost deținut în lagărul de la Vapniarka, iar director al Policlinicii 10 era doctorul Paul Iacobini. În anii ’50, șef al Sectorului Special a fost doctorul Cornel Kaplan, căsătorit cu Tea, nepoata de frate a lui Iosif Chișinevschi. Urmașul său a fost doctorul Vsevolod Bilyk. Un timp, în anii ’50, a lucrat în Sectorul Special și fratele (medic de profesie) lui Ion Gh. Maurer.*

Revenind la medicul lui Dej: ”Lica Gheorghiu nu l-a iertat niciodată pe dr. Bercu pentru faptul că i-a ascuns diagnosticul adevărat al bolii lui Dej și a refuzat să ia parte la funeraliile acestuia, organizate la cimitirul Filantropia la sfârșitul anilor ’70 (copiii ei au fost însă prezenți la funeralii). Se poate bănui că Maurer și Ceaușescu s-au temut că Lica ar fi putut interveni la tatăl ei în favoarea lui Gheorghe Apostol, a cărui fiică, Geta, se număra printre cele mai bune prietene ale ei. Trebuie amintit și faptul că relațiile dintre Lica Gheorghiu și Elena Ceaușescu erau destul de reci. Cu diferite ocazii, aroganta Lica a refuzat avansurile Elenei (dețin [VT] informația de la fiul Licăi Gheorghiu, Gheorghe, care mi-a fost coleg de liceu și pe care bunicul său, Gheorghiu-Dej, l-a adoptat în 1963)” (vezi Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iași: Polirom, 2005, p. 343 – nota 37).

Ce a urmat a fost la propriu, cum ar spune van Gennep, un ritual de separare. Comunismul românesc va fi fost calificat el însuși pe muchia acestei borne — 1965. Au circulat multe teorii ale conspirației în jurul îmbolnăvirii lui Dej, dar ele nu fac obiectul unei analize cât de cât serioase (cea mai inflamată dintre ele trimitea la o presupusă iradiere a liderului comunist, cu prilejul unei vizite la Moscova). Ceea ce știm cu precizie este că Dej a fost omagiat de cele două centre aflate în competiție pentru hegemonie în mișcarea comunistă mondială: delegația sovietică la funeralii a fost condusă de Anastas Mikoian, cea chineză, de însuși Zhou Enlai, numărul trei în ierarhia comunistă de la Beijing, premierul Consiliului de Stat al R. P. Chineze, adică prim-ministrul marii puteri comuniste asiatice. Delegația iugoslavă a fost condusă de Aleksandar Ranković, secretar al CC al Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia, ani de zile șef al UDBA (Securitatea lui Tito) și lider al Partidului Comunist din Serbia.

Am putea spune apoi, din motive cât se poate de evidente, că mișcările revoluționare tind să se concentreze pe tinerețe/vitalitate. Iar atunci când mișcarea beneficiază și de o ideologie ateistă, chestiunea morții și a senectuții devine foarte complicată. Bolșevicii încercaseră să tranșeze această temă printr-un fel de incantație de transcendență: ”un revoluționar e mort, trăiască revoluția!” Funeraliile eroilor Revoluției au fost de multe ori marcate de această găselniță declarativă. Iar atunci când și războiul s-a terminat (prilej cu care, din nou, răposarea devenea un soi de datorie față de patrie. punct), chestiunea morții și a vârstei înaintate au trebuit tratate, în sfârșit, de o manieră ne-eroică

Într-un articol din octombrie 2011 (în The New York Times) intitulat “Dictatorii primesc moartea pe care o merită” (și prilejuit de dispariția lui Muammar Gaddafi), Simon Sebag Montefiore făcea o foarte captivantă trecere în revistă a felurilor în care au murit mai mulți tirani de-a lungul istoriei. Extrem de savuroasă este maniera în care Montefiore croșetează cu ideea de ironie a sorții, oferind și aici exemple pe măsură: Stalin arestase foarte mulți medici, pe motiv de trădare, anterior acelui atac cerebral din 1953 și înainte să zacă în propria urină pentru mai mult de 12 ore, fără ca ai săi ”curteni” să îndrăznească măcar a chema un doctor. Nu a fost asasinat precum Gaddafi, conchide Montefiore, dar a fost autorul propriei sale distrugeri. O altă idee la fel de incitantă se desprinde din același articol: “moartea unui lider democrat la mult timp după retragerea sa este o chestiune privată, dar moartea unui tiran este mereu un act politic care reflectă natura puterii sale. Dacă un tiran moare liniștit în pat în toată splendoarea autorității sale, moartea sa este un teatru al acelei puteri; dacă un tiran este executat în timp ce imploră îndurare, atunci și asta este o răsfrângere a naturii regimului prăbușit și reacția poporului împilat. Moartea lui Dej s-ar încadra, după această zglobie taxonomie, în categoria “mort în propriul pat” (nu discutăm boala și cauzele) și avem, desigur, tot teatrul adiacent — funeraliile naționale:

Au urmat omagiile de rigoare:

…de la Tito (“Moartea neașteptată și prematură a marelui fiu al poporului romîn și revoluționar Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn și președintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, ne-a zguduit profund. În numele popoarelor iugoslave, al Comitetului Central al Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia și în numele meu personal, vă adresez expresia condoleanțelor noastre celor mai profunde) până la John Gollan (“În numele Partidului Comunist al Marii Britanii, exprim cele mai profunde condoleanțe Partidului Muncitoresc Romîn și poporului romîn cu ocazia acestei grele pierderi. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost eminentul conducător al clasei muncitoare din Romînia în cele mai întunecate zile ale fascismului, cît și în construirea statului socialist romîn. Activitatea și exemplul său vor dăinui și triumfa);

…și de la Ion Voicu — artist al poporului (Vestea tristă pe care glasul crainicului a anunțat-o în amurgul zilei de 19 martie va rămîne adînc încrustată în sufletele milioanelor de oameni ce urmăreau cu înfrigurare și totuși cu speranță buletinul medical al stării sănătății tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viață, dar pildele lui: puterea de muncă, înțelepciunea, dragostea sa față de patrie și popor, activitatea sa neobosită pînă în ultima clipă în fruntea Comitetului Central al Partidului, abnegația și devotamentul depus în tot cursul vieții sale glorioase vor rămîne un îndreptar sfînt, un imbold permanent pentru fiecare dintre noi în toate domeniile de muncă. Personal, profund îndurerat voi păstra o neștearsă amintire marelui om de stat, celui ce a sprijinit cu însuflețire dezvoltarea artei romînești și ridicarea prestigiului ei, în țară și peste hotare), până la Ioan Sveț – mecanic de locomotivă la Depoul CFR Bacău (În fața pierderii grele și a durerii pe care o încearcă în aceste clipe poporul nostru, ne strîngem și mai mult rîndurile în jurul partidului și guvernului, ne întărim hotărîrea de a munci din toate puterile pentru îndeplinirea exemplară a sarcinilor ce revin fiecăruia dintre noi, pentru înflorirea scumpei noastre patrii, Republica Populară Romînă).

Titlurile presei comuniste oscilau între În impresionante adunări de doliu întregul nostru popor își exprimă unitatea de nezdruncinat în jurul partidului și guvernului țării și Exemplul său luminos ne va călăuzi totdeauna. Partidul, ca incarnare a raționalității istorice, a reprezentat specificul intervenției leniniste în practica politică a secolului XX. În acest sens trebuie privit și un titlu de genul: “Cinstind memoria marelui său fiu, poporul și-a manifestat atașamentul profund față de partid”. Se întrezărește aici o licărire din incantația bolșevică de transcendență despre care vorbeam mai sus…

Exista și o Comisie de partid și de stat pentru organizarea funeraliilor, care a decis în cel mai mic detaliu toate cele ce trebuiau îndeplinite cu acest prilej (din ea făceau parte Chivu Stoica, Emil Bodnăraș, Alexandru Drăghici, Ștefan Voitec sau Leontin Sălăjan): “1. Mitingul de doliu închinat memoriei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej va avea loc miercuri, 24 martie a.c. la ora 11, în Piața Republicii. 2. După mitingul de doliu cortegiul funerar se va îndrepta spre Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”, unde va avea loc înhumarea rămășițelor pămîntești ale tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. 3. În semn de omagiu, la ora 14.30, timp de 3 minute, se va întrerupe lucrul în toate întreprinderile și instituțiile din țară (cu excepția acelora unde condițiile de producție nu permit întreruperea lucrului); pe timpul întreruperii lucrului vor suna sirenele întreprinderilor, locomotivelor, vaselor fluviale și maritime, se va opri circulația trenurilor, automobilelor, altor vehicule și a pietonilor. 4. Mitingul de doliu și întreaga desfășurare a funeraliilor vor fi transmise de toate posturile de radio și televiziune ale Republicii Populare Romîne. (Romînia liberă, Anul XXIII, nr. 6357, marți 23 martie, 1965).

De măsurile concrete de ”eternizare” a memoriei “marelui fiu al poporului”, s-au ocupat, desigur, Comitetul Central al PMR, Consiliul de Stat și Consiliul de Miniștri ale RPR. Neavând imaginația nord-coreenilor (vezi moartea lui Kim Il-sung), “ai noștri” l-au imortalizat pe Gheorghiu-Dej cum au putut:

1. Editarea lucrărilor tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

2. Editarea biografiei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

3. Ridicarea statuii tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej în București și Cluj.

4. Amplasarea bustului tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej la CC al PMR, MAN a RPR, Clubul C.F.R. “Grivița Roșie” din București și Casa de Cultură din Galați.

5. Plasarea unor plăci comemorative pe clădirile legate de activitatea tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej în perioada ilegalității.

6. Organizarea unei săli memoriale la Muzeul de Istorie a Partidului (dedicată vieții și activității tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej).

7. Instituirea unei burse republicane “Gheorghe Gheorghiu-Dej” pentru studenții merituoși.

8. Atribuirea numelui de “Gheorghe Gheorghiu-Dej” următoarelor:

a). Orașului Onești.

b). Combinatului siderurgic Galați.

c). Hidrocentralei ”16 Februarie” de pe Argeș.

d). Combinatului chimico-metalurgic din Baia Mare.

e). Institutului Politehnic din București.

f). Casei de cultură a studenților din Cluj.

g). Unei școli medii de cultură generală din Bârlad (orașul de baștină)

h). Unui bulevard și unei piețe din București, precum și unor piețe și străzi din alte orașe importante ale țării.

9. Emiterea unui timbru memorial cu efigia tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Pentru ”bărbatul de stat” care a simulat de-satelizarea pentru a evita în fapt destalinizarea, moartea din 1965 a venit destul de brusc, dar cumva izbăvitor (și asta numai dacă ne gândim la soarta unor Mussolini, Saddam Hussein, Hideki Tōjō, Vidkun Quisling, Ceaușescu și câți alții). Potrivit aceluiași Montefiore, nu există realizare mai mare pentru un dictator decât aceea de a muri în propriul pat (maladia graduală poate face asemenea ”minuni”: controlul dictatorial al timpului, locului și consecințelor morții). Și deși nu a murit de ”boala insurecției” (de obicei violentă), Dej nu a reușit să gestioneze și consecințele morții sale: succesorii! A trăit totuși destul cât să lase urme adânci (epurări, gulag național, colectivizare, ș.a.m.d.), dar nu a mai apucat să-și încerce haina de lider reformist (pe care începuse s-o îmbrace foarte timid pe la începutul anilor ’60, atunci când stabilea și primele contacte mai consistente cu Vestul). Una peste alta, rămâne a fi reținut ca un stalinist mai mic care s-a dus după tiparul stalinistului cel mare, acum 5 decenii. “Poporul nostru și-l amintește cum poate”…

În loc de concluzie: Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost un lider leninist. Nu avea vocație teoretică, nu se pretindea, cum avea să o facă succesorul său, un doctrinar al “marxismului creator”. Dar se școlise, încă de la Doftana, în textele “sacre” ale leninismului așa cum le interpretase Stalin. Nu s-a abătut niciodată, nici cu o iotă, de la comenzile bolșevice: a combătut fracțiunile, a promovat industrializarea forțată, a impus colectivizarea agriculturii, a practicat represiunea împotriva celor definiți drept “dușmani de clasă”.

Asemeni celorlalți membri ai grupului său (cel al militanților din închisori), a acceptat fără murmur supremația Centrului moscovit, atâta timp cât aceasta nu însemna slăbirea puterii sale personale și a instituțiilor staliniste. Când Hrușciov a declanșat destalinizarea, cu toate limitele sale, Dej a început să se distanțeze de Kremlin. Nu din patriotism, cum aveau să susțină apologeții săi, inclusiv fostul lui șef de cabinet, Paul Sfetcu, ci din rațiuni de supraviețuire politică.

Cine afirmă că plecarea trupelor sovietice din România în 1958 ar fi fost expresia patriotismului regăsit, multă vreme refulat al grupului lui Dej, uită două lucruri esențiale. Primo, din acest grup făceau parte filosovietici cunoscuți, inclusiv veteranul cominternist Petre Borilă, fostul spion GRU Emil Bodnăraș, precum și foștii refugiați politici veniți de la Moscova, Alexandru Bârlădeanu și Leonte Răutu. Secundo, pentru ca Prezidiul CC al PCUS să aprobe retragerea trupelor sovietice, era nevoie de garanții indubitabile de loialitate din partea PMR. Aceste garanții au fost oferite în toamna anului 1956, când Dej și echipa sa au susținut necondiționat reprimarea Revoluției Maghiare. Chiar mai mult, după noiembrie 1956, când membrii guvernului Imre Nagy au ajuns în România și au fost ținuți în domiciliu obligatoriu (pasămite “azil politic”) la Snagov. Atunci a rostit Dej cuvintele de pomină despre Nagy: “Mai întâi îl interogăm, după care îl spânzurăm. De limbă”.

Dej a împărtășit aprehensiunile legate de linia hrușciovistă ale unor Maurice Thorez, Antonín Novotný, Mao Zedong, Enver Hoxha, dar a făcut-o discret, fără să provoace Moscova mai mult decât i se părea necesar. Leninismul lui Dej nu era unul ostentativ, precum al lui Ceaușescu. Cel mai tare s-a temut că destalinizarea va duce la reconsiderarea epurărilor din anii ’50, inclusiv a asasinării lui Lucrețiu Pătrășcanu. Cel care rostise în 1949 rechizitoriul Cominformului intitulat “Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni” nu avea cum să devină un Tito. Putea mima iugoslavizarea, dar în practică tot stalinist rămânea. Îl constrângeau propriile convingeri și, mai ales, propria biografie. Până la moarte, Gheorghiu-Dej a fost micul Stalin de la București.

*Notă explicativă titlu: interesant este, fără îndoială, și singularul “inimă“, simbol al unității de nezdruncinat, cum se spunea în epocă, dintre partid, clasa muncitoare și întregul popor. Desigur, o temă la care Nicolae Ceaușescu avea să adauge propria sa persoană, ca încarnare providențială a virtuților celor trei categorii…

Bibliografie selectivă:

Boia, Lucian, Mitologia științifică a comunismului, ediția a III-a, București: Humanitas, 2011.

Bois, Pierre du, Ceaușescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice, București: Humanitas, 2008.

Brzezinski, Zbigniew, The Soviet Bloc: Unity and Conflict, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1967.

Burcea, Mihai, Bosomitu, Ștefan (coords.), Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia și regimul unui dictator, Iași: Polirom, 2012.

Cioroianu Adrian, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, București: Curtea Veche, 2005.

Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, Iași: Polirom, 2001.

Fejtö, François, Histoire des démocraties populaires, Paris: Seuil, 1992. (vol. 1: L’ère de Staline și vol. 2: Après Staline)

Frunză, Victor, Istoria comunismului în România (ediția a treia), București: Editura Victor Frunză, 1999.

Ionescu, Ghiță, Comunismul în România, București: Editura Litera, 1994.

King, Robert, A History of the Romanian Communist Party, Stanford, CA: Hoover Institution Press, 1980.

Tănase, Stelian, Elite și societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej 1948-1965, ediția a II-a, București: Humanitas, 2006.

Tismăneanu, Vladimir, Dobrincu, Dorin, Vasile, Cristian (coords.), Raport Final, București: Humanitas, 2007.

Tismăneanu, Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, București: Humanitas, 2008.

Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc (ediție revăzută și adăugită), București: Humanitas, 2014.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    - “plecarea trupelor sovietice din România în 1958″. Aveam 15 ani.

    La vreo luna de la Întimplare, cind aproape uitasem de ea,
    intr-o dimineata am aflat ca trupele sovietice au parasit/parasesc Romania.
    O bucurie greu de descris m-a cuprins, dar nu aveam cu cine s-o impartasesc.
    Nu aveam curajul sa spun nimanui (chiar batut de tata nu am recunoscut).
    Eram convins ca si eu pusesem umarul la plecarea trupelor sovietice.

    Întimplarea: prin iulie `58, intr-o noapte intunecoasa (inca nu ni se bagase “lumina lui Ilici”),
    am aruncat la cutia postala si in jurul ei, pe coridorul Sfatului popular si prin fata Militiei,
    cca 20 coli de maculator (caiet neliniat, pentru cunoscatori) pe care era scris de mina:
    – “JOS COMUNISMUL’
    – “AFARA RUSII DIN TARA”
    Asa ca, aflind de plecarea rusilor, cum sa nu cred ca se tinuse cont si de mine :P
    NB,
    pentru gestul meu prostesc, citiva oameni din sat au primit amenzi si bataie
    (unul a facut si puscarie pe un motiv inventat; nici nu era greu atunci).
    Povestea e mai lunga si (acum) hazlie. Acum, atunci nu.

  2. Constantin Cranganu Constantin Cranganu spune:

    g). Unei școli medii de cultură generală din Bârlad (orașul de baștină)

    Ca fiu al Bârladului, aş vrea să fac o mică retificare, apropo de “scoala medie”. In realitate, a fost vorba de Complexul Şcolar din Bârlad, cea mai mare unitate şcolară din ţară la acea vreme. Era vorba de două instituţii diferite, Liceul nr. 1 şi Liceul Pedagogic, care formau un singur campus. Primul liceu a primit numele “Gh. Gheorghiu-Dej”. Amănunte se găsesc pe site-ul actualului liceu, care se numeşteacum “Mihai Eminescu”:

    http://www.liceuleminescubarlad.ro/index.php/prezentare/istoric

    O a doua măsură omagială -nemenţionată în articol – a fost transformarea casei părinteşti în Muzeul Memorial “Gh. Gheorghiu-Dej”. Situată în imediata apropiere a gării Bârlad, a fost vizitată, mergând pe jos, de N. Ceuşescu, Gh. Apostol, Chivu Stoica şi alţii, în prima vizită (şi ultima!) făcută de Ceauşescu în Bârlad. Mulţi ani, a fost un loc de pelerinaj obligatoriu pentru copiii care trebuiau să devină pionieri.

    A mai existat şi propunerea că Fabrica de Rulmenţi din Bârlad (FRB) – construită la indicaţiile şi cu suportul lui Dej – să primească numele lui. Tatăl meu, care a lucrat în aceea fabrică 35 de ani, mi-a relatat această poveste. Nu a cunoscut motivele pentru care fabrica a rămas în continuare cu numele FRB.

    • Marius Stan Marius Stan spune:

      Buna ziua! Multumim pentru detaliile “din teren”. Informatiile oferite in articol erau cele “oficiale”, prezente in presa vremii, si doar cu titlu de ilustrare (deci fara pretentia exhaustivitatii). Fenomenul pe care il descriu ele este cel care conteaza: eternizarea memoriei. Autorii acestui text sunt nascuti ei insisi intr-un oras de munte care a purtat candva (1950-1960) numele de “Stalin”. Toate cele bune!

      • victor L spune:

        Pe atunci se punea intrebarea “dece fug cîinii dupa masinile de Brasov?”
        - Pentru ca pe placuta cu numarul masinii scrie OS.”
        Orasul Stalin :P

    • Ureche spune:

      Ati uitat de Municipiul Ghe.Gheorghiu DEJ – azi Onesti.
      Da, cam toata marea industrie din Moldova: Platforma Petrochimica Borzesti (azi distrusa), Combinatul Siderurgic de la Galati, Bicaz si amenajarea hidro completa a Bistritei; dar si Vidrarul or planificarea constructiei Uzinei la Pitesti, IMGB, 1MAI, Republica – au fost imari obiective de investitii gandite, realizate demarate in vremea lui dupa plecarea trupelor sovietice si alungarea consilierilor sovietici. Urmasul sau a terminat unele, a investit/ingropat banii in OLTENIA ridicand o haita de olteni ca element dominant al SYS de AZI si a dat compensatii grandioase maghiarilor in schimbul renuntarii la autonomie (v. Tg.Mu).
      (aproape toate deciziile lui Ceausescu si a camarilei sale fiind indreptate cu maxima perversitate impotriva poporului roman pe termen lung)

  3. MIHAI 2 spune:

    Indiferent de motivele si scopurile urmarite de liderii comunisti din Romania – obtinerea unei retrageri a trupelor straine din tara in 1958 a ffost o chestie tare. Ungaria nu a indraznit sa viseze la asa ceva. Polonia nici ea. Purtam un sentiment de vaga invidie fata de Ungaria si Polonia pentru revoltele inclusiv antisovietice , de care acele popoare au fost capabile. La noi poporul – setat genetic pe admiratii fara discernamant de pana la 80% – nu s-a revoltat. Dar clasa politica nomenclaturista uite ca a reusit – macar in chestia cu trupele straine – sa obtina un succes. In rest articolul este foarte simpatic – am rememorat evenimente de pe la varsta de 9 – 10 ani . Plansetele proastelor care defilau pe la catafalc, zvonuri – cinee o sa vina in loc , prima apartitie a lui Ceausescu – absolut dezamagitoare. Erau la moda bancurile cu olteni – si la vreo 2 – 3 zile de la ingroparea lui Dej a aparut un prim banc Cum se saluta doi alteni Oleanul A > Ciao …. Oltaenul B Șescu. De-aia nu ne revaoltam – peentru ca faceam bancuri . Locuiam in timpul acela pe aproape de Cauzasi. Un vecin – sofer la Morga din apropiere – ne-a spus ca inima si creerul lui Dej au fost extrase si pastrate in spirt ….cool ! ….nu e minciuna , poate ca pe vreun istoric il intereseaza….

  4. Ureche DREAPTA spune:

    S-a culcat pe-o ureche la Moscova si s-a trezit mort, in patul sau, peste o luna,
    carevasazica!
    Marele Ghe, a domnit efectiv in statul facut de catre sovietici si comiternisti doar 16 anishori – din care, primii 10 ani, alaturi de trupele sovietice si consilierii sovietici – DECI nu ca PRESEDINTE, dictator cu puteri depline, discretionare, dezv un cult al personalitatii asiatice….

  5. F. P. spune:

    Exercitiile de memorie politica sunt reconfortante si instructive istoric, in special, in ultimul caz, din punct de vedere al erorilor si a ceea ce nu ar trebui sa se mai intample. Ele ar trebui sa se intinda, dupa parerea mea, pana acolo de unde incep sa se transforme in mici exercitii de razboi rece. Aceasta restrictie ar trebui ridicata, cred, pana la valoarea de principiu international, daca vrem iesirea din crize si trecerea pe crestere. In ultima instanta, exercitiile de razboi rece sunt un fel de pumnul si palma aplicate libertatii globalizarii si economiei de piata. De aici, necesitatea unei politici de ingradire a razboiului rece.

    GGD a fost conducator intr-o perioada extrem de convulsiva, politic, economic si militar. Oricine ar fi fost in locul lui ar fi avut doar doua optiuni. Prima, de a se infeuda total Moscovei, in detrimentul propriului popor, situatie in care ar fi stat bine mersi pe functie, pana cand ar fi murit de moarte naturala. Din fericire, GGD nu a apartinut unei minoritati rasiale sau entice, care ar fi putut sa-l decupleze de aspiratiile poporului roman. A doua, de a se distanta de Moscova, in mod inteligent fireste, pentru ca o impulsiune de genul Imre Naghi ar fi insemnat o strangere a lanturilor, nu o slabire sau eliberare de ele, cu toate consecintele agravante pentru soarta romanilor si a Romaniei.

    A ales a doua cale, cu un cost personal fatal. Ideea ca ar fi fost antisovietic pentru a fi stalinist este una nesustenabila, in primul rand ca sovietismul si stalinismul au fost indisociabile, in al doilea ca GGD a realizat desovietizarea si destalinizarea, fara indoiala cu limitele impuse de apartenenta la lagarul de bloc sovietic. GGD a obtinut cele mai de pret victorii strategice, redobandirea controlului national asupra economiei (desfiintarea sovromurilor, 1956), teritoriului (retragerea trupelor sovietice, 1958) si politicii interne si externe a Romaniei (declaratia de independenta din1964). Fara indoiala, crimele politice nu-i pot fi sterse de niciun progres national, dar nici nu-l pot scoate din istoria sefilor de stat romani, exista o masura in toate, care ne obliga sa luam lucrurile asa cum au fost, si cu bune si cu rele.

    • Iahim spune:

      Are dreptate F.P. cu completări negative:
      - Acţiuni în domeniul răfuielilor cu toţi adversarii regimului şi în special impotriva celor care personali ai lui GGD;
      - Colectivizarea forţată din anul 1962;
      - Industrializarea forţată a unor ramuri economice şi localităţi, în dauna unor considerente de eficienţă economică;
      - Aservirea totală a sistemelor de: administraţie, armată, educaţie, cultură, inclusiv religie pentru interesele politice ale liderilor de partid pînă la liderul unic al partidului



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marius Stan


Marius Stan

Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Apreciez toate comentariile, pe cel al doamnei doctor Virginia Batog indeosebi. Este si raspunsu...

de: Prof. Vasile Ghetau

la "Revenind la Sănătatea românilor. Sunt corecte datele asupra mortalității pe cauze de deces?"

Cauta articole

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)