Home » Global / Europa »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

O destalinizare ratată: Cinci decenii de la Congresul al IX-lea al PCR (articol de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu)

Marius Stan iulie 19, 2015 Global / Europa, Politica & Doctrine, Sinteze
2 comentarii 2,445 Vizualizari

De ce nu a avut loc niciodată o destalinizare în România? Este o interogație legitimă al cărei răspuns ține de o multitudine de cauze. Între acestea, continuitatea opțiunilor fundamentale la nivelul tuturor grupurilor hegemonice din PCR, din 1944 și până în 1989. Diferențele dintre, să spunem, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu au fost de stil politic, nicidecum de principii. Mitologizat și fetișizat ad nauseam, Congresul al IX-lea nu a fost o cezură în istoria PCR, ci debutul unei noi dramaturgii, un efort de cosmetizare a celor mai detestabile trăsături ale dictaturii comuniste.

La Congresul al IX-lea, Nicolae Ceaușescu între Deng Xiaoping și Leonid Brejnev (Arhivele Naționale ale României, Fototeca online a comunismului românesc)

Pe 19 iulie 1965 se deschideau lucrările Congresului al IX-lea al PCR. Partidul Muncitoresc Român își schimba numele adoptat în februarie 1948, se renumerotau congresele, se schimba dramatic compoziția elitei la vârf. Situația se asemăna frapant cu aceea din Uniunea Sovietică după moartea lui Stalin în martie 1953. Dezghețul a fost titlul unei nuvele publicate de Ilya Ehrenburg în 1954. Termenul a devenit simbolul relaxării și chiar al reformismului limitat care a urmat glaciațiunii staliniste. Mai întâi Lavrenti Beria (debarcat, arestat și lichidat), apoi Gheorghi Malenkov, apoi Nikita Hrușciov, au inițiat o serie de măsuri menite să scadă intensitatea terorii, inclusiv prin eliberarea a sute de mii de deținuți politici și tolerarea unor dezbateri cât de cât reale în lumea intelectuală, în special în uniunile de creație.

La Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956, Hrușciov rostea dinamitardul Raport Secret în care denunța crimele lui Stalin, îndeosebi cele comise împotriva birocrației de partid și a corpului ofițeresc. Era vorba de reforme de sus, deci de o destalinizare operată de vârfurile partidului, în scopul construirii unui nou consens social desemnat de formulele “partidul întregului popor” (deci nu doar al clasei muncitoare) și “statul întregului popor” (deci ceva diferit de “dictatura proletariatului”). Mai întâi prin megafonul de la Tirana, apoi direct, Mao îl înfiera pe Hrușciov drept campionul “revizionismului modern”.

Comuniștii români au reușit, prin manevre propagandistice de o mare perfidie (dar și abilitate), să dezamorseze bomba Congresului al XX-lea. Gheorghiu-Dej, Ceaușescu, Borilă, Răutu, Apostol, Moghioroș — spre a-i numi pe cei mai influenți — au realizat marea diversiune a evitării unei reale destalinizări prin mimarea unei redobândiri a suveranității de partid și de stat, mai ales după 1958. La fel, după debutul furtunos al celei de-a doua destalinizări în URSS la Congresul al XX-lea al PCUS, când s-a decis expulzarea mumiei lui Stalin din Mausoleul lui Lenin, Dej și echipa sa, care îl includea acum și pe (cât de sofisticatul, pe atât de) cinicul intrigant Ion Gh. Maurer, au aruncat toată vina stalinismului din România pe “deviatorii” din 1952 și pe “fracționiștii” din 1957.

Lucrurile nu au decurs întru totul neted, Dej a avut de traversat și momente mai puțin calme. Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu au fost eliminați din structurile hegemonice în iunie 1957, sub acuzația de fracționism și instigare la discuții anarhice în partid. Menționăm cartea istoricului Ștefan Bosomitu despre Miron Constantinescu. În realitate, cei doi vechi staliniști nu făcuseră decât să ceară, în chip destul de timid, o dezbatere similară cu cele declanșate în alte state sovietizate după discursul secret al lui Hrușciov. Devotați Moscovei, ei nu realizaseră cât de puternică era rezistența lui Dej și a tovarășilor săi față de orice brumă de destalinizare.

Pentru Dej, dezghețul reprezenta o primejdie mortală. Chiar și după 1962, când se produce ruptura de Moscova, pe teme înainte de toate economice, Dej va repeta obsesiv în ședințele Biroului Politic teza supremației absolute a partidului în plan politic și ideologic. Reabilitarea unor figuri de seamă ale culturii naționale, afirma Gheorghiu-Dej, nu însemna sub nicio formă renunțarea la principiul partinității în cultură. Flexibilitatea dictatorului român se limita la un fel de titoism adaptat condițiilor locale. În cel mai bun caz, România mergea pe linia despotismului luminat în varianta marxist-leninistă. Evident, Dej nu se deda la ritualuri de adorație de tip maoist. Structura sa psihică nu era una pronunțat narcisistă. Puterea îl atrăgea enorm, însă nu o folosea în scopul propriei zeificări.

Sub Dej, mai ales după 1953, cultul personalității se manifesta înainte de toate drept cult al oligarhiei care conducea partidul. Era vorba de primul secretar al CC al PMR, precum și de ceilalți opt membri ai Biroului Politic: Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica, Alexandru Drăghici, Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Moghioroș. Trei dintre membrii supleanți erau și ei direct implicați în operațiunile politice decisive: Dumitru Coliu ca președinte al temutei Comisii a Controlului de Partid, Leonte Răutu ca șef al Direcției Propagandei și Culturii a CC al PMR și Leontin Sălăjan ca ministru al Forțelor Armate. Vechiul colaboraționist social-democrat Ștefan Voitec era menținut strict de formă în areopagul comunist, ca argument al continuității mișcării muncitorești din România.

Gheorghiu-Dej s-a stins din viață, la nici 64 de ani, în luna martie 1965, în urma unui cancer pulmonar galopant. S-a speculat mult în epocă despre cauza bolii, sugerându-se, la nivel de zvonuri, că sovieticii l-ar fi iradiat. Nu există probe în acest sens și este mai logic și mai util să studiem succesiunea ca fenomen politic. Cum rezultă din numeroase surse (interviuri și amintiri), baronii lui Dej, în primul rând Maurer și Bodnăraș, au conspirat cu Ceaușescu pentru ca acesta din urmă să devină noul lider. Complotul a fost pregătit minuțios, iar principalii perdanți au fost Apostol și Drăghici. Afirmațiile lui Apostol că Dej l-ar fi desemnat succesor trebuie privite cu prudență. Este mai degrabă probabil că, până spre sfârșit, Dej nu a fost conștient cât de gravă ajunsese starea sănătății sale. În plus, în structurile leniniste este greu de imaginat o succesiune care să nu fie în favoarea secretarului cu chestiunile organizatorice, deci a șefului cadrelor partidului. În cazul PMR, era vorba de Nicolae Ceaușescu, șeful Direcției Organizatorice. Acesta se bucura de sprijinul baronilor și, nu mai puțin important, de respectul a ceea ce am numit [VT] grupul aparatului de partid.

Să spunem doar că acest grup includea personaje care vor juca roluri importante în deceniile care vor urma: Virgil Trofin, Ilie Verdeț, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Cornel Onescu, Ion Stănescu, Petre Lupu, Vasile Patilineț, Maxim Berghianu — spre a-i numi pe cei mai cunoscuți. Urcau rapid în ierarhie Gheorghe Pană, Constantin Dăscălescu, Ion Iliescu. La puțină vreme după venirea sa la putere, Ceaușescu îl înlocuia pe Drăghici din fruntea Ministerului de Interne. Noul ministru era Cornel Onescu, fost adjunct al lui Răutu la propagandă, apoi al lui Ceaușescu la cadre.

Congresul al IX-lea a consfințit (în iulie 1965) supremația lui Ceaușescu în cadrul noii echipe de conducere. Noul secretar general pozează în apărător al democrației socialiste și face aluzii transparente la erorile epocii Dej. Dedejizarea partidului se petrece cu mare viteză. Ceaușescu proclamă teza că PCR este continuatorul legitim al tuturor tradițiilor progresiste ale poporului român. Se fac deschideri către naționalitățile conlocuitoare (termenul introdus în noul lexicon oficial). Se condamnă practicile autoritar-birocratice în domeniul culturii. Ilegaliștii, un grup tratat de Dej cu suspiciune, sunt cultivați asiduu de Ceaușescu, ceea ce nu înseamnă că noul lider nu e mistuit de un complex de inferioritate în raport cu veteranii partidului.

Biroul Politic dispare în urma unei propuneri de ultimă oră a lui Ceaușescu și noua conducere se află în mâinile unui Comitet Executiv, ca organism lărgit, și, de fapt, în ale Prezidiului Permanent, calchiat pe vechiul Birou Politic minus Borilă și Moghioroș (ambii bolnavi, e drept, însă nu mai puțin important, mai ales în cazul Borilă, având relații reci cu noul lider). Alexandru Bârlădeanu intră în noul Prezidiu și devine pentru o vreme exponentul unei linii moderat-reformatoare în economie. Nu peste mult timp, Ceaușescu îi propulsează în acest grup ultrarestrâns pe protejații săi, Paul Niculescu-Mizil și Virgil Trofin. Cel dintâi va fi responsabil cu ideologia și relațiile internaționale ale PCR, cel de-al doilea va supraveghea ultrasensibilul domeniu al cadrelor. De organele speciale (Securitate, procuratură, etc.) răspundea, ca secretar al CC, unul din favoriții lui Ceaușescu, Vasile Patilineț.

Congresul al IX-lea a fost glorificat de mașina propagandistică a regimului Ceaușescu drept o piatră de hotar în istoria națională. În fapt, a fost începutul unui scurt și prea puțin concludent dezgheț politic, ideologic și economic, o variantă sui generis de hrușciovism, un interludiu ambiguu în experiența stalinismului permanent. Au fost posibile discuții despre introducerea unor mecanisme de piață, ortodoxia realismului socialist a fost abandonată, înregimentarea tineretului a lăsat loc unei atmosfere mult mai respirabile. Pe de altă parte, cine citește documentele congresului observă constituirea noului limbaj al cultului lui Ceaușescu, deci o nouă gramatică și simbologie a puterii. Elena Ceaușescu se menținea încă în umbră iar secretarul general perora despre virtuțile conducerii colective. În realitate, la Congresul al IX-lea a demarat acțiunea de substituire a regimului oligarhic din perioada Dej prin dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu. Toate instituțiile staliniste au continuat să funcționeze, dar au devenit tot mai mult instrumentele puterii personale, tot mai abuzivă și arbitrară, a celui pe care propaganda îl transformase în semizeu.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/moartea-unui-dictator-leninist-amintirea-tovara%C8%99ului-gheorghe-gheorghiu-dej-ve%C8%99nic-vie-in-inima-partidului-a-clasei-muncitoare-a-poporului-un-eseu-de-marius-stan-%C8%99i-vladimir/

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%C8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

http://www.humanitas.ro/humanitas/efigii-ale-unui-co%C8%99mar-istoric

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. joenegut spune:

    Şi eu îmi aduc foarte bine aminte de acest congres pe care l-am tot pritocit la socialism ştiinţific în clasa a X-a, sau a XI-a.
    Atmosfera s-a relaxat foarte mult. Şedinţele de utece au devenit mult mai puţin formale, încercam să discutăm probleme care ne priveau, elevi şi apoi studenţi.
    Se mânca mai bine, se găseau carne şi ţigări Kent.
    Lumea devenise optimistă după obsedantul deceniu.
    Sfinţii, ulterior Phoenix n-a scăpat însă de atacurile ideologice rigide de la Scânteia Tineretului.
    Apoi au început marile festivaluri de muzică rock, la mare se puteau asculta marile trupe ale momentului, Phoenix, Sideral, era în plină desfăşurare mişcarea hippy care a atins şi România.
    Totul a ţinut până în iulie 1971 când Ceauşescu a revenit din Corea şi China şi a decis strângerea şurubului.
    Şi a urmat degradarea vieţii în România într-un ritm incredibil pentru noi toţi. Eu care am fost în URSS în 1977 am constatat acolo teribile lipsuri alimentare, de neconceput pentru mine, dar care au devenit o ulterior realitate mult mai groaznică în România deceniului 9 al finalului de comunism.

  2. Seraphim spune:

    structurile hegemonice???



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marius Stan


Marius Stan

Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)