joi, martie 28, 2024

Putin în anotimpul auto-determinărilor

Permițând Scoției să organizeze un referendum, guvernul britanic a deschis calea către reinterpretarea și rediscuția conceptului de drept la auto-determinare. Pe lângă cazul Cataloniei, în Europa de Vest e ocazia pentru a rediscuta puterile regiunilor, devoluție, subsidiaritate, regionalizare. În Europa de Est, Vladimir Putin manipulează ideea auto-determinării pentru a-și justifica pornirile neo-imperialiste.

Dreptul la auto-determinare al popoarelor nu e un drept în sine, o normă universală accesibilă tuturor grupurilor etnice. Principiu al dreptului internațional, dreptul la auto-determinare e o idee politică care și-a găsit o traducere în drept și o justificare prin cutumă. Însă respectul său și recunoașterea sa depind în primul rând de contextul politic și de interesele marilor puteri ale momentului. Dreptul la auto-determinare a fost cerut în numele emancipării de colonialism și înseamnă dreptul unui grup etnic de a-și decide forma de guvernământ. Tehnic vorbind este dreptul de a organiza o consultare a grupului etnic în numele căruia se face o cerere de auto-guvernare, de forma independenței, autonomiei sau integrarii într-un alt stat.

Dreptul la auto-determinare este principiul căruia i se datorează existența a mai mult de o treime din statele actuale. Imperiile de dinaintea Primului Război Mondial s-au destrămat în numele său și au lăsat în locul lor țările din Centrul și Estul Europei. Fostele colonii franceze, engleze, spaniole și portugheze și-au câștigat independența după al Doilea Război Mondial folosind același limbaj pentru a-și cere dreptul de a-și decide destinul. Însă după căderea URSS statele post-sovietice și-au cerut independența pe baza unei identități statale existente înainte de ocupația rusească. În anii recenți doar în cazuri sporadice s-a mai folosit principiul auto-determinării ca justificare pentru secesiune: Eritrea, Timorul de Est, Kosovo, Sudanul de Sud, toate fiind secesiuni ca urmare a războaielor civile și/sau a violențelor îndelungate.

Dacă referendumul din Catalunia va avea loc, anul acesta vom fi spectatori la patru referendumuri de auto-determinare (în ordine cronologică Crimea, Donbass, Scoția și Catalunia). Cred că e un număr nemaivăzul din anii ’60 –  ’70. Însă referendumurile din 2014 sunt motivate pe alte criterii decât cele din trecut. Așa cum spuneam mai sus, înțelegerea generală privind principiul auto-determinării se referea la cazuri în care popoarele erau sub dominație colonială sau în urma unor războaie civile. Cele patru referendumuri de anul acesta au în principal motivații economice sau ideologice.

Britanicii au fost destul de relaxați în ce privește legitimitatea referendumului – poate și pentru că au crezut inițial că va fi o bătălie ușoară. Însă în cazul Cataloniei, Spania e coerentă cu viziunea conservatoarea a integrității teritoriale. Să nu uităm că Spania a fost în prima linie a celor care au criticat independența Kosovo-ului și în continuare nu o recunoaște. În cazul în care Catalunia va vota pentru secesiune, va urma o lungă bătălie juridică pentru recunoașterea sa ca stat independent. Însă, deși au o mare importanță geostrategică, aceste modificări de guvernare nu ar avea un impact dramatic în aceste regiuni ale Uniunii Europene. Alta e însă situația când vine vorba de alte regiuni ale lumii. Iar primele pe listă sunt Crimea și Donbass.

Motivațiile catalanilor și scoțienilor au creat o nouă turnură în discursul pe care Putin îl ține apropos de principiul de auto-determinare. Acesta a jonglat tot timpul cu principiul în funcție de cum a bătut vântul. Independența Kosovo-ului nu a fost legală pentru că nu aranja Serbia, aliat istoric, însă precedentul său a fost folosit pentru a justifica anexarea Crimeei. Când vine vorba de teritorii care sunt în Federația Rusă, discuțiile despre  drepturile diferitelor grupuri etnice ca tătarii, siberienii, caucazienii „încep un proces de auto-distrugere a codului nostru genetic, auto-distrugerea noastră”. Suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Rusiei sunt „incondiționale„. Dacă e vorba de alte țări, eventual ne-prietene, pentru Putin „auto-determinarea este o opțiune pentru fiecare popor, în funcție de circumstanțele sale„. Dacă nu e vorba de locuitori ai Federației Ruse, un grup etnic poate să revendice auto-guvernarea, nu pentru că a suferit ca urmare a oprimării și a violențelor, ci în funcție de alte condiții – economice de exemplu, ca în cazul Scoției. Iar circumstanțele, ei bine, circumstanțele înseamnă că depinde de sponsorul din spatele fiecărui popor și de interesele existente în acel moment.

Până anul acesta, Putin folosea argumente care se mulau pe ceea ce era definiția auto-determinării atunci, pentru a sprijini republicile secesioniste din țările post-comuniste. În Osetia de Sud și Abkhazia era vorba despre minorități care își doreau un stat propriu și luptau activ. Acesta era un scenariu manipulat ca să se asemene cu cel din Kosovo. Acum Putin realizează că se poate folosi de exemplul Scoției și Cataluniei ca justificare pentru revendicările de secesiune ale etnicilor ruși. Într-un interviu în care se exprima pe tema referendumului scoțian Vladimir Putin spunea că „procesul de dizolvare a suveranității naționale în cadrul unei Europe unite e tot mai acceptat de către europeni”. Din care se înțelege că dacă există această acceptare pentru cazurile catalane și scoțiene, atunci europenii trebuie să accepte și dorința de auto-determinare a rușilor din Ucraina. Sau chiar dorința celor aproximativ jumătate de milion de ruși din Letonia.

Putin nu manipulează doar sensul ideii de auto-determinare, ci și metodele prin care această idee e pusă în practică. Referendumuri sunt organizate cu viteza luminii pentru a umple formal conceptul auto-determinării. Aceste referendumuri sunt observate de observatori internaționali (din Rusia). După referendum, noile țări sunt recunoscute de un club select de țări dependente de ajutorul Federației Ruse. În spatele acestor independențe fabricate la Moscova se află dorința Federației Ruse de a controla fiecare stat post-sovietic care încearcă să iasă din cuvântul Rusiei. În afară de Belarus, toate, dar absolut toate statele post-sovietice care au avut negocieri cu Uniunea Europeană s-au procopsit cu enclave (rusești sau nu) care cer și își obțin un certificat fals de independență.

Nu vreau să spun că scoțienii pro-independență sunt vinovați de tentațiile lui Vladimir Putin. Dimpotrivă, cred că și ei și catalanii aveau o justificare pentru a cere un referendum. Ambele regiuni au o istorie de auto-guvernare și revendicările lor se bazează pe argumente istorice viabile – existența unor forme de statalitate în trecut. Însă nu cred că auto-determinarea trebuie cerută doar pentru că un grup etnic împărtășește o limbă și o cultură diferită de a majorității. Auto-determinarea trebuie cerută când există indicii clare că aceasta ar fi o soluție mult mai bună decât a coexista în același stat – iar indiciile respective trebuie susținute de experiență în administrare a comunității, de resurse naturale proprii sau o economie sustenabilă. Prin asta înțeleg că cei care cer secesiune trebuie să fie mai mult decât o diasporă, să fie deja o comunitate bine organizată, cu scopuri comune de statalitate, care nu poate exista în interiorul statului gazdă. Însă dacă principiul auto-determinării e înțeles în acest fel, se deschide un precedent pentru fărămițare a statelor pe baze etnice.

Precedentele și conceptele din politica internațională există pentru a fi manipulate. Ceea ce e nu era recunoscut ca auto-determinare ieri e recunoscut azi pe baza unor justificări temporare. Am putea fi idealiști și să le cerem liderilor politici să justifice perfect recunoașterea fiecărui nou stat, pentru a nu da loc de mai multe interpretări. Dar așa ceva nu e posibil, pentru că fiecare lider are interesul său de moment și discursul care se croiește pe interes. Ceea ce putem însă sugera liderilor actuali este să aibă curajul să contrazică retorica rusească și să arate contradicțiile sale. Altfel, un discurs repetat prea des poate deveni realitate.

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Malefic om, Putin asta. Un adevarat Rasputin, de rit nou. Cum reuseste el sa manipuleze o lume intreaga… cum reuseste el sa faca albul negru si negrul alb.
    Recent, pe un canal al DigiTV, a fost difuzat un documentar despre viata de zi-cu-zi a lui Putin, „Eu, Putin” parca, facut de un reporter german care-l insotea, acolo unde i s-a permis, in diferite ipostaze: cand se antrena la hochei, pe un patinoar gol, cum se ducea la servici, in masina, blocand toata circulatia Moscovei, cum inota, de unul singur, in bazin, cum se ducea la vanatoare, numai cu KGB-istii lui, etc. Pe langa ca si-a povestit amanunte nu tocmai de laudat, din copilaria lui au fost foarte interesante citeva din viziunile lui asupra modului cum se guverneaza Rusia:
    Reporter (din memorie): „De ce va trateaza Occidentul asa malefic?”
    Putin: „De frica.”
    R: „Frica de ce?”
    P: „De Rusia”

    Interesant. Chiar foarte interesant.

    R: „Occidentul are o principala cerinta inainte de toate: sa fie imitat. Va supuneti acestor reguli?”
    P: „Nu.”

    Ceva mai clar de atat chiar ca nu se poate.
    Recent am citit un articol scris de un cotidian american (scuze, nu mai am link-ul) despre un interviu luat unui rus, om de afaceri (oligarh, bineinteles) ce face parte din cercut interior a lui Putin si acre a simtit pe propria piele eficacitatea sanctiunilor americane (inclusiv i-au blocat avionul privat pe care si l-a cumparat cu citeva zeci de milioane de dolar ceva timp in urma). La intrebarea reporterului daca, in urma sanctiunilor, a stat de vorba cu Putin ca sa-i schimbe atitudinea, acesta a raspuns: „Nici nu se poate pune problema”. Nici nu va puteti inchipui ce comentarii au urmat numai pe aceasta tema.

    In concluzie: cand intri in barlogul Ursului poti sa fii sigur ca n-o sa-ti zambeasca si o sa-ti spuna „Hello! How are you?”. Mai inteligent era sa stai la distanta si sa arunci cu pietre sau sa-i mai bagi cite un bat in ochi sau in alta parte :) Dar daca te „maninca” si intri in barlog, mai mult ca sigur ca, in prima faza, o sa dea cu laba… Poti sa-i iei murele de la gura, poti sa joci in fata barlogului ca sa-i arati cat esti de fericit dar totul e sa nu intri.
    America vrea sa arate ca-l poate infometa (pentru ca atita stie) iar Europa vrea sa arate ca-l poate dresa. Cu zaharelu’ sau cu biciu. Dar ambii stiu ca nu-l pot bate. Inclusiv Ursu’.

    Iar noi? Noi suntem precum gandacii de balegar care fac mici cocoloase si le tot plimba prin padure ca sa arate ca avem un scop in viata. Da, dar suntem gandaci filozofi…

    • Ei bine, daca gandacii aia se mobilizeaza si tot ciopartesc balegarul poate reusesc pana la urma sa faca rahatul disparut.
      Si-uite asa ramane Putina fara mosie…

  2. Introducerea articolului in problematica este fortata daca nu chiar dezastruoasa.
    Sa ma explic.
    Comparatia dintre Scotia si Donetsk/Luhansk e nefericita.

    Scotia este stat suveran, recunoscut international, cu parlament, prim ministru si unitara etnic cu un procent al scotienilor de ~84%.

    Zona Donetsk/Luhansk (sau Donbass cu spuneti d-voastra) sau Novorusia (asa cum spun rusofilii) nu a fost niciodata stat, nu are forma de organizare si, culmea, etnicii ucrainenii sunt majoritari intr-un procent de ~57%.

    Deci nu prea exista motive de a compara cele doua situatii.
    Decat daca dorim sa fortam nota pentru a incepe cumva un articol. :)

    Pe parcurs va reveniti cumva si incheiati chiar bine.
    Dar, uf uf uf, in loc de concluzie aveti insa un fel de indemn la civism caruia eu unul nu-i vad rostul.

  3. Există o diferenţă majoră aici, în sensul că toate enclavele astea rusofone au apărut în contextul ultimilor 70-80-90 de ani, al unor strămutări forţate de populaţii şi înlocuirea lor cu mujici ruşi, pentru a schimba compoziţia etnică a zonei. Şi în Crimeea, şi în Moldova de dincolo de Prut, şi în ţările baltice. Nu degeaba Estonia face, prin legea acordării cetăţeniei, distincţie între ruşii stabiliţi acolo pre anexarea din 1940 şi cei aduşi de bolşevici după aia. Adică ultimii trebuie, după 1990, să treacă prin furcile caudine ale unor examene foarte dure (vezi limba estoniană :) ) ca să primească cetăţenia. Aceeaşi situaţie în Letonia, unde, pe de o parte, condiţiile de naturalizare s-au mai relaxat, iar pe de altă parte sunt 25% din populaţie.

  4. Si totusi, nu am inteles ce anume ne spune doamna Bretea.

    1. Faptul ca Putin sustine secesiunea comunitatilor pe baze etnice, cu conditia sa nu fie vorba de comunitati „apartinand” Rusiei? Asta stiam deja, si au demonstrat-o cu prisosinta razboaiele purtate de rusi prin Cecenia si presiunile puse pe guvernele diferitelor „-stan”.

    2. Faptul ca zonele care doresc independenta vor fi obligate sa-si organizeze propria economie, politica externa si apartenenta la organizatii internationale? Pai asta este de la sine-nteles, ca doar nu te poti numi stat independent daca nu iti asumi aceste sarcini.

    3. Faptul ca regiunile cu populatie majoritar de alta religie/limba/cultura nu ar trebui sa aspire la secesiune decat daca au o „istorie statala” anterioara? Hai sa fim seriosi, granitele statelor au fost determinate, de cele mai multe ori, la masa verde si fara consultarea populatiilor locuitoare in zonele „plimbate” intre state, dupa interesele marilor puteri.

    Prin urmare, ORICINE are dreptul (etic) la secesiune, cu conditia de a putea supravietui ca entitate de sine statatoare – nu este vina mea ca m-am nascut in tara X si nici nu sunt obligat sa raman in aceasta tara, daca interesele mele dicteaza altfel. E vorba de o libertate fundamentala (astept ca autoarea sa-mi demonstreze contrariul) si chiar nu vad motivul sa-mi pese de situatia economica a tarii de origine, dupa ce eu m-am „desprins”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Laura Bretea
Laura Bretea
Laura Bretea este consultant în asistență electorală pentru UE, ONU, ONG-uri internaționale și a lucrat în aproape 20 de țări din Africa, Orientul Mijlociu, America Latină și Europa de Est. În 2012 și 2013, Laura a fost Asistent parlamentar la Parlamentul European unde a urmărit dosarul Republica Moldova și comisiile de Politică externă și Dezvoltare. Este membră a Consiliului Director al Europuls.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro