vineri, martie 29, 2024

Reabilitarea Iranului va schimba raporturile de putere în Orientul Mijlociu. De ce este Europa dornică de colaborare, iar America încă reticentă?

Idei şi puncte cheie:

  • Pe 14 iulie a.c., la Viena, cele şase mari puteri ale lumii (în format „P5+1” sau „E3/UE+3”, titulatura depinzând de perspectiva, globală sau europeană, asupra componenţei Grupului) au ajuns la un Acord final cu Iranul în privinţa controversatului program nuclear al Teheranului, după nouă ani de negocieri dificile;
  • Acordul, numit Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), va intra în vigoare în 90 de zile de la anunţare (deci, la jumătatea lunii octombrie a.c.), după Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU, urmând însă a se confrunta în acest interval şi cu o dezbatere foarte serioasă, cu rezultat incert, în Congresul Statelor Unite, dominat de republicani;
  • Dacă va fi respectat in integrum, Acordul va dura până în octombrie 2025;
  • În esenţă, acest Acord este menit să ofere garanţii tehnice că, în condiţiile unei stricte aplicări şi a unui control corespunzător, Iranul nu va putea produce arma nucleară înainte ca experţii străini acceptaţi în sistemul de monitorizare permanentă a instalaţiilor să detecteze o eventuală schimbare de intenţii a Teheranului. Practic, ca rezultat al scăderii semnificative a capacităţii de îmbogăţire a uraniului, perioada necesară fabricării unei bombe va creşte de la trei luni, cât este estimată în prezent, la cel puţin douăsprezece luni, timp considerat suficient pentru ca marile puteri să poată să reacţioneze;
  • În schimb, Iranul va beneficia de o ridicare graduală a sancţiunilor economice internaţionale, care îi va permite să iasă din izolare şi să revină pe pieţele lumii, în special ca mare exportator de hidrocarburi, dar şi pe alte dimensiuni comerciale necesare redresării economiei interne, sever afectată de embargoul din ultimii ani;
  • Consecinţele politice şi economice se vor regăsi în special pe plan regional, constând în creşterea puterii şi influenţei Iranului în Orientul Mijlociu, ceea ce contravine puternic intereselor marelui său rival, Arabia Saudită, şi evident Israelului. Consecinţe vor fi însă şi pe plan global, intrarea în ecuaţie a unui „nou” mare exportator de petrol şi gaze, flămând de venituri şi dornic să vândă cât mai mult şi cât mai repede, urmând să prelungească decenii la rând paradigma energiei bazate pe hidrocarburi şi să zădărnicească investiţiile în tehnologiile energiilor alternative;
  • Cele şase monarhii arabe sunnite din Consiliul de Cooperare al Golfului, între care se disting Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, s-au arătat iritate de succesul diplomatic al Iranului, precum şi de declaraţiile asertive ulterioare ale regimului de la Teheran („contradictorii”, conform comunicatului CCG), declaraţii care sugerează, oarecum ameninţător pentru supremaţia sunnită din regiune, o viitoare susţinere a comunităţilor şiite din Orientul Mijlociu, acum de pe alte poziţii;
  • Deschiderea Iranului în relaţia cu lumea occidentală ar putea grăbi adoptarea unor reforme interne şi chiar formarea unei opoziţii politice la regimul actual, ceea ce se întâmplă, de regulă, în toate sistemele autoritare care încep „să respire”, şi în care oamenii prind gustul libertăţilor, dorindu-şi ulterior din ce în ce mai mult;
  • Vorbind de puterile regionale din Orientul Mijlociu, se cuvine a fi menţionată importanţa crucială pentru proiectele energetice ale Coridorului European Sudic a viitoarei relaţii Turcia-Iran, afectată în ultimii ani de poziţiile politice divergente în criza siriană, cu Iranul susţinând regimul allawit al lui Bashar al-Assad şi cu Turcia cerând până nu demult (practic, până la ascensiunea îngrijorătoare a Statului Islamic) plecarea liderului de la Damasc şi transferul de putere spre sunniţi. Pe scurt, trebuie spus că valorizarea energetică europeană a Iranului va fi imposibilă fără cooperarea cu Turcia, aflată într-o poziţie-cheie pentru orice proiect de gazoduct care şi-ar propune alimentarea Europei prin Coridorul Sudic;
  • Statele Unite, prin vocea preşedintelui Obama, au salutat Acordul dar au avut o atitudine rezervată faţă de Iran, anunţând că păstrează inclusiv „opţiunea militară” în cazul nerespectării de către Teheran a prevederilor, ceea ce probabil a avut intenţia de a calma frustrarea a doi vechi aliaţi ai Americii din Orientul Mijlociu, respectiv Israelul şi Arabia Saudită;
  • Rusia a susţinut încheierea Acordului, sperând probabil într-o viitoare relaţie bună pe termen lung cu Iranul (în antiteză cu aversiunea tradiţională a Teheranului faţă de Washington), deşi consecinţele economice ale liberalizării exporturilor iraniene de petrol şi mai ales de gaze par să nu avantajeze Rusia, cel puţin la prima vedere. Pe de altă parte, Teheranul s-a arătat până acum destul de prudent în a se apropia politic de Moscova, probabil pentru a menaja sensibilităţile puterilor europene;
  • Uniunea Europeană pare mult mai interesată în prezent de reinserţia internaţională a Iranului, decât Statele Unite, pe de o parte din motive economice (pentru că doreşte să-şi asigure surse alternative de hidrocarburi, reducându-şi astfel dependenţa de Rusia, vezi utila analiză de politică energetică „Europa şi opţiunea iraniană a gazelor”[1], Laurenţiu Pachiu), pe de altă parte diferenţa de atitudine fiind întemeiată pe motive politice, Statele Unite fiind mult mai receptive la lobby-ul evreiesc şi având o majoritate republicană în Congres, în mod tradiţional mai apropiată şi mai angajată în parteneriatul cu Israelul decât oricare din ţările importante ale Uniunii Europene.

