joi, martie 28, 2024

Revoluțiile din 1989: Le-a prevăzut oare cineva?

Meteorologia revolutiilor este mereu surprinzatoare. Indiferent cum analizam natura revolutiilor din 1989, ele au reprezentat un adevarat eveniment universal-istoric in sens hegelian: au impus o ruptura diacronica intre lumea de dinainte si de dupa 1989. Pe parcursul acelui an, ceea ce parea drept un sistem imuabil si aparent inexpugnabil s-a prabusit cu o uluitoare rapiditate. Acest lucru nu s-a intamplat din cauza unei presiuni externe (ea avand insa un rol important), precum in cazul Germaniei naziste, ci datorita acumularii unor tensiuni interne insurmontabile. Regimurile leniniste erau in faza metastatica, iar maladia care le-a macinat a fost in primul rand incapacitatea lor de auto-regenerare. Dupa ce timp de decenii a jonglat cu varii ‘retete’ de reforma intrasistemica (ex., „ambivalenta instituţională” este conceptul folosit de profesorul Archie Brown pentru a explica dinamica fenomenului Gorbaciov), comunismul nu a mai gasit resursele pentru o reinventare ideologic-institutionala, devenind evident faptul ca solutia putea fi gasita doar din exterior si impotriva ordinii social-politice existente.

Disparitia (implozia) Uniunii Sovietice in decembrie 1991, sub privirile perplexe ale intregii lumi, a fost direct si profund legata de disolutia anteriora, provocata de revolutiile din 1989, a „periferiei imperiale” care a fost Europa de Est. In prezent, suntem indiscutabil martorii incheierii ciclului istoric inceput odata cu Primul Razboi Mondial, cu preluarea puterii in Rusia de catre bolsevici si fundamental caracterizat de un lung razboi ideologic european (mai bine zis, un razboi civil global). Importanta revolutiilor din 1989 nu poate fi supraestimata: au fost triumful demnitatii civice si moralitatii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic si supravegherii dictatoriale . Fundamentate pe conceptul de libertate, care impune aprioric scepticismul necesar respingerii modelelor dogmatice de inginerie sociala, ele au fost, cel putin in prima faza, liberale si non-utopice.

Spre deosebire de revolutiile clasice, originea celor din 1989 nu a fost o viziune milenarista asupra societatii perfecte. Ele au respins posibilitatea ca o autoproclamata ‘avangarda’ sa-si asume rolul ‘conducator’ asupra miscarilor de masa. Nici un partid politic nu s-a aflat in spatele acestui val revolutionar spontan. Initial s-a pus accentul pe necesitatea crearii unor forme politice noi, care sa fie diferite de structurile partinice traditionale, configurate ideologic. Faptul ca in perioada imediat urmatoare revolutiile au fost marcate de rivalitati etnice, de respingatoare scandaluri politice, coruptie endemica, de aparitia partidelor si miscarilor anti-democratice, de afirmarea unor curente sociale autoritare si colectiviste, nu diminueaza in nici un fel generozitatea mesajului initial si impactul lor colosal la acea vreme. Doresc sa amintesc ca depasirea socialismului de stat a fost mult mai dificila, subreda si pe termen lung problematica exact in acele cazuri in care revolutiile ori nu au avut loc (Iugoslavia) ori au fost deturnate (România). Toate aceste lucruri trebuie permanent accentuate mai ales in contextul in care ne confruntam cu discursuri care, bazandu-se numai pe mostenirea ambigua a revolutiilor, pun sub semnul intrebarii succesul lor.

Aceasta „retorica reactionara”, excelent analizata de Albert Hirschman, foloseste argumentul futilitatii, pericolului iminent si al unei pretinse subversivitati cronice pentru a delegitima schimbarea in sine sau pentru a o prezenta drept imposibila sau indezirabila. Chiar si formele mai sofisticate ale acestui argument functioneaza pe o logica similara: mediul post-revolutionar a permis renasterea aspectelor reprobabile ale culturilor national-politice din regiune, si anume, sovinismul, rasismul, fascismul rezidual, fundamentalismul etno-clericalist si militarismul, dovedindu-se astfel mai nociv decat status-quo de dinainte de 1989. Sau, se afirma ca, de fapt, nimic nu s-a schimbat, iar detinatorii puterii (birocratii partidului-stat) s-au mentinut pe pozitii, preluand doar noi masti. Sau, indiferent de sperantele si idealurile participantilor la miscarile din 1989, rezultatele actiunilor lor s-au dovedit profund dezamagitoare, permitand unor politicieni venali, infractorilor si demagogilor sa foloseasca noile oportunitati pentru a-si instaura dominatia asupra societatii. In aceste conditii, reamintirea adevaratului mesaj al acestor revolutii si reconsiderarea principalelor interpretari si afirmatii cheie ale revolutionarilor reprezinta asadar un util exercitiu politic, moral si intelectual.

Nu trebuie sa uitam faptul ca ceea ce astazi suntem obisnuiti sa consideram evident – sfarsitul sovietismului – era doar o vaga posibilitate la inceputului anului 1989. Fara indoiala, unii dizidenti (Aleksandr Soljenitin, Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Aleksandr Zinoviev, Ferenc Feher, Agnes Heller, János Kis, Miklos Haraszti, Vaclav Havel, Petr Pithart, Jacek Kuron, Adam Michnik, Antoni Macierewicz, Jakub Karpinski, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol) diagnosticasera declinul lent al sistemului si lipsa de viitor al acestuia, dar putini au luat in calcul un colaps imediat al acestuia. Intreaga filosofie a disidentei a fost argumentata pornind de la strategia „penetrarii”, pe termen lung, a sistemului, pe recuperarea si reconstructia progresiva a sferei publice ca alternativa la ubicuitatea ideologica a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticitatii non-machiavelice, a trasparentei, civilitatii si bunei credinte. Daca exista o morala fundamentala a grandioasei drame revolutionare care s-a desfasurat in 1989 in Europa Centrala si de Est, aceasta poate fi formulata astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decat o singura directie. Cu alte cuvinte, nu exista un determinism ineluctabil care guverneaza istoria omenirii. Intr-adevar, asa cum afirma politologul Jeffrey Isaac, revolutiile din 1989 nu au avut doar multiple cauze ci si multiple semnificatii, o pluralitate de intelesuri, propunand o agenda semnificativa nu doar pentru societatile post-comuniste, dar si pentru democratiile occidentale.

Au existat, desigur, o serie de ganditori care au anticipat prabusirea inevitabila a sovietismului (de pilda, filosoful polonez Leszek Kolakowski si disidentul sovietic Andrei Amalrik). Dar foarte putini au crezut cu adevarat ca acest lucru se va intampla intr-un timp atat de scurt si fara violenta. Profilul regimurilor autoritare post-totalitare nu era unul care sa incurajeze o schimbare pe baza de negocieri si transferul de putere pe cale pasnica. De aceea, unul dintre cele mai surprinzatoare fenomene in 1989-1990 a fost disponibilitatea elitelor comuniste din Ungaria si Polonia de a imparti initial puterea si apoi de a renunta la aceasta in totalitate. Evident, ramane de examinat ce s-a intamplat, in fapt, in anii urmatori. Voi reveni, mai ales ca in curand va apare la Humanitas o colectie de scrieri ale jurnalistului si comentatorului politic polonez Bronislaw Wildstein la care am scris prefata. Fost militant activ al Solidaritatii, intelectual public si pasionat sustinator al decomunizarii, Wildstein este unul dintre criticii modelului de tranzitie cristalizat in strategia „mesei rotunde” si a „liniei groase” in raport cu trecutul totalitar.

Urmand o astfel de cale non-violenta, aceste revolutii au abrogat cel mai sacru dintre postulatele leninismului: in primul rand, ceea ce s-a numit rolul conducator al partidului (monopolul puterii). Ele au permis demararea unor tranzitii democratice care si-au putut urma cursul fara a fi confruntate cu tulburari social-politice majore. Asa s-a configurat ceea ce Thomas Carothers a definit (si a criticat) drept „paradigma tranzitiei” cu ale sale implicatii teleologice. In alte tari insa reformele au fost respinse in numele „cuceririlor socialiste ale poporului”. Din fericire, chiar si acest tip de argument nu a reusit sa salveze regimurile comuniste in cauza. Modelul „socialismului de baraca” era perimat. Eforturile de a-l salva ale conducatorilor tarilor din „banda celor patru” (România, RDG, Bulgaria si Cehoslovacia) nu aveau, pe termen lung, sanse de reusita. Pe 7 octombrie 1989, RDG isi sarbatorea patru decenii de existenta. Protestele civice anti-totalitare se inteteau de la o zi la alta. Dupa o luna, pe 9 noiembrie 1989, cadea Zidul Berlinului…

Eseul de mai sus este versiunea largita a textului transmis la Radio Europa Libera si publicat pe site-ul:

http://www.europalibera.org/content/blog/26615745.html

Articolul poate fi ascultat, in lectura autorului, aici:

http://www.europalibera.org/audio/26615738.html

Cartea lui Bronislaw Wildstein va apare foarte curand la Humanitas:

http://www.humanitas.ro/humanitas/un-trecut-care-se-%C3%AEnc%C4%83p%C4%83%C5%A3%C3%A2neaz%C4%83-s%C4%83-nu-mai-treac%C4%83

Distribuie acest articol

36 COMENTARII

  1. Domnule Tismaneanu,

    Intr-adevar cam greu de apreciat daca cineva putea sa prevada caderea comunismului.

    Insa caderea comunismului in Romania era previzibila.

    Imi aduc aminte cum era situatia in Romania anului 1989, dupa ce aparusera schimbari majore in Uniunea Sovietica (cu perestroika), apoi in Germania de Est, Cehoslovacia, Polonia si Ungaria.

    Eram student la vremea respectiva si Ceasescu isi pregatea ultimul congres. Atmosfera in Bucuresti si mai ales in caminele studentesti devenise de nesuportat. La fiecare 50 de metri in centrul orasului era un baiat cu ochi albastri patruland strada. In caminele studentesti se instituise permanenta, in sensul in care la usa caminului trebuia sa fie sase indivizi in permanenta: doi profesori, doi din comitetul de camin si cei doi care ar fi trebuit sa fie de serviciu la usa prin programare (insa nu prea erau niciodata in caminele de baieti). Asta mai ales dupa ce se descoperisera manifeste in caminele din regie si securitatea era innebunita. Fiecare era controlat la greu la intrarea in camin.

    La vremea respectiva, prin Octombrie 1989, se vedea deja cu ochiul liber ca se coace ceva, pentru ca devenise opresiunea la nivele la care nu fusesera vazute inainte.

    Atunci am stiut ca Ceausescu are zilele numarate. Nu ii mai dadeam trei luni la putere. Era tensiunea atat de mare incat stiam ca o sa crape pana la urma undeva. Si a crapat la Timisoara.

    • De acord cu Dvs, dar eu incerc sa discut previzibilitatea fenomenului global care a avut loc in 1989. Revolutiile din celelalte tari ale Blocului Sovietic au accelerat colosala degradare a regimului de la Bucuresti, devenit intr-adevar the odd man out. Voi continua sa scriu in saptamanile ce vin despre aceste revolutii, va multumesc pentru comentariul pertinent.

    • Pe 21 decembrie 1989 mi-am cuplat televizorul la VCR si magnetofon, fiind pregatit sa inregistrez ultimul discurs al lui Ceausescu. Vara mea primara era medic in Timisoara si ma tinuse la curent (pana la blocarea liniilor telefonice) cu ceea ce se intamlpa acolo.

      Cu toate acestea n-as numi lovitura de palat din 1989 (din Romania, desigur, intrucat nu cunosc dedesubturile revolutiilor din celelalte tari) o revolutie, si nici macar una „confiscata”: a fost o mare butaforie care s-a lasat, din pacate, cu victime. Stafiile lui Sergiu Nicolaescu si Adrian Paunescu ar putea spune mai mult, dar mai sunt si altii care stiu (dar tac). Sa speram ca si-au scris memoriile iar acestea vor aparea post mortem – fara efect dar spre edificarea celor care chiar vor sa afle.

      P.S. In 23 decembrie toate masinile M.A.I. erau inscriptionate „POLITIE”. Chiar credeti ca in acele vremuri tulburi a avut cineva vreme sa comande autocolante, in conditiile in care nu existau firme private specializate in asa ceva?

