In „New York Times”, Jacob Heilbrun, editorul revistei „The National Interest” si autorul unei carti nu tocmai favorabila celor numiti „neoconi”, scrie despre posibila revenire, in cazul ca Hillary Clinton va ajunge la Casa Alba, a unora dintre acesti ganditori in centrul vietii politice americane, indeosebi in domeniul politicii externe. Este vorba in primul rand de Robert Kagan, autorul faimoasei formule care a facut valva la vremea cand a fost lansata: „Europenii sunt de pe Venus, americanii de pe Marte”. Recent, in influentul saptamanal „The New Republic”, Kagan a scris un eseu menit sa traseze liniile de forta ale politicii externe americane in deceniile urmatoare. Este vorba de angajament statornic pentru proiectele democratice, de rezistenta la ofensivele autoritariste, de sustinere a pluralismului, a valorilor societatii deschise in plan economic, politic, civilizational. Deci opusul izolationismului si al defetismului.
Fundamental, neoconservatorismul propune o viziune anti-declinista, se opune asadar corului celor care anunta finalul puterii americane. Pe scurt, argumentul lui Kagan, consonant, sa spunem, cu ceea ce spunea intr-un interviu de o vibranta luciditate, aparut aici, pe „Contributors”, ganditorul francez Pascal Bruckner, este ca supraputerile nu ies la pensie. Dar este nevoie de vointa, de viziune, de imaginatie politica si inteligenta morala:
„If a breakdown in the world order that America made is occurring, it is not because America’s power is declining—America’s wealth, power, and potential influence remain adequate to meet the present challenges. It is not because the world has become more complex and intractable—the world has always been complex and intractable. And it is not simply war-weariness. Strangely enough, it is an intellectual problem, a question of identity and purpose.”
Robert Kagan (casatorit cu Victoria Neuland) este senior fellow la Brookings Institution, o fortareata a liberalismului. Presedintele acestui puternic think tank, Strobe Talbott, descris ca posibil secretar de stat intr-o administratie Hillary Clinton, a aplaudat textul lui Kagan drept magistral, ceea ce, scrie Heilbrun, echivaleaza cu un botez public venit din partea establishmentului Partidului Democrat (in zona politicii externe). Sigur, exista inca neoconservatori care nu sunt dispusi sa treaca in tabara lui Hillary Clinton, chiar daca, la republicani, se profileaza posibilitatea unei candidaturi de genul Rand Paul. Intre acestia, William Kristol, editorul saptamanalului „The Weekly Standard”. La fel, intre democrati, o Samantha Powers, ambasadorul SUA la ONU, priveste cu suspiciune aceasta alianta cu curs de formare cu personaje pe care le considera responsabile pentru razboiul din Irak. Este de mentionat ca Heilbrun il aminteste in articol ca unul dintre „neoconi” pe Michael McFaul, fost ambasador la Moscova, profesor de stiinte politice la Stanford si senior fellow la Hoover Institution. Pe o lista scurta, sa zicem de cinci persoane, care cunosc in profunzime regimul Putin, McFaul ar figura negresit. Concluzie: neoconservatorismul ca viziune in politica externa nascuta din traditia liberalismului anti-totalitar, nu a murit.
Despre neoconservatorism am discutat pe larg, la Bucuresti, cu prietenul meu Mihail Neamtu:
http://www.newrepublic.com/article/117859/allure-normalcy-what-america-still-owes-world
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Am văzut foarte puține referințe economice în articolul lui Kagan. Nu mai sîntem în 2001, când G.W. Bush să implementeze politica externă a necononilor pe bază de credit- 40% din deficit se datorează celor două mandate. Cred că pentru indiferent cine va veni la Casa Albă, va rămâne această provocare economică, în măsura în care vor dori să promoveze o politică externă militară mai activă. În mod sigur publicul american este astăzi mai bine informat despre problemele internaționale decât cel din anii ‘20-‘30. Dată fiind însă ieșirea foarte lentă din criză, cred că este mai adecvată comparația cu anii ‘30 și nu dinamismul furibund al douăzecilor- e vorba nu doar de o lasitudine în ce privește intervențiile externe ci și de o oboseală economică. Oricum, mi se par stridente unele apeluri occidentale care cer clasei de mijloc americane să facă mai multe sacrificii economice iar celei de jos să contribuie pe măsură în vieți omenești.
Cred însă că provocările de astăzi în ce privește politica externă americană nu au precedent și prin urmare ar fi greu de găsit referințe istorice : China este în același timp principalul challenger cât și partener economic și creditor. Din motive evidente, este greu să ne imaginăm un război viitor purtat cu mijloace convenționale, așa cum a fost cel european sau din Pacific, până la utilizarea bombei nucleare (reflex pe care l-a avut și Mac Arthur în Coreea). În plus, admițând chiar teoretic o înfrângere zdrobitoare a Chinei, este greu de imaginat cum ar fi cultivată acolo democrația, așa cum s-a făcut în Germania sau Japonia. Luând chiar un stat de mai mici dimensiuni, ca Iranul, s-ar pune aceeași problemă. Mai mult ca niciodată, problemele de azi din anumite „zone calde” sînt alimentate de religie, fără a mai vorbi de situația economică dezastruoasă a unora din protagoniști. Planul Marshall a funcționat pentru că a fost aplicat unei populații cu îndelungi tradiții industriale și economice. Dacă astăzi, un consorțiu internațional ar dona 1 trilion de dolari repartizați de la Rabat și până la Islamabad, nu cred că am vedea mai mult de un puseu temporar al standardului de viață și cu siguranță o creștere a corupției fără precedent.
China este un „monstru” industrial și economic care nu s-ar fi ridicat atât de repede fără liberalismul economic american. Faptul că acest stat este acum în poziție să amenințe legăturile de securitate tradiționale ale Americii, putea fi prevăzut și de un copil. Se poate argumenta că un conflict în Pacific nu este în interesul nimănui- pe de altă parte, ar fi o greșeală să se creadă că adversarii Americii utilizează un raționament similar. Iar dacă China ar fi la fel de democratică azi pe cât este America și tot nu ar reprezenta o garanție împotriva unui „veleitarism” hegemonic. Personal prefer această poziție de superioritate a Americii, dar nu există un „drept nativ” pentru care o țară și nu alta să aspire la unipolaritate. Aș fi vrut să văd în articolul lui Kagan mai multă substanță în ce privește soluții concrete la problemele de azi- militar se poate câștiga un război dar consolidarea păcii pare o sarcină la fel de grea.
Un presedinte puternic se inconjoara de hawks and doves – esential e duelul de idei, argumente si concluzia trasa de presedinte cum descria Paul O’Neill luarea deciziilor.
Paul Wolfowitz a facut lobby pentru incursiuni in Irak si sub Bill Clinton insa nu prea i-a mers …
Why can’t the United States win? The question never seems to occur to Kagan — to the point where, toward the end, he argues that, if America is set for British-style imperial sunset, it is today nevertheless “not remotely like” the old lion at the dawn of the 20th century but “more like Britain circa 1870, when the empire was at the height of its power.” I had a strong urge at this point to toss the book out of the window and back my truck over it.
Cum comentati faptul ca aceste fraze au fost scrise in 2012 de Mark Steyn, o voce rasunatoare in miscarea conservatoare din Statele Unite, si publicate in National Review?
Miscarea neoconservatoare este departe de a fi omogena, nu actioneaza in virtutea unei „linii de partid” in sens leninist. „National Review” este mai degraba legata de conservatorismul traditional, „Commentary” si, mai ales „Weekly Standard” ar fi vocile neonconservatoare. Dar si aici exista o diversitate de opinii. Robert Kagan insusi si-a modificat unele pozitii din anii trecuti. La fel, cum sigur stiti, Francis Fukuyama. Chiar Barack Obama are azi o viziune mai pronuntat interventionista decat in primii ani de la Casa Alba. Pentru o critica lucida a declinismului, recomand cartea profesorului Robert Lieber de la Universitatea Georgetown:
http://www.cambridge.org/us/academic/subjects/politics-international-relations/international-relations-and-international-organisations/american-era-power-and-strategy-21st-century
Perfect de acord cu dvs., domnule Profesor. Scaderea popularitatii, chiar in randul propriilor alegatori, cred ca l-a pus pe ganduri pe Obama, daca nu l-a si determinat la o schimbare rapida a viziunii ca reactie la evenimentele recente.
Merg chiar mai departe, atribuind extraordinara schimbare a strategiei militare japoneze tocmai acestei noi viziuni si reactii americane.
Aveti, desigur, dreptate, atunci cand subliniati diferenta dintre National Review (conservator) si Commentary (neoconservator).
Lipsa de omogenitate a segmentului conservator explica, intr-masura care nu poate fi considerata neglijabila, problemele pe care le-au avut Republicanii in ultimele doua cicluri electorale. Ati observat ca Heilbrun, in articolul din New York Times, sustine ca apropierea ideologica dintre Hillary Clinton si Robert Kagan ii va aduce primei voturile Republicanilor „responsabili”.
Aceasta perceptie, precum si faptul ca lucreaza sub Strobe Talbott (si e laudat de el), il va marginaliza pe Kagan in samburele dur al partidului Republican, cel care conteaza in alegerile primare. Ii va ramane, cel mai probabil, un rol de consilier discret al unei administratii (Democrate) in care nu va fi niciodata primit.
Nu este atat de important daca el este primit, ci daca ideile sale sunt primite, acceptate, preluate. In plus, nu m-as grabi sa prezic cum ar putea arata o administratie republicana. Rand Paul este un scenariu, dar scenariul Jeb Bush nu este de neimaginat. Globalismul de tip Kagan (activismul in favoarea democratiei) poate fi regasit, intr-o alta tonalitate, fireste, la un Robert Kaplan. De retinut ca eseul lui Kagan a a aparut intr-o publicatie de orientare liberal-internationalista precum „The New Republic”. In politica externa a oricarei tari, dar mai ales a unei supraputeri, conteaza intrebarea: „Care este pericolul principal?” Kagan nmu este doar un idealist, ci, chiar daca suna oximoronic, l-as numi un idealist realist. A existat,c um mentionez in discutia cu Mihail Neamtu, Comitetul pentru Pericolul Prezent, devenit Comitetul pentru Lumea Libera. Intre cei care au prefigurat linia neoconservatorismului in politica externa, sa-i amintim pe senatorii democrati Henry (Scoop) Jackson si Daniel Patrick Moynihan. Richard Perle a lucrat pentru senatorul Jackson. La fel si amicul meu Adam Garfinkle (am fost ani de zile colegi la FPRI in Philadelphia), azi editorul lui „The American Interest” (a nu se confunda cu „The National Interest”). Experienta lui Francis Fukuyama cere o discutie aparte. Ar mai fi de mentionat numele lui Larry Diamond, tot de la Stanford, co-editor al revistei „Journal of Democracy” (fac parte din board, ca si Alina Mungiu-Pippidi).
Nu am inteles niciodata ce are de a face Pippidi cu stiintele politice in general… are de a face cu socialismul asta stim, dar orice tampit este socialist azi.. ma rog, gusturile nu se discuta.. In ce priveste Barack Obama care ar avea „azi o viziune mai pronuntat interventionista decat in primii ani de la Casa Alba” , nu vad care sunt argumentele dvs.. Ne puteti indica o serie de actiuni concrete in acest sens? Din variile publicatii rezulta exact opusul a ceea ce sustineti: Orientul Mijlociu se afla in cea mai teribila situatie din ultimii 10 ani, conflictul intre Israel si teroristii din Palestina s-a intensificat, Benghazi, ce sa mai discutam..Explozia imigratiei ilegale, care este oricum exploziva (acum devine atomica), etc. etc. Deci unde anume se afla interventionism lui Obama? In faptul ca de 7 ani intervine cu speechuri impotriva celor care nu-i accepta ideile?
Parafrazindu-l pe Frank Zappa: Neoconservatorismul nu a murit, it just smells funny …
Am citit si eu articolul lui Kagan si chiar daca sint de acord cu o buna parte din el din pacate incepe cu un titlu care, la modul general, nu e conform cu realitatea (vezi imperiul britanic, ultimul din seria de superputeri care si-au pierdut statutul).
Apoi Kagan e mult prea prolix. 19 pagini pentru a termina cu o intrebare si cu un citat? Mi se pare o pierdere de vreme …
Lipseste apoi si motivatia principala a lipsei de sustinere in SUA pentru noi interventii militare: haosul provocat de ultimele interventii (cea din Afghanistan justificata insa prelungita peste necesitati, cea din Iraq nejustificata si ilogica) si costul campaniilor coroborat cu situatia economica nu tocmai roza.
Cel mai suparator e insa apelul la idealism, care de fapt nu spune nimic. Kagan nu nuanteaza deloc, nu face diferenta intre conflicte (Siria, Ucraina), nu explica in ce ar consta ajutorul americanilor cel putin in situatiile de mai sus (pe cine ar trebui sa ajute SUA in Siria, in ce masura si cu ce scop; cum sa ajute Ucraina si in ce masura se poate asigura faptul ca eventualul ajutor militar nu ar ajunge la separatisti, tinind cont de lipsa de coeziune a armatei ucrainiene) …
Lista de evenimente e un fel de cherry picking si o ignorare a unui alt efect care apare destul de des, de „unintended consequences”, uneori scuzabile (vezi mujahidinii afghani care au dat nastere mai tirziu Al-Qaeda, si altele nescuzabile, cum ar fi invazia din Iraq, cu haosul din momentul de fata).
Mult mai interesanta ar fi o analiza a raportului SUA cu Rusia si China dar pina acum n-am vazut vreun articol tratind tema asta …
Wishful thinking.