*

Anunţarea Acordului final cu Iranul (JCPOA) era oarecum previzibilă, după convenirea principiilor sau acordului-cadru de la Lausanne, în primăvară (am scris, acum trei luni, pe această temă[2]), deşi tensiunea şi incertitudinea au fost prelungite, ca de obicei în asemenea situaţii, până în ultimul moment, termenul limită al negocierilor fiind chiar prelungit.

Puterile nucleare oficial recunoscute, adică membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite (SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China, pe scurt P5) plus Germania au acceptat să dea credit politic regimului de la Teheran şi să scoată Iranul din izolarea internaţională decisă prin Rezoluţia ONU din 2006, în schimbul garanţiilor (atent monitorizate, dealtfel) de menţinere a programului nuclear la un nivel care să facă imposibilă fabricarea armei nucleare pe termen scurt. În detaliu, termenii acordului pot fi consultaţi în prezentarea făcută de Ellie Geranmayeh[3] pentru European Council on Foreign Relations.

Reabilitarea Iranului este unul dintre cele mai importante şi mai pline de consecinţe procese politice actuale. Argumentele, în cele din urmă, au prevalat. Fără îndoială că nu lipsesc nici contraargumentele la ideea ridicării sancţiunilor. Principalul este chiar neîncrederea în regimul islamic de la Teheran, care şi-a arătat nu o dată ostilitatea faţă de valorile şi interesele occidentale. Sigur că, după alegerea preşedintelui considerat „moderat” Hassan Rouhani, în vara lui 2013, atitudinea de sfidare a Vestului s-a mai atenuat şi primele măsuri de deschidere a Iranului (inclusiv în politicile interne) şi-au făcut apariţia.

Ţările arabe din Golf, în special Arabia Saudită, nu privesc cu ochi buni revenirea Iranului pe scena politico-diplomatică. Viitoarea competiţie pentru investiţii occidentale este ca şi pierdută, în condiţiile în care „noul venit” pe piaţă va oferi avantajele unui teren însetat de capital, dar cu o infrastructură pe care se poate clădi. Iranul, chiar în condiţiile embargoului prelungit care i-au vlăguit economia, este o ţară cu un bagaj de dezvoltare redutabil, educată, cu o tradiţie instituţională şi a serviciilor publice funcţionale, şi cu un potenţial de conectare cu lumea dezvoltată mult mai ridicat decât statele arabe. Nu intrăm aici în detalii istorice, dar comparaţiile între perşi şi arabi, pe toate palierele şi după toate criteriile, nu îi avantajează pe cei din urmă.

Reluarea legăturilor cu lumea occidentală ar putea avea un efect profund inclusiv asupra societăţii iraniene. Deschiderea treptată a ţării, paradoxal, nu va „legitima” neapărat regimul actual, ci va trezi dorinţa iranienilor de a trăi mai liber şi mai bine. Calculele marilor puteri din această perspectivă sunt, cred, corecte. Reangajarea Iranului pe ruta cooperării internaţionale motivate este cel mai sigur mod de a responsabiliza şi de a face regimul islamic mai puţin periculos decât este în prezent, precum şi de a reduce şansele revenirii facţiunii radicale la putere, după previzibila succesiune a ayatollahului Ali Khamenei.

Nu este o concluzie, căci nu e vremea concluziilor ci doar a începutului unui nou capitol politic şi economic în Orientul Mijlociu, dar putem, cred, admite că Acordul cu Iranul oferă o serie de oportunităţi regionale şi globale, deloc neglijabile. Nu e vorba de garanţii, fiindcă modul de aplicare a Acordului ne va arăta în lunile şi anii următori determinarea Iranului de a-şi reclădi într-adevăr relaţiile cu lumea. Există fireşte şi riscuri, dar cum decizia nu putea fi decât da sau nu, evaluarea integrată a argumentelor şi contra-argumentelor cred că a condus la firescul Acord anunţat recent de marile puteri.

NOTE


[1] https://www.contributors.ro/economie/europa-şi-opţiunea-iraniana-a-gazelor/

[2] https://www.contributors.ro/global-europa/acordul-marilor-puteri-cu-iranul-o-bomba-cu-fitil-sau-o-resursa-de-incredere-intr-un-orient-mijlociu-devastat-de-ura/

[3] http://www.ecfr.eu/article/iran_explainer3070

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Excelent articol. Si eu cred ca acest acord, daca va fi respectat, va avea un impact economic si politic major. Mi-a placut cum ati subliniat realitatea faptului ca Iran este o tara saraca, dar cu populatie educata si institutii functionale. Are deci un potential semnificativ.
    Singura mea intrebare este de ce i-a sustinut Rusia. Nu vad decat dezavantaje economice, cel putin pe termen scurt, pentru rusi. Poate ca au dorit doar sa arate ca pot juca inca un rol decisiv in politica mondiala, mai ales ca in cazul de fata a fi pro-Iran insemna sa fii impotriva aliatilor traditionali ai SUA.
    Situatia merita si trebuie urmarita. Sper sincer ca ratiunea va prevala si ca Orientul Mijlociu va reusi la un moment dat sa iasa din logica sunniti vs. siiti vs. mozaici, atat de daunatoare pentru toti cei implicati.

    • Iran, o tara saraca!?! atat de saraca incat isi permite sa dezvolte un program nuclear…..sunteti sigur ca intelegeti ce cititi?

      • Program nuclear are si Coreea de Nord, unde se moare literalmente de foame.
        Sa mai spun de India, unde zeci de milioane de oameni nu au acces la apa curenta si care are chiar un program spatial?

        • hahahaha, ce exemple haioase! populatia moare de foame in Coreea de Nord si/sau India nu pentru ca tara e saraca ci pentru ca banii sunt directionati catre programele nucleare.

  2. Credeti plauzibila ipoteza ca Rusia a sprijinit acordul cu Iranul ca sa aiba un argument legat de bazele americane in Europa de Est? In conditiile in care SUA au anuntat ca baza de la Deveselu este de aparare contra potentialelor intentii ale Iranului, in noua conjunctura, ce rost ar mai avea aceasta baza militara?

    • – „ce rost ar mai avea aceasta baza militara?”
      Posibilitati:
      – nu intorci spatele fostului dusman, esti atent sa nu iti infiga cutitul pe la spate (spune si dl Naumescu: americanii au anuntat ca nu exclud optiunea militara in caz de).
      – un tratat nu iti garanteaza nimic daca il credem pe englez: tratatele sint facute pentru a fi incalcate;
      – in partea aia de lume nu este doar Iranul;
      – chiar daca nu se striga in gura mare, Deveselu este si un punct de care Rusia trebuie sa tina seama. Maica Rusia nu este Maica Pacii si Intelegerii intre Popoare :P

  3. Mi se pare că în realitate, asistăm la semnarea unui dezacord între cele patru părți principale ale acestei înțelegeri, respectiv conservatorii și moderații americani și iranieni. Am auzit multă retorică învechită din partea celor care susțin revenirea la pivotul tradițional american în zonă începând cu războiul de 6 zile, și anume Israelul și Arabia Saudită. În mod cert, există motive pentru dubii dar cred că ambalajul în care au fost prezentate este vetust. Aceasta include și nucleul dur din Israel.
    Personal, cred că „opțiunea militară” este o afirmație pentru consumul public și o încercare nu foarte reușită de a construi o susetă pentru republicani- poate asemănătoare cu regretabila afirmație a „liniei în nisip” în ce privește Siria. Desigur, Statele Unite și chiar Israelul au opțiunea teoretică de a anihila întregul stat iranian. Dar cum asta nu se va produce niciodată decât eventual ca răspuns, iar scenariul de gen Osirak nu e aplicabil, mi se pare un fel de ” vă ia mama dracului” care nu convinge.
    Nu mai mult aș da crezare unei afirmații similare în ce privește Coreea de Nord, țară care posedă deja un arsenal nuclear (de dimensiuni și capabilități nu tocmai cunoscute), dar a cărei cheie este una și singură, de altă natură, și ținută deocamdată la Beijing.
    Desigur, faptul că Iranul este o teocrație nu facilitează dialogul. Aș fi foarte departe de a-l recomanda drept model, în ciuda faptului că are o minoritate tânără a populației mai bine educată decât în restul zonei. Dar Arabia Saudită, deși monarhie, nu este mai puțin legată de religie decât Iranul, chiar dacă asta se face prin alte mecanisme. Iar cancerul extremismului musulman, care amenință Occidentul de mai bine de un sfert de veac, este o tumoare 100% sunită. Se vorbește și pe pună dreptate, de efectul benefic pe care l-ar avea în zonă, prezența unei conduceri politice moderate, care are curajul și dotarea intelectuală necesară să iasă din acest cerc vicios al unui război religios de 30 de ani și mai bine. Dacă acest acord va avansa cauza moderaților din Iran, va fi un câștig. Rămâne de văzut în ce măsură monarhia Saudiei va dori sau nu să joace un rol constructiv.
    Argumentul statelor sunite din Golf, este că trebuie împiedicat accesul Iranului la statutul de super-putere militară a zonei. Ar trebui argumentat că în perioada Șahului, acest dezechilibru militar era și mai accentuat, forțele armate iraniene depășindu-le cu mult în efectiv și tehnică de luptă pe cele aparținând celorlalte state învecinate. Iar faptul că Saudia și Iranul erau aliați americani funcționa ca un tampon. Hegemonia Șahului nu depindea însă de religie și prin urmare nu putea fi suspectat de a fomenta pretențiile șiiților din celelalte state ale Golfului- ba chiar dimpotrivă. Din motive care țin de însăși ființarea lor la putere, ayatollahii sau membrii familiei al Saud nu pot recunoaște că dincolo de cele „lumești”, reducerea influenței religioase în tot ce tine de politică externă sau chiar internă, este singura cale pentru a ajunge la un modus vivendi.

    • Așa ca să mai pun și eu gaz pe foc, vreo doi băieți veseli candidând la președenția SUA pe baze republicane conservatoare deja au declarat că vor anula tratatul în prima zi de mandat și declara război Iranului imediat.

      Asta ca se vadă că sămânță de alde Tsipras există și pe partea asta a oceanului.

      Iranul nu este nici Afghanistan, nici Irak, este o țară muntoasă cu o populație mare, comparabilă cu a Germaniei.

      Un război convențional nu poate învinge Iranul fără un preț uriaș de plătit. Probabil un preț comparabil cu WWII sau chiar mai rău. Nu de alta, însă SUA nu poate veni de hac nici măcar Statului Islamic ușor.

      • Da, am văzut că se face coadă la rolul de Dr. Strangelove :) Cu căciula în mână și steaua sus (răsare), ne dați sau nu ne dați, pentru alegeri- din cauza asta atât conținutul cât și forma mesajelor sînt ajustate pentru „a energiza masele”. Sînt destui și la democrați… :) Ideea ar fi că dacă nu ai citit, nu ai o bază sau nu ai destulă minte ca să pricepi cât de cât ce este acolo, nu poate fi pus într-o pilulă pentru lobotomizați. Dar văd că se încearcă cu prisosință. În plus, nu poți fi perceput cumva ca un fătălău, deci trebuie să tragi întâi și abia aboi să pui întrebări- nu care cumva să vie unul și să-ți spună că Hilary are cojones mai mari decât „ale tele” :)
        Nu știu cum se împarte și dacă s-a făcut o statistică exactă în ce privește publicul evreiesc din Statele Unite. În Israel, nu este chiar atât de solidar în spatele lui Bibi- dar pentru mine sînt și mai remarcabile disensiunile provenite din acel sanctum sanctorum, foști șefi de Mossad, de Shin Beth, comandanți militari, etc.
        Statul Islamic chiar este destructibil dar după mine, problema este urmarea. Mi-aș dori tare mult ca acest acord să funcționeze. Iar în ce privește Iranul, problema mea nu sînt cei școliți și cu simpatii occidentale, ci magma populară de sub ei- sărmanii care au făcut posibilă înlăturarea oricărei opoziții după Șah și instaurarea teocrației. Dacă ați văzut cumva documentare din arhivă cu demonstrațiile anti-Șah, veți vedea că au inclus mai toate păturile societății. Mi-e greu să cred că regimul din Iran va fi înlocuit de o minoritate „care seamănă cu noi”.
        Nu cred că embargourile au funcționat vreo dată, decât lovind și mai tare în populație și lăsând conducerea și mai încastrată în propriile privilegii. Poate sînt naiv, dar cred că 5 ani de comerț cu Cuba vor afecta mai mult viața insulei decât 50 și mai bine de izolare. Poate singurul caz în care embargoul a fucționat, în ciuda violării lui repetate, a fost cu Africa de Sud- dar cred că asta mai curând din motive psihologice și culturale, decât materiale.

      • Cei doi baieti veseli despre care amintiti au reactionat cat se poate de corect din moment ce in timp ce acest acord este parafat la Teheran se stiga „Moarte Marelui Satan – USA” si „Moarte Israel”

        • Bugsy,

          Acest contract este parafat si la Teheran, asta e partea pe care ati ales sa o omiteti deliberat.

          Plus ca este un organism international, AIEA, care este responsabil sa certifice implementarea acrodului.

          Plus ca acordul a fost semnat de alte patru tari.

          Insa astea sunt detalii, detalii, pentru baietii vesel cu degetul pe tragaciul pustii gata sa traga la care le da dreptul cel de-al doilea amendament constitutional al SUA.

          Ca sa fiu mai taios baietii veseli s-au luat la incaierat intre ei in privinta daca ar anula tratatul in prima zi, sau a doua zi de mandat. Alde Jeff Bush spunea ca asteapta a doua zi, pentru ca in prima trebuie sa se instaleze in Biroul Oval.

          • /// Am inteles cu totii a dvs insufletire socialist-democrata insa nemultumirea republicanilor dar si a unor democrati cu privire la acest acord nu se iveste din tensiunea ideologica dintre dreapta si stanga (republicani si socialistii democrati), ci de pe urma faptului ca nu exista garantii suficiente in ce priveste evolutia politica si militara a Iranului. Acum putem sa ne imaginam asa cum face si autorul articolului ca iranienii odata simtind „gustul libertatii” vor reusii sa treaca peste credintele lor inepte iar in loc sa citeasca Coranul vor citi Adam Smith. Dar daca judecam cat timp are nevoie Romania sa treaca de la Marx la democratie intr-un context european dominat oricum de spectrul lui Marx, nu vad motive pentru un asemenea optimism. Iar banii pe care-i va primi Iranul de pe urma vanzarii de petrol vor ajunge tot in buzunarele celor de care ne temem acum si acolitilor lor tot asa cum banii europeni ajung in laba multor politicieni romani si ai acolitilor. Daca Iaranul ar fi dorit o schimbare politica aceasta se petrece dinauntru. Exista fara indoiala oameni normali la cap in Iran, insa nu suficient de multi pentru a genera o revolutie. Bateti campii in tara utopiei..

  4. Occidentalii si-au dat seama ca au de castigat mai mult din deschiderea Iranului spre lume decat din izolarea acestuia, atat din ratiuni economice cat mai ales militare. Pe principiul divide et impera Orientul Mijlociu a fost deschis acum tuturor optiunilor: iranienilor li s-a aratat morcovul, arabilor biciusca. Balanta de forte se va reechilibra in zona, sauditii vor vedea ca se poate si fara ei ca aliati preferati ai occidentalilor iar persii vor realiza beneficiile deschiderii spre lume. Daca va renunta la marota islamismului desuet Iranul va deveni principala putere in regiune, deoarece are alte atuuri in fata arabilor, in primul rand o populatie mai educata si mai receptiva la nou din toate punctele de vedere. Pe arabii sunniti si mai ales wahhabiti religia lor arhaica ii va tine inca mult timp in evul mediu.

  5. Eu am putin alta parere decat autorul si majoritatea celor ce au comentat articolul.
    In Iran puterea efectiva este detinuta de popi. Pe langa textul legii, care il declara conducator suprem al statului, ayatollahul are la dispozitie propria armata religioasa, platita corespunzator si foarte loiala. Prin urmare, puterea este detinuta efectiv de el si nu de „moderatul” Rouhani. Cred ca Rouhani este doar un paravan folosit de Iranul teocratic pentru incheierea acordului si ridicarea sanctiunilor economice.
    Dupa ridicarea sanctiunilor va avea loc interconectarea Iranului la comertul mondial. Sigur, toti stim de la scoala ca riscul de razboi scade atunci cand intre doua tari exista schimburi comerciale importante. Eu cred ca acest lucru este mai mult fals decat adevarat. Ca sa fie asa, trebuie ca cele doua tari sa fie democratii. Altfel, se va intampla exact ca anul trecut cand Rusia a invadat o parte din Ucraina si a anexat-o; democratiile, nepermitandu-si sa piarda relatiile comerciale cu Rusia au reactionat foarte moale. Sunt chiar curios ce se va intampla in viitor in Orientul Indepartat, cand China va decide sa ocupe teritoriul altei tari; oare cum va reactiona lumea democrata in conditiile in care intreaga economie globala este atat de legata de cea chineza?
    Asa vad eu lucrurile si in legatura cu Iranul. Vor creste economic, vor tanji dupa libertate numai ca regimul de popi ii vor tine cu forta in teocratie. Si atunci cand se vor apuca din nou sa-si faca arsenal nuclear, nici o tara europeana nu va reactiona prea tare tocmai din cauza interconectarii economice cu Iranul. Si va rezulta poate si o ruptura urata intre UE si SUA.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro