vineri, martie 29, 2024

Revoluția rusă din februarie 1917: origini, semnificații, implicații (Eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

În urmă cu 98 de ani avea loc în Rusia unul din evenimentele foarte controversate ale istoriei contemporane. Revoluția din februarie, fără de care aceea din octombrie nu poate fi nicicum înțeleasă,  a fost înfrântă, iar acest lucru a dat naștere la și mai multe polemici și interpretări. Există însă suficient de multe dovezi pentru a susține cel puțin două cauze majore ale evenimentelor: pe de-o parte, teza protestului condus de soldații și cetățenii patrioți împotriva catastrofalei strategii de război a guvernului țarist; pe de altă parte, teza potrivit căreia (și îmbrățișată, printre alții, și de Lenin) răzmerițele din Petrograd care s-au transformat în revoluție au fost produse de sentimentele anti-război ce n-au mai putut fi ținute în frâu. Era vorba de fapt de continuarea revoluției din 1905, catalizată, ca și atunci, de înfrângeri militare și disperare socială.

Pavel Miliukov, liderul kadeților (Partidul Constituțional Democratic), istoric de meserie și ministru de Externe în guvernul provizoriu de după abdicarea Țarului Nicolae al II-lea (pe 15 martie 1917), considera că războiul a fost cel care a dus deopotrivă la revoluțiile din februarie și octombrie. El și-a scris versiunea de poveste la câțiva ani după evenimentele din 1917 și a accentuat asupra faptului că revoluția a fost prilejuită de defectuoasa administrare a efortului de război de către birocrația țaristă. În pofida numeroaselor critici care i-au fost aduse, cert este că a fost unul din puținii oameni ai vremii care au știut exact ce doreau și au acționat cu mână forte: anume, o politică imperialistă condusă de un guvern burghez, din care să lipsească reprezentanții stângii. În cele din urmă, singurul personaj de stânga pe care l-a acceptat a fost eserul (socialist-revoluționarul) moderat Alexandr Kerenski, care a ajuns ministru al Justiției în același organ de stat provizioriu (până în octombrie același an, când bolșevicii preiau frâiele puterii, acesta avea să mai ocupe funcțiile de ministru de Război și premier; Kerenski și-a trăit apoi întreaga viață în exil, în Statele Unite, până în 1970, când moare la New York ca unul din ultimii supraviețuitori ai tumultului istoric din 1917; este îngropat la Londra deoarece Biserica Ortodoxă rusă din New York i-a refuzat înmormântarea pe motiv de apartenență la Francmasonerie). Este una din acele stranii coincidențe din istorie faptul că Aleksandr Kerenski și Vladimir Ulianov s-au născut în același oraș, la Simbirsk, și că tatăl lui Kerenski a fost directorul liceului unde a studiat cel care avea să semneze ulterior „N. Lenin”.

Dualitatea puterii

Convingerea lui Miliukov a fost așadar că eșecul regimului din februarie s-a datorat naturii duale a puterii politice: pe de-o parte, guvernul provizoriu, condus de (simplu spus) clasele burgheze, pe de alta, consiliile (sovietele) muncitorești, dominate până în septembrie de menșevici și blocul socialist-revoluționar. Să adăugăm că menșevicii erau facțiunea moderată a social-democrației ruse, iar eserii erau un partid de extremă stânga cu baza de masă în mediile rurale, dar și în inteligentsia epocii. Brațul armat al acestui partid de stânga, dar nemarxist, se ocupa cu acțiuni teroriste, iar doctrina sa promova violența socială și politică. Fapt e că deciziile guvernului provizoriu trebuiau susținute și de Comitetul Executiv al Sovietelor, ceea ce a dus la și mai multe blocaje în funcționarea puterii.

Acest tablou s-a tradus în practică prin următorul lucru: în lunile care au urmat revoluției din februarie, adică în martie și aprilie, guvernul burghez a încercat să implementeze politici socialiste. Era imposibil ca așa ceva să funcționeze. Guvernul provizoriu n-a avut practic altceva de făcut decât să tolereze imixtiunile sovietelor. După ce Miliukov a renunțat la poziția sa guvernamentală, pe 2 mai 1917, ca urmare a poziției sale inflexibile privind continuarea războiului și a protestelor pe care le-a stârnit din partea militarilor și cetățenilor din Petrograd, s-a ajuns la situația paradoxală, în fond un ecou al Revoluției Franceze,  în care socialiștii moderați apărau revoluția liberal-burgheză (cea din februarie) împotriva atacurilor din ce în ce mai violente ale socialiștilor radicali! În perioada mai-iunie 1917, dar și la începutul lui iulie, atunci când bolșevicii ratează prima oportunitate de a prelua puterea, socialiștii moderați au aplicat în toate domeniile fostul program politic al lui Miliukov. Eșecurile pe linie, inclusiv pe frontul conflagrației, le-au știrbit credibilitatea acestor moderați și au fortificat-o pe cea a bolșevicilor și socialiștilor-revoluționari. Să precizăm că radicalismul bolșevic fusese declanșat odată cu revenirea lui Lenin din exilul elvețian și a lui Lev Troțki din acela american. Marele critic literar american Edmund Wilson (apropiat prieten al scriitorului Vladimir Nabokov) a scris, în anii ’30, o carte superbă purtând titlul „To the Finland Station”, despre reîntoarcerea lui Lenin și efectul electrizant al „Tezelor din aprilie” pe fondul unei analize a întregii tradiții a stângii revoluționare. Vom reveni la acel fascinant volum. Este ceea ce accentuează și Slavoj Žižek în mega-prefața antologiei scrierilor lui Lenin din perioada dintre cele două revoluții („Revolution at the Gates”, Verso, 2002).

Menșevici, bolșevici, kadeți, eseri

În iulie 1917, șef al armatei ruse a fost numit Lavr Kornilov, cel care, în numele guvernului provizoriu condus în acel moment de Kerenski, a încercat o lovitură armată împotriva Sovietului din Petrograd. Eșecul acestei tentative a amplificat și mai mult neîncrederea generală în guvernul provizoriu. Totdată, eșecul lui Kornilov l-a transformat pe Lenin în succesorul logic, aproape inevitabil, la conducerea țării. Dar, cum spuneam, aceasta a fost istoria văzută și consemnată prin ochii istoricului și politicianului Miliukov.

Interesant este și faptul că Lev Troțki, în a sa Istorie a Revoluției Ruse, deși plecând de la premise diferite, a urmat un fir logic similar. Pentru istoricul revoluționar bolșevic, evenimentele din februarie n-au fost decât o anticipație a celor din octombrie. Dacă vrem, etapa moderată (burgheză) a revoluției finale socialiste. Tot Troțki susține că Revoluția din februarie a fost marcată de un puternic paradox: muncitorii, soldații și marinarii insurgenți din Petrograd și-au delegat puterea Comitetului Executiv al Sovietelor, dominat în epocă de blocul moderat al menșevicilor și socialist-revoluționarilor, care, la rându-le, asumând caracterul burghez al revoluției, au pasat responsabilitatea puterii aceluiași guvern provizoriu. Un alt aspect interesant este acela că Troțki a oferit interpretările sale asupra diformităților regimului născut în februarie abia la începutul anilor 1930, pe când se afla în exil pe insula Prinkipo, în Turcia. Frapează acuzele sale vehemente la adresa atitudinii menșevicilor în respectivele evenimente, mai ales că Istoria sa a fost scrisă în 1930 (republicată în engleză, în 1932), pe când era deja liber să ofere o perspectivă necenzurată asupra evenimentelor.

La rându-i, Kerenski fusese împins să devină figură centrală a guvernului provizoriu la doar 36 de ani. Foarte curând după aceea, el a început să se privească drept lider providențial care poate salva unitatea națiunii. Potrivit lui, acest mare plan i-a fost dejucat de cele două „comploturi”: al lui Erich Ludendorff, și al lui Lenin. Chiar și așa, pentru Kerenski, Revoluția din februarie a fost un succes iar țara se îndrepta, pasămite, spre stabilitatea mult visată. Ar fi existat apoi un subit val al sentimentului patriotic, reînnoit mai ales după ofensiva militară germană de la Tarnopol și tentativa de lovitură bolșevică din iulie (deci Ludendorff și Lenin, concomitent). Potrivit istoriei văzute prin ochii lui Kerenski (memoriile sale publicate în 1966 la Cassell), în pofida îngenuncherii bolșevicilor, nesăbuita rebeliune a lui Kornilov ar fi zădărnicit toate eforturile anterioare. Moderații începeau să lase locul bolșevicilor și altor radicali în sovietele marilor orașe și comitetele acestora.

Sigur, nimeni nu poate astăzi contesta rolul rebeliunii lui Kornilov în zădărnicirea eforturilor întru stabilizare a țării din partea guvernului provizoriu. „Afacerea Kornilov”, cum i se mai spune, a fost confirmată de doi dintre cei mai mari critici ai ei: Vladimir Dimitrievici Nabokov (tatăl mai celebrului romanicer și secretar al guvernului provizoriu, forțat să părăsească Sankt Petersburgul după succesul Revoluției din Octombrie) și Lev Troțki. Același Kerenski insistă în memoriile sale asupra naivității liderilor sovietici moderați care n-ar fi fost capabili să vadă foarte limpede jocul pregătit de Vladimir Ilici Lenin. Potrivit viziunii sale, Lenin și partidul acestuia au jucat un rol-cheie în demoralizarea frontului rusesc și astfel în ușurarea misiunii germanilor care nu mai aveau a se bate pe două fronturi. Se știe acum că, pe 24 octombrie 1917, deci cu o zi înainte de revoluția bolșevică, la inițiativa liderului menșevic Fiodor Dan, însoțit de Avram Gots (din partea socialist-revoluționarilor), a avut loc întâlnirea acestei delegații a stângii moderate cu Kerenski, în tentativa de a alcătui un guvern socialist care să solicite Aliaților să înceapă imediat negocierile de pace, care să împropietărească rapidissim țărănimea și care să convoace Adunarea Constituantă. Programul în trei puncte ar fi slăbit poziția bolșevicilor pe tabla de șah a frământărilor anului 1917, cei care se bazau, la fel ca stângiștii moderați și guvernul provizoriu, pe soldați și marinari, în marea lor majoritate de origine țărănească. Nu știm dacă acestă ultimă tentativă de a preîntâmpina lovitura bolșevică ar fi avut sorți de izbândă, cert este că Dan și apropiații săi i-au acordat o mare importanță. În istoria rescrisă de Kerenski, Fiodor Dan este singurul creditat cu acest plan, în vreme ce rolul lui Gots și al celorlalți este minimalizat.

De asemenea, în Arhivele Revoluției Ruse, publicate de Iosif Vladimirovici Gessen (jurist și publicist, unul din fondatorii Partidului kadeților) în 1922, Vladimir Nabokov (tatăl) este creditat cu o discuție pe care ar fi avut-o cu Kerenski cu doar câteva zile înainte de lovitura din octombrie. Nabokov l-ar fi întrebat pe liderul guvernului provizoriu ce părere are despre posibilitatea unei astfel de lovituri de stat, la care Kerenski ar fi răspuns că îi surâde, convins fiind că îi poate strivi militar pe bolșevici. Știm acum că nu a fost cazul, iar atitudinea lui Aleksandr Kerenski vorbește și despre piederea completă a contactului cu realitatea.

*

Iată așadar doar 3 dintre marile narațiuni despre semnificația evenimentelor din februarie 1917 și tot ceea ce a urmat după. Revoluția din februarie este însă importantă și dintr-o altă perspectivă: ea este privită adesea ca o revoluție „democratică” (sau „democratic-burgheză”), spre deosebire de „surata” ei bolșevică! Să ne aducem așadar aminte fie doar și de faptul că în anii gorbaciovismului și ai perestroikăi, contrastarea celor două momente revoluționare ale aceluiași an (1917) a constituit un argument istoric esențial pentru mișcarea anticomunistă. În vreme ce sovietizarea/bolșevizarea Rusiei era formal condamnată, mișcarea din februarie a fost privită ca o tentativă dramatică de a salva patria și de moderniza și democratiza Rusia. Sigur, este o interpretare față de care noi, ca istorici neutri, trebuie să avem anumite rezerve, mai ales că ea corespunde inclusiv viziunii lui Kerenski (actor implicat) despre cele petrecute. Nu facem decât să probăm semnificația și importanța indubitabilă a momentului februarie 1917 pentru tot ceea ce a urmat după. Richard Pipes confirmă această intrerpretare în a sa magistrală lucrare „The Russian Revolution” (Vintage Books, 1991).

Apoi, au existat suficiente acțiuni și tentative de politici ale guvernului provizioriu care ne îndreptășesc să acceptăm o parte din „argumentul modernizator” al lui Kerenski. „Democratizarea” cuprinsese nu doar cadrele armate, dar și artele, cultura și alte domenii ale vieții în Rusia. Se ajunsese într-acolo încât inclusiv decizia anumitor atacuri armate era supusă votului. Toate acestea, fenomene intempestive și majore cu care societatea rusă, abia ieșită din zodia țarismului și aflată în plină conflagrație mondială, nu era obișnuită. Tot atunci se îmbogățește vizibil vocabularul politic: „democrație” (demokratiia), dar și „popor” (narod), „libertate” (svoboda) sau „socialism” (sotsializm) circulă pe buzele tuturor, dar, mai mult, sunt percepute ca sintagme corecte și legitime (până și nava de luptă „Împăratul Nicolae I” își schimbă numele în „Democrația”). Într-un articol apărut în Slavic Review în 1994 (Andrew M. Verner, „What’s in a Name? Of Dog-Killers, Jews and Rasputin”, Slavic Review, Vol. 53, No. 4, 1994, pp. 1046-1070), se vorbește fascinant despre numele care după Revoluția din februarie deveniseră de-a dreptul stânjenitoare pentru cei ce le purtau: în special „Romanov” și „Rasputin”. În presa rusă vremii puteai găsi istorii precum cea a soldatului Serghei Romanov, care, în aprilie 1917, dorise să-și schimbe numele, pe motiv că era prea „monarhist”, în cel de Serghei „Demokratov”.

Toate aceste istorii dau seama despre o anumită ideologie a guvernului provizoriu, despre o schimbare de paradigmă care n-a mai apucat să fie substanțială din motive de instabilitate politică și Revoluție bolșevică (octombrie). Până și Vladimir Lenin era văzut de susținătorii săi ca „lider al democrației”, într-atât de puternic pătrunsese acest virus al transformării în lexicul vremii. Evul revoluționar rus a stat așadar, cel puțin din acest punct de vedere, sub semnul „democrației” (evident, facem apăsat precizarea, ceea ce înțelegem astăzi prin termen este foarte diferit). Contextul în care plasăm aceste constatări de natură istorică este cel al unui stat aflat la periferia Europei și a Asiei, purtând povara înapoierii și despotismului, dar care încerca să iasă dintr-o zodie politică vetustă și să intre într-o nouă epocă, a promisiunilor și iluziilor iraționale. Pe acest fond, mesianismul rus, șlefuit în manieră bolșevică după chipul și asemănarea lui Vladimir Ilici, și-a făcut foarte rapid loc pe bolta aspirațiilor politice ale țării. Nu este așadar deloc de mirare, privind retrospectiv, că de același morb par a fi suferit, în bună măsură, și liderii Revoluției așa-zis „democratice” din februarie. Într-o singură frază, așa cum cutezau a vehicula mai toate broșurile de agitație, rușii, moderați sau radicali, socialiști sau burghezi, visau o „patrie perfectă”, eliberată de sub povara absolutismului țarist, „cea mai tânără din familia națiunilor”. În acest sens, adversarul principal în război, Germania Hohenzollernilor, era perceput ca „ultim bastion al monarhismului european”, și, pe cale de consecință, înzecit detestat. Odată ajunși la putere, prin puciul din 25 octombrie (7 noiembrie, stil nou), bolșevicii, conduși de tandemul Lenin-Troțki, vor face tot ce stătea în puterile lor pentru a încuraja o „revoluție proletară” în Germania. Pentru cei doi, ca și pentru camarazii lor implicați în acea aventură istorică, comparabilă doar cu Comuna din Paris, șansele triumfului socialismului în Rusia atârnau în chip decisiv de expansiunea revoluției în Occident. Orice se poate spune despre Lenin, dar nu că nu știa că în absența revoluției mondiale (în primul rând a celei germane), soarta socialismului în Rusia era dacă nu una imposibilă, în orice caz una cât se poate de problematică. Convinși, cu milenaristă pasiune, că Istoria universală îi alesese pe ei să-i ducă la îndeplinire planurile, că nu vor avea de răspuns decât în fața Tribunalului acestei Istorii, liderii bolșevici vor spera, împotriva oricărei evidențe sociale, morale și politice, că scânteia aprinsă în octombrie 1917 va duce la năruirea vechii ordini globale și la nașterea uneia radical nouă, la saltul prevestit de Marx, „din imperiul necesității în acela al libertății”.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Rolul personalităților în istorie poate fi ușor exagerat, dat fiind potențialul literar și propagandistic. Cum însă Rusia era de departe cea mai vertical integrată putere europeană, rolul țarilor nu poate fi neglijat- iar din acest punct de vedere nu se poate spune că a fost „norocoasă”. Cei aproape 100 de ani de întârziere acumulați după marea victorie anti-napoleoneană, toate reformele ratate, înăbușirea nu doar a extremismului de stânga dar și a forțelor liberale , retardarea forțată impusă sub Alexandru III, prăpastia între vârfuri și majoritatea populației prost educată (în 1900, gradul de alfabetizare nipon era deja de 93% iar învățământul obligatoriu fusese ridicat de la 3 la 6 ani)- toate aceste decalaje și defazaje ar fi fost greu recuperabile și de o persoană cu un calibru superior țarului Nicolae II. Poate în absența unui conflict mondial și mai cu seamă a milioane de țărani și muncitori sub arme, o liberalizare graduală și impusă de sus, ar fi funcționat. O bună parte din populația Rusiei era pentru autocrație, fie că vorbim de țărani fie de nobili. Stolipin, emblematic nu doar prin reforme dar și poziția de prim-ministru, era un autocrat atât în interior cât și în exterior. Cu bolșevicii dominând mediul muncitoresc iar eserii pe cel rural, baza puterii kadeților a rămas destul de vagă și oricum, ideea unei democrații în plin război mondial, asaltată atât din interior cât și din „exterior” (majoritatea reformatorilor erau naționaliști și prin urmare greu susceptibili de a fi fost sprijiniți de marea de popoare subjugate sub țarism), pare utopică. În linia autocrației de care vorbeam, stânga revoluționară a produs persoane de un calibru superior- nu este un elogiu, dar cred că se cuvine ca remarcă istorică, în ce privește tactica și strategia- dacă revoluția din februarie ar fi generat un Napoleon, lucrurile puteau să ia o altă turnură. Mai trebuie relevat că în ciuda eroismului și anduranței mujicului luat la oaste, corpul ofițeresc superior a lăsat de multe ori de dorit- iar dacă în alte circumstanțe (cum ar fi 1856, chiar 1877 sau 1904-1905) carențele de acest gen nu au fost fatale monarhiei, ele s-au dovedit letale în războiul civil.
    În condițiile în care extrema stângă promitea emanciparea națională (fie și din motive de „flexibilitate strategică”) și întoarcerea soldaților de pe front, este greu de văzut cum anume ar fi putut contracara noul guvern, fidel angajamentelor față de Antantă și continuator al spiritului rusificării neabătute până la 1914, asemănătoare maghiarizării.
    Revoluția de la 1905, în loc să lase locul unui regim parlamentar curat și astfel să dea poate monarhiei o șansă de supraviețuire într-un regim constituțional, a fost „ratată” de autocrat, cu o continuare a imixtiunilor și jocurilor sicofanților de la curtea imperială, răpind mai cu seamă kadeților acel teren de joc pe care talentul și probitatea indiscutabile ale liderilor lor l-ar fi putut cultiva întru atenuarea influenței extremei stângi. Țarismul și sprijinul popular pentru el au fost puternic zguduite nu doar de războiul ruso-nipon dar și de urmarea revoluției de la 1905 și pervertirea Dumei cu bună știre pentru a exclude elementele liberale și a lăsa loc celor retrograde și naționaliste. Mai mult însă, implicarea directă a țarului în afacerile militare (domeniu unde Alexandru I a fost mai înțelept) a dus la asocierea eșecurilor răsunătoare cu reputația monarhiei.
    Este un fapt știut că Rusia a pornit războiul cu un handicap tehnic major- pe de altă parte, este oarecum ironic faptul că revoluția a izbucnit după anul 1916, an al victoriilor militare remarcabile ale lui Brusilov, an în care producția de material militar o depășise de câteva ori pe cea din 1914, an în care aportul în muniții al Antantei fusese mai mare ca niciodată dar mai ales… anul în care pauperitatea infrastructurii logistice lăsase populația orașelor înfometată, deși exista o amplă cantitate de cereale și provizii- în transportul feroviar trenurile militare aveau prioritate absolută față de orice altă marfă „civilă”, inclusiv alimente pentru orășeni.
    Mujicul luat la oaste avea motive să-și urască guvernul pentru că-l trimisese în tranșee fără bocanci sau fără pușcă, ori pentru că era pălmuit de ofițeri incompetenți. Dar același mujic mânca la oaste mai bine decât o făcuse vreodată în satul lui.
    La izbucnirea războiului mondial a fost o manifestare a patriotismului rus fără precedent- în astfel de condiții, e firesc de ce tentativa bolșevică de a torpila participarea Rusiei la război nu s-a bucurat de nici un ecou. S-ar părea însă că doi ani și jumătate de război au erodat sentimentul patriotic, în dauna resentimentului față de autorități. Toți soldații care au abandonat tranșeele și au sfârșit prin a-și împușca ofițerii, nu au simțit că primejduiesc mama Rusia prin acest abandon. Crasa incompetență a unor membri ai înaltului corp ofițeresc nu era un apanaj strict rusesc- sînt ample exemple în toate taberele. Deosebirea între regimentele rusești care au dezertat și cele franceze care s-au răsculat în același an și care au fost „pacificate” prin decimare, este că primii nu au găsit în spatele lor un guvern suficient de solid și de ferm pentru a-i menține în tranșee. Cântecul de sirenă al bolșevicilor în ce privește încetarea războiului era greu rezistibil pentru un veteran al tranșeelor, cu atât mai mult cu cât spre deosebire de corespondentul lui francez, nu era conștient că dezertând ar pune în primejdie chiar existența patriei mumă. Pierderea temporară a Ucrainei și mai mult sau mai puțin definitivă a Poloniei este mai curând rezultatul ineficienței de comandă a sovietelor militare și o recunoaștere a unei slăbiciuni de moment, decât un plan prestabilit.

  2. Andrei A., multumesc pentru pertinenta analiza, care o completeaza in chip fericit pe cea foarte interesanta a autorului, dar cred ca si fara razboi Rusia nu ar fi avut sansa unei integrari pe orizontala a puterii, pentru a va parafraza o inspirata expresie. Ca intindere si potential demografic si economic, cat si ca slabiciune militara, nu avea cum sa inceteze sa mai fie o tinta geopolitica, cred ca toate analizele pe campania napoleoniana, dar si pe evenimentele care au urmat, au inteles acest lucru.

    Parerea mea este ca urzirea primului razboi mondial a jucat cu succes pe cartea geopolitica, in cazurile celorlalte doua imperii, dar si pe cartea lui Marx, in cazul celui tarist, insa cu rezultate contradictorii. Pe de o parte, s-a reusit crearea statului totalitar sovietic, dar, pe de alta parte, la butoanele lui nu au ramas cei care au fost planificati, Lenin si Trotsky, purtatori ai unui milenarism de o alta factura, ostil celui rus. Sovietismul a incaput pe mainile lui Stalin, care la dus in directia panslavismului, motiv pentru care si azi majoritatea rusilor ii poarta o amintire aureolata si il considera un erou.

    Cred ca inlocuirea unei verticale de putere cu o alta, de alt tip, a fost cel mai bun lucru care li s-a putut intampla rusilor, mai ales sub aspectul inlaturarii slabiciunii militare, fara de care ar fi ramas o tinta perpetua. Daca ne uitam si la ce se intampla in zilele noastre cu lumea araba, bogata in resurse energetice, ca si cea rusa, dar neputincioasa militar, ceea ce nu mai este cazul rusilor, vom intelege si mai bine de ce autoritarismul, care nu se identifica cu autocratismul, Rusia este totusi o tara democrata, inca nu cat ar trebui, dar democrata totusi, este singura carte castigatoare, pentru mult timp de acum incolo.

    • Pan-slavismul de care vorbiți, a fost mereu „handicapat” de perspectiva ortodoxă, și prin urmare a avut un înțeles cât se poate de îngust- polonezii, cehii, slovacii, slovenii, croații, ucrainienii sau rutenii și orice comunitate aparținând fie catolicismului, fie bisericii uniate, fie într-o infimă minoritate chiar protestantismului, au fost considerate „suspecte”. Din acest punct de vedere, comunismul a servit drept un vector de expansiune considerabil mai „cuprinzător”.
      Mesianismul rusesc/sovietic, aduce oarecum cu colonizarea Americilor, cu deosebirea remarcabilă că majoritatea „indienilor” europeni erau peste ocupanții veniți din Răsărit. Ce ar trebui însă să frapeze, mai cu seamă în contextul actual, este colosala indiferență a vârfurilor rusești în ce privește soarta popoarelor cucerite. Herzen e o excepție și oricum atipic în linia intelectualilor revoluționari care au precedat anul fatidic 1917. Pușkin, titanul literaturii ruse, este „patriot” în anul 1831, situându-se pe o poziție total opusă celei occidentale, de profundă simpatie față de cauza insurecției polone. Anul 1863, din aceleași motive, nu face excepție ca ecou în intelectualitatea rusă. Nici măcar germanii baltici nu s-au bucurat de o soartă mai bună, în ciuda preferinței monarhiste pentru contribuția lor. Ieșind din orice fel de political correctness, nici unul din popoarele îngenuncheate în Europa, spre deosebire de Asia, nu s-a bucurat de o „stimă” suficientă pentru a-i asigura un minimum de autonomie.
      După 300 de ani, Rusia trăiește încă sub semnul nu doar al autocrației, dar al petrinismului. Începând cu Ivan Groznâi, care e un fel de precursor al statului rus modern, mai toate suișurile și coborâșurile sînt asociate în spiritul popular de prezența sau absența unei „personalități puternice”. Cred că adesea proiectăm idiosincrazii occidentale asupra evoluției rusești, care nu au absolut nici un temei în tradiția ori spiritul de acolo- dacă astăzi ar fi ales la Moscova un guvern de largă participare democratică, compus după reguli electorale fără prihană și încă nu aș fi convins că situația din Ucraina sau alte zone fierbinți s-ar ameliora.
      Soarta kadeților, striviți între reacțiunea dreptei și extremismul bolșevic, pare să fie un fel de prolog al democraților de Weimar de mai târziu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marius Stan
Marius Stan
Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro