joi, martie 28, 2024

Presedintele Erdogan, Turcia, Europa, Romania

Imediat înainte şi după alegerile prezidenţiale din 10 august din Turcia, am răspuns întrebărilor puse de diferiţi reporteri de radio şi televiziune din România. Media audio/video nu permit însă, prin natura lor, o analiză aptă să surprindă cât mai multe aspecte relevante. Încerc, deci, să ofer aici ceea ce merită spus în legătură cu semnificaţiile evenimentului respectiv pentru publicul avizat şi, mai cu seamă, pentru cei ce răspund de politica externă românească. Recep Tayyip Erdoğan a fost ales din chiar primul tur de scrutin în primele alegeri populare prezidenţiale din istoria Republicii Turce, toţi preşedinţii anteriori fiind eleşi de către Meclis (Adunarea Populară – Parlamentul Turciei). Prin scrutinul popular, instituţia prezidenţială de la Ankara a devenit astfel una cu valoare dincolo de spaţiul politic turcesc, având şi o greutate regională, dacă nu chiar geopolitică. Ar trebui să ne intereseze, prin urmare, atât implicaţiile interne, cât şi cele externe ale performanţei lui Erdoğan, precum şi felul în care relaţiile româno-turce ar putea fi afectate. Acestea sunt aspectele principale în jurul cărora am organizat pe secţiuni şi analiza de faţă, concluziile încercând să lege cumva totul de contextul mai larg în care se află România şi Turcia.

Implicaţii interne

Recep Tayyip Erdoğan, alături de alţi politicieni turci, printre care şi actualul Preşedinte al Republicii, Abdullah Gül, este fondatorul Partidului Justiţiei şi Dreptăţii, mai cunoscut sub acronimul turcesc AKP (Adalet ve Kalkınma Partisi). Încă de la debutul pe scena publică, acest partid a făcut din înnoirea Turciei punctul central al agendei sale. Se dorea o Turcie a dreptăţii şi justiţiei, un stat mai tolerant în special faţă de identitatea religioasă Sunni musulmană dominantă, generaţii de musulmani conservatori turci considerându-se oprimaţi de către statul laic kemalist. AKP-ul a oferit însă speranţe şi minorităţilor ethnice, nerecunoscute niciodată de către statul kemalist care a aplicat mereu, cu scrupulozitate (eronată), o interpretare rigidă a prevederilor Tratatului de la Lausanne (1923). Milioane de kurzi, zaza, lazi, cerchezi (kirkizi), arabi, evrei, georgieni, greci, armeni şi alţii au sperat în recunoaşterea legală a identităţilor lor distincte. La fel au sperat şi Alevi, o sectă liberală sufi ce numără şi ea milioane de membri.

AKP a câştigat alegerile din 2002 având susţinerea tuturor acestor milioane de oameni pe care statul laic kemalist îi ignorase şi umilise timp de generaţii. În ciuda faptului că reformele profunde au întârziat să apară, puţinul care totuşi s-a făcut în anii ce au urmat a hrănit speranţa colectivă. Bazându-se şi pe performanţe economice notabile într-un context regional şi mondial marcat de criza începută în 2008, AKP-ul a reuşit să câştige apoi toate alegerile generale şi locale, inclusiv acest prim scrutin prezidenţial popular din istoria Turciei, în 2014. Vorbim, deci, despre o serie incredibilă de victorii sau, din partea cealaltă, de înfrângeri ruşinoase ale unei opoziţii care parcă n-ar fi existat niciodată. Parcă însuşi statul laic kemalist n-ar fi existat niciodată.

Opoziţia politică turcă a fost constituită încă de la începutul guvernării AKP în jurul legendarului partid al fondatorului Turciei, Mustafa Kemal Atatürk, respectiv Partidul Republican al Poporului (acronim turcesc CHP – Cumhuriyet Halk Partisi). Faptul că CHP-ul a pierdut toate alegerile din 2002 încoace sugerează că, în ciuda energiei reformatoare reale destul de slabe a guvernelor succesive AKP, electoratul a preferat mai curând să meargă alături de acest partid şi de Erdoğan decât să opteze pentru continuarea paradigmei statului laic kemalist. În acest context, CHP a făcut şi greşeala fatală de a se alia pentru alegerile prezidenţiale cu agresivul Partid al Mişcării Naţionaliste (acronim turcesc MHP), un partid având o istorie încărcată de implicări în campanii violente, criminale chiar, împotriva minorităţilor etnice, a intelectualilor de stânga şi a conservatorilor islamici. Aliindu-se cu MHP pentru a-l susţine în alegerile prezidenţiale pe altfel respectabilul Ekmelledin Ihsanoğlu, CHP-ul a încurajat practic pe toţi cei ce se considerau oprimaţi de statul laic kemalist să îl voteze pe Erdoğan, adică înnoirea Turciei.

Rămâne însă de văzut cum va arăta această „nouă Turcie”. Erdoğan doreşte o republică semi-prezidenţială în care să aibă puteri constituţionale sporite. Pentru a schimba constituţia în acest sens, are nevoie neapărat de susţinerea AKP şi a altor partide în Parlament unde, la ora actuală, majoritatea AKP nu este suficientă pentru a produce modificarea constituţiei. Dar nici sprijinul AKP nu va veni decât în cazul în care viitorul preşedinte al partidului şi, concomitent, prim-ministru al ţării va fi un om dispus să joace rolul unui servant al marelui lider de la şefia republicii.

