Home » Analize »Global / Europa » Citesti:

Replierea Americii și împăciuitorismul Europei

Alexandru Lazescu aprilie 22, 2015 Analize, Global / Europa
9 comentarii 3,209 Vizualizari

O eventuală reducere a implicării Statelor Unite în arhitectura de securitate din Europa riscă se provoace mutații importante cu consecințe negative mai ales pe frontul de sud-est al NATO

Financial Times a publicat recent un articol, semnat de Robert D Kaplan, intitulat sugestiv: “America își va pierde răbdarea față de împăciuitorismul europenilor”. Kaplan este unul dintre numele cele mai cunoscute în materie de analiză geopolitică, pe ambele maluri ale Atlanticului. Un om cu legături personale extinse în establishmentul politic american. În 2009, Robert Gates, pe atunci șeful Pentagonului, l-a numit în “Defence Policy Board”, un comitet consulativ al Departamentului Apărării din Statele Unite. Așa că opiniile sale trebuie luate în serios pentru că reflectă puncte de vedere vehiculate în cercuri influente de la Washington. Mesajul transmis în articolul din Financial Times nu este neapărat unul nou. Casa Albă, o serie întreagă de congresmeni și senatori americani influenți se plîng de multă vreme de lipsa de apetit a Europei față de sporirea bugetelor alocate apărării. Problema este însă că atît contextul politic din Statele Unite cît și cel global s-au schimbat substanțial. Cu potențiale repercusiuni negative semnificative pentru țări de primă linie, așa cum este și România.

Se spune că europenii prețuiesc enorm libertatea dar nu par dispuși să facă și sacrificii pentru a o apăra, scrie Kaplan. Doar un sfert dintre membrii NATO respectă obligația asumată de a cheltui minimum 2 procente din PIB iar atunci cînd o fac unii recurg la tot felul de artificii introducînd în bugete capitole precum pensiile militarilor, așa cum procedează, de pildă, Grecia. Doar un sfert dintre membrii NATO respectă obligația asumată de a cheltui minimum 2 procente din PIB. La prima vedere situația nu pare neapărat îngrijorătoare. Bugetul consolidat al țărilor NATO este totuși sensibil mai mare decît al Rusiei. Este însă o impresie înșelătoare. Pentru că o bună parte din bani se duc pe salarii. De aceea, altele sunt cifrele mai relevante: la un PIB consolidat asemănător Statele Unite cheltuiesc de șapte ori mai mult pe cercetare și de trei ori mai mult pe echipamente militare decît toate celelalte state din NATO la un loc. În timp ce, de partea cealaltă, în Rusia, bugetul militar pentru 2015 ($81 miliarde) este cu 25 de procente mai mare decît cel din 2014, ajungînd la o pondere de 4,2 procente din PIB, în ciuda severei crize economice pe care țara o traversează. Kremlinul și-a propus să cheltuiască pînă pînă în 2020 nu mai puțin de $500 miliarde, în cea mai mare parte pe noi echipamente militare.

În ciuda nenumăratelor declarații de circumstanță care fac trimitere la “valorile europene” recenta criză economică a arătat că interesele naționale au prevalat copios în fața ideii generoase a unei identități comune. “Europa a fost redusă de-a lungul ultimelor decade la un sistem de reglementări”, constată Kaplan. “Însă un astfel de sistem bazat pe reguli, în ciuda faptului că protejează drepturile individuale, nu poate fi un înlocuitor al convingerilor”. Nu pare să existe o viziunea comună care să-i însuflețească pe europeni dincolo de prezervarea prosperității și beneficiilor oferite de un stat social. În principiu nu e nimic rău în a avea astfel de deziderate. Însă, în timp ce elitele Europei sunt conceptual post-istorice, după cum observă un reputat istoric german, Heinrich August Winkler, lumea din jur trăiește în plină istorie. Pacea și prosperitatea nu sunt un dat ci depind esențial de existența unor resurse militare și de vointă politică capabile să asigure securitatea continentului și, într-un sens mai larg, securitatea la nivel global.

În timpul războiului rece Occidentul a acționat unitar. Statele Unite, în rolul de lider al “lumii libere”, au asigurat umbrela de securitate a vechiului continent în confruntarea cu Uniunea Sovietică. Umbrela de securitate ameriană a continuat să existe și după 1990 însă, în noul context post-sovietic, aliații europeni au dorit să-și construiască o identitate separată, uneori chiar prin antiteză față de Washington. Însă, crede Henry Kissinger, “Europa s-a concentrat exclusiv pe dimensiunea de soft power, care riscă să devină un scop în sine, într-o lume în care, în alte regiuni, prevalează componentele de hard power“. Deocamdată prosperitatea de care se bucură europenii este posibilă datorită protecției asigurate de americani, ceea ce le permite să cheltuie mai puțin pentru apărare și mai mult pentru beneficii sociale. Dar e puțin probabil ca această situație să continuie la nesfîrșit. Pentru că, se întreabă Robert Kaplan, “de ce ar trebui America să apere un continent care nu este interesat să se apare singur?”

Nici aceste fracturi transatlantice și nici acest gen de divergențe pe tema cheltuielilor militare asumate de către membrii NATO nu sunt noi. În timpul războiului din Irak divergențelele au căpătat, în unele cazuri, chiar o expresie publică explicită. Însă de această dată atît miza aflată în joc, respectiv arhitectura de securitate din Europa, cît și contextul politic din America precum și cel din interiorul Uniunii Europene sunt diferite. În plus, ecuația geopolitică din acest moment, în special ascensiunea Chinei, este și ea cu totul alta. Iar schimbările sunt, în general, în defavoarea Occidentului.

Sentimentele anti-americane sunt adînc înrădăcinate într-o serie întreagă de state din vestul Europei, cu precădere în Germania. Mai ales la nivelul elitelor, după cum relevă o cercetare recentă intreprinsă de Chatham House*. În ciuda faptului că refacerea postbelică a vechiului continent, prin Planul Marshall, consolidarea democrațiilor liberale, în ultimă instanță reunificarea germană, au fost toate posibile doar datorită implicării active Statelor Unite, o bună parte a acestor elite, în majoritate de stînga, au cultivat constant, timp de zeci de ani, un virulent discurs anti-american. Un jurnalist de la influentul săptămînal Der Spiegel mărturisea, în perioada în care dezvăluirile lui Edward Snowden țineau capul de afiș în mass media, că simpla intenție de a-și face vacanța în America era ceva privit cu destulă ostilitate. De altfel, pe pagina în engleză a săptămînalului cel mai extins grupaj tematic (sunt 13 articole) este cel dedicat subiectului NSA: “Spiegel’s Top NSA Reports”. Există chiar și un ghid cu instrucțiuni (“Information for whistleblowers”) destinat celor care vor să contacteze, cu dezvăluiri, redacția. Oricît de sensibili ar fi nemții față de ideea de supraveghere electronică e totuși greu de înțeles de ce acesta rămîne grupajul tematic major la doi ani de la intrarea subiectului pe agenda publică (pînă acum cîteva săptămîni era, de altfel, singurul grupaj tematic de pa pagina în engleză!) în condițiile în care altele, precum Criza din Ucraina, Grecia și zona Euro, ISIS, Iranul, au o relevanță sensibil mai mare și pentru Germania și pentru Europa în ansamblul ei.

Pe cît de critice și de intransigente sunt elitele politice și intelectuale de stînga din Europa față de America pe atît de înțelegătoare sunt față de Rusia. Chiar și în contextul actualei crize din Ucraina.   Ecologiștii europeni, foarte influenți în Germania, care se mobilizează exemplar atunci cînd, de exemplu, construcția unui drum afectază habitatul unor veverițe, nu sunt defel indignați atunci cînd oponenții lui Vladimir Putin sunt bătuți, li se afișează chipurile pe panouri publicitare cu eticheta de trădători sau, ca în cazul lui Boris Nemțov ori Anna Politkovskaya, sunt chiar asasinați. De altfel nu s-au mobilizat cine știe ce “verzii” europeni nici măcar atunci cînd Vladimir Putin a dispus arestarea 30 de activisti Greenpeace care protestau împotriva unor foraje petroliere rusești în Oceanul Arctic. E interesant că, din motive de data aceasta mai degrabă pragmatice decît ideologice, poziții cel puțin ambigui față de agresiunea rusească din Ucraina s-au manifestat și în estul continetului. În Ungaria sau în Republica Cehă, al cărui premier a declarat la un moment dat ca o prezenta a militarilor americani pe teritoriul tarii sale i-ar aduce aminte de invazia din 1968 în timp ce considera drept “legitime” interesele Rusiei in Ucraina.

Între timp, în Germania s-a impus la nivelul cercurilor politice si de afaceri o nouă sintagmă:  “Russlandversteher”, adică să înțelegem Rusia. Aproape jumătate dintre germani găsesc justificări pentru acțiunile Moscovei în Ucraina, inclusiv anexarea Crimeei, și cred că sprijinul Washingtonului pentru guvernul de la Kiev este o provocare la adresa Kremlinului. Iată, un alt titlu recent, tot din Der Spiegel, relevant pentru această manieră de a vedea lucrurile: “Belicozitatea generalului Breadlove (comandantul forțelor ameriane din Europa) / Berlinul este alarmat de poziția agresivă adoptată de NATO în privința Ucrainei”. Și noi care credeam, greșit, că în Ucraina Rusia este agresorul! Pentru a fi corecți trebuie să spunem că săptămînalul Der Spiegel, menționat anterior, a publicat și articole critice față de Rusia (ex: “Russia Is Losing Its Political Morals”) sau altele în care a descris pe larg maniera în care operează propagandă Kremlinului în Germania. Însă e evidentă la nivelul redacției o componentă substanțială ostilă Americii.

Efortul de propagandă rusească pare să fie eficient. Mai ales în Germania unde Moscova a concentrat resurse semnificative. La Berlin “agentia video” Ruptly, parte din grupul RT (fostul Russia Today), care are peste 100 de angajați, alimentează cu știri și clipuri video mass media germană și cultivă asiduu analiști care sunt invitați să comenteze subiecte de politică externă de către principalele canale de televiziune germane. Pe de altă parte, nu doar în Germania ci și în alte țări occidentale, în hoteluri canalele de știri RT (în engleză și spaniolă) ca și cele chinezești sunt generos incluse în grilele TV disponibile în camere în timp ce CNN-ul mai dispare uneori din ofertă.

Faptul că, dincolo de maniera în care intrepretăm evenimentele care au dus la căderea lui Viktor Ianukovici, și președintele Petro Poroșenko și guvernul Iatseniuk, se bucură de o deplină legitimitate conferită de alegeri apreciate, spre deosebire de referendumul din Crimeea, drept libere si corecte nu pare să conteze prea mult. Ideea inoculată cu tenacitate de Moscova, aceea că o clică fascistă a pus mîna ilegal pe putere la Kiev, o regăsim adesea prezentă în discuțiile cu cetățeni occidentali. Așa că nu ar trebui să fim surprinși că doar 44 de procente dintre germani cred că țara lor ar trebui ancorată ferm în alianța occidentală în timp ce 49 de procente (ponderea este dublă în partea de Est) sunt de părere că Germania ar trebui să acționeze mai degrabă ca un intermediar între Rusia și Occident. În condițiile în care propaganda agresivă a Moscovei a devenit un subiect extrem de preocupant în capitalele europene, în cursul unor discuții avute recent la Berlin cu analiști de politică externă germani, am auzit, din contra, păreri că mass media occidentală este cea părtinitoare și nedreaptă față de Rusia. Această posibilă distanțare a Germaniei de spațiul occidental îl îngrijorează serios pe reputatul istoric german August Winkler care în consideră pe Vladimir Putin “patronul forțelor reacționare” din Europa.

Recenta decizie a Marii Britanii de a ignora opoziția Washingtonului alăturîndu-se inițiativei Chinei de a înființa AIIB, o bancă destinată unor proiecte de infrastructură din Asia dominată de Beijing, decizie care a declanșat o reacție în lanț asemănătoare în rîndul majorității aliaților americani din Europa si Asia, a introdus un alt element iritant în relațiile transatlantice. Iar momentul nu este deloc potrivit. Este vizibil înteresul în scădere al Americii față de Europa. Declarațiile lui Obama la adresa Moscovei pot fi înșelătoare pentru că implicarea reală a Statelor Unite este extrem de limitată în ciuda acuzațiilor vituperante ale propagandei rusești. Pe lista de priorități a Departamentului de Stat criza din Ucraina nu este nicidecum pe primul loc. Subiecte ca Iranul, ISIS și China se află în orice caz în fața acesteia. În trecut Statele Unite s-au implicat direct în toate crizele de securitate de pe vechiul continent. De exemplu în Transnistria. Dar a decis acum să nu se implice deloc în negocierile de la Minsk, o chestiune net mai importantă, cu consecințe majore asupra întregii arhitecturi de securitate europene, delegînd rolul de prim solist Angelei Merkel. Pînă la urmă așa numitul format Normandy s-a redus la o negociere între Germania (cu Franța în rol de însoțitor, pentru a da un aer european discuțiilor) și Rusia, Kievul rămînînd doar să ia act, în final, de ceea ce s-a hotărît peste capul său. Rezultatul s-a văzut. După cum sublinia Vladimir Socor într-un articol apărut în Wall Street Journal ** rușii au obținut cam tot ce ce și-au dorit, inclusiv dreptul de veto implicit asupra oricări apropieri în viitor a Ucrainei de Uniunea Europeană.

Robert Kaplan remarcă faptul că inapetența lui Barack Obama de a se implica mai serios în conflictul cu Rusia nu se explică doar prin maniera precaută în care președintele abordează în general chestiunile de politică externă ci este expresia unei mutații graduale în Statele Unite privind relația cu Europa. “Elitele cu strînse legături tradiționale în Europa care au influențat pînă acum politica externă americană sunt înlocuite de altele de extracție asiatică sau latin americană care au alte priorități afective”. Această tendință se suprapune peste o alta în care Asia devine, din punct de vedere economic, tot mai importantă pe plan global iar ascensiunea Chinei introduce provocări suplimentare majore pentru America, inclusiv pe dimensiunea militară.

O eventuală reducere a implicării Statelor Unite în arhitectura de securitate din Europa riscă se provoace mutații importante cu consecințe negative mai ales pe frontul de sud-est al NATO. Chiar dacă celebrul Articol 5 din Carta NATO pare să ofere garanții extrem de solide țărilor membre se aud în ultimul timp tot mai multe voci care se întreabă, în ciuda pozițiilor oficiale, dacă chiar va fi aplicat ad literam în cazul unei potențiale agresiuni rusești. Acest simplu fapt introduce din start un element de nesiguranță. Iar acest lucru este mai ales valabil pentru spațiul în care se află România, singura țară din regiune în care sentimentele pro-occidentale sunt puternice (peste 80 de procente dintre români au percepții pozitive despre Statele Unite, Germania, Marea Britanie sau Franța în timp ce în cazul Rusiei doar 25 de procente au opinii similare). Spre deosebire de Bulgaria (25 de procente dintre bulgari ar dori integrarea în Uniunea Euroasiatică), de Serbia sau de Grecia (63 de procente simpatizează Rusia în timp ce doar 23 procente văd Uniunea Europeană în aceași lumină). Iar în Ungaria guvernul Viktor Orban întreține relații apropiate cu Moscova în ciuda sancțiunilor occidentale.

O eventuală repliere americană din Europa ar pune România într-o poziție delicată în condițiile în care la Kremlin se vorbește deschis despre dreptul Rusiei de a avea o sferă “legitimă” de influență pe continent. În ce fel vede Moscova exercitarea efectivă a influenței sale în acest spațiu nu este limpede. Însă este clar că Vladimir Putin nu are în vedere o astfel de proiecție de putere a Moscovei în primul rînd în vestul continetului ci într-o regiune din imediata sa vecinătate în care Rusia se bucură de destulă simpatie și de legături privilegiate. Credința creștin-ortodoxă comună este permanent scoasă în evidență la Moscova drept o posibilă punte afectivă care ar lega o bună parte de țările din regiune. Am auzit o astfel de mențiune chiar recent, la întlnirea dintre Putin și Alexis Tsipras, premierul Greciei. O foarte probabilă extindere a zonei controlate de către rebelii pro-ruși din Ucraina către gurile Dunării și o deloc improbabilă schimbare a liniei politice de la Chisinău ar crea premize favorabile unui astfel de scenariu, într-un nou aranjament de securitate pentru Europa negociat în principal între Germania și Rusia. Deocamdată, la Berlin interesul pentru Republica Moldova pare să fi scăzut brusc în ultima perioadă (să ne amintim că în august 2012 Angela Merkel a făcut o vizită considerată istorică la Chișinău). Să fie eventual acesta un pas în această direcție? Oricum, ideea unui nou aranjament de securitate, renegociat cu Rusia, se vehiculează deja, informal, în anumite cercuri occidentale. E drept, doar ca idee de principiu și fără nici un fel de asumare la nivel guvernamental. Dar chiar și așa, la nivelul unei abordări ipotetice, nu este deloc un semnal îmbucurător pentru România.

N O T E ______

* “Elite Perceptions of the United States in Europe and Asia”,  Chatham House Report, Xenia Dormandy with Joshua Webb, May 2014

** Vladimir Socor – “Russia’s Master Plan to Break the Trans-Atlantic Alliance”, WSJ, April 20, 2015

Articol apărut inițial în Revista “22″

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. DanT spune:

    Rusia cheltuieste 4,5% din PIB pentru aparare, dar PIB-ul ei e foarte mic, e undeva intre al Italiei si al Spaniei. Isi propune desigur cheltuieli mari, dar nu le va putea realiza: de exemplu a abandonat proiectul avionului invizibil Suhoi T-50.
    “Sfera legitima” de influenta a Rusiei priveste spatiul CSI, nu tari din UE/NATO.
    Extinderea zonei controlate militar de rusi pana la Gurile Dunarii e putin probabila: necesita trupe de ocupatie si cheltuieli enorme. Rusia abia face fata cheltuielilor legate de administrarea Crimeei.
    Prea multi lideri politici si analisti “stiu” ca Rusia “vrea” sa ocupe sudul Ucrainei pana la Gurile Dunarii, Tarile Baltice etc., etc. Ce-i impiedica, domnule, daca vor? Ce mai asteapta?

  2. RazvanM spune:

    Din partea Rusiei este vorba mai mult de strategie decat de putinta reala. Desi, daca vrea, Rusia poate ajunge cu tancurile in cateva luni pana la Paris, cu o scurta escala in Berlin, Vladimir Putin cred ca vrea mai mult ca fata de Europa sa foloseasca amenintarile, santajul, spionajul, sabotajul si alte asemenea metode, prin care poate obtine avantaje mult mai mari, la costuri mai mici.
    Daca ne gandim un pic, Rusia are un teritoriu cat China si Statele Unite la un loc si o densitate a populatiei ingrijoratoare. Principala preocupare ruseasca este sinuciderea prin ingestie de alcool, iar a doua este razboiul. O a treia preocupare este subminarea prin actiuni executate din interior. De exemplu, in urma cu ceva timp, liderii rusi glumeau intre ei ca Franta este a 17-a republica sovietica, pe drept cuvant.

    Pentru Rusia este asadar o chestiune de supravietuire sa fie cei agresivi, mai ales cu un vecin precum China asteptand la granitele asiatice. Europa ar fi bine sa actioneze in consecinta, altfel ne putem trezi ca limba rusa devine limba de studiu obligatoriu in tot mai multe tari europene.

  3. DanielS spune:

    Analiza articolului este pertinenta. Chiar imi place. Dar …

    Pozitia SUA impreuna cu cea a aliatilor est-europeni este nu atit opusa cit mai precis complementara puterilor vest-europene. Rusia se confrunta astfel cu vechiul cliseu (poate chiar complicitate) a politistului bun si politistului rau. Putin are de ales. Orice propunere a politistului bun trebuie tratata serios, ca sa nu intervina politistul rau, ala care nu glumeste.

    Aceasta complementaritate (repet, poate in complicitate sau poate nepremeditata) confera timp si seriozitate negocierilor, si implicit sanse sporite de rezolvare pasnica a ostilitatilor. Pe de alta parte sa nu uitam stropul de vanitate al vest-europenilor fata de Europa de est. Desi pare pasnic, vestul European nu e deloc atit de fraier, pe cit crede oligarhia ruseasca. Sa nu uitam ca vorbim totusi depre foste puteri coloniale colosale. Marea Britanie, cu ajutorul intregii Europe, au generat super-puterea de astazi, SUA, si nu invers. America in totalitate este o fosta colonie a Europei. Iar astazi, iesirea brutala a Europei de est de sub influenta vestui, prin forta militara ruseasca, ar zgindari enorm mindria culturala a vestului. N-am nici o indoiala ca vestul European s-ar uni militar in secunda 1, ca sa apere militar o tara NATO.

    Cit priveste gurile Dunării, sunt sigur ca generalii romani constientizeaza perfect pericolul rusesc. Iar Germania nu-si poate permite sa piarda simpatia Romaniei, un aliat economic si militar esential. Linia Odesa ramine pentru rusi linia rosie care nu poate fi incalcata fara razboi total cu Romania, SUA si intreg NATO. Intre Rusia si Romania, ce vor alege oare Germania si Franta si Marea Britanie si Italia si Spania? Vor alege Romania, caci Rusia e doar vrabia de pe gard, imprevizibila si gata sa-si incalce orice promisiune. Dealtfel e foarte clar pentru toata lumea care e tabara cistigatoare a conflictului actual. Nimeni nu mizeaza pe rusi.

  4. alex spune:

    „Între timp, în Germania s-a impus la nivelul cercurilor politice si de afaceri o nouă sintagmă: “Russlandversteher”, adică să înțelegem Rusia.” Fals. Russlandversteher sau Putinversteher e de fapt un soi de insultă adresată celor care caută scuze Kremlinului.
    Pe de-altă parte, a cita (și citi) doar Spiegel înseamnă a lua în considerare doar o parte. Mai există de exemplu și Welt, FAZ sau Sueddeutsche Zeitung, care au o alta perspectiva.

    • Alexandru Lazescu Alexandru Lazescu spune:

      Sigur ca Der Spiegel nu este singura voce mediatica importanta din Germania. Insa cind discuti cu jurnalisti sau cometatori germani, cind te uiti la sondajele de opinie, vezi foarte clar ca nemtii sunt divizati in chestiunea Rusiei, multi simpatizind cu pozitia Moscovei. Si ca sa dau un exemplu suplimentar, o expozitie de fotografii poloneza care prezenta in paralel crimele lui Hitler si cele ale lui Stalin (din Polonia) nu a putut fi organizata la Berlin pentru a nu leza sensibilitatile rusesti.

      • Adina D. spune:

        Da, dar nu doar atat. Germania are ceea ce se numeste politica istorica. Adica ii pasa de felul in care este prezentata istoria Germaniei in alte tari. Fundatia Konrad Adenauer face in tarile din Est tot felul de mese rotunde, conferinte, etc, pe teme de istorie recenta. Si la noi, IICCMER e finantat de ei.
        Pare paradoxal (desi nu e), si aici nemtii se apropie de rusi. Ca sa isi dreaga imaginea din WW2, Germania are tot interesul sa arate ca tarile care au suferit de pe urma terorismului statului nazist, au colaborat de buna voie cu nemtii. In tarile baltice, de ex., s-a exagerat numarul celor care s-au inrolat la nemti. Germania avea interesul sa nu se afle ca a facut inrolari obligatorii in tarile ocupate, lucru care contravine tuturor regulilor internationale. Rusia avea interesul sa spuna ca acele tari sunt fasciste ca sa isi justifice ocupatia.
        Relatia ‘love and hate’ dintre rusi si nemti e foarte veche.

  5. Laura spune:

    Intr-adevar, strategic vorbind, China este o provocare strategica mult mai mare pentru Statele Unite, comparativ cu Rusia (China are si potential economic considerabil, cat si potential de soft power care este mult subestimat). Asta e, nu prea avem ce face, iar Statele Unite (si Vestul in general) nu pot sa aiba prea multi adversari in acelasi timp (si Rusia, si China, si Statul Islamic, si Iranul, si ….) — pentru ca nu prea se poate. Mai mult, in plan strategic, o mare problema pentru Vest ar fi consolidarea unei aliante strategice Rusia-China. Suntem departe de asa ceva, dar asta nu inseamna ca o astfel de alianta nu este posibila. Deci relatia cu Rusia trebuie sa fie, si va fi, frustrant de ambigua ….

  6. ernest.hemingway spune:

    Dle Lazescu, good point, europenii sint ipocriti, cel mai bun ex pe linga cel cu Ucraina e si cel cu naufragiatii din Medit, care sint buni daca ajung vii, sa munceasca la negru prin sere cu 2 euro pe zi) dar nu sint buni cind ar vrea sa emigreze legal. Un altul e cu Turcia pe care o amagesc de 20 ca va intra in Europa…..si care acum in persoana lui Erdogan arata ca se pot intelege la o adica si cu Putin, daca tot nu ma vreti etc…

    Iar Germania, care conduce de facto Europa are in persoana Dnei Merkel un lider fara leadership…daca e cineva in stare sa spuna cu ce s-a remarcat in cei nspe ani de cind conduce…Marea Britanie nu mai are de mult greutate diplomatica in plus nu stiu inca daca vor in Eu sau nu….iar restul sint praf si pulbere….

    In plus se gasesc sa critice America, multi dintre ei, necalcind in state in viata lor, dar dau crezare miturilor despre State si uitind ca traiesc inca pe spatele lor….

    Ca sa nu mai vorbim de rasism (vezi PEGIDA)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexandru Lazescu


Alexandru Lazescu

Fondator al retelei nationale de publicatii locale Monitorul (1991) actionar al Grupului de Presa Medianet, ce editeaza Ziarul de Iasi membru al Grupului pentru Dialog Social a fo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)