Prezența Președintelui Erdoğan în România care, trebuie subliniat, va avea loc pe 1 aprilie la invitația Președintelui Iohannis, reprezintă o pagină importantă în relațiile dintre cele două țări. În același timp, însă, ea ar putea reprezenta și o chestiune diplomatică delicată. Surse românești sugerează că era foarte greu de evitat acest eveniment după cele două vizite la Ankara ale fostului Președinte român, Traian Băsescu, pe timpul mandatului omologului său turc de atunci, Abdullah Gül. Asta în vreme ce surse diplomatice turcești confirmă ceea ce bănuiam de la bun început, anume că vizita are loc în această perioadă la solicitarea oaspetelui. Detaliul nu mă surprinde pentru că domnul Recep Tayyip Erdoğan este de fapt angajat în campania electorală care va culmina cu alegerile parlamentare din 7 iunie și asupra cărora promit să revin într-un articol viitor. Esența electorală a vizitei ar trebui totuși să fie bine analizată de către consilierii politicienilor români implicați, respectiv Președinte țării, Primul Ministru și, foarte probabil, Președinții celor două camere ale legislativului de la București.
Acești reprezentanți ai statului și ai cetățenilor români trebuie să conștientizeze faptul că interlocutorul lor de pe 1 aprilie nu mai este Primul Ministru care, în alegerile parlamentare din 2002, 2007 și 2011, promitea reforme democratice fără precedent. Dimpotrivă, este omul care a încheiat acele mandate în august 2014, atunci când a devenit Președintele Republicii, fără a fi alterat în mod fundamental și decisiv instituțiile și practicile ce hrănesc corupția și autoritarismul statului turc de pe la sfârșitul anilor ’50. Mai mult, guvernele succesive ale Partidului Justiției și Dezvoltării (acronim turcesc AKP) au contribuit sub conducerea lui Erdoğan la perpetuarea acelor instituții și practici în ultimii 13 (treisprezece) ani. Cel mai mare scandal de corupție din istoria recentă a Turciei, declanșat în luna decembrie 2013, indică destul de clar gravitatea situației.
Pentru ca acel caz să fie stopat, s-a construit fantoma unui așa-numit „stat paralel” controlat din umbră de un învățat islamic și scriitor prolific auto-exilat în SUA, Fetullah Gülen, care de fapt contribuise decisiv până în decembrie 2013 la succesul AKP. Începând din ianuarie 2014 s-a declanșat o adevărată vânătoare de vrăjitoare proclamată de Erdoğan însuși ca fiind o luptă împotriva „statului paralel” ai cărui reprezentanți ar fi produs o lovitură de stat prin declanșarea cazului respectiv de corupție. Procurorii care au inițiat anchetele au fost linșați mediatic de către dominanta presa pro-guvernamentală, suspendați și/sau mutați în poziții inferioare. De fapt mii de cadre din justiție, magistrați și polițiști, și-au pierdut posturile sau au fost transferați în posturi de unde nu puteau continua investigații incomode pentru liderii AKP. Oricine critică public Președintele și apropiații lui are mari șanse de a fi acuzat de „insultă la adresa unui înalt oficial al statului” și condamnat la ani grei de închisoare. Există deja sute de situații în care jurnaliști, scriitori, caricaturiști, artiști, profesori și alte categorii de persoane publice sau chiar private au fost trimiși în justiție sub acea acuzație deși, de cele mai multe ori, a fost vorba doar despre critici care se refereau direct sau implicit la corupția demnitarilor.
Practic prioritatea zero a instituțiilor statului turc este la ora actuală protejarea guvernanților de orice efect al evenimentelor din decembrie 2013. Un caz care ilustrează simbolic această situație este cel al unui copil care în februarie 2014, la vârsta de 14 ani, a facut pe Twitter un comentariu considerat insultător la adresa Președintelui. Poliția a investigat timp de un an pentru a-l găsi pe autorul acelei postări iar o curte locală a deschis luna trecută un caz penal împotriva copilului, acum elev de liceu în vârstă de 15 (cincisprezece) ani. Declarația pentru presă a avocatului apărării, aparent o exagerare, este totuși grăitoare: poliția a investit de zece ori mai multe resurse în acest caz decât în oricare caz de crimă înregistrat de justiția turcă la acest moment. Și sunt alte sute de cazuri similare într-o țară în care poliția echipată pentru a interveni în forță și a stopa astfel mișcările de protest a devenit o chestiune banală.
Semnificativ este și un episod petrecut în Parlamentul turc luna trecută. Un partid din opoziție a propus înființarea unei comisii care să ancheteze formal „statul paralel” invocat obsedant dar deocamdată fără dovezi de către Președinte și apropiații săi din AKP. Majoritatea a respins respectiva propunere prin vot, refuzând totodată orice dezbatere pe temă. Vânătoarea de vrăjitoare continuă astfel pe baza unui fel de mit pe care nicio instituție a statului nu îl poate controla dar pe care toate instituțiile sunt nevoite să-l ia în serios datorită Președintelui care îl factoidizează zilnic printr-un discurs formal obsedant.
Turcia a ajuns astfel la o adevărată stare de asediu, accentuată și prin două pachete legislative adoptate săptămâna trecută în Parlamentul unicameral dominat de AKP. Primul conține 68 de măsuri care, în ansamblu, întăresc și măresc autoritatea poliției abilitată acum să folosească forța împotriva populației chiar mai mult decât o putea face în trecut. Cea de-a doua măsură legislativă instituie un fond secret al Președintelui prin care acesta poate răspunde personal unor „necesități de stat având legătură cu informații secrete și servicii de apărare; securitatea națională și interesele superioare ale statului; scopuri politice, sociale și culturale; și servicii extraordinare” (traducerea mea). Această formulare dă unei singure persoane puteri discreționare care nu se încadreaza nici măcar în limitele constituției actuale a Turciei care la rândul ei, să nu uităm, a fost promovată de regimul militar al generalului Kenan Evren la începutul anilor ’80. Toate acestea se adaugă la o monitorizare din ce în ce mai agresivă a presei și a rețelelor de socializare de pe internet de către departamente special creeate ale poliției. Statul turc rămâne astfel ceea ce a fost dintodeauna: o entitate complet izolată de societatea sa într-un nor de superioritate bolnavă după care își ascunde de fapt slăbiciuni seculare și o înclinație tradițională spre rezolvarea prin violență a dilemelor cotidiene. Cu alte cuvinte, mă tem că ar putea fi vorba de fapt despre reîntruparea acelui „om bolnav” al secolului XIX, așa cum țarul rus Nicolae I vedea Imperiul Otoman.
Analiștii politici serioși nu se mai îndoiesc că statul de drept a început să moară în Turcia după anul 2009 iar cei care mai așteptau încă un revers al acestui proces au pierdut gradual orice speranță în ultimul an. Țara s-a întors la statismul autoritar aflat deja în codul genetic al instituțiilor sale și în cultura politică și birocratică dominantă. Statul turc este acum unul polițienesc, i.e. o democrație non-liberală ce devine rapid un regim personal autoritar. Alegerile din 7 iunie 2015 ar putea aduce o rearanjare a lucrurilor dar corupția profundă nu poate fi eradicată decât dacă instituții noi vor fi create și vor funcționa în spiritul unor reforme la fel de profunde. Opoziția pare a avea soluții în acest sens dar remarc cu tristețe absența cel puțin ciudată a obiectivului integrării europene din discursul său, cel puțin la momentul actual. Din punctul meu de vedere, bazându-mă pe experiența celor aproape 14 ani petrecuți aici, doar avansarea Turciei în procesul de accedere în Uniunea Europeană ar putea creea, ca și în cazurile României și ale altor noi membre ale UE, acel cadru propice transformării democratice.
Interlocutorii români de pe 1 aprilie ai oaspetelui turc trebuie să încurajeze cu multă căldură atașamentul față de idealurile democratice ale poporului turc în armonie cu celelalte națiuni ale familei europene. Deși a fost probabil dorită de Președinte pentru servi drept muniție a AKP în competiția electorală, vizita ar putea de fapt să ofere autorităților de la București prilejul de a-și declara fără echivoc susținerea pentru drumul european al Turciei. Acesta ar trebui să fie însă singurul angajament pe care România să și-l asume formal față de Ankara. Orice altă investiție politică în relația cu actuala putere din Turcia ar putea afecta grav pe termen mediu și lung imaginea țării noastre, cu consecințe potențial negative atât la Bruxelles cât și pentru politica noastră și a Uniunii la Marea Neagră. Asta, bineînțeles, cu condiția ca obiectivele de politică externă de la București și Bruxelles să și coincidă sau, măcar, să fie complementare.
Statul turc este la ora actuală prizonier al unei situații delicate a guvernanților săi, ceea ce ar putea conduce foarte curând la o stare de instabilitate nocivă pentru o regiune deja serios tulburată. Sper să nu fie cazul. Soluțiile nu pot veni însă în mod legitim decât ca urmare a exercițiului electoral de către cetățenii turci. Iar reformele nu pot avea loc decât cu respectarea non-negociabilă a standardelor democratice pentru care Europa reprezintă în același timp sursa și simbolul. Spijinirea avansării Ankarei pe calea europeană este deci mai mult decât un act așteptat. Este, înainte de orice, un act dezirabil pentru ca regiunea în care ne aflăm, regiunea Mării Negre, să revină la stabilitate ca parte a spațiului european. Iar dacă Bucureștiul nu a putut măcar încerca să amâne vizita de pe 1 aprilie până după alegerile parlamentare din Turcia, așa cum încearcă Buxelles-ul, atunci ar putea să profite pentru a se afirma clar ca un membru UE atașat prin vorbe și fapte valorilor europene. O astfel de atitudine are putea avea mare valoare pe termen lung în relația cu un stat care, deși declarativ rămâne înscris pe calea Europei, se îndepărteaza de aceste valori aproape zilnic prin fapte.
Ar trebui atitat interesul Turciei pentru zona economica europeana si interesele strategice NATO. Are Johannis vreun plan?! Ma cam indoiesc ca Johannis ar putea promite ceva inteligent din proprie initiativa. Presedintele nostru non-combat si-a ales consilieri pe masura confuziei sale.
Poate aliatii Romaniei sa fi gasit ceva atractiv pentru Erdogan, ca de la Johannis, nu putem spera prea mult.
NU.
E prea minuscul sa aiba ceva de oferit, iar UE prea mica si strinsa la punga – fata de RUSIA, or nevoile Turciei.
Foarte bun articolul si analiza, felicitari ! Sper ca sa nu suferiti repercursiuni in momentul in care va ajunge vestea acestui articol prin Turcia …
Sincer, vad analiza a ceea ce se intampla in Turcia o oportunitate de a analiza comportamente echivalente in Romania. Muntenia si Moldova au fost mult timp sub influenta culturala a Imperiului Otoman, la randul sau avand ca mostenire culturala autocratismul oriental (sau levantin) care s-a insinuat si in Imperiul Roman de Apus si i-a dinamitat componenta democratica. De unde si aceasta acceptare sau chiar chemare a unui despot din partea populatiei, si ascensiunea personajelor cu tendinte dictatoriale la putere.
Frica lui Erdoğan de „omul negru” (a se citi statul paralel) pe care vrea sa o imprime societatii turce seamana foarte mult cu ceea ce au facut alti dictatori(Hitler, Stalin) sau conducatori de regim autoritar (Putin).
Cam de asta incep razboaiele de obicei, pentru ca un conducator de stat, cu apucatori dictatoriale sa isi satisfaca niste frustrari sau sa isi tempereze niste frici. URSS a atacat Finlanda in 1941 pentru ca granita cu Finlanda era prea aproape de Leningrad. Hitler a atacat URSS pentru ca ii era frica de … viitorul sumbru al rasei ariene cand va fi invadata de hoardele de asiatici Untermensch din URSS. Putin a atacat acum Ucraina si in trecut Georgia, pentru ca ii e frica de extinderea UE si NATO. In spatele mastii de dictator absolut si inspaimantator se afla de cele mai multe ori un frustrat bantuit de frici interioare incomensurabile. Pentru a-si tempera acele frici iau decizii care cauzeaza moartea a sute, mii, sau milioane de oameni.
Societatile care nu sunt in stare sa blocheze ascensiunea acestui fel de oameni sau sa ii rastoarne cand au mers prea departe vor suferi consecintele : foamete, razboi, epurari pe motive care de care mai inventate (etnice, religioase, politice, etc).
Cred ca UE si-a atins limitele geografice (unii ar spune ca nici Romania si Bulgaria n-ar fi trebuit admise).
Daca Turcia ar fi admisa, ar fi cel mai intins si (in 5 ani) cel mai populat stat al UE. Si vorbim de o tara musulmana cu 90% din teritoriu si populatie in Asia.
Nu se poate, indiferent de regimul politic din Turcia.
Democratie… nedemocratie… trebuie sa nu ne rupem detot de Turcia; n-avem prea multi prieteni prin zona. Relatiile si cooperarea cu Turcia si Polonia sunt slabe de tot! Restul tatilor din zona fie ele membri NATO sau UE ne sunt dusmani pe fata!
Like! :)
Turcii nu au prieteni, ei sunt un popor cu radacini migratoare si care nu se pot dezbara de naravul cuceritor. Pentru vreo saptezeci de ani au fost oarecum obligati, prin proiectul lui Mustafa Kemal, sa-si tempereze avantul de navalitori, dar in ultimii ani, politica promovata de prietenii actualului presedinte indica o schimbare de strategie. Este o naivitate sa crezi ca Turcia are vreun interes sa nu faca jocul Rusiei, atata timp cat interesele lor se intalnesc. Intrebatii pe turci ce cred despre Romania. Daca sunt sinceri, ceea ce la turci este o raritate, veti auzi pareri nu foarte magulitoare si planuri de expansiune.
Pana la articolul 5 din Tratatul NATO avem in vecinatate doua tari care ar trebui sa ne fie aliatii privilegiati naturali – TURCIA si POLONIA – deoarece niciodata nu se vor vinde Rusiei. In ceea ce priveste re-educarea democratica a Turciei cred ca sunt destui profesori care sa se ocupe de asta, nu mai trebuie sa ne asumam si noi asa ceva. Noi ar trebui sa observam mai degraba decizia cu care Turcia actioneaza in contra rebelilor Califatului pe care campionii democratiei i-au inarmat acum doi ani ca sa lupte in contra nedemocratilor din Siria.
Stimate Domnule Mateescu
Foarte bun și foarte oportun materialul dvs.
Având numeroși prieteni turci și informații referitoare la economia turcă (și rusă, de altfel), nu pot decât să salut clarificările referitoare la relațiile bilaterale dintre cele două țări. Sunt convins că atât dl ministru Aurescu cât și dl președinte Johannis vor gestiona foarte bine și fără partis-pris-uri situația.
Actualul peședinte turc nu semnifică nici întreaga Turcie și nici perenitatea unui popor important.
Chiar dacă a fost respinsă candidatura Turciei ca membru UE – și este firesc, Turcia a fost este și rămâne o țară asiatică – bune relații este cât se poate de firesc să menținem.
Paguba-n ciuperci.
E destul de Asiatica pentru Uniunea EU-RO-AS-IA-Tica – alaturi de Armenia… – daca nu destul de MARE pentru ?BRICSt! – si destul de ambitioasa si increzuta pentru a crea o Uniune si Alianta proprie, macroregionala, in care sa joace de la egal la egal cu Egiptul (care o intrece net din cauza Suezului).
Domnule D. MATEESCU,
articolul este interesant ca material general de enumerare a unor evenimente din istoria recenta a Turciei. Nu pun la indoiala utilitatea sa pentru studenti, ca baza generala de documentare dar, cu tot respectul, pana la o analiza temeinica e cale lunga.
Cateva mentiuni totusi (care sper sa nu fie re-comentate doar cu „nu aveti dreptate”, „mai cititi” sau alte ironii dambovitene):
– eu nu vad o vizita problematica, ci o oportunitate pentru Romania; aceasta oportunitate nu trebuie irosita cu subiecte usoare ca „prietenia perena intre Romania si Turcia” sau cum Romania „sustine parcursul integrarii europene a Turciei” (acestea tin de primele 6-8 minute de curtoazie diplomatica), ci subiecte concrete, importante pentru tara noastra: cum putem beneficia de constructia TAP in Turcia, cum putem sa beneficiem de pozitia privilegiata a Turciei in randul statelor arabe, cum sa sprijinim/daca vrem efortul Turciei impotriva ISIL s.aa;
– articolul dvs. ar trebui sa abordeze si mentalitatea celorlate cateva zeci de procente (peste 50) de anatolieni care l-au votat pe RT Erdogan; ce-i mana in „lupta”, cum poate opozitia sa altereze avantul AKP si autocratia lui RT E?
– completeaza prima mentiune: punctul dvs de vedere „vestic” (recte „izmirian”) nu coincide cu vederile votantilor; o desprindere de mirajul vestic al Izmirului cred ca ar fi oportuna si mai ancorata in realitatile Turciei;
–
Stimate domnule Daniel Nistor,
Indraznesc sa presupun ca nu ati urmarit comentariile mele la articolele precedente. Ele nu au fost niciodata dispretuitoare si nu sunt nici acum. Observatiile dumneavoastra sunt binevenite si va multumesc. Ele contribuie la un dialog pe o tema concreta si, cred eu, importanta pentru politica externa a Romaniei. Scopul principal al oricarui text scris de mine pentru public este tocmai acela de a intitia astfel de dezbateri. Acum, in ceea ce priveste observatiile dumneavoastra, textul de aici nu putea fi si nici nu intentionam a-l concepe ca pe o „analiza temeinica”. Nu se poate realiza asa ceva nici macar intr-un articol academic, daramite intr-unul pentru o sursa deschisa, precum contributors.ro. Voi fi franci pentru a intelege toata comunitatea cititoare de aici: ar trebui sa fiu platit, ba chiar foarte serios (profesionist) platit, pentru o analiza profesionista care sa acopere o mare parte din variabilele implicate. Astfel de materiale nu se dau pe gratis publicului larg. Eu nu am facut decat sa lansez un avertisment prietenesc catre cei responsabil cu evenimentul respectiv in Romania, pentru ca imi doresc ca ei, „ai mei”, sa evite erori majore. Detaliile necesita ceea ce dumneavoastra numiti o „analiza temeinica” si care, cum spuneam mai sus, nu se face fara o investitie serioasa de timp si capital. O astfel de analiza ar demonta, va asigur, punctele de vedere exprimate in observatiile facute apoi de dumneavoastra. As indrazni acum doar sa sugerez ca ele sunt facute pe baza unei experiente limitate si deja depasite ca timp in legatura cu ceea ce se petrece in Turcia. Ar fi fosta valabile undeva in perioada 2002-2007, poate pana in 2009, dar in niciun caz dupa 2009. Inca o data, va multumesc dumneavoastra, ca si tututor celorlalti comentatori, pentru participarea la aceasta dezbatere.