Există la ora actuală câţiva astfel de politicieni AKP dar există şi o aripă nedispusă să accepte transformarea partidului într-un obiect politic al lui Erdoğan. Mai mult, anul viitor vor avea loc alegeri parlamentare şi nu este deloc sigur că AKP va reuşi să câştige majoritatea necesară pentru a modifica constituţia fără ajutorul altor formaţiuni politice. Deşi a câştigat toate alegerile locale şi generale din 2002 încoace, AKP-ul a pierdut de fiecare dată procente bune din miezul său tare de susţinători. În aceste condiţii, ambiţiile lui Erdoğan de a ctitori o republică turcă în care să poată conduce mai mult sau mai puţin autoritar ar putea fi mult prea mari. Mai mult, ar putea să aibă de înfruntat în curând un parlament nu foarte prietenos şi chiar dispus să aprobe anchetarea sa pentru implicarea în cazul de corupţie declanşat la 17 decembrie 2013. Nori negri s-a putea deci aduna în următoarele săptămâni şi anul viitor pe cerul atât de senin acum al lui Erdoğan.

Între timp, cea mai spinoasă problemă a Turciei, cea a relaţiei dintre stat şi societate, rămâne practic la fel de serioasă ca în 2002. Guvernul tratează o soluţionare a conflictului cu PKK, negociind inclusiv cu fostul lider PKK Abdullah Öcalan, care este închis din 1999 în insula Imralî. Acelaşi guvern nu dă însă semne că ar dori recunoaşterea constituţională a minorităţilor etnice. La fel se poate spune despre minoritatea religioasă Alevi care numără milioane dar care nu beneficiază de recunoaştere constituţională şi, implicit, nici de un tratament din partea statului egal cu cel acordat celorlalte comunităţi religioase. Zecile de crime comise de-a lungul ultimelor decenii împotriva unor indivizi sau grupuri reprezentând minorităţi de tot felul nu au fost soluţionate deşi presa abundă de date împotriva unor elemente asociate guvernelor de dinainte de 2002.

Libertatea presei rămâne şi ea o mare problemă, numeroase abuzuri din partea instituţiilor statului fiind semnalate de către organizaţii nonguvernamentale internaţionale specializate în monitorizarea libertăţii de exprimare. Independenţa justiţiei a fost şi ea grav afectată odată cu adoptarea unei legi în acest an prin care Consiliul Suprem al Magistraţilor a fost practic parţial subordonat Ministerului Justiţiei. La aceasta se adaugă epurările masive din Ministerul Justiţiei, atât printre magistraţi cât şi printre ofiţerii de poliţie, totul numai pentru a se împiedica anchetarea cazului de corupţie declanşat în 17 decembrie 2013 care îl implică pe Erdoğan fie direct, fie prin fiul său, Bilal. Norii negri despre care spuneam mai sus că s-ar putea să întunece cerul acum senin al lui Erdoğan ar putea, deci, să înnegureze şi viitorul Turciei, devenită prizonieră a unui caz de corupţie la cel mai înalt nivel în ierarhia statului. Multe din proiectele vitale pentru „noua Turcie” ar putea astfel să moară din faşă şi multe dintre realizările de până acum ar putea fi sacrificate pentru salvarea persoanei lui Erdoğan.

Implicaţiile externe

După alegerile din 2002, guvernul AKP a iniţiat o admirabilă politică regională sub sloganul „zero probleme cu vecinii”. Eforturi diplomatice semnificative s-au făcut pentru normalizarea relaţiei cu Armenia, chiar cu riscul iritării azerilor. Relaţiile cu Grecia, Israel, Siria, Irak şi Uniunea Europeană păreau şi ele să meargă spre bine. După 2008, când criza economică a început să afecteze Occidentul, Turcia s-a repoziţionat repede şi a accelerat colaborarea cu ţările arabe. La această situaţie s-a adăugat continua deteriorare a relaţiilor Ankarei cu Israelul, ceea ce a alimentat o popularitate crescândă a guvernului turc ca apărător al identităţii Sunni musulmane a Turciei şi, pentru o vreme, chiar a tuturor musulmanilor Sunni din Orientul Mijlociu. Sprijinul public acordat de Ankara Frăţiei Musulmane din Egipt dar şi cel ascuns despre care se spune că ar fi fost acordat rebelilor Sunni din Siria împotriva regimului Assad a dinamitat însă curând popularitatea regională a Turciei.

În condiţiile actuale la frontiera de sud-est a Turciei, deloc impenetrabilă, va apărea fie cavalcada apocaliptică a Statului Islamic, fie un stat independent kurd. Acesta din urmă ar putea include Rojava siriană, Autoritatea Autonomă Kurdă din nordul Irakului şi, mai devreme sau mai târziu, chiar şi teritoriile turceşti populate masiv de kurzi. Iar nevoia de o ieşire la mare a acelei entităţi statale kurde ar face din Iskenderunul turcesc o ţintă plauzibilă, toate în ciuda aparentei bune înţelegeri dintre Turcia şi liderii kurzi regionali de acum. Aşa se face că la ora actuală nu aş putea indica nici măcar un singur aliat sigur al Ankarei pe termen lung, într-o zonă în care guverne succesive AKP au tot semănat seminţele conflictului.

Asta în vreme ce anumiţi consilieri ai lui Erdoğan manifestau public din ce în ce mai mult dispreţ şi chiar ostilitate mai ales faţă de Uniunea Europeană. O Turcie care performa din puct de vedere economic părea să nu mai aibă nevoie de perspectiva integrării europene. Mai mult, părea chiar predispusă, după criza începută în 2008, să persifleze leneşa piaţă comună a „vechii Europe”, expresie nefericită lansată prin 2003 de Donald Rumsfeld. Opinia publică turcă, în majoritate atrasă de mesajul AKP şi de carisma lui Erdoğan, cucerită şi de performanţele economice pozitive ale ţării lor, a manifestat entuziasm faţă de această trufie a Ankarei. Sprijinul public pentru integrarea europeană a scăzut rapid de la aproximativ 65-70% în perioada 2002-2004 la mai puţin de 50 de procente după 2008.

Relaţiile instituţionale cu Uniunea Europeană au ajuns şi ele la un minim periculos, mai ales după protestele din mai-iunie 2013 legate de demolarea parcului Gezi din Istanbul şi după declanşarea scandalului de corupţie din 17 decembrie 2013. Negocierile de aderare la Uniune au fost de facto îngheţate o lungă perioadă şi doar 13 capitole sunt negociate la ora actuală dintr-un total de 35, unul singur (ştiinţă şi cercetare) fiind închis în iunie 2006. Deschiderea inevitabilă în viitor a capitolelor 23 (judiciar şi drepturi fundamentale) şi 24 (justiţie, libertăţi şi securitate) vor ocaziona, negreşit, fie reforme fundamentale pe linia statului de drept, fie colapsul negocierilor şi, implicit, al relaţiilor Ankarei cu Uniunea.

Din poziţia de Preşedinte al Republicii, Erdoğan va avea puterea dacă nu de a dicta cursul politicii europene a Turciei, măcar de a-l influenţa. Iar aroganţa pe care au afişat-o atât el cât şi unii din consilierii săi la adresa Bruxelles-ului nu promite rezultate pozitive, cel puţin pe termen scurt. De fapt, Turcia lui Erdoğan va avea mult, foarte mult de muncă pentru a reface relaţiile cu vecinii şi, mai ales, credibilitatea ca partener al ţărilor occidentale. Iar chestiuni precum independenţa justiţiei, libertatea de exprimare, dar şi evoluţia procesului de corupţie declanşat la 17 decembrie 2013 vor fi, cu siguranţă, elemente cruciale în acest context. În opinia mea, viitorul preşedinte al Turciei va avea atât de multe de explicat comunităţii internaţionale pe toată durata mandatului său încât nu văd cum ar putea deveni un actor relevant în relaţiile externe ale acestei ţări.

Turcia, Europa, România

Euforia victoriei lui Recep Tayyip Erdoğan din primul tur de scrutin în primele alegeri populare pentru Preşedinţia Republicii Turce va fi, ca toate euforiile, de durată relativ scurtă. Problemele sugerate mai sus se vor aglomera la un moment dat pe agenda politică internă şi externă a Ankarei iar greul cel mai greu va cădea nu pe umerii viitorului Preşedinte, ci pe cei ai executivului şi ai viitorului prim-ministru. AKP-ul îşi va alege curând omul care să poarte această responsabilitate şi este important dacă acea persoană va fi una dispusă să fie un simplu pion al lui Erdoğan sau un adevărat lider care să ducă partidul la victorie în alegerile parlamentare de anul viitor. În cea de-a doua variantă s-ar putea ca, din motivele expuse aici, Erdoğan să devină o piedică din ce în ce mai evidentă în calea succesului partidului.

O nouă constituţie va fi însă vitală pentru o nouă Turcie. Dacă acea constituţie va urma sugestiile comisiei de speciale consultative de la Veneţia şi condiţionalitatea din contextul aderării la Uniunea Europeană, sunt toate şansele ca Turcia să devină într-o generaţie un stat integrat familiei europene de democraţii liberale. Accentuez ultimul cuvânt pentru că Turcia a fost, cel puţin din 1950 încoace, o democraţie. Ceea ce i-a lipsit mereu a fost o atitudine liberală a statului faţă de societate, cu respectarea libertăţilor individuale şi a identităţilor minoritare. Stabilitatea sa a suferit mereu tocmai din acest motiv.

Cunscătorii ştiu foarte bine că aceste principii reprezintă esenţa dreptului european comunitar şi, implicit, esenţa condiţionalităţii pentru aderarea Turciei la Uniunea Europeană. Iar aderarea este, în opinia mea, singura cale prin care această ţară poate să devină, într-adevăr, „noua Turcie” post-kemalistă la care par a visa acum cel puţin jumătate din cetăţenii săi. Diplomaţia românească ar trebui să sprijine acest proiect major european din două motive cruciale şi interdependente: (1) suntem interesaţi în stabilitate în est, în zona Mării Negre şi (2) stabilitatea zonei Mării Negre este imposibil de realizat fără stabilitatea Turciei. Însuşi proiectul geostrategic uriaş care se numeşte Uniunea Europeană nu poate fi realizat fără ca piaţa sa comună să nu includă, mai devreme sau mai târziu, zona Mării Negre.

Bucureştiul poate sprijini Turcia în această direcţie, pe termen lung. Experienţa pe care o are România în politica inter-etnică – cu realizări dacă nu exemplare, cel puţin productive de stabilitate internă pe termen lung – poate fi de real folos Ankarei, cu condiţia ca să fie corect transferată. Experienţa României ca membră a Uniunii Europene de 7 ani este la fel de valoroasă şi, daca va fi şi ea corect transferată, ar putea ajuta semnificativ Ankara. În plus, România are şi o anumită poziţie, chiar dacă destul de neclară azi, în contextul Politicii de Vecinătate a UE. Un transfer corect al acestei experienţe ar putea duce la o mai bună înţelegere a ei şi la Ankara, cu beneficii potenţial importante pe termen lung pentru stabilitatea regiunii Mării Negre.

Având în vedere situaţia Turciei explicată aici, „transferul corect”, obsesiv repetat mai sus, înseamnă explicit o relaţie bilaterală între cele două executive, cu evitarea sistematică a implicării celor doi Preşedinţi. Costurile politice ale unei relaţii strânse cu viitorul Preşedinte-jucător turc, dacă acesta va exista, ar putea fi peste capacitatea de plată a României. Dar, înainte de toate, ar trebui poate ca Bucureştiul să dezvolte o mai profundă înţelegere a forţei normative a UE în relaţiile sale externe şi, concomitent, a importanţei vitale a unei Turcii europene pentru stabilitatea dezvoltării noastre pe termen lung. Acestea trebuie să devină imperative ale politicii externe româneşti, alături de intregrarea europeană a Moldovei, a Ukrainei, şi a Balcanilor de Vest.

Distribuie acest articol

31 COMENTARII

  1. Cum poate sa reconcilieaze Erdogan o relatie si o imagine a unui partid (PKK) considerat terorist pentru toata lumea civilizata si o relatie cu o minoritate kurda foarte mare , ce este reprezentata si acum de PKK. Voturile masive ale kurzilor mentin pe Erdogan de atatia ani la putere !
    Erdogan pe termen lung este o frana pentru intrarea Turciei in UE.

    • helmuth kohl, Sarkozy au fost cinstiti cand au spus ca turcia nu va intra in EU deoarece are alta cultura, adica religie.
      si erdogan e de vina ?

      • Altă cultură exact asta înseamnă, altă cultură, nu altă religie.

        Sunt deja milioane de musulmani imigrați în Franța, Germania și UK plus alte milioane născuți în acele țări. Problema Turciei nu este religia, ci cultura antidemocratică, autoritarismul, indiferent dacă era exercitat de armată pentru a menține caracterul laic al statului sau dacă e exercitat de Erdogan pentru a se menține la putere.

        Gerrmania nu are nevoie de armată ca să garanteze laicitatea statului și nici nu are cancelari care se auto-promovează ca președinți, în asta constă diferența culturală față de Turcia.

        • Harald crede ca: „Altă cultură exact asta înseamnă, altă cultură, nu altă religie.”

          Mult aplomb si cam atit. Nu stii ce e cultura. Cind nu cunosti sensul unui cuvint, e mai bine sa nu il folosesti.

          Iti ofer (gratuit) ocazia sa inveti direct de la Samuel Huntington ce e CULTURA:

          Există multe definiţii şi intelesuri ale culturii. Să menţionăm doar trei.
          – În primul rînd, cultura se poate referi la produsele unei societăți. Vorbim despre cultura inaltă a unei societăţi – arta, literatura, muzica – şi de cultura sa populară, de folclor.
          – În al doilea rînd, antropologii vorbesc despre cultură într-un sens mult mai larg, ea semnificînd întregul mod de viaţă al unei societăţi, instituţiile sale, structura socială, structura familiei, precum şi înțelesurile pe care oamenii le atribuite acestora.
          – În cele din urmă, alți cercetători, politologii mai ales, privesc cultura ca pe ceva subiectiv, însemnînd convingeri, valori, atitudini, orientări, ipoteze, filosofie, Weltanschauung-ul unui anumit grup de persoane.

          Oricum ar fi definite, comunităţile săteşti, clanurile, regiunile, naţiunile şi, în sensul cel mai larg, civilizaţiile au culturi distincte. Civilizaţiile sînt cele mai largi entităţi culturale cu care oamenii se identifică. În prezent există opt mari civilizatii sau zone culturale în lume. Evident, fiecare dintre acestea include nenumărate subculturi.

          Două elemente centrale ale culturii sînt limba şi de religia şi, în mod evident, acestea diferă foarte mult de la o societate la alta. Specialiştii au evaluat societăţile prin raportare la un număr de alte dimensiuni culturale şi le-au clasificat în termeni de individualism şi colectivism, egalitarism şi ierarhie, pluralism şi monism, activism şi fatalism, toleranţă şi intoleranţă, încredere şi suspiciune, ruşine şi vinovăţie etc.

          În ciuda unei elite desprinse de realitate care insistă să afirme că vede apariţia unei culturi universale (Davos Culture, cum a numit-o Huntington după locul în care se intilnesc anual politicieni, bancheri, oameni de afaceri, intelectuali, ziaristi din toata lumea), pe teren culturile persistă şi au consecinţe asupra dezvoltarii economice şi politice, asupra politicilor globale şi asupra identităţii naţionale.

          In perioada următoare războiului rece cele mai importante distincţii între popoare nu sînt ideologice, politice sau economice. Ele sînt culturale. Peste tot în lume popoarele şi naţiunile încearcă să răspundă celei mai fundamentale întrebări cu care oamenii se confruntă: „Cine sîntem?”. Şi ei răspund la această întrebare în felul in care oamenii au făcut-o mereu, prin raportare la lucrurile care înseamnă cel mai mult pentru ei. Oamenii se definesc pe ei înşişi în termeni de origine (strămoşi), religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri şi instituţii şi se identifică cu grupuri culturale: triburi, grupuri etnice, comunităţi religioase, naţiuni şi, în sensul cel mai larg, civilizaţii. Politicile globale ale secolului 21 se conturează de-a lungul liniilor culturale şi civilizaţionale.

  2. interesanta analiza, eu as fi interesat si in ce masura sau ce rol poate juca Turcia ( care asa cum ati spus si-a cam racit relatiile cu Siria, Israel,Egipt) pentru a impiedica extinderea miscarii radicala ISIS in zona ?

  3. Modul cum ”performează” Turcia dpdv economic poate impresiona pe turcii de rând, obișnuiți cu mai multă sărăcie și înapoiere. Dar decalajul față de Uniunea Europeană nu scade în niciun caz. Și în România se poate vedea aceeași atitudine, oameni care n-au ieșit niciodată din țară vin cu constatări de genul ”acum se găsește și la noi orice”, respectiv ”și ce mare lucru face Uniunea Europeană pentru noi?”

      • Și provinciile Van și Erzurum se află în Turcia, sunteți convins că vă doriți nivelul de trai de acolo? Astea au ajuns etalonul nivelului de trai din UE, România și Bulgaria?

        Sau dacă militați pentru autocrație, scopul scuză mijloacele?

        • eu fusei pe acolo si nu e cu nimic deosebit de un sat romanesc, bineinteles ca otopeni nu e sat romanesc. aaaaa, singura deosebire ca este mai „greu” cu alcoolul. apropos, in anumite zone de pe acolo inca exista o puternica populatie crestina, veche de pe cand romanii nu visau ce e aia crestinism (si nu vorbesc de armeni). si sunt foarte mandrii de diplomele imperiale emise de fiecare sultan ce le intareau drepturile.

          civilizatiile europeana si nord-americana se auto-caracterizeaza drept iudeo-crestine, totusi se pare ca religia este vazuta ca fundament de baza al temeliei bazei fundamentale a civilizatiei. atunci restul nu mai conteaza…mai tineti minte ce stir a fost cu kennedy ? presedinte catholic, wow !?!
          de aceea americanii se definesc drept civilizatie crestina, in special in core-ul americii mijlocii, nu coastele, care sunt mai mult jewish dpdv al gandirii.
          eu nu vorbesc de teorie ci de viata practica.

          si ca sa ne distram putin: islamul a aparut 600 ani dupa crestinism. ce faceau crestinii pe la 1400 ? se macelareau in razboaie religioase (pe putin 30 ani)…si ii ardeau pe cei ce nu erau de accord cu ei.
          ce face islamul acum ? acelasi lucru (cu putin „ajutor” extern)…
          fiinta umana nu invata din istorie.

          • este tehnica comunista pura sa acuzati pe cineva de militantism pt autocratie fara absolut nici o dovada ci numai pe o parere venita de la neacceptarea in totalitate a ideilor dumneavoastra.
            sa fiti fericit.

  4. cerkezii nu sunt kirghizi sau kirkizi, etc.
    armele trimise in siria au facut parte din actiunea comuna cu alte tari de inarmare a opozitiei in siria. ca au ajuns in mainile isis, asta se stia caci cei asa zisi pro-vest sunt niste teoreticieni ce stau frumos in exil. gramada de bani a ajuns la isis de la AS. turcia a fost teritoriul folosit mai ales ca arme erau foarte multe foarte aproape, in una din cele mai mari baze vest din lume.

  5. ´´Experienţa pe care o are România în politica inter-etnică – cu realizări dacă nu exemplare, cel puţin productive de stabilitate internă pe termen lung – poate fi de real folos Ankarei,´´
    la care dintre experientze inter etnice v atzi gindit? cea cu germanii sau cu evreii ? sau cu ce au mai ramas din maghiari?
    kurzii nu au cine sa i cumpere si nu sint nici asha blinzi

    • @Dusu:

      Denigrezi in virtutea naravului din fire. Fii bun si lamureste cum au fost vinduti respectivii, la kilogram sau la bucata? Si daca se intorceau inapoi, ca au fost si astfel de cazuri, ce facea Romania, dadea banii inapoi pentru asa bunatate de marfa refuzata la export?

      Romania nu i-a vindut nici pe sasi nici pe evrei. Acestia au venit cind au vrut si au plecat cind au vrut. Pretinsa vinzare este una din piesele propagandei negre contra Romaniei ce a premers aranjamentele din 1989. Intr-adevar, Romania a beneficiat de facilitati economice din partea celor doua tari dar asta in virtutea relatiilor, exceptionale in contextul epocii, pe care Romania le intretinea cu Germania Federala si Israel.

      Ungurii din Transilvania au crescut numeric de la Unire. Pretinsa deznationalizare a ungurilor din Romania este o alta gogorita a hungarismului. Ai omis sa mentionezi bomba atomica a lui Ceausescu pentru ca tacimul sa fie complet.

      Totusi iti dau dreptate dintr-un singur punct de vedere dar motivul este diferit. Intr-adevar, Romania nu poate exporta modelul de relatii interetnice, adica cel al tolerantei vecina cu indolenta – ar accepta oare Franta, Polonia sau Cehia parazi naziste pe teritoriul lor?

      • am mai scris zilele astea;ruminii traieshte in doua realitatzi
        ´´Romania nu i-a vindut nici pe sasi nici pe evrei. Acestia au venit cind au vrut si au plecat cind au vrut. Pretinsa vinzare este una din piesele propagandei negre contra Romaniei ce a premers aranjamentele din 1989. Intr-adevar, Romania a beneficiat de facilitati economice din partea celor doua tari dar asta in virtutea relatiilor, exceptionale in contextul epocii, pe care Romania le intretinea cu Germania Federala si Israel´´ asta e de nivelul Fat frumos din lacrima si Ileana Cosinzeana.
        domnule autor,nu vretzi sa intervenitzi aici?poate avind aceasta documentare a domnului eu putetzi argumenta mai bine´´´Experienţa pe care o are România în politica inter-etnică – cu realizări dacă nu exemplare, cel puţin productive de stabilitate internă pe termen lung´´

      • @ Eu – la bucată au fost vânduți, dacă ții neapărat să afli. Exista un preț pentru fiecare cerere de emigrare aprobată, în funcție de pregătirea profesională a respectivului, iar pe lângă asta securiștii de pe plan local mai luau și șpagă de la cei care depuseseră cererile. Dar tu fiind român verde, n-ai de unde să știi prin ce treceau etnicii germani înainte de 1989.