      • nu am educatia necesara,dar experienta mea ma indreptateste sa spun:in Transilvania au fost proteste.in Timisoara a durat citeva zile.in Cluj o zi.apoi pcr ul a organizat defilarea ptr revolutie.da in 23dec militia avea inscriptionate masinile cu politie.in 24 dec securistii aparau deja cuceririli revolutiei.tot centrul orasului era pustiu doar ei cu pistoalele si kalashnikovurile.aveau si repertoriul deja pregatit:teroristii umblau costumati in batrinele cu pistoale in posete
        asa ca sa ma scuze domnul Tismaneanu,dar in cazul acesta´´au fost triumful demnitatii civice si moralitatii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic si supravegherii dictatoriale„nu cred ca se aplica.
        sovinismul care a rabufnit este chiar explicatia acestei diferente in participare.nu uitati ca oltenii au intrat in Timisoara

        • @ dusu – nu suntem noi prea des de-acord, dar când suntem, suntem :)
          Din păcate, revoluția din România a făcut-o Ion Iliescu, nu Vaclav Havel.

          Însă articolul se referă la cadrul mai larg european, în care rolul Forumului Civic a fost indiscutabil mult mai important decât al FSN-ului, așa că partea cu demnitatea civică și moralitatea politică se aplică totuși. Chiar dacă nu în RO.

          • poate nu vreti sa fiti de acord !?,ha ha´´dar in cazul acesta´´au fost triumful demnitatii civice si moralitatii politice asupra monismului ideologic, cinismului birocratic si supravegherii dictatoriale“nu cred ca se aplica´´
            cazul acesta se refera la tara dvs,ha ha

          • Harald, despre ce Iliescu care a făcut revoluţia vorbeşti? Te-ai miticizat şi tu?
            Iliescu s-a îndeletnicit doar cu umplerea vidului de putere apărut după fuga lui Ceaușescu. Faptul a fost limpede explicat încă din 1990, prin Proclamația de la Timișoara: „A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, FĂRĂ AMESTECUL ACTIVIȘTILOR şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat”
            http://societateatimisoara.ro/index.php?page=PROCLAM&subpage=TEXT
            Nici după un sfert de veac la București nu s-a înțeles asta. S-a trecut doar de la „bravo lui Iliescu că a orchestrat revoluția, îl votăm 85% dintre noi” la „rușine Iliescu că a orchestrat revoluția, ce bun era Ceaușescu”.
            Iliescu e ăla care a iscălit sute de „diplome de onoare” în care începutul revoluţiei e considerat 22 decembrie 1989, de parcă înainte de apariţia dumisale nu s-a întîmplat nimic relevant.
            http://mariusmioc.wordpress.com/2014/09/08/manipularea-fsn-ista-din-perioada-imediat-urmatoare-revolutiei/
            De fapt e cea mai clară dovadă că Iliescu n-a acţionat în nici un fel pentru înlăturarea lui Ceauşescu pînă cînd Ceauşescu nu fusese deja înlăturat.

    • Eu dupa ce am cititi cartea lui Heinlein „Luna este o Doamna cruda” am alta viziune asuprea „Revolutiei” romane din 1989. Se descrie foarte clar cum o grupare organizata se pregatea pentru „revolutie”. Sa zicem nomenclaturistii+securistii=FSN-ul lui Iliescu.
      Apoi cum acea grupare organizata a pus gaz pe foc la cresterea tensiunii resimtite de populatie = ceea povestiti dumneavoastra despre cresterea presiunii aparatului represiv.
      Apoi cum acea grupare organizata, desi nu era pregatita, a profitat de un eveniment spontan prin care fortele represive au starnit mania populatiei = la noi episodul cu pastorul Laszlo Tokes.
      Apoi cum s-a amplificat revolutia la nivel national si cum grupul organizat controla mijloacele de informare in masa = noi am avut Revolutia in Direct, si tin minte cum un general l-a chemat pe „tovarasul Iliescu” la televiziune. TVR a fost folosit mult timp, pana la aparitia posturilor private, ca si instrument de intoxicare si dezinformare in masa. Se intampla in continuare, dar mai „rasfirat” si mai „cu perdea”. A fost inlocuit de altele mai eficiente : Antene, RTV, sucombata OTV si B1.
      Heinlein a scris cartea in 1961, cititi-o, e usor de urmarit si foarte captivanta.
      Asa ca domnul Tismaneanu poate doar sa analizeze cand se atinge un nivel de nemultumire la nivelul maselor indeajuns de mare incat sa se poata forta o schimbare de regim, acela este momentul in care organizatiile vor putea da lovitura finala si prelua puterea. :)

      • În ciuda conspirației care nu poate fi contestată, să nu cădem totuși în capcana victimizării regimului Ceaușescu, pentru că nu e cazul. Era un regim abject și lipsit de orice legitimitate, care nu putea fi înlăturat decât prin forță.

        • Sunt de acord cu tine, doar ca tevatura nu ar fi trebuit finalizata printr-un simulacru de proces.
          Mai mult, am fost in Piata Palatului in noaptea de 22 spre 23 decembrie si-ti pot spune ca viitorul FSN putea fi decapitat si de un pusti cu o prastie, ca sa nu mai vorbim de „teroristii care trageau din orice pozitie”. Avem un AKM in mana, cu incarcatorul plin… ma intreb care ar fi fost istoria Romaniei daca in noaptea aceea deschideam focul catre balconul cu politruci? Desigur, asta nu se va afla niciodata iar pe vremea aceea eram si eu tanar si prost… desi ar fi trebuit sa stiu mai bine.

      • Pentru nivelul discuţiilor de aici, e relevant că o carte ştiinţifico-fantastică din 1961 e considerată argument pentru ce s-a întîmplat în 1989.
        Deci istoria nu se scrie pe bază de documente (care există cu tonele, sînt disponibile, dar nu interesează pe nimeni), de declaraţii de martori oculari implicaţi direct, ci pe bază de romane ştiinţifico-fantastice.
        Am mai întîlnit pe unul care-mi explica că el a priceput tot ce s-a întîmplat în România în decembrie 1989, fiindcă a citit o carte despre revoluţia franceză din 1789.

        • Cartea lui Heinlein nu este un argument pentru ce s-a intamplat in 1989. Este o posibila explicatie despre cum s-au intamplat lucrurile.
          Conteaza daca este o carte SF sau opera lirica? Psihologia umana si manipularea maselor e cam aceeasi de mult timp. E mai important ambalajul decat continutul?
          Pai atunci basmele populare moralizatoare, sau sa mentionam Ferma Animalelor, in care se descriu comportamente umane cu acelasi scop educativ, sau Planeta Maimutelor, sau Un Yankeu la Curtea Regelui Arthur, sa le aruncam la gunoi? Sunt oameni care inteleg lucrurile mai bine daca citesc tratate de istorie. Sunt oameni care inteleg mai bine uitandu-se la cifre statistice seci. Sunt altii care inteleg mai bine uitandu-se la niste grafice. Totusi, majoritatea oamenilor inteleg mai bine cand li se spune o poveste.
          Scriitorii acestia de science fiction sunt cei care au impins imaginatia si setea de inovatie a omenirii in ultima perioada, si nu putini au fost foarte conectati la societate, descriind-o foarte bine, chiar in cartile SF. Folositi tableta, sau telefon cu touch screen ? Ar mai fi existat in forma si raspandirea actuala daca nu apareau in serialul SF Star Trek ?
          Si mai este ceva, istoria este scrisa de multe ori catre cei care sunt la putere, si astfel, realitatea este deformata. Am aflat asta tot din cartea unui scriitor de SF, Isaac Asimov Asimov’s Guide to the Bible (http://en.wikipedia.org/wiki/Asimov%27s_Guide_to_the_Bible).
          Lumea se schimba, metodele de educatie au evoluat, si este mai mult decat un singur mod de a transmite o informatie si idei. Fiecare persoana are particularitatile sale de asimilare a ideilor, si faptul ca cineva prefera o metoda, asta inseamna ca celelalte metode de cunoastere sunt praf?

  2. Stia toata lumea ca urma sa se intample si la noi.Eram student in Timisoara in toamna lui ’89 si stiam ce se intampla in tarile din jur de la Europa Libera.Ma intorceam de la facultate repetand in minte „trebuie sa se intample si la noi !, trebuie sa se intample si la noi !”.
    Tnesiunea in oras era „palpabila” inca din septembrie cand a fost meciul de fotbal Poli -Dinamo (prima si singura data cand am fost pe un stadion) si s-au strigat lozinci „anti-sistem” din triubune…Apoi in octombrie a fost un mars prin oras, tot ceva legat de fotbal, si unde s-a strigat de 2-3 ori „jos Ceausescu”, parca ar fi fost un ‘antrenament’…Era o chestie de „cand” nu „daca”.

    Decisiv a fost lipsa de reactie a URSS la ce se intampla in tarile din Est.Toti stiam ca nu are sens sa ne revoltam fiindca orice revolta s-ar fi transformat rapid intr-o revolta anti-comunista lucru ce ar fi dus apoi la interventia URSS…Odata ce URSS nu a mai reactionat victoria a devenit ceva posibil si revoltele s-au declansat.

    Iar URSS a pierdut moral. A pierdut fiindca s-a declarat invinsa singura.Nu mai credea (aproape) nimeni in comunism din elita politica sovietica.Nu mai exista entuziasm pentru aceast „ideal” si ideologie iar, in constrat (si deprimant/descurajant psihologic/ideologic), Occidentul era atunci un succes total atat economic cat si social.A fost o victorie a exemplului, a demonstratiei prin exemplu direct social-economic ca socialismul e inferior, ca e un esec in contrast cu „societatea capitalista”.

    Acum situatia nu mai e asa clara, Occidentul e in criza economica, biologica-demografica si culturala/ideologica.Acum e exemplul „invers”…si nu e clar ce consecinte globale va avea acest esec civilizational.

  3. Data revolutiilor n-a fost prevazuta, e drept. Insa s-a vazut cu ochiul liber ca, cel putin in Romania, existau grupuri de indivizi gata de actiune care asteptau vigilenti momentul revoltei populare. O carte foarte citita si foarte interzisa pe vremuri, Tehnica loviturii de stat a lui Malaparte, ofera sugestii foarte interesante pentru intelegerea evenimentelor din Bucuresti, din 21 si pana la constituirea FSN in partid politic. Nu cunosc situatia in alte tari, dar la noi rasturnarea lui Ceausescu a fost cu siguranta prevazuta de cei care au luat puterea dupa el si care invatasera cu siguranta lectiile trecutului, printre care cea din 1918 nu era tocmai cea mai lipsita de importanta.

  4. Unii dintre noi nu renuntam la ideea ca fost o revolutie pentru ca, de exemplu, ne -am aflat in fata la Intercontinental si Sala Dalles in 21 decembrie 1989 in clipele cind s -a tras in multime si noi toti (care manifestasem pasnic strigand „fara violenta”) ne -am aruncat pe jos. Clipele acelea si vuietul fantastic al multimii din ziua urmatoare (exact vox…) erau de o insemnatate care a trecut mult peste nivelul unei „revolte”. Erau istorice si curajul pe care l-am invatat atunci mi-a fost stea calauzitoare in toti anii grei ai ” tranzitiei”. De aceea, faptul ca Dl. Profesor Tismaneanu reaminteste maretia si curajul acelor zile, in conjunctura aceasta atat de apasatoare, este un lucru crucial.

  5. Ai uitat in enumerarea ta tocmai de „Apelul catre Europa” si de-al sau redactor, mai precis, in expresia amicului nostru comun Sorin Cucerai, de „singurl text vadit anticomunist produs de vreun intelectual roman in anii 80”. (Eu as plusa acum si as spune ca e vba de singurul text VADIT anticomunist produs de vreun intelectual est-european in anii aia…). Un splendid act ratat, ar ricana Dr Freud :)

    • Este inceputul unei serii de articole. N-am amintit nici „Puterea celor fara de putere” de Vaclav Havel, nici „Antipolitica” lui George Konrad, nici scrisoarea lui Paul Goma catre Pavel Kohout. Dar ai dreptate, „Apelul catre Europa” a fost un act de mare curaj intelectual si moral, iar autorul sau, Viorel Padina, merita pe deplin respectul nostru.

      http://www.contributors.ro/cultura/a-trai-in-adevar-despre-disidenti-in-vremuri-sumbre-cazul-viorel-padina/

      • Mulţumesc.

        Revenind la întrebarea din titlul articolului tău, iată ce-i scriam coloenelului Raţiu Gheorghe la 19.02.1981, când mă pregăteam să lansez al doilea „Apel către Europa”. Col. Raţiu era atunci şeful Securităţii Judeţului Olt şi va deveni, începând din 1985, şeful Direcţiei I (informaţii interne) din Departamentul Securităţii Statului:

        „Geniul politicii stă în moderație și toleranță. Conducătorul cată să aibă milă de toți, să-l înțeleagă pe omul semplu dar și pe intelectualul cel mai extravagant. Intoleranța nu duce decât la ură și conflict, sau delir, cum s-a întâmplat pe vremea național-socialismului, când milioane de inși au fost extrminați (manu militari) pentru vina de a nu fi corespuns idealurilor de „perfecțiune” utopică.

        Tot pocnindu-l pe om în bot, frustrându-l, mințindu-l, dădăcindu-l, silindu-l să dea „totul”, de parcă ar fi venit sfârșitul lumii, individul va ajunge să te ia de guler cu orice preț. Așa a fost și va fi mereu. Politica se face cu experiența de secole, nu cu dorințe (oricât de nobile). O specie căreia, pentru a se desprinde de maimuță, i-au trebuit milioane de ani, nu poate fi prefăcută peste noapte într-o colonie de îngeri docili (astfel de concepție ține de fideism, nu de știință) Încă o dată: Polonia actuală e dovada vie a falimentului acestor utopii așa-zis „științifice”.

        Nu e suficient să emiți un ordin sau o lege pentru ca totul să fie O.K. Ordinul sever naște nesupunerea, porunca aspră face păcatul, iar dorința nesprijinită pe realitate duce la utopie. Dacă poți să-l legi pe unul sau pe altul, nu vei putea lega prea mulți. Roata morii se învârte : pac-pac. Puterea sprijinită pe o ordine militară e mai șubredă decât o casă făcute pe nisip.

        Răul trebuie dirijat, controlat în mod subtil de către stat, nu reprimat. Răul își are și el rostul său. Când latră un câine la tine, nu-l întărâți. Poți să-l lovești, dar fii sigur că te va ține minte. Iar dacă se întâmplă ca fiara să fie și turbată, sau dacă e nemulțumitul om, ei bine, atunci nu mai e nimic de făcut: căci nu poți omorî un om ca pe un câine. Și dacă îndrăznești să omori unul, nu vei îndrăzni cu o mie. Și chiar dacă vei cuteza – mai nebun tu ca ei -, până când o vei putea face ? Dar răzbunarea ?! Nemții plătesc și azi trecătorul lor delir , și vor mai plăti.

        Răul trebuie prevenit, învăluit cu tehnică savantă, cu artă. În fond, asta e politica. Politicianul cată să afle în profunzime nevoile fiecăruia, impulsiile cele mai obscure, și să găsească (asta e treaba lui, nu alta!) canale de scurgere pentru toate astea, în interesul ușurării fiecăruia, nu al unui tot impersonal. Altele sunt nevoile țăranului, altele ale muncitorului, altele ale intelectualului, altele ale poetului, altele ale securiștilor, altele ale șefului, altele ale celui înalt, altele ale celui pitic, altele ale celui frumos, altele ale celui urât, altele ale celui senzual, altele ale celui astenic, altele ale celui cu ochii verzi, altele ale celui viguros, altele ale intelectivului, altele ale volitivului, altele ale emotivului, altele ale celui prost, altele ale celui deștept : de fiecare dată altele. În această privință, nu poți uniformiza, aplatiza, colectiviza, decât cu riscul de a te vedea bășcălios contrazis de realitate, iar uneori, – fatal.”

        +++++++++++++++++++++++

        Povestea acestei scrisori cred că o ştii:

        http://povestealuiave.wordpress.com/2014/02/06/24-prima-epistola-catre-colonelul-ratiu/

        Despre această epistolă a scris şi Carmen Maria Mecu în „Cultura”:

        http://revistacultura.ro/nou/2014/02/jocuri-ale-mintii-uneltirile-poetului-viorel-padina/

        Însă în rest nimeni n-a mai scos un cuvinţel, de parcă în fiecare zi şi-n fiecare cultură dintre cele ce s-au aflat în spaţiul concentraţionar comunist a apărut aşa-ceva.

        Asta e situaţia şi naţia.

  6. Cu mintea de acum și cu informațiile de acum, faptul că urmau să se întâmple evenimente epocale era oarecum previzibil. Dar ”hindsight is easy”, spun englezii.

    E adevărat că făceam bancuri în liceu, cu ocazia unei aplicații ALA (apărare locală anti-aeriană, pentru cine n-a prins vremurile alea :P ) spunând că ne vor înrola să luptăm în Libia împotriva americanilor (era pe vremea nesfârșitelor incidente din golful Sidra) dar erau totuși bancuri, chiar nu le consideram altceva decât bancuri.

    Se întâmplau însă lucruri șocante, Gorbaciov nu reușea să oprească o confruntare militară deschisă între Armenia și Azerbaidjan, pe tema Karabah-ului de Munte, ori asta nu se potrivea deloc cu ce știam noi despre atotputernicia măreței Uniuni Sovietice. Mujahideenii afghani doborau avioane sovietice la greu, tancurile T-72 (pe care le aveam și noi) nu aveau nici ele o soartă mai bună, iar din RFG și din Suedia veneau pe casete VHS filme gen Top Secret, unde bătaia de joc la adresa regimurilor totalitare era mai șocantă decât orice confruntare militară.

    Impresia mea este că momentul de cotitură a fost trecerea Ungariei la multipartidism în martie 1989. Cu trupele sovietice prezente la ei în țară, ne așteptam la o represiune dură, ceva gen 1956. Iar Gorbaciov, spre uimirea tuturor, a zis că asta e doar treaba ungurilor, practic anunțând că doctrina Brejnev nu va mai fi aplicată. Restul a venit de la sine, înlăturarea sârmei ghimpate, miile de turiști din RDG care treceau ”ilegal” în Austria în timp ce grănicerii unguri se uitau impasibili la ei ș.a.m.d.

    Un an sau doi mai târziu, când tocmai începea să fie invocată cu mândrie butada ”Ungaria a fost întotdeauna alături de Germania și a plătit pentru asta”, unele lucruri păreau să se lege. Gen replica lui Gorbaciov către Honecker, atunci când îi explicase că el intenționează să strângă relațiile cu RFG și nu poate decât să-l sfătuiască să facă la fel. Asta e mai ușor de înțeles cu mintea de acum. Pentru că ”hindsight is easy”, după cum spun englezii :)

  7. Emmanuel Todd a prezis si el sfarsitul URSS (in „La grande chute”).

    Altfel a fost vorba de o revolutie controlata, in care esalonul doi al PCR si al Securitatii au umplut imediat vidul de putere.

  8. Pentru cine era cât de cât atent a putut observa câteva semne ale declinului Uniunii Sovietice. După moartea lui Brejnev au venit alți doi molohi ale căror puteri erau cam sleite în fața influenței pe care occidentul o exercita asupra tineretului, mai ales. Vocile dizidenței erau din ce în ce mai ridicate. Gorbaciov slăbise cu perestrika șuruburile acestei construcții încremenite. Se vorbea tot mai des despre asta și parcă mai liber. Numele lui Iliescu se făcea din ce în ce mai cunoscut atât la Europa Liberă cât și pe stradă. Se vorbea mai mult despre Polonia și Solidaritatea. Despre Havel Soljenițin, Pasternak, Zinoviev. Mișcarea de la Brașov mi-a demonstrat că partidul nu era inexpugnabil așa cum încerca, cu succes de altfel, să inducă această idee în fiecare dintre noi. Tot atunci mi-am dat seama că nu suntem pregătiți pentru răsturnarea unicului partid, dar o breșă se crease, iar speranța începuse să crească. Se vorbea de Iași ca punct de pornire. Avusese loc acolo ceva convulsii. Dizidența de la noi cu Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ana Blandiana Vasile Paraschiv și alții. Se vorbea despre Gheorghe Ursu cu mare teamă, dar se vorbea. Prin 90 atmosfera era deja încărcată. Prin octombrie am fost în București. Mă plimbam seara prin centru având câteva ore până la trenul de Brașov. Străzile erau aproape pustii. Era o liniște nefirească așa cum nu mai înțâlnisem niciodată până atunci și nici de atunci încoace. Cei câțiva trecători erau posomorâți păreau că se grăbesc să ajungă acasă, sau unde mergeau, ca într-o ascunzătoare. Senzația că deasupra noastră era un cer metafizic au avut-o mai mulți dar a numit-o Andrei Pleșu. Apoi lucrurile s-au precipitat cu Timișoara. Personal credeam că se va întâmpla în primăvară. Pentru cei care am fost acolo a fost o revoluție chiar dacă în Brașov era montat pe Modarom, în fața primăriei, un simulator. Chiar dacă peste tot urmele gloanțelor erau doar pe clădirile din fața primăriilor, nu și pe zidurile lor. Chiar dacă în anul acela erau mult mai multe autoturisme cu numere rusești. Chiar dacă s-au petrecut înainte de Timișoara și alte întâmplări ciudate.
    Acestea sunt câteva din micile evenimente pe care le-am putut observa personal, atunci, ca un om simplu.

  9. În primăvara lui 1989 era clar că se văd primele semne ale unui domino în implozie. Toamna a confirmat că procesul de demolare controlată se desfășura conform unui plan, cu excepția notabilă a României. Cred că nivelul considerabil mai strâns de integrare a forțelor armate și aparatului de securitate din țările apropiate Moscovei, a ușurat sarcina „controlorilor de trafic”. Nu posed suficiente date pentru a-mi forma o opinie definitivă în ce privește evenimentele de la noi- cât a fost plan, cât improvizare și cât „bavură”, un jargon birocratic menit să ascundă numărul considerabil de victime în comparație cu orice altă fostă țară comunistă. Oricum, responsabilitatea pentru cei căzuți în decembrie 1989 încă nu a fost atribuită juridic unui „centru” și fără a-l disculpa pe Ceaușescu pentru regimul pe care l-a condus, ea evident nu este a lui.
    Mărturisesc că în scurta epocă Andropov, nu-mi trecea prin minte că mai rămăsese atât de puțin pentru colonialismul sovietic și implanturile lui. Ar fi interesant de citit, dacă se va publica vreo dată, întreg procesul prin care conducerea URSS a ajuns la concluzia și apoi planul de „exfiltrare”. E un punct de vedere pur personal, dar eu îi acord un merit lui Gorbaciov pentru a fi luat hotărârea la acel moment cât și pentru modul în care au fost inserate șarjele de detonare. Falimentul ideologic, economic, social și chiar militar al unei mari puteri coloniale nu este neapărat o pavăză împotriva unui nucleu dur și greu reductibil, care ar fi prelungit sfârșitul și poate l-ar fi transformat într-un „spectacol” considerabil mai sângeros.
    Ați menționat Iugoslavia, alături de România, drept una din țările unde revoluția a întârziat, ori nu s-a produs de loc. Impresia mea este că Iugoslavia a mai supraviețuit câțiva ani după moartea lui Tito, tocmai datorită unui fel de efect postum al combinației de prestigiu cât și a mâinii de fier, care a „atins” cu precădere pe croați, cei mai vocali în a chestiona natura sistemului federal sau chiar existența lui. Fără a fi un paradis, condițiile în Iugoslavia erau considerabil mai bune, măcar în ce privește libertatea de mișcare în afara țării- prin urmare, incluzând și o doză de „liberalism” (comparat cu alte țări comuniste), cred că a beneficiat de niște supape care nouă ne-au fost interzise. Cred că supraviețuirea comunismului și federației încă puțină vreme după 1989 s-a datorat faptului că Partidul Comunist Iugoslav, cu sau fără reforme, era privit ca singurul în măsură să mai țină laolaltă ițele care se destrămau văzând cu ochiul. Când naționalismul a triumfat, comunismul iugoslav (și mai puțin cel sârb, care s-a metamorfozat „oportun”), a dispărut.

  10. Oricat am filozofa, revolutia romaneasca a fost una a foamei.
    Lipsa alimentelor din celebrele magazine tip „Alimentara” a facut mamaliga sa explodeze.

    La cateva zile dupa ce au inceput protestele au aparut si primii curajosi care au strigat „Jos Comunismul!” si care au fost priviti, la inceput, cu ridicari din sprancene.
    Adica cum, „Jos Comunismul”?!?
    Atat de bine a functionat propaganda comunista incat 90% din romani nici nu-si inchipuiau alt sistem.
    Saracii oameni nu doreau decat sa nu mai sufere de foame.
    Nu lipsa libertatilor fundamentale i-a impins sa se rascoale.

    Pana si in ziua de azi aud de la adeptii mai mult sau mai putin ascunsi ai comunismului urmatorul tip de discurs:
    1. era mai bine pentru ca toata lumea avea loc de munca si prin urmare aveai siguranta zilei de maine;
    2. era mai bine pentru ca-ti dadea statul apartament;
    3. aveam industrie;
    4. toti eram egali;
    5. daca platea Ceusescu datoria eram bancherii Europei;
    6. in anii ’70 era foarte bine;
    7. uite cum pleaca copii in strainatate acum…;
    8. si multe altele pe care le-am omis in momentul asta…

    Daca ne uitam la tipul asta de argumentatie vedem ca lipseste cu desavarsire „nevoia” romanului trait in comunism de a avea „libertatile” alea fundamentale ale omului (de expresie, de circulatie, la la proprietate, de a alege si a fi ales, etc.).
    Nimc din toate astea nu deranja omul mediu din Romania acelor timpuri.
    Din pacate, desi libertatile alea le avem acum se pare ca nu-s asa importante pentru sustinatorii regimului respectiv.
    Ce legatura au conceptele astea abstracte cu viata de zi cu zi?
    Cand nu ai siguranta zilei de maine iar unii isi construiesc vile?!?
    Amar nu-i asa?

    Economia de stat care da locuri de munca tuturor oferind siguranta zilei de maine si mandria de a avea o industrie…
    //–––––––––––––––––––––––––––
    Am incercat, cu rabdare, sa-i explic unui sustinator al timpurilor trecute ca toata caderea comunismului e logica.
    Am incercat sa-i explic ca o economie de stat planificata nu are cum sa reziste in fata uneia concurentiale de piata.
    Am incercat sa-i explic cum, din motive de concurenta, o economie libera progreseaza pe baza de inovatie. Inovatie care nu vine din motive abstracte ci din motive lumesi: ca sa supravietuiesti trebuie sa fii mai bun decat concurenta. Nimic mai simplu.
    Am incercat sa-i explic ca „inovatia” aia lipseste cu desavarsire in cazul unei economii planificate si apare doar accidental: ca raspuns la unele cerinte de „sus” sau din cauza unor entuziasti.
    Desi discursul meu a fost foarte bine articulat, primesc in general doua raspunsuri: bine, bine dar totusi aveam industrie sau, in anii ’70 era bine…
    //–––––––––––––––––––––––––––
    Cum explici unui individ care nu vrea sa inteleaga lucruri elementare ca, comunismul este un sistem economic gresit fundamental?
    Are el nevoie sa intelega lucrurile astea (omul mediu) sau e mai important stomacul?

    Daca platea Ceusescu datoria eram bancherii Europei…
    //–––––––––––––––––––––––––––
    Un alt tip de discurs al omului cu creierul sters de comunism.
    Rupt in fund, care nu a inteles si nici nu are nevoia stringenta de a intelege cele mai simple si de bun simt concepte economice dar mandru nevoie mare ca Romania era cat pe ce sa devina banchera Europei.
    Pana si foamea devine mai usor de acceptat atunci cand poti sa-ti umfli pieptul „ca ce am fi putut noi sa ajungem”…
    Pe astia mizeaza Ponta atunci cand si-a ales sloganul: „Mandru ca sunt roman!”.
    Rupti in fund da’ mandrii…
    //–––––––––––––––––––––––––––

    Copiii care pleaca in strainatate…
    //–––––––––––––––––––––––––––
    Aici, daca-i explici romanului verde ca treaba e iar foarte simpla si faptul ca Romania a ramas cu 100 de ani in urma Europei in doar 50 de ani, el va spune ca tot vina lu’ Basescu este pentru ca nu mai avem fabrici si uzine…
    Si, prin urmare, copiii sunt nevoiti sa ia calea pribegiei.
    Ce bune erau dom’le fabricile si uzinele alea…
    Daca-i spui ca oamenii ar fi plecat si inainte de ’89 (inca si mai multi) dar nu aveau voie iti va mormai ceva despre siguranta locului de munca si discutia se va incheia aici…
    //–––––––––––––––––––––––––––
    Din ce in ce mai amar, nu-i asa?

    Cel mai trist este ca astfel de personaje isi cresc copiii cu ideile mentionate mai sus (si multe altele pe care din graba am uitat sa le mentionez acum) si avem in momentul asta iubitori si admiratori ai vremurilor trecute care nu le-au trait si care habar n-au cum era de fapt.
    Unde mai pui ca nu par a aprecia in nici un fel libertatile de care se bucura…

    In loc de concluzie: am incercat (in graba) sa demonstrez autorului ca, in cazul Romaniei cel putin, nu trebuie filozofat foarte mult asupra cauzelor „revolutiei”.
    A fost pur si simplu foamea.
    Oamenii nu erau si nu sunt atat de complicati incat sa se gandeasca la concepte abstracte.
    Stomacul dicteaza.
    Din pacate…

    • Din nefericire aveti dreptate,

      Pentru o vreme am crezut ca Ungaria capatase un apetit pentru democratie. Ungaria lui Viktor Orban mi-a dovedit exact contrariul.

      Pana una alta, singurele tari est europene care s-au integrat complet modelului euro-atlantic au fost Cehia si Polonia.

      Celelalte s-au dovedit a fi doar pseudo-democratii macinate de oligarhii transpartinice, nepotism, coruptie si o birocratie infioratoare.

      Pare a fi ceva legat de zona asta din Europa, legat le fostele imperii habsburgic, otoman si tarist. Toate tarile care au facut parte dintr-unul din imperiile astea nu o duc deloc bine.

      Dovada este ca nici Grecia nu sta prea bine la nici un fel de capitol, desi a fost integrata in UE multa vreme in urma. Tot ce au inteles grecii este ca pot trai pe spinarea UE. Uite unde au ajuns. Trebuie sa mai aiba 25 de ani sa iasa din marasmul in care sunt acum.

    • Din pacate in Romania „omul mediu” traieste in evul mediu.
      Nu-si doreste decat un boier la care sa munceasca si care sa-i dea bani de-o mamaliga.
      Cam atat.
      Si din pacate asta se vede la alegeri.

  11. Domnule Tismaneanu,
    Citesc cu placere scrierile dumneavoastra. As vrea doar sa raspund scurt la intrebarea din titlu. Da, au fost prevazute. Immanuel Wallerstein un sociolog american care banuiesc ca nu va este strain a publicat in 1974 primul volum din Sistemul Mondial Modern. Daca nu ma insel a fost publicat si la noi in 1977. Iar cel care a „ingrijit” cartea a fost Silviu Brucan. Cel putin pentru mine a fost prima carte in care se vorbea de transformarea Europei asa cum era ea cunoscuta in anii 70. Pentru mine acesta a fost primul contact cu…..viitorul Europei.
    Doamne ajuta!

  12. Intr-o discutie pe care am avut-o la Hartford in 1987, Dl. Sorin Toma mi-a spus ca Gorbaciov a inceput un proces care va duce, „in cativa ani”, la caderea lagarului socialist. La conversatie era prezent si Dl. Ilie Zaharia, care a fost de acord. Nu i-am crezut.

    • Nu neg ca Sorin Toma a intuit corect rolul lui Gorbaciov. Dar Gorbaciov insusi a fost raspunsul sistemului la revolutia civic-liberala declansata, in august 1980, de sindicatul liber si auto-guvernat Solidaritatea. Gorbaciov a fost o conditie necesara, nu si una suficienta. Am dezvoltat aceasta abordare in cartea mea „Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel”, a carei prima editie a aparut la Free Press in 1992. Cartea este in continuare in print, in editiia paperback, revazuta si adaugita, din 1993 (Simon and Schuster). Traducerea romaneasca a aparut, dub semnatura lui Alexandru Vlad, la Polirom (cu prefata lui Dan Pavel). Exista si o traducere ucrainiana. Va multumesc pentru informatii.

  13. Dintre romani, mai puteti aminti pe Iosif Ton care, pornind de la valorile biblice, a anticipat caderea comunismului! A se vedea predicile sale de la Europa Libera. Valorile crestine ar fi trebuit sa ia locul valorilor valorilor trecute, de observat ca primele rezista si sunt viabile si prezente in orice perioada istorica! De vazut si istoria crestinismului si istoria gandirii crestine. Exemplu: promovarea teologiei liberale a dus la Primul Razboi Mondial. Faptele Papei Ioan Paul au fost argumente pentru caderea comunismului in Polonia, etc. Deci modul cum omul se raporteaza la Dumnezeu determina istoria, pana la urma sistemul se autoregleaza, in final, pentru ca omul consuma resursele, asa cum ati remarcat in eseu…

  14. Revolutiile est-europene, din 1989, nu numai ca au fost prevazute, dar au fost si planificate. Devenise limpede, pentru mintile luminate din Est (nu, din pacate, si pentru multe din Vest, pentru care eclatarile care au facut scrum cortina de fier au fost surprinzatoare), ca sistemul, creat in urma a ceea ce s-a numit “MRSO”, din 1917, intrase, dupa cateva varfuri spectaculoase de crestere, in faza descendenta, ca sfarsitul era o chestiune de timp, care ar fi atras costuri insolvabile daca ar fi fost ignorat. De fapt, orice sistem cunoaste aceeasi organicitate evolutiv-involutiva, indiferent ca se recunoaste sau nu. Vedem mai bine, azi, mai ales dupa criza declansata in 2007-2008, ca si pentru tarile din Vest nevoile de raspunsuri la semnalele de criza sistemica sunt aceleasi care au confruntat tarile din Est.

    Intelighentiile poloneza si ungara, in 1956, cehoslovaca si romaneasca, in 1968, au fost primele care au avertizat asupra crizei sovietismului, decisiva a fost insa cea rusa, al carei semnal, desi a pornit din sistem, s-a situat, in scurt timp, in afara sistemului. Raspunsul lui Gorbaciov, pentru ca l-ati amintit, a ales cea mai neverosimila si mai neuzuala cale, anti-sistemul, care i-a orbit pe occidentali, ca o lumina suparatoare (numai Ceausescu, care intre timp isi crease propria lume, in care se credea intangibil si nemuritor, a ramas orbit si amutit pentru totdeauna). Insa toate cele trei lumi, cum era clasificarea vremurilor, au ramas uimite sa descopere, dupa ce atentia atintita asupra comunismului le-a ramas fara obiect, ca si lumea intaia era la fel sau aproape la fel de bolnava.

    Inlocuirea sistemului comunist s-a facut de sus in jos, “sistem contra sistem”, o conditie obligatorie pentru a nu se instaura haosul, ulterior, multipartidismul, economia de piata si libertatile civice au facut restul, rezultatul pe care-l cunoastem, astazi, sub forma globalizarii democratiei, in variile sale nuante. Ce vreau sa spun este ca proiectul de abandonare a comunismului a fost opera fostilor comunisti, care si-au renegat ideologia si politica de factura totalitara, in favoarea deschiderii unui nou ciclu, multidecenal, de mers inainte si de progres democratic. In ciuda tuturor criticilor, chiar si a celor mai dure, pe care le auzim in campanii electorale, cum este in 2014, personalitatile si sistemele postcomuniste acuzate de “comunism” sunt tot atat de “comuniste” pe cat erau de “democratice” cele de dinainte de 1989.

    De la inaltimea cotei politice, economice si sociale pe care partidele, institutiile si cetatenii, angrenati in noul sistem, de sorginte occidentala, au atins-o in cei douazeci si cinci de ani de ascensiune pe cararea spre varful democratiei, cel putin trei “teze” mi se par a-si fi probat pe deplin falsitatea si ilegitimitatea: 1) asertiunea privind “confiscarea” revolutiei; 2) pretentia inlocuirii unui sistem bolnav cu un alt sistem bolnav; 3) ideea-kitsch a “retestarii ipotezei comuniste”.

  15. Un documentar de pe History Channel prezenta experţi ai CIA care recunoşteau că nu au prevăzut căderea comunismului.
    Gorbaciov a avut un rol esenţial, iar semnalul dat de comuniştii polonezi cu masa rotundă a declanşat căderea regimurilor comuniste ca piesele de domino.
    Era clar ultimul regim care să cadă a fost cel din România din cauza nivelului de represiune comunistă, în Bulgaria a fost o revoluţie de palat, în Albania a fost mai lung şi mai dificil. Iugoslavia a făcut implozie după dispariţia pericolului sovietic, iar Ielţîn a pus crucea Uniunii Sovietice, îşi trăise traiul.
    Este un miracol, dar a fost şi voinţa masivă a majorităţii covârşitoare!
    Acum nostalgia după anumite aspecte din comunism este doar nostalgie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro