Home » Analize »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Oamenii preşedintelui sau umbra lui Scowcroft la Casa Albă

Octavian Manea ianuarie 15, 2013 Analize, Global / Europa, Politica & Doctrine
Deocamdata nu sunt comentarii 998 Vizualizari

De mult nu s-a mai scris în presa americană atât de intens despre moştenirea Vietnamului ca în aceste zile. „Politica implică întotdeauna şi puţin tea­tru. Iar politicienii trebuie să aibă un ele­mentar simţ dramatic, adică simţ în le­gătură cu modul cum diferite acţiuni sau evenimente pot crea o or­dine, o succesiune, o gra­da­ţie şi o arhitectură“ (Va­cłav Havel).

Obama nu face excepţie. Es­te predispus lăuntric spre utilizarea metaforelor pu­blice pentru a maximiza im­pactul unui joc de scenă. Percepute în această cheie, gesturile sale de săp­tămâna trecută capătă o sem­ni­fi­ca­ţie aparte. Mesajul-umbrelă cu bătaie lun­gă este bine cunoscut: „după mai bine de un deceniu de război, na­ţiunea pe care tre­buie să o reconstruim este a noastră“. Nu Afganistanul. Este con­cluzia rece a în­tâlnirii cu preşedintele Kar­zai. Cu câ­teva zile înainte, nominalizarea lui Chuck Hagel la Pentagon, un veteran al Viet­na­mului re­numit pentru aversiunea sa faţă de aven­turi de nation-building, avea doar să pre­gătească terenul. Şi no­mi­na­lizarea pentru CIA se înscrie în aceeaşi co­regrafie. John Bren­nan (arhitectul pro­gra­mului de dro­ne) este întruchiparea reţetei Obama-Bi­den de a apăra America în lu­mea de as­tăzi. Acţionând nonstop, de­parte de te­leviziuni şi de atenţia opiniei pu­blice, cu o precizie aproape chirur­gicală, dronele au devenit „glonţul magic“ preferat pent­ru a răs­pun­de ameninţărilor marca Al-Qaeda. Şi toate acestea, fără a ne­cesita des­fă­şu­rarea a zeci de mii de militari americani la capătul lu­mii sau de a implica America în campanii masive de nation-building.

Cheia in­ter­pre­tării semnificaţiei recentelor no­mi­nalizări pentru Pentagon, De­par­ta­mentul de Stat şi CIA se află în turneul electoral din 2008 al senatorului Obama, când el a des­tăinuit că „unul dintre lu­cru­rile pe care aş vrea să le fac este să aduc înapoi tipul de po­litică externă ce a ca­racterizat admi­nis­traţia primului pre­şe­dinte Bush, cu oa­meni precum Scowcroft, Powell şi Baker, care cred că au avut o perspectivă lim­pede despre cum func­ţio­nează lu­mea“. Al doilea mandat îi oferă exact această opor­­tunitate. În plus, are mai multă „fle­xi­bi­litate“ ca să cităm din­tr-un schimb de re­plici devenit, imediat, clasic. Dintre toţi, per­sonajul care pare să-l fi sedus pe Oba­ma este Brent Scowcroft, consilierul pre­şe­dintelui Bush Senior şi în acelaşi timp o mar­că înregistrată a Real­politik-ului. „Da­că ar fi să îl plasăm pe Obama într-o ca­tegorie, este mult mai aproape de Real­politik ca Bush 41“, avea să spună fostul şef al staffului de la Casa Albă, Rahm Ema­nuel. Mai mult, în timpul primului man­dat, „democraţii de tip Scow­croft“ (eti­chetă a jurnalistului James Mann) s-au aflat mereu în prim-plan: James Jones, pri­mul consilier pe probleme de se­curitate naţională, a fost recomandarea lui Scow­croft; totodată, mentorul lui Ro­bert Gates a rămas, mereu, Scowcroft. Acum, un alt democrat de tip Scowcroft îşi face în­căl­zirea: Chuck Hagel.

„Powell“… a treia venire

Din toate punctele de vedere, Chuck Ha­gel este „old school“. Inamicul public nu­mărul unu al neoconservatorilor, dar şi al republicanilor marca Cheney, Hagel ră­mâ­ne în esenţa sa un „realist“ prudent faţă de orice intervenţionism, care presupune utilizarea forţei militare pe plan extern, dincolo de apărarea strictă a intereselor naţionale vi­tale. Desigur, Vietnamul es­te filtrul său cognitiv prin­cipal, reperul său ul­tim, dar într-un fel care îl pla­sează la celălalt capăt al spec­trului faţă de un alt ve­teran al conflictului din Asia, senatorul John Mc­Cain. Dar, aviz Iranului, acest lu­cru nu face nici pe departe din Hagel un „conciliatorist“. Chuck Ha­gel nu este un Neville Chamberlain. Dim­potrivă. Probabil că cea mai adecvată apro­ximare a sa şi în definitiv cea mai re­le­vantă pentru organizaţia pe care o va con­duce este Colin Powell. Dar şi această etichetă trebuie nuanţată. Este vorba de generalul anilor ’90, eroul şi artizanul eli­berării Kuweitului, nu de secretarul de stat al preşedintelui George W. Bush, care şi-a sacrificat credibilitatea în justificarea invaziei Irakului din 2003. În anii ‘90, Powell era legendar pentru opoziţia sa de a folosi militari americani în intervenţii umanitare în Balcani. În epocă, a rămas celebră ciocnirea sa cu Madeleine Al­bright, pe atunci ambasadorul SUA la ONU şi un puternic suporter al intervenţiei SUA în Bosnia: „Care-i rostul în a avea toată această superbă armată pe care o lauzi mereu, dacă nu o putem folosi?“, a întrebat exasperată Albright în faţa in­tran­sigenţei lui Powell. În timp, Hagel a de­ve­nit cunoscut pentru poziţii care amintesc de ciocnirea dintre Powell şi Albright, nu­mai că inamicii săi personali erau la alt nivel – George W. Bush, Dick Cheney, Paul Wolfowitz şi toată ploaia de stele neo­conservatoare. Opoziţia sa publică faţă de războiul din Irak l-a transformat într-un personaj nu doar anti-mainstream, dar şi în persona non grata în interiorul Par­tidului Republican. „Blasfemie“ totală, îm­preună cu senatorul democrat Joe Biden avea chiar să facă front comun împotriva reţetei Petraeus de stabilizare a Irakului după 2007. Numirea sa în fruntea Pen­ta­gonului simbolizează sfârşitul tentaţiei de a gira în alb „războaie opţionale“ al căror „exit“ este ambiguu, cu final deschis şi me­reu predispus amânărilor (o categorie în care intră intervenţiile umanitare ase­mănătoare celor din Balcani sau campania de regime change care a condus la că­de­rea lui Saddam Hussein în 2003). Pro­gra­matic, motto-ul personal al lui Hagel ar putea fi aproximat prin cuvintele-tes­ta­ment ale lui Robert Gates, care în ultimele sale zile în fruntea Pentagonului îl aver­tiza delicat pe Obama: „Orice viitor se­cre­tar al Apărării care îl sfătuiește pe pre­şedinte să trimită din nou o armată ame­ricană terestră în Asia sau în Orientul Mij­lociu sau Africa ar trebui să fie exa­minat de psihiatru“.

Lecţiile Vietnamului

Simbolic, prin cele două nominalizări fă­cute la Pentagon (Chuck Hagel) şi la De­partamentul de Stat (John Kerry), Viet­namul (de fapt o anumită şcoală de interpretare a moştenirii sale) devine o marcă înregistrată a Ad­ministraţiei Obama. De mult nu s-a mai scris în presa americană atât de intens despre moştenirea Vietnamului ca în aceste zile. Pe fond, putem identifica cel puţin două şcoli de gândire construite pe lecţiile Vietnamului.

Pe de o parte, este bine cunoscută doc­trina Powell (ajunsă la apogeul influenţei sale la sfârşitul anilor ’80 şi devenită un simbol al eliberării Kuweitului), în esenţa sa, un „prospect“ menit a-i oferi co­man­dantului şef instrucţiuni limpezi de fo­losire a armatei americane în anga­ja­men­tele externe. Desigur, scopul era acela de a evita un nou Vietnam sau dezastrul ame­rican din Libanul anului 1983. Reco­man­darea cheie a doctrinei era aceea că, atunci când se decide utilizarea forţei SUA, aceasta trebuie să servească îndeplinirea unor obiective politice clar definite şi tre­buie folosită într-o manieră decisivă şi co­vârşitoare. „Lincoln a înţeles corect na­tura războiului. Este biciul lui Dum­ne­zeu. Trebuie să fim foarte atenţi cum îl folosim. Şi când îl folosim trebuie să fim lipsiţi de orice ambiguitate: trebuie să câştigăm şi să câştigăm decisiv“, spunea Powell în 1992, din cea mai înaltă poziţie a ierarhiei militare a Pentagonului. Ope­raţional, „Furtuna deşertului“ declanşată împotriva lui Saddam, în 1991, dar şi ar­mada trimisă să spulbere junta generalului Raoul Cedras din Haiti, în 1994, sunt două dintre aproximările ideale ale modelului. Însă, de departe, versiunea sa umană cea mai fidelă este Chuck Hagel: „Dacă na­ţiunea noastră decide să rişte vieţile ti­nerilor americani trebuie să facă acest lucru pentru un scop clar, cu o înțelegere limpede a posibilelor consecinţe dorite şi nedorite… şi cu o perspectivă rezonabilă de succes. În cazul în care războiul este decizia, atunci trebuie să mergem la răz­boi cu o forţă copleşitoare şi să avem o strategie de ieşire“. O definiţie literală a doctrinei Powell.

De cealaltă parte a spectrului, se află „doc­trina Petraeus“, cea care a guvernat re­centele exerciţii de stabilizare ale Irakului şi Afganistanului. Însă nucleul tare, sâm­burele său intelectual îl descoperim tot în Vietnam, mai exact în programul de pa­cificare rurală lansat în 1968. Departe de a fi o dogmă rigidă, aceasta oferă recoman­dări tocmai pentru acele situaţii pe care doctrina Powell (în pura tradiţie a lui ne­ver again) le exclude programatic – răz­boaiele neconfortabile, dezordonate, hibri­de (cu trăsături deopotrivă convenţionale şi neconvenţionale), unde graniţa dintre sarcinile civile şi cele militare este fluidă, iar definiţia succesului, ambiguă („am să îl recunosc când am să îl văd“, obişnuia să spună Richard Holbrooke).

Şi totuşi…

… ar mai fi o a treia tendinţă. Foarte pro­babil şi cea mai adecvată. Cam în acelaşi timp în care Hagel descoperea lecţiile Viet­namului, chiar pe câmpul de luptă, la Wa­shington, un tânăr de 25 de ani îşi începea cariera de analist pe spaţiul sovietic în CIA. Deşi parte a establishmentului, „eu şi în mod virtual toţi prietenii şi cu­nos­cuţii mei din CIA ne opuneam războiului. Sentimentele colegilor mei – majoritatea veterani – erau foarte puternice“. Mulţi dintre ei, inclusiv tânărul nostru, deve­niseră nişte obişnuiţi ai celebrelor marşuri pacifiste din 1970. 41 de ani mai târziu, „tânărul“ devenit între timp un bătrân înţelept pleda, într-un simbolic testament public, pentru conservarea lecţiilor din Irak şi Afganistan „în ADN-ul şi memoria instituţională a Pentagonului“. Asta nu în­seamnă că „armata americană trebuie să se transforme într-o forţă victoriană proiectată să vâneze gherile, să cons­tru­iască şcoli şi să soarbă ceai… Dar ar­mata nu va repeta erorile trecutului, când războiul asimetric a fost dat la o parte după Vietnam“. Cu alte cuvinte, este o pledoarie pentru aptitudini an­co­rate deo­potrivă în doctrinele Powell şi Pe­traeus. Şi, în esenţa sa, un sfat de care viitorul şef al Pentagonului ar trebui să ţină cont. Locul? West Point. Numele „tâ­nărului“? Gates, Robert Gates (februarie 2011). Este un mesaj, o recomandare despre cultura organizaţională ideală, un ultim memo, pe care Gates a ţinut să îl transmită la capătul unei cariere publice poate imposibil de egalat (consilier prezidenţial in momentul prabusirii Cortinei de Fier, apoi director al CIA, a preluat Pentagonul intr-un moment in care razboiul din Irak era in corzi). Şi nu este singurul. Recent, într-un articol din Foreign Affairs, generalul Ray Odierno (Şeful Statului Major al Armatei de uscat) făcea o pledoarie similară pentru o organizaţie cu aptitudini configurate pentru a răspunde unui adversar cu trăsături hibride: “Acum, orice activitate a unui militar poate rapid evolua într-o combinaţie de combat clasic, guvernare şi sprijin a unor misiuni civile, iar orice individ, militar sau civil, poate schimba traiectoria unei operaţiuni printr-o simplă apăsare a unui buton de celular… În următorii câţiva ani, posibilele operaţiuni ar putea include orice de la a ajuta victimele unei inundaţii până la restabilirea ordinii într-un stat prăbuşit dominat de activităţi criminale extinse, violenţă şi chiar armament neconvenţional”.

Super-Biden

Nu în ultimul rând, după cum observa David Rothkopf, recentele nominalizări consolidează masiv influenţa vicepreşedintelui Joe Biden în Biroul Oval. Biden, Hagel, Kerry, Brennan sunt oameni care gândesc similar (sunt “likeminded”). De pildă în cazul afgan, toţi sunt categoric anti-COIN. Mai mult, administraţia Obama revine acum exact la formula care în 2009, în timpul regândirii strategiei pentru AfPak, îl consacra pe Biden. Atunci, preşedintele a ales să dea o şansă doctrinei Petraeus (şi care în cele din urmă avea sustinatori puternici, precum Gates şi Hillary Clinton). Ce înseamnă acest lucru pentru Estul Europei? Poate că toţi ar trebui să recitim discursul pe care Biden îl ţinea la Bucureşti, în octombrie 2009, într-un moment în care angajamentul administraţiei faţă de regiune era serios chestionat. În special acest rând: ”We no longer think in terms of what we can do for Central Europe, but rather in terms of what we can do with Central Europe”.

P.S.: În ţara lobby-ului, lui Hagel i s-a re­proşat că are poziţii anti-Israel. Săvârşise „eroarea“ să declare că este senator ame­rican, şi nu al Israelului, că reprezintă în pri­mul rând interesele naţionale ale SUA (sugerând că nu poate fi întotdeauna, au­tomat, în acord cu politicile guvernului is­raelian), recunoscând totodată faptul că pe Colina Capitoliului „lobby-ul evreiesc in­timidează o mulţime de oameni aici sus“. În ultimele zile, în sprijinul său pu­blic au sărit imediat personalităţi precum Brent Scow­croft, Robert Gates, Colin Po­well, Ma­deleine Albright, Richard Haas, John Huls­man, Aaron David Miller. Oare chiar poa­te crede, serios, cineva că aşa arată lista unor oameni fără discer­nă­mânt?

Articol aparut in Revista 22

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro





Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Octavian Manea


Octavian Manea

Octavian Manea este redactor la Revista 22. A fost Junior Fulbright Scholar (2012/2013) la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs (Syracuse University), unde a primit un ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)