        Și care s-a întors înapoi, s-a întors înapoi. Statul german nu a cerut restituirea sumei plătite pentru aprobarea respectivei cereri de emigrare de către autoritățile române.

        • @Harald:

          Mentionati va rog si sursa acestor informatii, cumva ‘dezvaluirile’ lui Pacepa?

          Nu exclud insa deloc coruptia functionarilor implicati in formalitatile de emigrare dar asta nu inseamna vinzare de oameni.

          Premierul Israelului a desmintit imediat dupa evenimentele din decembrie 1989 ca regimul Ceausescu ar fi ‘vindut’ evrei. Acelasi lucru l-au spus si etnicii germani emigrati din Romania in varii interviuri in primii ani ’90. Cred ca multi dintre noi au avut si au relatii cu astfel de persoane. Binevoiti deci si faceti propria investigatie.

          Romania a fost prima tara din blocul sovietic care a recunoscur RFG, in 1967, atragindu-si imediat criticile furibunde ale URSS si ale acolitilor. In atmosfera de boicot a ‘bastionului imperialist RFG’, orchestrata de URSS si urmata cu finete de pantograf de satelitii docili care ulterior au pozat in ‘liberali reformisti’, Romania spargea gheata si tiparele internationalismului proletar.

          Acelasi lucru in relatia cu Israel. Nici in urma razboiului de 7 zile din 1967, prin care Israel a reusit sa supravietuiasca, nici dupa cel de Yom Kippur din 1973, prin care Israelul a demonstrat ca nu poate fi rapus nici macar de o coalitie de aceasta data bine coordonata a unor armate chiar profesionalizate dispunind de echipament modern, Romania nu a intrerupt relatiile diplomatice cu Israelul si nu s-a aliniat boicotului ‘entitatii sioniste’ dirijat de Moscova si urmat fidel de sateliti.

          Evident, bunavointa celor doua tari fata de Romania era un gest firesc. Romanii trimisi la studii si specializari in RFG erau primiti cu multa caldura. Revista Prisma a Ambasadei RFG in Romania ajungea si in bibliotecile scolare. In Israel, ca roman, se putea calatori mai usor chiar decit in Iugoslavia. Nici aspectul economic nu a fost diferit. Plata unor compensatii pentru pierderea unor oameni in general inalt calificati nu este ceva anormal. In fond, Statul Roman ii formase pe acei oameni prin efort colectiv. Cred ca stiti cit costa scolarizarea unui individ si faptul ca aceasta nu se incheie la absolvire. Nici o tara cu un guvern responsabil nu este bucuroasa a-si pierde oamenii formati. In fine, de ce si alte tari din blocul sovietic nu ofereau la export o astfel de ‘marfa’?

          Etnicii germani inainte de 1989 treceau prin ce treceau si romanii, multumita Istoriei. Daca tot sinteti cunoscator si de alta culoare, poate stiti si prin ce treceau cind ajungeau in RFG. Insasi Europa Libera vorbea chiar in anii ’70 de dificultatile de integrare ale noilor veniti, desi erau tot germani. Multi nu se simteau integrati nici in anii ’90, cel putin dupa interviurile mentionate. Stiti cred si dumneavoastra ca emigrarea nu e chiar floare la ureche.

          Pentru linistea dumneavoastra, aflati ca nu sint nici verde si nici rosu. A-ti respecta tara nu inseamna a avea alta culoare decit cea a respectului de sine, a bunului simt. Nu neg aspectele negative ci doar exacerbarea lor la proportii grotesti. Apropo, ce parere aveti de exprimarile lui dusu la adresa romanilor?

          • @Eu – exprimările lui dusu îl privesc direct și personal, când am avut ceva de comentat în privința asta, am comentat.

            Unul din motivele pentru care România e într-o asemenea mizerie morală este și cosmetizarea trecutului. Ăsta nu e patriotism, e nevroză. Un stat care își vinde proprii cetățeni nu merită nici cel mai mic respect, iar un cetățean care apreciază un astfel de stat, asemenea.

            Cât despre sumele plătite de statul german, în RFG se discuta deschis la televizor despre asta, iar eu nu m-am născut ieri. Și le auzisem și de la cei direct implicați, încă înainde de a auzi despre Pacepa.

            • @Harald:

              Ma bucur ca nu v-ati nascut chiar ieri pentru ca asta presupune o baza de discutie rezonabila.

              Fac o rectificare: in 1967 s-au stabilit relatii diplomatice cu RFG. Schimburi comerciale cu RFG si alte tari capitaliste existau mai demult. De exemplu licenta pentru locomotivele diesel-electrice s-a cumparat de la firma elvetiana Sulzer la finele anilor ’50. La scurt timp s-au cumparat licente de aparatura electonica din Japonia. Este asta cumva cosmetizarea istoriei? Pe cine deranjeaza a evidentia partile pozitive din istoria recenta careia i-am fost martori?

              Atitudinea Romaniei de a permite emigrarea sasilor si evreilor nu poate fi considerata vinzare decit de cei rauvoitori. Celelalte tari comuniste nu aveau aceeasi atitudine si niciodata nu au fost criticate pentru asta. Daca Romania ar fi facut la fel, probabil ca tot ar fi fost criticata, cu aceeasi vehementa.

              Emigrarea era solicitata atit individual (incontestabil in Occident standardul de viata era/este altul) dar si la nivel de stat. Enormul defici de resurse umane al Germaniei postbelice a facut-o sa accepte masiv populatii straine, cu nivel precar de educatie si potential redus de integrare. Deci posibilitatea de a aduce persoane formate cu radacini germane merita toata atentia si tot efortul din partea Germaniei. Aproximativ similar si in cazul Israelului. A nu se uita ca si multi romani au emigrat legal. Vor fi fost oare cumparati si acestia?

              Este interesant de stiut daca astfel de compensatii s-au platit si altor tari de emigratie. Mai interesant este ca subiectul ‘vinzarii’ a aparut doar din anii ’80, as spune dupa 1985. Nu urmaresc presa germana dar nu vad de ce acest subiect, vechi de decenii, prezinta interes acum. Oare germanii, in pragmatismul lor, regreta ca nu au beneficiat gratis de resursele umane calificate de altii? Este aceasta dezbatere tot asa de ‘deschisa’ precum a fost cea din Marea Britanie pe cale de a fi chipurile invadata de romani?

              Comentariile lui dusu l-ar privi numai pe domnia sa daca ar fi adresate siesi, insa ele vizeaza grosolan pe romani in general, ceea ce pare ca nu tulbura pe nimeni.

        • domnule Harald,io am citit ca au fost vindutzi sa se plateasca porci si vaci aduse din UK.
          unii au vrut sa scape din paradisul ruminilor,dar altzii,cunosc exemple,au fost batutzi in fatza familiei sa semneze sa ceara viza.
          azi ,cu ipocrizie si cinism,reprezentantzii statului romanica se poarta pe alte trepte de dezvoltare si progres la fel.
          domnule autor,ptr ca nu atzi considerat sa intervenitzi,va spun : pe minciuna nimic nu se poate construi !

  6. Acum o suta de ani Turcia (Imperiul Otoman) se intindea de la Constantinopol la Meca si Medina si la Mossul. Minoritatile acestea existau si atunci si de cca 300 de ani era o pace relativa in Orientul Apropiat (chestiunea armeana e legata si de amestecul rusesc). De atunci occidentul a facut numai prostii in zona: declaratia Balfour, acordul Sykes-Picot, mandatul Palestinei, Irgun, Stern gang pana la macelul de acum din Gaza. Occidentul trebuie sa ajute Turcia sa redevina arbitrul zonei, iar Erdogan o poate face si chiar dialoga cu Teheranul. Dar pentru asta ar trebui ca europenii si americanii sa fie condusi de adevarati oameni politici responsabili.

    • Ma ia groaza cand vad ca exista oameni lucizi care pot milita pentru cresterea rolului de arbitru al turcilor in Orientul Apropiat. Cred ca rationamentul dumneavoastra (pe care mai mult il intuiesc fiindca argumentul cu echilibrul de acum sute de ani din Imperiul Otoman este pueril) se bazeaza pe necunoasterea turcilor, in special a celor pe care ii reprezinta Erdogan, dar si a celorlalti, patura liberala, care nu sunt nici ei prea departe. Europa de Est, in special zona sudica, inclusiv tarile balcanice, este deconectata de Europa de Vest in prinicipal din cauza flagelului otoman care a adus subdezvoltare, coruptie, si distrugere a valorilor. Priviti zonele de separarare dintre influentele austriecilor si cele ale turcilor si veti avea raspunsul in fata dumneavoastra.

  7. 1.E mai important ca alevitii sunt siiti decat ca sunt sufiti. 2. Chiar daca Turcia ar realiza reformele necesare, e imposibil sa adere la UE. E stat musulman. 90% din teritoriu si populatie se afla in Asia. Daca ar adera ar avea cel mai mare teritoriu si cea mai numeroasa populatie din UE (peste cativa ani). Una sau doua din aceste chestiuni ar putea fi acceptate. Cumulate, fac imposibila aderarea.

    • Domnule Dan, spunand ca Alevi sunt mai degraba siiti decat sufi, va inscrieti pe statele de plata ale Teheranului.
      „Dusu”, ma refeream la experienta Romaniei de dupa 1996.
      „Avenirv”, informati-va mai bine.
      „Dhanezul”, s-ar putea ca, odata cu plecarea de la putere a amicului dumneavoastra, sa avem o politica externa. Si dumneavoastra ar trebui sa va informati mai bine, preferabil intreband diplomatii romani din spatiul ex-sovietic despre problemele majore pe care le-au avut de-a lungul ultimilor zece ani.
      Domnule Vali, Turcia joaca deja un rol major in cazul ISIL, dar de partea ISIL, de cativa ani. Va recomand sa cautati articole relevante din presa internationala din aceasta saptamana si veti intelege. Gasiti acolo interviuri cu membri ISIL (ex. Washington Post) care nu mai lasa loc de nicio neintelegere. Plus mai multe evenimente petrecute in Turcia, pentru care nu am spatiu de explicatii acum… Sper ca si „avenirv” sa citeasca asta…

      • da,in romanica exista doua realitatzi:una este pamintul legendelor,o insula de stabilitate si linishte intr o mare agitata.
        deci dvs v atzi referit la dupa 1996 ! e adevarat, un moment de cotitura.

      • „Alevism or Alevi…also called Qizilbash, Spiritual Shiism or Sufi-Shia by outsiders is a bāṭenīschool of Islamic theology within the Athnā‘ashariyyah-Shi’ite madh’hab of Islam. In addition to Twelver Shia Islam, it has some links to sufi elements…” Si Wikipedia e in slujba Teheranului? Si nu ati raspuns la punctul 2, care era mult mai important…

        • Domnule Dan, veniti la Izmir şi voi incerca sa va duc la o ceremonie intr-o casa de cult Alevi (Cemevi) si veti intelege mai bine cat de putin ne putem baza pe Wikipedia atunci cand facem cercetare (sau politica) serioasa. La punctul doi nu pot raspunde eu, ci cei care iau decizii la Ankara, Berlin, Paris, Londra, Roma, Viena si, in primul rand, Bruxelles. Ma refer la conditiile formale pentru ca o tara sa devina membra UE, ultima fiind „capacitatea Uniunii de a accepta noi membri”.

  8. Numai cine nu a fost in Turcia poate sa spuna ca e o tara europeana. Absolut in nici un domeniu nu rezoneaza cu spiritul european, dimpotriva, asiasismul retrograd e vizibil peste tot in societatea turceasca. Cu toata relativa lor dezvoltare de data recenta eu nu cred ca vreunul dintre romani si-ar dori sa locuiasca printre turci in mod permanent. Saracia e vizibila chiar si in partea europeana a tarii, dar in partile dinspre Siria sau Iran e jale, oamenii aia traiesc inca in evul mediu. Dar ceea ce constituie o frana puternica in relatia cu Europa e desigur religia. In loc sa devina un stat democratic, liberal si evident laic Turcia lui Erdogan apasa pe pedala islamizarii societatii. In ultimii zece ani strazile marilor orase s-au umplut de femei infofolite precum in tarile arabe, urletele ulemalelor din zori de zi pana in noapte sfasie cerul impuns de minaretele tot mai dese iar represiunea impotriva kemalistilor a atins cote de neimaginat. Nu, multumesc, nu vreau in UE 80 de milioane de purtatori de turban cu apucaturile lor ancestrale. E foarte greu sa ne obisnuim cu arabetii si otomanii infiltrati deja in Europa si care refuza cu obstinatie sa se integreze.

  9. Urmarind comportamentul lui RT Erdogan in ultimii ani, este dincolo de orice evidenta ca parcursul pe care il va urma Turcia urmeaza sa fie unul nonliberal (in acest sens, Turcia lui Erdogan reprezinta un model chiar pentru V Orban). In ciuda oricaror sustineri ale guvernantilor de la Ankara privind viitorul European, nu cred, inter alia, ca infamul Articol 301 (spre a-mi aminti de judecarea lui O Pamuk ori de condamnarea lui H Dink) va fi abrogat in urmatorii ani.

    Cat priveste politica externa, Erdogan stie foarte bine ca nu exista decat o singura solutie: Statele Unite si NATO. Cantecul de lebada al Rusiei nu are nicio valoare la Ankara (tin minte in acet sens ultimul articol al D-voastra, scris cu ocazia alegerilor locale, cand primul sef de stat care sa-l felicite pe Erdogan a fost V Putin), care stie ca primul lucru pe care si l-ar dori Rusia ar fi o revizuire a Conventiei de la Montreux. Mai mult decat atat, Turcia nu va face niciodata un pas spre iesirea din NATO (si nici sa fie data afara), din cel putin 2 motive: conflictul din Marea Egee (Grecia in orice moment putand extinde marea teritoriala de la 6 mile marine la 12 si monopolizand accesul la Marea Mediterana) si conflictul din Cipru unde armata turca ar putea deveni invadatoare intr-un stat cu puternice baze militare britanice (Akrotiri & Dhekelia).

    Pe de alta parte, Erdogan este constient de importanta geostrategica in acest spatiu a Turciei pentru Occident si pentru Statele Unite si profita la maximum de aceasta situatie, devenind un autocrat cu aspiratii occidentale. Exact cum in lumea araba au existat lideri ‘vizionari’ care doreau sa-si extinda influenta in alte state prin fenomene precum panarabism sau panislamism (GA Nasser, S Hussein si altii), la fel si in Turcia au existat lideri care sa viseze (in mod nefast din punctul meu de vedere) la o Turcie Mare sau la pan-turcism (T Ozal poate fi un exemplu in acest sens). In final toti au avut aceeasi soarta: au ajuns, intr-o forma sau alta, cu picioarele pe pamant. Nu ar fi rau ca RT Erdogan sa inteleaga asta si sa se orienteze spre un model liberal democratic si nu islamic-democratic.

    PS: Am vazut foarte multi analisti avand o admiratie pentru Otomanism (si ‘libertatea religioasa’ a Imperiului Otoman) si condamnand vehement secularismul si separatia stat-moschee kemalista. Sunt de acord ca sistemul kemalist devenise de o osificare insuportabila si, in fond, inlocuise o paradigma (cea religioasa) cu alta (cea nationala). Insa nu pot sa nu-mi amintesc faptul ca Genocidul Armean, Masacrul Asirian si Genocidul Grecesc (si mai putin mentionat ori recunoscut) s-au desfasurat (daca nu in totalitate, cel putin in proportii covarsitoare) sub Otomanism si nu sub republicana Mare Adunare Nationala (denumirea originala a Parlamentului turc).

    • Multumesc, Klamm! In sfarsit, un comentariu avizat. Numai ca cine are mari aşteptari din partea Ankarei privind o viziune grandioasa asupra viitorului liberal-democratic al Turciei, s-ar putea sa se insele amarnic. Din cauza asta am şi incheiat cum am incheiat analiza (ultimul paragraf).

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dragos C. Mateescu
Dragos C. Mateescuhttp://people.ieu.edu.tr/en/dragoscmateescu
Profesor cercetător invitat, Institutul de Cercetare al Universității din București (ICUB) Licenţiat in ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti şi doctor in relaţii internaţionale al Universitaţii Nottingham Trent, Marea Britanie Cursuri şi numeroase publicaţii academice şi de presă mai cu seamă despre relaţiile inter-etnice din Turcia şi România, Politica de Vecinătate a Uniunii Europene, extinderea şi relaţiile Uniunii Europene cu Turcia, filosofie politică şi abordări analitice în ştiinţele politice.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro