Home » Global / Europa »Sinteze » Citesti:

Obama în Estul Asiei: un ritual de reasigurare sub semnul Crimeei

Octavian Manea mai 5, 2014 Global / Europa, Sinteze
5 comentarii 1,184 Vizualizari

Întregul turneu al lui Obama în Asia s-a aflat simbolic sub semnul Ucrainei. Mai întâi, concluziile care s-au articulat pe flancul estic al NATO par să se transforme ușor în coșmarul statelor din Marea Chinei de Sud: „agresiunea împotriva Ucrainei este o schimbare de paradigmă, sfârșitul încrederii în ordinea post-Război Rece. Această ordine, bazată pe respectul suveranității teritoriale, a integrității și inviolabilității frontierelor și pe credința că putem să construim relații fundamentate pe valori comune, s-a prăbușit. Tratatele internționale nu se mai aplică, iar forța brută este din nou legitimă. Regulile au fost aruncate pe fereastră. Lumea s-a întors la jocul de sumă zero“, spunea recent președintele Estoniei, Tomaas Ilves, într-un editorial din Washington Post. Sunt gânduri care rezonează profund, deopotrivă la Manila sau Kuala Lumpur. În fond, regulile călcate în picioare de Putin ancorează întreg sistemul de relații internaționale, sunt normele-balama ale ordinii postbelice, de după 1945. Consecințele sunt sumbre. „Ideea că îți poți rezolva disputele teritoriale sau vechile revendicări prin forță generează o problemă imensă când ne gândim la disputele existente nu doar în Europa, dar mai ales în Asia, precum insulele Senkaku. Practic, prin comportamentul său, Putin a dat undă verde chinezilor spunând: luați-le cu forța, dacă vă aparțin. Odată ce ai lăsat aceste principii pe marginea drumului, foarte probabil vor urma și mai multe crize și conflicte“, a avertizat și fostul secretar american al Apărării Robert Gates. La Tokio, cel mai mare semn de întrebare este însă legat de soliditatea garanțiilor oferite de o Americă în plină recalibrare geopolitică și care pare să acumuleze tot mai mult o problemă de credibilitate în respectarea pragurilor ultimative, aparent de netrecut: „liniile roșii pe care președintele Obama le-a stabilit în Crimeea s-au transformat într-un covor roșu“, pe care Rusia mărșăluiește triumfătoare, spune Tetsuo Kotani de la Japan Institute of International Affairs. Mai mult, dacă Washingtonul a ales să reinterpreteze garanțiile date prin Memorandumul de la Budapesta față de integritatea teritorială a Ucrainei, golindu-le de conținut, „de ce ar crede liderii Japoniei că Statele Unite ar face altfel în cazul unor insule îndepărtate și nelocuite, care nu sunt altceva decât o mână de pietre?“, se întreabă Yuriko Koike, un fost ministru japonez al Apărării.

Revizionismul Beijingului
Dar ce anume în comportamentul recent al Chinei îi face nervoși pe vecinii săi? Două sunt zonele care se disting cu prioritate în acest sens: Marea Chinei de Est și Marea Chinei de Sud. Ambele sunt artere esențiale pentru economia globală. În același timp însă, disputele teritoriale în aceste mări sunt în creștere, pe măsură ce Beijingul este tot mai hotărât să-și impună propria agendă, fără a respecta normele internaționale sau interesele statelor vecine. Se vorbește de „coerciție“, de „intimidare“, de „forță“, ca fiind cele mai mai frecvente ingrediente care descriu comportamentul regional al Chinei. În cele din urmă, este o atitudine destul de familiară, un sentiment de déjà vu pe flancul estic al NATO și cu siguranță în spațiul ex-sovietic. Cu atât mai mult astăzi, după Georgia și Crimeea. Nu este o exagerare să afirmăm că Beijingul tratează mările din apropiere, la fel cum Moscova vede „străinătatea sa apropiată“ ca o sferă privilegiată, unde interesele celui mai puternic primează. Într-un fel, ambele sunt likeminded, văd lumea prin aceeași lentilă: preferă primatul forței, domniei legii (internaționale). Mai mult, ambele preferă revizionismul low-cost și tactica „faptelor împlinite“, a acțiunilor decisive, care nu pot fi cu ușurință întoarse, cel puțin nu fără asumarea unor riscuri și costuri semnificative.
În mările din apropierea Chinei există deja un numitor comun: o competiție acerbă pentru teritorii și control. În Marea Chinei de Sud, un incident emblematic pentru tiparul operațional aplicat în întreaga regiune este „bătălia“ pentru controlul Recifului Scarborough dintre Manila și Beijing. În martie–aprilie 2012, paza de coastă filipineză a încercat să oprească ambarcațiunile civile chineze care exploatau industrial resursele recifului, altfel un spațiu revendicat de Manila ca aflându-se în interiorul propriei „zone economice exclusive“. Ulterior, un acord mediat de americani reglementa retragerea celor două părți și transferul disputei la masa de negociere. Însă chinezii nu au părăsit niciodată zona. Ba dimpotrivă, și-au consolidat prezența și controlul, folosind ceea ce generalul Zhang Zhaozhong a numit strategia „verzei“ – îndiguind zona revendicată prin cordoane multiple formate din ambarcațiuni de pescuit, de supraveghere și militare, „înfășurând insula strat după strat asemenea unei verze“. Beijingul se comportă de parcă ar administra propriul teritoriu. În fond, acesta este și obiectivul ultim: crearea unei rețele extinse de astfel de avanposturi teritoriale, care ar oferi Chinei un control de facto asupra Mării Chinei de Sud. Altfel, un spațiu pe care hărțile istorice ale imperiului îl prezintă ca fiind de jure un „lac chinezesc“. Este exact același tip de discurs pe care îl auzim astăzi despre Crimeea și Estul Ucrainei, considerate de Putin ca fiind teritorii tradițional rusești (așa-numita „Noua Rusie“).
Dimpotrivă, în Marea Chinei de Est, disputa centrală este legată de suveranitatea asupra insulelor Senkaku, administrate astăzi de Japonia. Desigur, hărțile imperiale spun o cu totul altă poveste. Cert este că și în acest caz Beijingul încearcă unilateral scoaterea unor părți semnificative din Marea Chinei de Est în afara circuitului normelor internaționale. Cam acest lucru s-a întâmplat în noiembrie 2013, când Beijingul a anunțat instituirea unei zone de apărare și identificare aeriană (ADIZ). Cu alte cuvinte, fiecare avion, civil sau militar, care traversa noul ADIZ trebuia să transmită datele de identificare și să primească acordul autorităților militare de la Beijing. Problema era că o bună parte din noul ADIZ acoperea si insulele Senkaku – un teritoriu nipon.
Coincidență sau nu, cert este că două dintre “stațiile” cheie din turneul lui Obama au fost Tokio și Manila, iar mesajele de securitate au predominat.

Mizele turneului
În această perspectivă, post-Crimeea, cu o regiune transformată, cu aliați tot mai nesiguri de sprijinul american, turneul președintelui Obama a fost în principal unul de reasigurare strategică, de reconfirmare a umbrelei de securitate și a garanțiilor oferite Japoniei, Coreei de Sud și Filipinelor după 1945. Însă, mai mult, aproape ca într-un ritual, mesajul cheie repetat la Tokio, Seul, Kuala Lumpur sau Manila a fost cel de respectare a regulilor, normelor și principiilor care guvernează regiunea, protejează libertatea de navigație și survol și reglementează deopotrivă comportamentul statelor mici sau al giganților geopolitici.
Două sunt elementele turneului care se pot încadra la categoria de „breaking news“. Mai întâi, mesajul ferm și limpede transmis de un președinte american, în conferința de presă, alături de premierul nipon: „angajamentul nostru față de securitatea Japoniei este absolut, iar articolul 5 acoperă toate teritoriile aflate sub administrație niponă, inclusiv insulele Senkaku“. Vorbim de o premieră. Este prima dată când la un asemenea nivel se exprimă un astfel de angajament, lipsit de ambiguitate, față de insulele Senkaku. Mai mult, contextul are un simbolism aparte, nu doar după Crimeea, dar este prima vizită oficială a unui președinte american în Japonia în ultimii 18 ani. În cele din urmă, „publicul tință“ este fără echivoc: Beijingul.
Mesajul lui Obama de astăzi amintește de un altul, dat de Administrația Eisenhower în timpul crizei din 1958, când un angajament ambiguu față de insulele adiacente Taiwanului, Quemoi și Matsu, a împins China comunistă să testeze garanțiile americane. Atunci, administratia Eisenhower a fost nevoită să-și clarifice poziția: ”protejarea insulelor Quemoy și Matsu este asociată cu apărarea Taiwanului”. Ulterior, într-un briefing de presă, Secretarul de Stat Dulles a avertizat că ”dacă aș fi de partea chineză, m-aș gândi foarte serios înainte să merg mai departe”. În aceeași tradiție și începutul războiului din Coreea demonstrează până unde se poate ajunge când adversarii speculează aparenta lipsă de voință a Statelor Unite de a menține statu-quo-ul. Atunci, invazia s-a produs imediat ce Washingtonul a anunțat sfârșitul asistenței militare către Coreea de Sud și după ce discursul în care Secretarul de Stat Dean Acheson lăsa Seulul în afara “perimetrului defensiv” acoperit de umbrela americană.
Nu în ultimul rând, cel de-al doilea element notabil al turneului a fost semnarea celui mai important acord de cooperare în materie de apărare încheiat cu Filipine din ultimele decenii. Scopul? Perfecționarea capacității filipineze de “minimă descurajare”, un obiectiv foarte probabil gândit în perspectiva tot mai frecventă a incidentelor cu Beijingul din Marea Chinei de Sud. Spre deosebire de insulele Senkaku, Washingtonul a evitat să afirme clar și limpede dacă Tratatul Mutual de Apărare angajează SUA în eventualitatea unor ciocniri militare între China și Filipine pe marginea disputelor teritoriale din Marea Chinei de Sud. Pe de altă parte, consolidarea relațiilor de securitate și accentul pe “minima descurajare” vine pe fondul interviului din februarie acordat New York Times de preşedintele Filipinelor, Benigno S. Aquino III, unde compara ofensiva teritorială a Chinei din regiune cu cea a Germaniei după momentul München în 1938: „Dacă acceptăm acum ceva ce credem că este greşit, ce garanţie avem că răul nu va fi exacerbat mai târziu? În ce punct spunem că destul este destul? Ei bine, lumea trebuie să o spună – amintiţi-vă că regiunea Sudetă a fost oferită în încercarea de a-l potoli pe Hitler pentru a preveni cel de-al doilea război mondial“.
Se spune că mandatul al doilea este unul de rafinare și consolidare a moștenirii istorice și că președinții acționează ghidați de o astfel de logică. Întrebat de un student care este moștenirea pe care o va lăsa în urmă, Obama a răspuns: „principalul meu obiectiv internațional a fost acela de a lucra cu ceilalți pentru a promova un sistem de reguli care să soluționeze pașnic conflictele, iar statele să respecte reguli elementare de comportament astfel ca, indiferent dacă ești o țară mare sau mică, vei ști că sunt anumite principii care trebuie aplicate“. Cu alte cuvinte, o ordine internațională bazată pe domnia legii. Sună banal, dar este o viziune programatică, reprezentativă pentru un președinte care a numit în punctele gravitaționale ale administrației decidenți care percep lumea în aceeași cheie și care au și acționat în același sens (precum Samantha Power sau Susan Rice). Și totuși, până unde este dispus Obama să meargă pentru salvgardarea normelor și principiilor fundamentale ale sistemului internațional? „Se pare că am deprins automatismul ca, atunci când ne confruntăm cu probleme complexe de politică externă, să ni se recomande că răspunsul categoric este folosirea forței. Ai crede că după un deceniu de război o astfel de premisă este cel puțin chestionabilă. Cu siguranță, din poziția mea de președinte al SUA și ca observator al istoriei, pot să spun că foarte rar am văzut ca folosirea puterii militare să ofere un răspuns categoric“, a spus Obama la Seul. Să fie acesta un răspuns suficient de credibil cât să îi țină la distanță pe revizioniștii care vor să forțeze sistemul nu neapărat prin agresiuni tradiționale, ci prin campanii hibride, aflate într-o zonă gri, neclară?
Articol aparut in revista 22

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. Andrei spune:

    Cand SUA a intervenit oriunde , fara mandat ONU , ma intreb , cum a fost cu chestiile gen “respectul suveranității teritoriale, a integrității și inviolabilității frontierelor” ?

    • liviuta spune:

      In conditiile in care mandatul ONU se obtine doar cu acordul Rusiei si Chinei, cum credeti ca ar fi putut fi obtinut de SUA in interventiile sale militare?
      Dupa ce criterii apreciati (i)legitimitatea lor?
      Pe de alta parte, cand au avut SUA interventii care sa urmareasca anexarea vreunei parti a teritoriului unui alt stat?

      • Andrei A. spune:

        Cred că vorbim concret de Irak. Nu se pot face comparații între Rusia și SUA după cum chiar cele dintre Rusia și Germania nazistă sînt exagerate. La fel de exagerate ca și propaganda moscovită care explică rușilor că sînt pe cale să participe la un replay al Marelui Război de Apărare a Patriei împotriva fasciștilor de la Kiev. Sîntem într-o epocă mediatică și informatică unde psy-ops e o latură considerabil mai importantă decât în 1939. În fine, în termeni vulgari putem să-i spunem și mind-fuck. Nu a existat vreo bază de drept international pentru invazia Irakului în 2003, cu sau fără sprijinul altor națiuni. Momentul de la ONU unde Colin Powell demonstrează în ce constau capacitățile lui Saddam în domeniul armelor de distrugere în masă mi se pare dintre cele mai penibile. Chiar și pentru prezentator, care ar fi meritat să-și încheie cariera pe o notă mai bună. Dar nu poți să spui că ai invadat o țară din greșeală.
        Cinic vorbind însă și lăsând la o parte orice fel de considerație etică, morală, etc., poate cineva explică avantajele strategice ale invaziei Irakului pentru SUA. Până acum văd trei beneficiari neți: șiiții, kurzii și industria de armament. Nu există nici un indicator economic care să spună că ar fi acum un beneficiu petrolier.
        Iarăși, fără a face comparații 2014-1940, există o anumită apatie în sânul publicului american în ce privește intervenția militară. Războiul din Irak și rezultatul oarecum incert al ocupației din Afghanistan nu au făcut nimic pentru a spori acest “apetit”.
        Și ca un fapt divers, dacă tot s-a pomenit despre cel de-al doilea război, Cehoslovacia era defensibilă, ca teritoriu și dotare tehnică. Până și URSS a propus atunci o intervenție alături de o eventuală expediție militară franco-britanică. Era estimat că cehoslovacii singuri pot tine piept germanilor între 3 și 6 luni. La intrarea “triumfală” în Austria, un sfert din tancurile germane au rămas în șanț cu defecțiuni tehnice. Și oricum, vorbind de Anschluss, austriecii au cerut un referendum pentru alipirea la Germania după primul război mondial, lucru care le-a fost interzis de Antantă.
        În ce privește pe nemții rămași în Cehoslovacia după 1918, este o problemă ceva mai complexă- înainte să devină “naziști notorii”, reprezentau 23% din populație. Deci nu mai e vorba de o simplă minoritate. Au cerut un anume grad de autonomie care nu a fost satisfăcut. Dacă-l meritau sau nu, e o altă discuție. Dar înainte de a fi hitleriști au fost autonomiști. Și sașii de la noi au avut o atitudine similară după 1918, deși evident că procentual nu reprezentau o masă similară cu a nemților din Cehoslovacia.
        Dincolo de prestigiul lui Putin, nu văd avantaje economice directe ale strategiei rusești. În economia secolului XXI, bazinul carbonifer și industrial din estul Ucrainei nu mai reprezintă ce era la 1920. Iar preluarea sarcinilor administrative în ce privește pe cei “readuși la patria mumă” va fi costisitoare. Nu cred că locuitorii din Crimeea s-au trezit peste noapte într-un paradis. E în avantajul rușilor să continue această “ciuguleală” și infestare gradată și a evita pe cât posibil un conflict armat deschis și de anvergură. Cred că Occidentul trebuie să găsească un răspuns pe măsură, în afara replicii armate convenționale.

        • Alius spune:

          In ceea ce priveste Irakul sunt de acord. Daca vroiau sa il termine pe Saddam, trebuiau sa o faca atunci cand Irakul a invadat Kuweitul si nimeni nu mai zicea nimic. Iar publicul american nu mai e asa incantat de rolul militar al SUA in lume pentru ca s-au aruncat pe geam mii de miliarde fara nici un efect concret. Si nimic nu o sa se rezolve nici in Irak si nici in Afganistan. Imagineaza-ti cate alte mii de miliarde se vor pierde daca vor fi conflicte cu Rusia si/sau China. Nu cred ca economia lor o sa faca fata la asa eforturi.

  2. Harald spune:

    Nu există ordine internațională bazată pe domnia legii. Cetățenii pot fi forțați să se conformeze legilor, atunci când statul deține monopolul forței. Dar asta nu face ca legea să fie corectă, permite doar impunerea ei. Însă între state nu merge așa și n-a mers niciodată.

    La nivelul Europei de Est, Ucraina era un fel de tampon între Rusia și Occident, iar ea a început să facă pași spre Occident. Mai mult sau mai puțin influențată, n-are rost să dezbatem asta. Majoritatea rușilor, inclusiv Putin, sunt crescuți și educați pe vremea lui Brejnev, pentru ei Occidentul e dușmanul. Fasciștii care le-au invadat țara pe vremea lui Hitler erau parte a Occidentului, nu putem nega asta. Iar micul detaliu propagandistic conform căruia ”Occidentul (în ansamblu) le-a invadat țara” nu poate fi scos acum din mintea rușilor de rând, indiferent ce-am face.

    Occidentul se extinde în mod firesc, datorită bunăstării materiale și modelului superior de societate, dar pentru a aduce Rusia în lumea civilizată e nevoie de timp. Nu trebuie cine știe ce capacitate intelectuală pentru a remarca unele pattern-uri: Ucraina se comportă azi cam ca Polonia în urmă cu o generație (~30 de ani). Nu acceptă tutela rușilor cu prea mare ușurință, oscilează și se cam clatină, dar timpul trece și oamenii se schimbă. Belarus, de exemplu, e cam ca România în urmă cu o generație, o dictatură obtuză, mai anti-occidentală chiar decât Rusia.

    Peste încă o generație, adică peste 30 de ani de-acum încolo, Ucraina va fi probabil membră NATO și UE, iar Rusia va înțelege și ea că de fapt n-o amenință nimeni în Europa, ci doar chinezii și musulmanii. Însă e nevoie de timp, de precauție și de foartă multă înțelegere. Rușii de rând nu sunt dușmanii Europei civilizate, asta e valabil doar pentru regimul aflat acum la putere. Care trebuie împiedicat să se legitimeze în fața propriului popor ca apărător al nației. De aceea măsurile întreprinse de Occident sunt reținute, acesta își va continua extinderea, dar nu prin metode agresive, ci prin adoptarea pașnică a modelului său social-economic de către statele aflate la periferia sa.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Octavian Manea


Octavian Manea

Octavian Manea este redactor la Revista 22. A fost Junior Fulbright Scholar (2012/2013) la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs (Syracuse University), unde a primit un ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)