Home » Global / Europa » Citesti:

Politica externă a Marii Britanii – pierdută între UE şi restul lumii

Bogdan Deleanu mai 11, 2012 Global / Europa
9 comentarii 1,823 Vizualizari

La 30 de ani după victoria în războiul purtat cu Argentina în Falklands, mulţi se întreabă dacă Marea Britanie mai este încă capabilă de asemenea fapte. Mai are încă forţa necesară, acum că nu are un portavion propriu şi este nevoită să opereze unul împreună cu Franţa? Dar mai ales, mai are voinţa? Privind recentele declaraţii şi asumări de poziţie, poate părea că în ultima vreme Anglia se concentrează în politica sa externă mai mult pe relaţia cu partenerii europeni decât pe restul lumii.

Poate că motivul izvorăşte din relaţia complicată a guvernului de coaliţie într-o ţară fără o experienţă vastă cu o astfel de situaţie. Poate că stresul zilnic de a găsi un echilibru între duritatea Conservatorilor şi entuziasmul pro-european al Liberalilor ia prea mult timp şi îngreunează privirea în afara frontierelor imediate. Cert este că politica asumată de actuala administraţie, anume de a fi în acelaşi timp „activ şi activist” în UE, adică de a proteja interesele britanice în interiorul Uniunii în paralel cu proiectarea lor în afară prin intermediul ei, impune dificultăţi în conturarea unei politici externe clare.

Atu-ul pierdut

Este oarecum ironică relaţia Marea Britanie – UE atunci când este vorba de relaţiile externe. Dacă pe domenii de politică internă sensibile (agricultură şi pescuit, de exemplu), britanicii sunt evident sceptici faţă de multe decizii bruxeleze, ei ar avea mult de câştigat folosind resursele Uniunii în afară. Să nu uităm că Înaltul Reprezentant al Politicii Externe şi de Securitate este baroneasa Catherine Ashton, unul dintre supuşii Majestăţii Sale (chiar dacă este politician laburist). În 2009 când a fost aleasă pe această poziţie, părea un bun compromis, asigurând Anglia că va avea un cuvânt greu într-unul dintre cele mai importante domenii de politică ale UE.

Cu toate acestea, o privire prin presa britanică la articole despre baroneasa Ashton oferă aproape numai critici sumare legate de cheltuielile Serviciului de Acţiune Externă pe care îl conduce, sau de lipsa sa de acţiune în diverse crize internaţionale. Aceasta este de altfel linia obişnuită a opiniei publice engleze faţă de mai tot ce ţine de UE. Poate că traiul în capitala Europei a mai distanţat-o pe doamna Ashton de Insulă, dar concluzia este că cel mai înalt oficial britanic din instituţiile UE din ultimii ani s-a dovedit a nu fi un atu prea util pentru 10 Downing Street.

Fiecare cu interesele lui

De altfel, cum ar fi putut să fie utilă? Ce vrea cu adevărat Marea Britanie când vine vorba de lumea largă din afara insulelor sale sau a Uniunii continentale aflate în imediata proximitate (şi din care face parte)? Dacă există în lume anumite lucruri care sunt, fără îndoială, „britanice”, ce interese particulare externe pot fi descrise în mod similar? Adică, interesele Franţei în diferite ţări din Africa Sub-sahariană sunt în ziua de azi la fel de „franceze” ca şi un croissant, iar privirile Italiei spre Libia, bogată în petrol, sunt şi ele destul de cunoscute. Până şi Polonia investeşte mult în Asia Centrală. În Orientul Mijlociu este interesată mai toată lumea, nefiind un spaţiu de atenţie unică, Asia de Sud-Est se împarte mai mult între China, SUA şi Japonia, iar America Latină, mai nou, se bate în naţionalizări cu Spania. Mai rămâne potenţialul bogat al Arcticului, dar gheaţa încă nu s-a topit de tot… Chiar şi România se zbate să pună mai bine pe agendă problema Mării Negre.

Poate că recentele aniversări şi dezbateri pe tema conflictului din Falklands din 1982 au fost aşa de intense în Marea Britanie tocmai pentru că cel puţin acolo interesele Angliei sunt clare. Dar pentru o insulă mică cu un buget de apărare mare, ca Regatul Unit, alte ţinte externe sunt mai vagi.

Un jucător important, dar fără culoare

Cu toate acestea, nimeni nu poate spune că Anglia nu este activă pe plan extern, dimpotrivă. Marea Britanie este clar unul dintre cei mai importanţi jucători în politica externă mondială. Are în prezent trupe în Afghanistan, dar şi alte mici contingente în diverse părţi ale lumii (chiar şi în Cipru) şi oferă prin rotaţie comandanţi, echipamente, vehicule şi chiar nave de război misiunilor UE, în special EU ATALANTA, care luptă împotriva pirateriei somaleze. Rachete britanice au bombardat trupele lui Gaddafi în Libia anul trecut şi Marina Regală a fost vitală pentru blocada navală a porturilor răposatului dictator.

Anglia are programe individuale dar şi în parteneriate strategice pentru lupta împotriva terorismului, pentru securitate informatică, arme bio-chimice şi de distrugere în masă, dezarmare, prevenirea de conflicte şi reconstrucţie şi dedică sume impresionante de bani dar şi personal specializat în toate aceste domenii. Se află la baza Commonwealth-ului, iar amintirea imperiului său ţine în continuare numeroase ţări şi teritorii interesate de ceea ce spune şi face Westminster-ul. Însă Westminster-ul pare să devină din ce în ce mai puţin original în obiectivele sale, care sunt tot mai greu de cuantificat în profit net pentru Marea Britanie.

Această limitare nu va fi, cu siguranţă, ajutată de viitoarea dezbatere pentru independenţa Scoţiei. Obişnuiţi să domine lumea pentru atâta vreme, britanicii s-au adaptat cu greu la convieţuirea în interiorul Uniunii Europene. Ce se va întâmpla cu imaginea lor despre glob când nu vor mai fi singuri nici măcar pe propria insulă? De altfel, mulţi se simt deja „înghesuiţi” de numeroşii imigranţi. Anglia nu este singura ţară a UE în această situaţie (vezi recenta dezbatere franceză pe tema Schengen), dar într-o „Europă fortăreaţă”, ea ar fi cea mai solidă redută. Astfel, politicienii britanici chiar justifică cheltuielile externe mari prin faptul că acestea vor preveni imigraţia, fie că este vorba de misiuni de securitate în Africa sau de bani daţi pentru ţările mai sărmane din Uniune.

Până la urmă, această atitudine ciudată a Angliei în interiorul UE, împreună cu relaţia aproape mimetică pe care o are cu SUA, au plasat în prezent diplomaţia engleză într-o zonă ambiguă. Nu este complet dedicată Politicii Externe şi de Securitate Comună a UE, dar participă la ea îndeajuns de mult încât să-i supere pe parlamentarii englezi ce susţin cu îndârjire unicitatea NATO. Are un loc permanent în CS al ONU, dar vocea sa este deseori acoperită de cea a SUA (pe care o ascultă oricum) sau a Franţei (cu care este partener în strânsă cooperare securitară). Iar cel puţin până în 2016, nava ce va asigura minimumul de capacitate de proiectare externă a forţei armate engleze se va numi „Charles de Gaulle”, dat fiind pactul de cooperare militară cu Franţa.

Va fi interesant de urmărit cum va ieşi Anglia din această perioadă de „între”. Un viitor guvern majoritar cuplat cu actuala reformă a forţelor sale ar putea să o facă mai puternică în afacerile externe mondiale. Dar referendumul scoţian din 2014, tratatul cu Franţa şi interdependenţa economică, precum şi afirmarea UE pe plan extern, sau creşterea influenţei aşa-ziselor „BRICS” pot la rândul lor să reducă din importanţa diplomaţiei din insulă. Acesta nu este neapărat un lucru rău. Poate va fi în sfârşit un factor ce va împinge Marea Britanie să îşi îmbrăţişeze cu adevărat destinul european şi să accepte mai mult cooperarea din cadrul UE. Ar fi şi timpul, de altfel.

Articol aparut pe Europuls.ro

__________________________________________________

Europuls este o organizaţie non-guvernmentală formată din tineri români experţi în afaceri europene. Scopurile ei sunt îmbunătăţirea cunoştinţelor românilor despre Uniunea Europeană şi încurajarea unei mai bune comunicări despre România la nivel european prin schimburi de idei şi a celor mai bune practici. Europuls publică articole şi analize pe site-ul www.europuls.ro, organizează dezbateri, seminarii şi conferinţe.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. Alex spune:

    “Poate că stresul zilnic de a găsi un echilibru între duritatea Conservatorilor şi entuziasmul pro-european al Liberalilor ia prea mult timp şi îngreunează privirea în afara frontierelor imediate”

    prin Liberali intelegi Labour party sau Lib-Dem party?
    Conservatori sunt de centru-dreapta ceea ce eu inteleg ca fiind liberal…
    In schimb Labour party si Lib-Dem impart o ideologie cat de cat comuna de centru-stanga, cu toate ca Lib-Dem ar tinde spre centru…

  2. alex spune:

    inteligent si elegant scris, accesibil si pentru ‘neinitiati’. Pacat ca acest stil e rar in presa roamneasca.
    Va multumesc si mai astept :)

  3. Mr Jhon r spune:

    ”’ Mai are încă forţa necesară, acum că nu are un portavion propriu şi este nevoită să opereze unul împreună cu Franţa?”
    He he..Forta militara nu se mai masoara in portavioane, sunt ineficiente si produc gauri mari in buget…strategia lor militara se bazeaza pe tehnologie de ultimul varf inglobata pe nave mici operate de un nr redus de personal, dar cu potential de distrugere urias..
    Influenta Angliei prin Commonwealth ii asigura un avantaj net intr-un razb economic ,folosita si ca prima arma de atac..

  4. claudiu spune:

    si HMS Illustrious nu este portavion? este operational pana in 2014.
    dupa care vor avea un nou portavion, HMS Queen Elizabeth

    • Nicolae spune:

      HMS Illustrious opereaza doar elicoptere, toate Harrier-urile maritime au fost retrase. Cat despre ideea ca francezii le-ar da englezilor Charles de Gaulle si pentru doua ore… e o fantezie. Nici in 1982 MB n-ar fi recuperat Falklands daca nu ar fi pastrat ca din intamplare cateva luni in plus pe HMS Hermes, singurul portavion pe care avea si Harrier-ul RAF, nu doar Sea Harrier si care ducea de unul singur de trei ori mai multe avioane decat HMS Invincible (din aceeasi clasa ca Illustrious).

      • claudiu spune:

        poate purta si avioane….pista este facuta pentru avioane, nu pentru elicoptere, asa ca informatia ca nu au portavion, nu este corecta:)

  5. bugsy spune:

    Pentru acuratete si corectitudine, Anglia nu este tot una cu Marea Britanie. Denumirea corecta este Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (format din Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord + alte teritorii).

  6. Rick spune:

    This is one of the best articles I have read from Romania in many months. It’s well researched and written. I agree that most Britons (including me) are puzzled by where we are going in the world. But, to be honest, I think you could write similar articles about every country at the moment. The world is changing very fast. Europeans are angry with politicians. There are signs of nationalism everywhere. Scotland is not alone in wanting independence – Catalonia is also seeking autonomy.

    As the Eurozone sinks deeper into the financial crisis new alliances are beginning to appear within Europe, and old ones are falling apart. I feel the next two years will bring big changes. The important thing will be for every country to adapt to this change. Certainly the UK may lose Scotland in 2014 and become the United Kingdom of England, Wales and Northern Ireland, but there is also a strong desire for England to regain its own government. The Parliament of England has its roots in 1066 and existed until 1707, when Scotland united with England and created the British Parliament.

    Many in the UK would also like to see Britain’s role in the world reduced. To focus more on internal affairs, and stop sending troops to stand alongside the United States. But this alliance with the USA goes back to a document signed in 1946 called the UKUSA agreement. This has become an important alliance of national security agencies of Anglo-Saxon countries – Britain, the United States, Canada, Australia and New Zealand. Their common aim was kept secret, even to some Prime Ministers until 1973, and the full text of the agreement was not released to the public until 2010.

    The UKUSA agreement has specifically involved sharing intelligence (all electronic communications) gathered from around the world for the mutual benefit of the members – and these are all Anglo-Saxon countries who were former colonies of England. The two largest organisations within this pact are the NSA in the United States and the GCHC in the United Kingdom, and their combined operation is sometimes known as ECHELON. Within this secret operation the USA and UK share the most powerful surveillance electronics in the world. Together they are world’s largest employer of mathematicians, and they own the largest collection of supercomputers which intercept foreign intelligence and counterintelligence. Any telephone conversion made anywhere the world can be intercepted by British technicians (or automatically by their computers) at the GCHQ headquarters in Cheltenham, England or in the sister NSA organisation at Fort Meade, Maryland, USA. The same goes for email, and also the secret government and military communications of other nations – including those in the EU. The ECHELON activities can be either strategic/military or fundamentally commercial – provided the information concerns the national security of the members of the UKUSA agreement. The EU Parliament has even debated this subject – asking how the UK can be involved in spying activities on other members of the European Union for the benefit of the United States. These have been shown to involve acquiring information regarding Airbus technology, for example. But the answer is – the UK must do this, within the terms of the UKUSA agreement.

    In this way the UK is strongly tied to American global policy, and this is reflected in the way British troops are routinely sent to support Americans in the battle zones of the world. Whatever happens in the future, unless this UKUSA agreement is torn up, the UK will always join the United States as a global player. It has no choice. This is one reason why the UK has never fully committed to the EU. All other alliances come second to the USA.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Bogdan Deleanu


Bogdan Deleanu

A studiat la Facultatea de Ştiinţe Politice, secţia engleză din cadrul Universităţii Bucureşti şi la Institutul de Studii Europene al Université Libre de Bruxelles. A lucr... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)