vineri, martie 29, 2024

Multiculturalismul moare! Sau nu?

Nicolas Sarkozy este ultimul lider european care a decretat sobru moartea multiculturalismului.  O facusera mai inainte cancelarul german Angela Merkel si premierul britanic David Cameron.     Este una din acele rare ocazii cand guvernele celor mai importante state europene, independent unele de altele, ajung la aceeasi concluzie.

De ce acum? De ce, dupa zeci de ani de eforturi se renunta brusc la aceasta doctrina cu un rol major in conturarea unei identitati europene in care toleranta si respectul fata de minoritati au fost punct central al constructiei democratice pe continent?  Pare sa fie, in primul rand o strategie de adaptare politica in state in care, de dragul normei multiculturale, s-a intamplat de prea multe ori ca realitatea sa fie ignorata. Realitatea comunitatilor inchise, a casatoriilor fortate, a crimelor in numele onoarei sau a atacurilor teroriste teoretizate si incurajate de personaje aflate intr-o zona gri a societatii dar intangibile pentru autoritati prea atente sa  nu fie acuzate de insensibilitate, intoleranta sau chiar rasism.

Aceasta reticenta a fost descrisa in cuvinte simple de premierul Marii Britanii David Cameron:

(…) when a white person holds objectionable views, racist views for instance, we rightly condemn them.  But when equally unacceptable views or practices come from someone who isn’t white, we’ve been too cautious frankly – frankly, even fearful – to stand up to them

Cand un alb emite opinii controversate, rasiste spre exemplu, il condamnam. Si pe buna dreptate.  Dar cand opinii sau practici la fel de inacceptabile vin din partea cuiva care nu este alb am fost, sa fim onesti, prudenti sau chiar tematori sa le confruntam.

O parte a presei britanice si politicienii laburisti s-au grabit sa il acuze pe Cameron ca incurajeaza extremismul de dreapta.   Cu atat mai mult cu cat discursul, rostit intr-un oras de trista amintire pentru istoria recenta a Europei (Munchen-ul lui „pacii” lui Chamberlain) venea cu putin timp inainte de un mars al extremei drepte englezesti.  Cateva zile mai tarziu, argumentele stangii britanice au fost subliniate involuntar de Marine Le Pen (fiica lui Jean Marie si stea in ascensiune a nationalismului francez)  care a vazut in declaratiile lui Cameron o confirmare a propriilor pozitii anti-imigrationiste.

Tentativa de legitimare a Marinei Le Pen in dezbaterea privind multiculturalismul a fost probabil unul dintre motivele care l-au determinat pe Nicolas Sarkozy sa incerce sa devina proprietarul acestui tip de discurs, pe teritoriu francez cel putin. De altfel si in Germania, dupa discursul din toamna al Angelei Merkel in care era proclamat esecul celebrului multikulti, explicatiile politicienilor de centru-dreapta pentru brusca schimbare de directie gravitau in jurul pericolului extremei drepte. Pentru ca dreapta legitima europeana se vede pusa intr-o situatie dificila.  Prinsa intre angajamente democratice si ne-negociabile si presiunea provocata de temerile populatiei (alimentate de diversi populisti, politicieni si jurnalisti deopotriva) dreapta reprezentata de Cameron, Sarkozy si Merkel trebuie sa gaseasca calea de mijloc. Calea acelui „liberalism cu muschi”  suficient de curajos cat sa isi apere propriile principii impunand respectarea lor si suficient de inteligent cat sa nu instraineze si mai mult comunitatile minoritare.

„Un stat democratic trebuie sa isi aplice legile”, spune europarlamentarul Traian Ungureanu, dand astfel glas unei frustrari mai vechi a adversarilor multiculturalismului, aceea privind tratamentul diferit, chiar privilegiat uneori,  de care se bucura anumite grupuri etnice sau religioase minoritare din statele occidentale. Din punctul de vedere al domnului Ungureanu, schimbarea de directie a guvernelor occidentale vine tarziu si e de presupus ca o asemenea intoarcere la 180 de grade e greu de aplicat. Iar daca vor avea loc schimbari acestea trebuie sa inceapa inca din scoala adauga reprezentantul PPE

Asculta-l pe Traian Ungureanu vorbind despre multiculturalism.

Rezervele lui Traian Ungureanu sunt usor de inteles: cum anume va reusi guvernul britanic sa opreasca un pakistanez locuitor al  Londrei sa se insoare cu o femeie importata din Lahore si  obligata de familie sa accepte casatoria, ramane un mister. Asa cum ramane un mister ce va face un politist francez care va gasi un musulman rugandu-se in mijlocul strazii. Sau cum va reusi guverul german sa ii convinga pe imigranti sa invete limba oficiala impotriva vointei lor.  Integrarea unui individ e un act dificil, cu atat mai mult a unor intregi comunitati rezistente si suspicioase.

Proiectul pe care, separat,   il propun cei trei sefi de guverne amintiti mai sus vizeaza intoarcerea la un set de valori nationale, valabile pentru toti cetatenii respectivelor state. E vorba de incluziune si nu de separare sau masuri retaliatorii.  Daca ar fi sa incercam o sinteza, ar putea suna astfel: intoleranta pentru intoleranti, integrare si respect pentru restul. Frumos. Dar neclar.

Raman doua probleme.  Prima este aceea privitoare la legatura directa dintre multiculturalism ca politica de stat si relele provocate de grupuri minoritare in interiorul minoritatilor.  Nu s-a stabilit inca cu precizie legatura dintre cele doua.  E neclar de ce lasitatea sau incapacitatea guvernelor de a aplica, cum spunea Traian Ungureanu mai sus, legile trebuie sa duca la masuri care afecteaza comunitati intregi. De ce libertatea de a trai in interiorul unei comunitati minoritare trebuie sa fie sacrificata din cauza unor indivizi a caror responsabilitate este pana la urma individuala. E totusi o diferenta intre portul unui niqab si o crima ritualica.

Pe de alta parte, previzibil pe undeva, in discursurile celor trei Europa institutionala ca punct de referinta a lipsit. Desi dificultatile sunt asemanatoare, fiecare dintre cei trei prefera sa actioneze pe cont propriu, ferindu-se sa aduca dezbaterea acolo unde i-ar fi fost locul: la Bruxelles. Anterior, Uniunea Europeana a incercat fara succes sa intervina impotriva Frantei care expulza aleatoriu tigani romani.  Nu a reusit, dar e greu de crezut ca logica  acelei interventii a fost abandonata doar pentru ca o batalie a fost pierduta.  Iar cei care sustin inca multiculturalismul ca religie laica europeana stiu foarte bine ca mecanismele europene sunt uneori eficiente. Foarte probabil, nu vor ezita sa le foloseasca iar cele trei sobre discursuri vor ramane doar atat. Discursuri.

Distribuie acest articol

18 COMENTARII

  1. Căderea Egiptului
    Maghrebul arab este in degringolada. La aproape o luna si o saptamana de la fuga dictatorului tunisian, Ben ali, Piata Tahrir (Libertatii, in limba araba) din Cairo „elibereaza” Egiptul. Miile si zecile de mii de protestatari, zi si noapte, au pus atata presiune incat puterea nu a mai rezistat.
    Presedintele Hosni Mubarak si-a data demisia, dupa ce cu o seara inainte credea ca face concesii strazii, prin transferarea unei parti a prerogativelor catre vicepresedintele tarii.
    Egiptul a aruncat „tirania” la cosul istoriei. Impactul acestei revolutii este cu totul altul decat cel din Tunisia. Egiptul este cea mai mare, cea mai influenta tara din Maghebul si Mashrekul (vestul si estul) arab. Egiptul a fost, dupa caderea imperiilor, „farul” civilizatiei arabe moderne. Nimic in regiune nu s-a realizat, din punct de vedere politic, diplomatic sau economic fara stirea si acordul Egiptului. Nici „unchiul Sam” nu facea nimic fara consultarea tarii piramidelor.
    Egiptul s-a eliberat. De cine?
    Strazile celei mai mari tari arabe au cerut democratia in Egipt? Care democratie?
    Cadrea tiranului de la Tunis n-a impresionat prea mult capitalele lumii. Faptul a fost tratat, adesea, ca un eveniment de can-can. Plecarea Raisului (sefului) de la Cairo are o cu totul alta dimensiune.
    In primul rand, strada nu detine si nici nu poate sa elaboreze calea viitorului. Armata este singura institutie garantă asupra securitatii tarii, dar nu asupra democratiei.
    Haosul care cuprinde tot mai intens Egiptul va da curaj si mai mare miscarilor similare din alte tari. Marocul si Algeria sunt pe lista de asteptare.
    Dar, mai importanta decat revolutia strazii va fi revolutia islamica, tot mai pregnant conturata in aceste momente.
    In Tunisia, fruntasii islamismului politic- exilati – s-au reintors triumfator. In Egipt, Fratia Musulmana – partid exclus de la putere pana acum – isi intra in rolul de „conducator al maselor”.
    Iniante de abdicarea Raisului de la Cairo, Berlinul, Londra si Parisul au „denuntat” multiculturalismul in tarile lor.
    Ceva framanta lumea, mai mult decat criza economica
    Lui Andre Malraux i se atribuie aceasta profetie: „secolul XXI va religios sau nu va fi deloc”.
    Caderea Egiptului va fi o ambiguitate sau o realitate?
    http://accentedeconstantinradut.blogspot.com

  2. Multiculturalismul e bun in arta in literatura la biblioteca. Multularismul nu are nici o sansa intr-un stat national. Cand va dispare statul national se va naste poate si multiculturalismul. Pana atunci istoria ne invata ca statul national a fost de multe ori cimitirul unor natiuni diferite de cea predominanta.

    Ne-am molopsit de „corectitudinea politica” care a propagat niste sloganuri sintetice care dau frumos si genereaza bugete pentru functionari.

    Toleranta, da! Legaturi culturale, sociale de toate felurile. Benevole fara bagaretii de stat. Statul nu are nici o treaba cu felul in care traiesc cetatenii lor. Exista legi si ele trebuie respectate de toata lumea!

  3. Multiculturalismul n-a disparut… Toleranta fata de alteritate trebuie promovata in continuare.
    Ceva totusi a disparut: amestecul fortat dintre natiuni, mai ales dintre natiuni cu culturi si religii cu tendinte antagonice. Europa ramane una a natiunilor (mandre)…

    • Cristian problema este multiculturalismul de stat. Nu vreau ca statul sa ma invete ca trebuie sa-l respect pe celalalt, m-au invatat parintii mei. Vreau ca relatiile sa fie benevole. Punct!

      • Theophyle,

        Ceea ce tu denumesti „multiculturalism de stat”, eu ii spun amestec fortat, cumva asemanator…

        Probabil te referi la un respect organic, cu care sunt de acord. Problema spinoasa apare insa si la nivel politic (statal) atunci cand „impreunarea” dintre popoare dezechilibreaza demografic si cultural o natiune. In fond, nimeni nu vrea sa-si piarda identitatea…

        Ecuatia diferenta/asemanare poate fi rezolvata prin educatie si nu impusa cu forta prin legislatie, cum spuneai de catre stat…

  4. Din pacate istoria se repeta. In vremuri de „criza” discursurile nationaliste prin culoare
    „Un politician italian afirma ca este mai usor sa educi un caine decat un rom”
    Se va repeta istoria din anii ’30? Cu siguranta, ca da, intr-un timp mai mult sau mai putin indelungat. Si Hitler a prins putere intr-un context de „criza”, cu un discurs nationalist… rasa ariena etc
    In Franta dece a fost nevoie a se interzice burqa?
    In Elvetia parca prin 2009 la un referendul s-a luat decizia de a se interzice minaretele.
    Italia a fost condamnata de un organism al UE in care i se sugera si parca au platit si o amenda pentru crucifixurile din salile de clasa care deranja pe nu stiu cine.

    „”Nu ne dorim o societate in care comunitatile coexista una alaturi de cealalta. Daca vii in Franta, accepti sa te contopesti intr-o singura comunitate, comunitatea nationala. Daca nu accepti asta, nu vii in Franta” – Sarkozy

    Cum vine asta? Cum ca nu inteleg! „Nu ne dorim o societate in care comunitatile coexista una alaturi de cealalta.” – Sarko
    Aha, acum face sens. Comunitatile nu coexista ci se contopesc.

    „Uniti in diversitate” – Lozinca Statelor Unite ale Europei

  5. E adevarat ca discursurile celor trei lideri europeni nu vor fi urmate de masuri politice. Poate nici nu ar fi bine. Dar aceste discursuri conteaza, fiindca vor influenta opinia publica, atit in rindul majoritatii cit si al minoritatilor. Majoritarii nu se vor mai simti atit de vinovati cind e vorba de gesturi prin care isi afirma identitatea, iar minoritarii ar putea fi mai putin agresivi in gesturile lor de afirmare identitara. De exemplu, directorii de scoli din Marea Britanie nu s-ar mai simti obligati, ca pina acum, sa interzica serbarile de Craciun la scoala pentru a nu „jigni” alte religii, iar unii dintre cunoscutii mei musulmani (intre care proprietari de mici magazine din vecinatate) nu m-ar mai intreba cind cred eu ca vom avea, in fine, legea Sharia in Marea Britanie.

    • Cand te intreaba cunoscutii tai musulmani cand crezi tu ca veti avea legea Sharia in Anglia raspunde-le, la Pastele cailor sau cand o zbura porcul, asta o sa-i calmeze :)

  6. Traian Ungureanu vorbeste??? Ala care il cautioneaza pe Basescu cel cu „tiganca imputita”? Daca ar avea putin bun simt TRU si-ar tine gura :)

    • Pana la comentariul dumneavoastra, ma bucurasem de un articol care punea niste intrebari interesante si de cateva comentarii care aduceau culoare si idei. Nu va puteti abtine, domnule DanBruma? Mi-ati stricat seara …

  7. Miscarea nu este noua, alaturat declaratia PM al Australiei:
    Muslims who want to live under Islamic Sharia law were told on Wednesday to get out of Australia , as the government targeted radicals in a bid to head off potential terror attacks.

    Separately, Howard angered some Australian Muslims on Wednesday by saying he supported spy agencies monitoring the nation’s mosques. Quote: ‘IMMIGRANTS, NOT AUSTRALIANS, MUST ADAPT. Take It Or Leave It. I am tired of this nation worrying about whether we are offending some individual or their culture. Since the terrorist attacks on Bali , we have experienced a surge in patriotism by the majority of Australians.’

    ‘This culture has been developed over two centuries of struggles, trials and victories by millions of men and women who have sought freedom’

    ‘We speak mainly ENGLISH, not Spanish, Lebanese, Arabic, Chinese, Japanese, Russian, or any other language. Therefore, if you wish to become part of our society . Learn the language!’

    ‘Most Australians believe in God. This is not some Christian, right wing, political push, but a fact, because Christian men and women, on Christian principles, founded this nation, and this is clearly documented. It is certainly appropriate to display it on the walls of our schools. If God offends you, then I suggest you consider another part of the world as your new home, because God is part of our culture.’

    ‘We will accept your beliefs, and will not question why. All we ask is that you accept ours, and live in harmony and peaceful enjoyment with us.’

    ‘This is OUR COUNTRY, OUR LAND, and OUR LIFESTYLE, and we will allow you every opportunity to enjoy all this. But once you are done complaining, whining, and griping about Our Flag, Our Pledge, Our Christian beliefs, or Our Way of Life, I highly encourage you take advantage of one other great Australian freedom,

    ‘THE RIGHT TO LEAVE’.’

    ‘If you aren’t happy here then LEAVE. We didn’t force you to come here. You asked to be here. So accept the country YOU accepted.’

    • PS. Si daca a existat o intreaga dezbatere despre cui ii apartine cu adevarat aceasta declaratie, cei trei lideri europeni formuleaza practic aceeasi opinie, cu nuantele de rigoare. Miroase cumva a nationalism …. acela de care eram si noi acuzati, nu demult? Pana unde trebuie sa intervina statul in viata privata a cuiva ? Ce inseamna discriminarea pozitiva ? Cei care au alte credinte, obiceiuri etc. decat majoritatea, dar sunt la a doua generatie sau chiar la a treia, in care tara pot fi acasa?

  8. Multiculturalismul în Europa Centrală şi de Est
    emnificaţia conceptelor legate de fenomenul multiculturalităţii fiind definită în mod preponderent de gînditori occidentali, mulţi autori se întreabă dacă se poate vorbi de relevanţa acestora în contexte precum Asia, Africa sau chiar Europa Centrală şi de Est. Deşi poate părea forţată la prima vedere, evident fiind faptul că multiculturalitatea este un fenomen larg răspîndit în regiunile amintite, dilema nu este fără temei.
    Motivele nu sînt greu de descifrat. Conceptualizările privind semnificaţia multiculturalismului sînt produsul modernităţii tîrzii şi, ca atare, ele rămîn cantonate în excepţionalismul modernităţii de tip occidental. Deşi tematizează eşecurile reziduale ale modernităţii – în măsura în care modernizarea a urmărit omogenizarea culturală a societăţilor, conform lui Ernest Gellner Liah Greenfeld, Yael Tamir şi altora, discursul multiculturalist presupune ca premise tocmai acele realizări ale modernizării care lipsesc sau sînt precare în afara zonelor de influenţă ale universalismului de tip occidental. Problema relevanţei celor recomandate de multiculturalişti în regiuni precum Europa Centrală şi de Est rămîne deci de actualitate, iar rezolvarea dilemei nu este lipsită de impedimente.

    Provocările diversităţii

    O primă problemă o reprezintă însăşi semnificaţia conceptului de multiculturalism. În pofida popularităţii fără precedent a termenului – „în momentul de faţă, am ajuns să fim toţi multiculturalişti“, spunea Nathan Glazer în 1997 –, nu există un larg consens privind o definiţie cît de cît cuprinzătoare a acestuia. Mai mult, se poate vorbi despre o adevărată inflaţie a semnificaţiei, conceptul fiind utilizat în mod frecvent nu numai în contexte incomparabile, dar şi cu referire la idealuri şi obiective contradictorii. Categoria de „multiculturalişti“, propusă cu generozitate de Glazer, include deci persoane care înţeleg prin multiculturalism lucruri cu greu reconciliabile.
    Din punct de vedere formal, o cale de ieşire din acest impas terminologic a fost sugerată de Bhikhu Parekh, care a evidenţiat importanţa distincţiei între conceptul de „multicultural“ şi acela de „multiculturalism“: în timp ce primul se referă la faptul sociologic al diversităţii etnoculturale în sens larg – care include diversitatea etnică, lingvistică şi religioasă, în primul rînd, dar şi pe cea reprezentată de existenţa unor subculturi sau de diferenţele de perspective –, termenul de „multiculturalism“ precizează răspunsul normativ la consecinţele care decurg din diversitate. În mod evident, separarea aspectelor empirico-descriptive de dimensiunile normative este un important pas înainte, dar fondul problemei rămîne neatins: dacă, în ceea ce priveşte dimensiunile empirice ale fenomenului, cei interesaţi au la dispoziţie o imagine de ansamblu din ce în ce mai exactă şi mai nuanţată, consecinţele care rezultă şi modalităţile de gestionare ale acestora rămîn deocamdată obiectul unor controverse.

    Pentru a ne da seama de miza acestor controverse, este suficient să ne referim la cîteva cercetări recente. În anul 1996, un raport al UNESCO făcea precizarea că trăim într-o lume în care, în aproximativ 200 de state, se regăsesc peste 10.000 de culturi. Ulterior, alte rapoarte au pomenit de existenţa pe glob a 5.000 de grupuri etnice, respectiv de faptul că în lume se vorbesc azi între 4.000 şi 6.000 de limbi. Se înţelege de aici că un aspect important al multiculturalităţii, ca fapt empiric, este legat de discrepanţa dintre numărul de state, pe de o parte, şi cel al culturilor, grupurilor etnice, limbilor vorbite, respectiv al religiilor, pe de altă parte: rezultă din această discrepanţă că majoritatea statelor sunt diverse din punct de vedere etnic, lingvistic şi religios.
    Într-adevăr, într-un studiu publicat în 2003, James D. Fearon a identificat în 160 de state 820 de comunităţi, semnificative ca dimensiuni, caracterizate prin identificatori culturali distincţi, precum şi prin determinarea colectivă de a-şi păstra tradiţiile. Fearon a calculat totodată valoarea indexului de fracţionalizare etnică – probabilitatea ca două persoane alese aleator din populaţia unei ţări să aparţină unor grupuri etnice diferite – şi a constatat că valoarea medie a acestui index, calculată în raport cu populaţia celor 160 de state, este de peste 0.5, existînd regiuni, precum Africa, unde valoarea indexului ajunge la 0.76. Membrii unei echipe de cercetare conduse de Alberto Alesina de la Universitatea Harvard au reluat calculele, pornind de la date de recensămînt mai recente şi nuanţînd imaginea de ansamblu prin calcularea indexului de fracţionalizare lingvistică şi religioasă, în completarea celei etnice. Rezultatele la care au ajuns au confirmat concluziile lui Fearon. Un aspect interesant al fenomenului a fost evidenţiat de un raport UNDP din 2004, care arată că, pe glob, o persoană din şapte suportă consecinţele negative ale faptului că aparţine unei comunităţi culturale care nu este dominantă în statul pe teritoriul căruia trăieşte.

    Plecînd de la aceste date sumare, nu este greu de realizat de ce este atît de dificil de convenit asupra unui răspuns normativ la provocările pe care faptul sociologic al diversităţii le reprezintă. Miezul problemei se regăseşte în complexul problematicii controlului asupra statelor – a comunităţilor politice, în esenţă – care există pe glob la un moment dat, dezideratul suprem al acestora fiind stabilitatea şi supravieţuirea.
    Există o tradiţie adînc înrădăcinată în istoria gîndirii politice, care susţine că stabilitatea comunităţilor politice poate fi asigurată mai uşor dacă membrii comunităţii sînt de aceeaşi etnie, vorbesc aceeaşi limbă şi nu sînt divizaţi în mai multe culte religioase. Această tradiţie recunoaşte de fapt – şi exploatează abil – rolul important pe care cultura îl joacă în viaţa oamenilor: crearea unui spaţiu în interiorul căruia oamenii sînt so-cializaţi în mod identic, ceea ce le permite să-şi trăiască viaţa fără nevoia unei mobilizări permanente, sub protecţia normelor însuşite, a lucrurilor înţelese şi interpretate în acelaşi fel, mizînd, la nevoie, pe solidaritatea celorlalţi. Într-o astfel de împrejurare, costurile tranzacţiilor intracomunitare sînt mult reduse în comparaţie cu cele intercomunitare, ceea ce întăreşte graniţele comunităţii şi sporeşte ataşamentul membrilor.
    Principiile acestei tradiţii au ajuns să fie asumate cel mai explicit în perioada mişcărilor de emancipare naţională – „condiţia bunei guvernări este coincidenţa între stat şi naţiune“, spunea John Stuart Mill în 1861 –, doctrina autodeterminării popoarelor devenind principiul ordonator al lumii, începînd cu tratatele de pace care au pus capăt Primului Război Mondial.

    Răspunsuri şi recomandări

    Lumea care a rezultat este marcată însă de serioase imperfecţiuni. Numărul de state, aşa cum am văzut, este mult sub numărul culturilor, iar şansele de supravieţuire a culturilor care sînt dominante în interiorul acestor state sînt incomparabil mai mari decît în cazul acelora care nu beneficiază de suportul unui întreg aparat instituţional. În pofida acestor dezechilibre, comunităţile culturale urmăresc aceleaşi deziderate şi ele rămîn interesate în mod egal de păstrarea şi reproducerea omogenităţii interne, indiferent dacă sînt sau nu culturi dominante în interiorul vreunui stat. Principala miză a răspunsului normativ la provocarea diversităţii rezultă deci din acest conflict între obiectivele urmărite de culturile dominante şi nondominante în interiorul majorităţii statelor existente azi. Dacă multiculturalismul este înţeles în sensul recomandat de Parekh, atunci sarcina acestuia este oferirea de răspunsuri pertinente la întrebarea: cum pot fi depăşite aceste imperfecţiuni ale lumii în care trăim?
    Un prim răspuns, teoretic posibil, ar fi recomandarea normativă privind crearea de noi state. Deşi această perspectivă normativă lipseşte cu desăvîrşire din orizontul comunităţii internaţionale, numărul statelor a crescut, într-adevăr, încontinuu după cel de-al Doilea Război Mondial. În comparaţie cu 1971, de exemplu, cînd numărul statelor era de 132, creşterea înregistrată pînă azi este de aproape 50%. În majoritatea cazurilor, consecinţele emancipatoare ale acestor evoluţii nu pot fi contestate cu siguranţă. Totuşi, numărul statelor omogene nu a crescut semnificativ (de la 12, în 1971, a ajuns la 19, în 2008), iar marea majoritate a statelor noi sînt şi ele caracterizate printr-un grad pronunţat de diversitate. Provocările diversităţii rămîn deci, în pofida sporirii numărului de state.

    Un alt gen de răspuns este oferit de teoreticienii multiculturalismului care acceptă atît diversitatea, cît şi status quo-ul ca premise şi formulează recomandări privind gestionarea consecinţelor diversităţii în interiorul statelor existente. Ideile lui Charles Taylor, Jürgen Habermas, Joseph Raz, Will Kymlicka şi ale multor altora converg în a accentua nevoia de conceptualizare a comunităţii politice în mod diferit (prin reflectarea adecvată a tuturor componentelor), împreună cu nevoia de nuanţare a unor teze fundamentale ale liberalismului (precum cea referitoare la principiul priorităţii individului faţă de comunitate) sau cu necesitatea redefinirii unor instituţii politice fundamentale (precum cetăţenia sau democraţia reprezentativă). Viziunea cea mai revoluţionară îi aparţine lui Parekh, care consideră că provocarea diversităţii contemporane este fără precedent în istorie, iar gestionarea eficientă a consecinţelor sale presupune „structurarea vieţii politice“, în aşa fel încît aceasta să reflecte în mod adecvat diversitatea. Însăşi viziunea de ansamblu a societăţii trebuie revizuită, spune Parekh, astfel încît aceasta să reflecte „principii, instituţii şi politici“ acceptate şi susţinute în mod egal de toate componentele culturale ale societăţii. Miza unei astfel de societăţi este să asigure unitatea politică fără uniformitate culturală, să fie incluzivă fără să asimileze, să fundamenteze sentimentul comun de apartenenţă în paralel cu recunoaşterea dreptului legitim la diferenţiere, să încurajeze cultivarea unor identităţi colective distincte fără subminarea identităţii ce decurge din apartenenţa la aceeaşi comunitate politică.
    Numitorul comun al acestor recomandări normative este, deci, renunţarea la ipoteza omogenităţii culturale a comunităţilor politice şi adaptarea instituţiilor politice fundamentale la condiţiile diversităţii.

    Trecînd peste întrebarea, nu lipsită de importanţă, de altfel, dacă societăţile occidentale sînt sau nu conforme cu spiritul acestor recomandări, ne putem întoarce acum la problema relevanţei celor recomandate de multiculturalişti în context central- şi est-european.
    Una dintre caracteristicele definitorii ale regiunii este dată de faptul că proiectele de modernizare ale popoarelor din această parte a Europei au fost mult întîrziate, apariţia unui număr relativ mare de state noi, după prăbuşirea sistemului comunist, fiind un indicator elocvent al decalajului cu care mişcările de emancipare naţională din regiune şi-au atins obiectivele. În majoritatea acestor state noi, dilemele cu care elitele politice s-au confruntat erau aceleaşi: în ce măsură pot fi reconciliate obiectivele consolidării politice cu acomodarea diversităţii? În ţările baltice, Slovacia sau Macedonia proiectele de construcţie naţională aveau de ales între opţiunea consolidării prin accentul pus pe aparenţele omogenităţii sau negocierea relaţiilor intercomunitare, în aşa fel încît acestea să fie reflectate în instituţiile statului.
    Dileme similare i-au preocupat şi pe reprezentanţii statelor est-europene mai vechi, angajate în procesul tranziţiei spre democraţie. În cazul lor, o întrebare frecventă era dacă acomodarea diversităţii trebuie să fie amînată pînă după consolidarea democraţiei sau poate fi urmărită simultan cu crearea instituţiilor fundamentale ale statului de drept.
    Rezultă din cele de mai sus că recomandările multiculturaliştilor occidentali au o relevanţă incontestabilă pentru Europa Centrală şi de Est. Întrebarea care se pune în continuare vizează măsura în care rezultatele la care s-a ajuns sînt sau nu compatibile cu performanţa ţărilor din Occident.

    Răspunsul la această întrebare ar necesita o analiză nuanţată. Este incontestabil, pe de o parte, că în Occident există azi modele de acomodare a diversităţii pe care reprezentanţii minorităţilor naţionale din Europa Centrală şi de Est le invocă cu invidie. Nu este însă mai puţin adevărat că statele regiunii au dat dovadă, în ultimele două decenii, de o inventivitate politică apreciabilă în gestionarea şi instituţionalizarea relaţiilor intercomunitare. Iar în ceea ce priveşte viitorul, ne putem aştepta ca decalajul dintre statele occidentale şi cele ale Europei Centrale şi de Est să dispară şi mai pregnant, dilemele privind avantajele omogenităţii şi costurile acomodării diversităţii punîndu-se în ambele regiuni în termeni identici.
    ––––––––––––––––
    Levente SALAT este conferenţiar universitar la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Ştiinţe Politice

    Acesta era articolul cu link-ul postat
    http://www.observatorcultural.ro/Multiculturalismul-in-Europa-Centrala-si-de-Est*articleID_20211-articles_details.html

  9. multiculturalism.un esec inlumea civilizata.de ce in america exista?simplu acolo se respecta legea.in europa, nu poti sa ai o lege paralela nu poti sa te opresti in drum sa te inchini,nu poti sa ai stabor tiganesc nu poti sa ai autonomie sa aplici alte reguli decat cele care respecta legea.nu poti sa mergi la paris sau londra sa vezi o femeie musulmana acoperita pe tot capul,etc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro