joi, martie 28, 2024

Revoluțiile din 1989 și renașterea conștiinței civice: Amintirea lui Václav Havel

In „New York Times” de duminica, profesoara Marci Shore de la Universitatea Yale recenzează noua biografie a lui Václav Havel datorată lui Michael Zantovsky, fost militant in cadrul miscării civice „Carta 77”, consilier al lui Havel dupa triumful revoluției de catifea, ambasador al Republicii Cehe la Washington, acum ambasador la Londra. Este un prilej de a regândi lecțiile acelor revoluții anti-totalitare, născute din pasiunea libertății si din vointa de a pune capăt complicității cu minciuna. Este ceea ce filosoful Max Horkheimer numea obligația de a nu colabora cu un status quo al falsitații, ingenuncherii si terorii (nicht mitzumachen). Au fost revoluții impotriva oricărei forme de colectivism etatist, impotriva dominației partidului unic si a gandirii unice. Ceea ce a facut din Havel un altfel de politician decat cei tradiționali (nu vorbesc aici de dictatorii totalitari, ei de fapt nu erau politicieni in sensul clasic al noțiunii) a fost tocmai acest curaj de a nu consimți la compromisuri putrede (spre a relua distincția filosofului Avishai Margalit intre compromisuri si compromisuri putrede).

Da, a existat un idealism in viziunea si acțiunea lui Havel si tocmai acest idealism a lăsat in urma un arhetip al verticalității morale. Havel a intruchipat politica responsabilității cu tot ceea ce implică aceasta, inclusiv asumarea unor măsuri nepopulare (de pildă atunci cand si-a cerut iertare pentru expulzarea germanilor sudeți dupa cel de-al doilea război mondial). Nimeni nu si l-ar fi putut inchipui pe Havel pactizând cu extremistii, fie ei de stânga ori de dreapta. Era autentic in tot ce făcea, a trăit sub semnul francheții, al adevărului. Ganditorii care l-au influențat au fost Jan Patocka, Martin Heidegger si Emmanuel Levinas. Alte influențe au fost Franz Kafka, Frank Zappa si Dalai Lama. Era un umanist programatic eclectic, un adversar ireconciliabil al oricarei inregimentări.

Deloc surprinzător, bătăliile care s-au purtat în post-comunism au fost fundamental centrate pe conceptele de civilitate, memorie, justiție și responsabilitate. Politica, relațiile sociale, cultura, erau toate conectate, într-un fel sau altul, la definirea a ceea ce înseamnă să fii cetățean. Perioada imediat următoare lui 1989 ne-a arătat două posibile căi de urmat: cea în care revoluțiile au reușit să inducă un simț sustenabil al apartenenței civice, și acele cazuri în care revoluțiile însele au fost temporar trase pe o linie secundară și chiar negate, anulate sau confiscate. Una peste alta, pare că formularea sintetică excepțională a lui Ralf Dahrendorf va dăinui: „cetățeni în căutare de sens”. Provocarea esențială după 1989 a fost aceea de a construi cu succes (sau măcar satisfăcător) un consens moral și politic bazat pe o încredere împărtășită în instituții răspunzătoare și proceduri predictibile. Revoluțiile ulterioare în spațiul post-sovietic și Orientul Mijlociu au confirmat această tendință.

Au trecut 25 de ani din 1989, ar trebui să interpretăm cu luciditate și cumpătare tranziția de la dictatură la democrație. În ultimii doi, trei ani, evoluțiile din Ungaria, România, Slovacia sau Bulgaria au arătat că democrația liberală rămâne o construcție contestată și fragilă în regiune. Cu toate acestea, în special fostele țări comuniste care au aderat la Uniunea Europeană au reușit să se sincronizeze destul de mult cu tendințele de democratizare mai largi (vezi Tomas Kavaliauskas, „Transformations in Central Europe Between 1989 and 2012: Geopolitical, Cultural, and Socioeconomic Shifts”, Rowman and Littlefield, Lanham, MD: Lexington, 2012).

Însă în contextul crizei economice și cu presiunile schimbătoarei geopolitici din Europa și de pretutindeni pe glob, asistăm la o a doua viață a fantasmelor salvării (tratate pe larg și în cărțile mele Mizeria utopiei și Fantasmele salvării) generate de mituri ale redempțiunii politice excluzionare, vindicative și potențial dezastruoase. Prin urmare, perseverența în tentativa de a înțelege semnificația, natura și lecțiile lui 1989 poate funcționa ca un corector esențial al apetiturilor radicale ale vremurilor noastre. Anti-utopismul lor fundamental poate fi o contrapondere importantă la reveriile egalitare colectiviste sau radicale.

Leszek Kołakowski, un gânditor ale cărui idei au anticipat idealurile lui 1989, avertiza împotriva renașterilor contemporane ale proiectelor utopice prometeice: „Egalitatea absolută poate fi stabilită doar într-un sistem de conducere despotic care implică privilegii, adică distruge egalitatea; libertatea totală înseamnă anarhie și anarhia rezultă în dominația celor mai puternici fizic, adică libertatea totală se transformă în opusul ei. …Dacă repet aceste vechi truisme este pentru că ele par încă să treacă neobservate în gândirea utopică; și acesta este motivul pentru care nimic în lume nu este mai ușor decât să pui pe hârtie utopii” (Leszek Kołakowski, „Este Dumnezeu fericit?”, Curtea Veche Publishing, 2014). Într-un fel, cuvintele filosofului condensează validitatea exercițiului de întoarcere constantă la învățăturile conținute de idealurile și iluziile anului 1989.

Societățile post-comuniste nu sunt în niciun fel perfecte. Dar, spre a-l parafraza pe Adam Michnik, ele sunt alcătuite din oameni obișnuiți și sunt definite de conflicte „normale”. Așa cum a spus cândva Ken Jowitt, pentru a supraviețui, „democrația are nevoie de eroi obișnuiți”. Democrația are încrustată în ea o contradicție și un paradox: „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi susținute; ele se deteriorează gradual până ajung să fie vectori egoiști ai propriului interes social, economic și politic. Individul este înlocuit de către sine”. În același timp, deși „un erou carismatic detestă, el este de fapt incapabil să evalueze democratic defectele oamenilor obișnuiți” (Ken Jowitt, „Foreword: In Praise of the Ordinary,” in Adam Michnik, „Letters from Freedom. Post-Cold War Realities and Perspectives”, ed. Irena Grudzinska Gross, with new translations from Polish by Jane Crane, Berkeley: University of California Press, 1999, xiii-xxxiii). Într-adevăr, Ralf Dahrendorf nu se înșela: revoluțiile din 1989 au distrus vechiul regim, dar ele puteau construi doar în mod dureros lumea complet străină și adesea uluitoare a democrației liberale. Acest drum al Damascului care a fost tranziția i-a condus pe est-europeni la eliberarea de vraja „speranțelor extravagante într-o lume nouă a discursului liber, egalitate și democrație fundamentală” (Ralf Dahrendorf, „After 1989: Morals, Revolution, and Civil Society”, New York: Saint Martin’s, 1997).

Dar asta nu înseamnă că revoluțiile au eșuat. A fost chiar scopul lor să nu sucombe în fața noilor proiecte utopice, și, sub acest aspect, au reușit. Nu au proslăvit o „Republică a Virtuții” și au respins tentațiile fundamentaliste, neo-iacobine. Anul 1989 a deschis calea normalității democratice, revitalizării societății, una care încă poartă stigmatul experienței totalitare comuniste. Formele apocaliptice de radicalism nu au reușit să triumfe. Claritatea morală este cu siguranță necesară, dar nicio societate nu poate trăi într-o stare continuă de panică pusă față în față cu dorința arzătoare de predictibilitate și stabilitate. După 1989, realitatea regiunii a fost inevitabil eclectică. Declinul leninist a produs un vid care a fost umplut gradual cu tradiții pre-comuniste și comuniste deopotrivă: de la naționalism (fie civic sau etnic) la conservatorism, de la neo-leninism la cvasi-fascism. În ultimii 25 de ani, am asistat la o fluiditate a credințelor, partizanatelor și angajamentelor politice. Într-un anumit sens, cineva ar putea spune că fostul Bloc Sovietic este un gigantic experiment de politică democratică în derulare.

Una dintre chestiunile care se evidențiază în cele mai multe din țările regiunii este problema neadministrării trecutului lor. S-a dovedit a fi un obstacol formidabil în calea stabilirii unei legături durabile între democrație, memorie și activism civic. Consider că cineva poate reînnoi identitatea individuală și colectivă pe baza lecțiilor negative și exemplelor pe care le poate furniza istoria națională. În afară de trauma perioadei staliniste timpurii, toate țările în chestiune au avut și încă au a negocia cu „vălul gri al ambiguității morale” (Tony Judt, „Europa postbelică”) care a fost trăsătura definitorie a „socialismului realmente existent”. Aceste societăți și majoritatea membrilor lor au o conștiință negativă a propriului lor trecut. O nouă solidaritate bazată pe datoria rememorării este încă în faza ei incipientă, dar cultivarea ei are potențialul de a avansa țelurile politice aflate dincolo de actuala perioadă de tranziție, pentru atâția oameni întunecată și aparent nesfârșită.

In februarie 2012, comparându-l pe Istvan Csurka, un scriitor maghiar cu trecut anticomunist (dar si cu unul de informator), devenit profet al unui populism etnocentric, cu Václav Havel, scriam: „La polul opus a gandit si a actionat Václav Havel. Pentru că era sceptic in raport cu orice ideologie, cu orice tentativă de a-l substitui pe Eu prin Noi, Havel a respins naționalismul. Era un patriot luminat pentru care cosmopolitismul, ori universalismul, de inspirație kantiană rămanea un deziderat demn de a fi susținut. Intr-un superb articol aparut in „The New Republic”, Paul Berman accentuează trei elemente care definesc mostenirea intelectuală si morală a autorului „Scrisorilor catre Olga”: refuzul ideologiilor totale si totalizante, al doctrinelor politice pretins izbăvitoare; angajamentul de a trăi in adevar si credinta intr-o transcendență care nu poate fi abolită si in raport cu care ne măsuram propria umanitate. Csurka a exaltat colectivitatea organică, Havel a luminat orizontul de speranță, dar si de neliniste, al unei subiectivități ireductibile la primatul colectivității. Două destine, două viziuni, două mosteniri fundamental diferite.

Tensiunea dintre aceste doua concepții defineste, iată, situația ideologică a Europei de Est, in general, si din România, in particular, in acest moment. Din păcate, chiar unii fosti disidenți care păreau să impărtașească valorile lui Havel au ajuns să gandească și să scrie precum Csurka.

Textul de mai sus este versiunea largita a articolului meu transmis saptamana trecuta la Radio Europa Liberă:

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Textul poate fi ascultat aici:

http://www.europalibera.org/content/blog/26760100.html

Recomandari:

http://www.vaclavhavel-library.org/en/

http://www.groveatlantic.com/?isbn=9780802123152

https://www.contributors.ro/cultura/democratie-si-etnocratie-vaclav-havel-versus-istvan-csurka/

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/12/18/a-trai-in-adevar-in-memoriam-vaclav-havel-1936-2011/

Distribuie acest articol

28 COMENTARII

  1. i m happy you just recovered from knockdown punches !
    inca o data (am mai facut o)
    democratia (puterea poporului adicatelea), statul (de drept care va sa zica) si globalizarea (hotiei si minciunii) nu sint punctul terminus al omenirii !

  2. OFF TOPIC

    Dorin Tudoran: „A fost numit MRU – probabil s-a lamurit chestiunea acelui imens conflict de interese: MRU – Director SIE, sotia sa – membra in Boardul unei companii austriece (parca) asupra careia SIE tinea ochiul scrutator. Dna Ungureanu primea,parca, 7-8,000 de Euro pe luna.

    Serios vorbind, sper ca acel episod s-a lamurit (ori ca a fost o inventie a prtesei de scandal) si ca MRU nu poate fi tinta unor atacuri pe aceasta tema. Pe alte teme…

    Oricum, de aici inainte, GDS & VT nu mai au nevoie sa recurga la Apeluri si Scrisori deschise – MRU va fi cureaua de transmisie, directa, spre Presedintie.”

    Vladimir, nu inteleg ce vrea sa spuna dl Tudoran!? despre cel fel de „curea de transmisie, vorbeste?

  3. Fara indoiala, Havel si Carta ’77 au avut un rol precumpanitor in resurectia civica, dar civismul ar fi ramas civism, asa cum il stim din societatile occidentale, adica o forta limitata sau limitabila, sub aspect transformational-societal. Civismul este necesar, dar nu suficient pentru a provoca o revolutie politica. Putem spune ca Havel si Carta ’77 au fost evenimente intermediare si pregatitoare, dar nu originare pentru evenimentele din 1989. Piatra unghiulara a revolutiilor est-europene de acum 25 de ani a fost pusa in 1975, prin Actul Final de la Helsinki, in care s-a codificat politic problema drepturilor omului, in celebrul “cos 3”. De altfel, nu este deloc intamplatoare aparitia, doi ani mai tarziu, a Cartei ’77, a fost prima consecinta politica a programului CSCE din 1975, din punct de vedere al drepturilor omului. Revolutiile din 1989 au facut ca drepturile omului sa nu mai fie o problema europeana, fara insa ca aceasta sa fi disparut de pe agenda internationala. Daca luam fie si numai ultimele Rapoarte ONU privind incalcarile drepturilor omului vom constata lucruri absolut surprinzatoare, ca geneza, dimensiuni si responsabilitati, in special ca efecte ale razboaielor asa-zise preventive, care au distrus vietile unor popoare si multor milioane de oameni. Ciudat sau nu, Occidentul prefera sa-si ascunda aceste probleme sub pres, preferand sa vorbeasca in termenii foarte vagi si inconsistenti ai civismului, in locul celor foarte concreti si comensurabili ai drepturilor omului, desi in aceste spatii geopolitice nu va nevoie de revolutie, ci, cu siguranta, doar de reforme. In 2015, vom aniversa un numar rotund de ani de la AF din 1975, un moment potrivit pentru reflectia politica pe temele drepturilor omului si reformelor.

    • De acord cu Dvs privind cruciala semnificatie in relatiile internationale, dar si in politica interna a regimurilor comuniste, a Actului Final de la Helsinki. Fara acest Act Final, KOR din Polonia, Carta 77, Miscarea Goma, apoi Solidarnosc, nu ar fi avut baza legala pe care sa o poata invoca impotriva represiunii. Liderii comunisti au semnat acel Acord crezand ca vor putea ignora „Cosul 3”. S-au inselat.

      • De acord, Actul Final semnat de liderii comunisti a insemnat actul legal de sinucidere a regimurilor comuniste.
        De retinut:
        1. N-a existat nici-o colaborare factuala dintre KOR, Carta 77, Miscarea Goma si Solidarnosc. Miscarea Goma doar a aderat si sa declarat solidara cu Carta 77 dar nu a colaborat.
        2. Inaintea aparitiei Solidarnosc si a evenimentelor de la Gdansk, 1980, a avut loc marea greva a zecilor de mii de mineri ai Vaii Jiului din august 1977 LIPSITA total de suportul si/sau solidarizarea Miscarii Goma, Carta 77 sau KOR; nici macar din partea vreunui intelectual din Romania. Dimpotriva, dupa sfarsitul grevei minerilor din ’77 Valea Jiului a fost cutreierata in lung si lat de Cenaclul Flacara si chiar de o delegatie a Uniunii Scriitorilor din Romania care se pare ca au dat publicitatii o declaratie de condamnare a grevistilor. Cum poate fi explicata ignorarea miscarii greviste a minerilor Vaii Jiului de catre intelectualitatea romaneasca dar si cea internationala?

        • Draga Cos, Intrebarea ta este cat se poate de legitima. Parte din problema tine, poate, de felul cum aparea Romania in presa vestica. Nicolae Ceausescu beneficia inca de imaginea atent confectionata a unui lider comunist anti-sovietic. Deci, miscari civic-protestatare (inclusiv de tipul grevei eroica din Valea Jiului) in Cehoslovacia sau Polonia erau altfel percepute. Pentru jurnalistii vestici (nu generalizez, doar constat tendinta usor de documentat), actiuni disidente in Polonia, de pilda, slabeau un regim total infeudat Kremlinului. Invers, asemenea actiuni in Romania slabeau dominatia unui lider considerat pro-occidental, ori, in orice caz, un iritant pentru Moscova. Evident, era o perceptie eronata, menita sa-l avantajeze pe NC. Este ceea ce-mi povestea Mihai Botez despre o intalnire cu un corespondent american la Bucuresti, la inceputul anilor 80.

          Despre intelectuali: aici e o mare problema pe care politologii si istoricii onesti din Romania (si sunt destui) ar trebui sa o examineze fara prejudecati si fara inhibitii. De ce au tacut intelectualii de marca in martie 1977, in timpul prigonirii lui Goma („Le tremblement des hommes)? De ce nu s-a coagulat o minima reactie in august 1977in randul unor personalitati cu platforma reala (scriitori, artisti, regizori, academicieni)? De aceea spuneam ca, dincolo de divergentele mele actuale cu Dorin Tudoran, eseul sau de la inceputl anilor 80, „Frig sau frica” (pe carel-am tradus si prefatat in editia americana) ofera chei interpretative esentiale. Este una dintre foarte putinele tentative de a explica strategiile de colaborare (pe o scara care trebuie ea insasi deconstruita) dintre inteligentsia si regim in anii lui NC, dar mai ales a rationalizarilor construite pentru a justifica pasivitatea si chiar complicitatea. Evident, avem contributiile Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Ierunca. Intre pozitia lui DT si aceea a celor doi critici parizieni era o vizibila convergenta. La Multi Ani!

          • Vladimir, de acord cu analiza ta in primul paragraf care tine de felul in care era perceput Nicolae Ceausescu atat in USA cat si la Londra. Asa poate se explica faptul ca imediat dupa greva minerilor din ’77 o delegatie a sindicatelor din administratia Marii Britanii sa deplasat in Valea Jiului si apoi la Bucuresti (unde au discutat cu liderii UGSR) concluzand ulterior ca n-a avut loc nici-o greve ci doar „o intalnire de lucru” cu Nicolae Ceausescu (se poate verifica la British Library). Tot asa se pot explica si celebrele vizitele ale lui Ceausescu in USA si apoi la Londra, imediat dupa greva minerilor din ’77. Ca un amanunt: in timp ce eram batut in subsolul sediului Securitatii din Bucuresti mi s-a „aruncat” si afirmatia „tu si cu derbedeii tai ati facut mult rau Tarii dar uite ca americanii si englezii nu tin cu voi, ci cu noi. Isi cunosc bine interesul!”

            Referitor la paragraful al doilea sunt total nelamurit. Imediat dupa greva din ’77 „nici pasarea de pe cer nu putea intra in Valea Jiului fara aprobarea noastra” (apud Emil Macri, fostul Director al Directiei a II-a a Departamentului Securitatii Statului). Deci imediat dupa greva multi intelectuali din Bucuresti s-au deplasat in Valea Jiului, inclusiv Dorin Tudoran. Cu aprobarea cui si pentru ce? Cu ce scop, altul decat „linistirea” minerilor? Inteleg ca „Frig sau frica?” a fost publicat la inceputul anilor ’80, banuiesc dupa ce DT devenise indezirabil. Dar pana atunci ce-o fi zis/soptit catre cei care i-au permis sa intre in Valea Jiului imediat dupa greva? Cunosti vreo pozitie publica si critica a lui Tudoran sau a altora care-au „vizitat” VJ imediat dupa greva?

            • Draga Cos, Nimeni nu poate raspunde mai competent la intrebarea ta decat dl Dorin Tudoran. Eu lucram pe atunci ca sociolog-baza la Laboratorul de Sociologie de pe lanf Insitutul de Proiectari ptr Constructii Tipizate, nu eram un nume faimos, nu faceam parte din Uniunea Scriitorilor, nu scriam la „Flacara”, nu-l cunoasteam pe Paunescu etc Nu cunsc niciun fel de pozitie publica de solidarizare a vreunui intelectual roman proeminent cu greva. Nu ma refer la Paul Goma, el era de-acum in exil, cred, si ricum era un proscris el insusi. Dar exista arhiva Uniunii Scriitorilor, deconturile de deplasare etc

            • Da. Intre 1977 si 1981, conform biografiei sale, a fost membru al conducerii US. In 1982, si-a demisia din PCR. Banuiesc ca era vorba de depunerea carnetului de partid, statutul PCR nu includea posibilitatea demisiei. Mai tarziu, la fel a procedat Aurel-Dragos Muneanu. Iesirea din PCR era un gest de sfidare pe care putini au avut curajul sa-l faca, Dorin Tudoran l-a facut. Nu stiu daca a urmat o sedinta de excludere din PCR, ceea ce-ar fi fost statutar.

            • Vladimir, nu-l pot interpela pe dl Tudoran pe blog pentru ca ma aflu „pe lista neagra”.

              In ce priveste „arhiva Uniunii Scriitorilor, deconturile de deplasare etc” nu am acces la asa ceva si nu cunosc pe nimeni in Romania care sa ma ajute. Ar fi cu adevarat interesant de aflat care dintre intelectualii US au patruns in Valea Jiului imediat dupa greva din ’77, cu permisia cui si in ce scop!

            • Vladimir, nu prea sunt de acord cu tine cand afirmi ca gestul lui Tudoran de asi fi depus carnetul de partid ar fi fost un act de curaj pentru ca deja stia ca era monitorizat de lumea Vestica, deci se stia protejat din „afara”.
              Si eu mi-am aruncat carnetul de partid in fata celui care ma primit in audienta la Registratura CC al PCR din Bucuresti in protest pentru represaliile impotriva pretestatarilor din Brasov, noiembrie 1987. Dar ce-am patit eu dupa acel gest nici pe departe nu se aseamana cu ce-a „patit” Tudoran. Adica imediat am fost ridicat de o masina a Securitatii chiar de la coltul sediului CC al PCR si dus intr-o cladire necunoscuta unde-am fost tuns si ras atat pe cap cat si la alte parti, am fost conectat printr-o multime de electrozi la niste masinarii, injectat cu scopolamina si interogat la „sange” timp indelungat si hipnotizat cu comanda ca eram nebun, apoi mi s-a aratat o diagrama care, dupa spusele unui individ in halat alb, arata „fara niciun dubiu” ca eram „nebun”. Au urmat zile si nopti de cosmaruri in care adesea ma perpeleam si ma autosuspectam de nebunie atat pe mine cat si pe parintii mei si familia mea. Chiar si pe colegii de seviciu i-i suspectam ca se uita la mine foarte straniu si cel mai apropiat prieten al meu mi-a zis cam asa ” este adevarat ce se zvoneste prin intreprindere c-ai innebunit si ca de-aia ti-ai aruncat carnetul de partin la sediul CC al PCR din Bucuresti?” Oricat ar parea de straniu dar am fost absolut incapabil sa raspund ceva la intrebarea prietenului meu. Apoi a urmat o sedinta de partid (mi-a fost imposibil sa refuz a participa!) unde toti cei care au luat cuvantul m-au catalogat insistent ca nebun si ca ma vazusera ei intrand mereu la WC si inghitand medicamente; in acelasi timp sedeam pe un scaun intre colegii din sala fara a fi capabil sa ma ridic si sa ma apar.
              Deci, dupa parerea mea, eroismele/actele de curaj n-au niciun fel de substanta, ca gest ma refer, fara a fi acoperite/backed de consecinte/urmari negative. Cati n-ar fi facut ceea ce a facut Tudoran dac-ar fi stiut ca au „spatele acoperit” de ceva/cineva de care tortionarii securisti ar fi putut tine cont?

  4. Intr-adevar, comunistii s-au inselat. Nu au fost insa singurii. Revolutiile din 1989 au fost urmate de o adevarata epifanie politica, in care s-a aratat ca, esentialmente, drepturile omului sunt o problema de ordine mondiala.

  5. Stimate Domnule Tismaneanu,
    Nu e vorba aici de vreo observaţie asupra analizei Dv. – cu care sunt în întregime de acord – ci de o încercare de a vǎ atrage atenţia asupra unei anumite naivitǎţi.
    Prof. Avishai Margalit.
    Prof. Avishai Margalit, care vorbeşte despre „compromisele putrede”, face cele mai murdare şi putrede compromisuri – cu conştiinţa sa. Da, conştiinţa sa e curatǎ.
    Prof. Avishai Margalit se numǎrǎ printre fondatorii organizaţiei duşmǎnoase B’Tzelem (Cu chipul), şi a altor organizaţii duşmǎnoase; folosindu se de o întinsǎ reţea de denunţǎtori, aceste organizaţii dezvǎluie, înfiereazǎ şi cer pedepsirea oricǎrei încǎlcǎri, adevǎratǎ, închipuitǎ şi mai ales inventatǎ, a legii de cǎtre Israel; faptul cǎ Israelul trebuie sǎ lupte cu cele mai înspǎimântǎtoare fiare ale epocii nu-l intereseazǎ. El e pur. El, şi organizaţiile create de el, luptǎ împotriva poporului evreu prin intermediul teroriştilor arabi.
    E vorba de o interpretare anume a filosofiei lui Levinas – un evreu observant. Levinas se referea la „celǎlalt” şi la necesitatea de a-l înţelege, o dezvoltare a poruncii biblice de a-ţi iubi aproapele. Dar Biblia propovǎduieşte iubirea aproapelui, nu a duşmanului! De asemeni, Biblia nu propovǎduieşte ura de sine. Aceşti trǎdǎtori de neam îl numesc pe duşman „celǎlalt”, care trebuie înţeles, slujit şi iubit; pe când adevǎratul aproape, neamul tǎu, este „noi”, demni de urǎ şi scârbǎ.
    Orice poate fi justificat, şi hârtia rabdǎ orice; cât de atrǎgǎtoare era viziunea comunistǎ, cât de strǎlucitoare era ţara acea ca Soarele sfânt de pe cer, pe care trebuia s-o facǎ Cǎpitanul! Viziunea profesorului Avishai Margalit e la fel de frumoasǎ; compromisurile putrede pe care le face cu propria-i conştiinţǎ sunt cu atât mai murdare.

  6. In legatura cu Borza, „claritatea morala” clamata de domnul Tismaneanu i-ar fi cerut imperativ sa ia o pozitie atunci cand dl. Basescu l-a numit pe Regele Mihai tradator de neam si vanzator de tara la comunisti sau cand de 1 Dec 2014 tot dl. Basescu nu a invitat la Cotroceni nici un detinut politic dar l-a invitat pe unul dintre calaii de la Timisoara din ’89, Victor Atanasie Stanculescu (condamnat in justitie pentru faptele sale). DIn pacate „claritatea” morala l-a facut pe domnul Tismaneanu ca in schimbul „condamnarii comunismului” (un demers in esenta corect) sa inchida ochii, ba mai mult, sa isi focuseze partizan toate opiniile impotriva adversarilor politici ai celui mai sus numit. Domnul in cauza este foarte departe de conceptul de „claritate morala” iar din punctul meu de vedere a facut profesia de istoric, prin pozitiile sale politice aberante si propagandistice, de rusine.

    • Cristina, de ce crezi că cineva ar fi trebuit să-i ia apărarea trădătorului ce se visează rege?
      Atunci, criminalul comunist băsescu, a spus acele vorbe adevărate pentru că eu îi adresasem o scrisoare, ce poate fi citită pe http://www.piatauniversităţii.com/spaţiul proiectelor – Nica Leon, în care îi atrăgeam atenţia că respectivul trădător, deşi nu a fost niciodată şef de stat (nici măcar rege constituţional nu a fost), beneficiază totuşi, nedrept, de prevederile unei reminiscenţe criminal-comuniste, numită Lege nr. 406/2001, act neconstituţional încă de la publicarea ei în M.O., ce nu a fost niciodată în vigoare, deşi a produs şi produce încă efecte păguboase pentru bugetul de stat, pentru imaginea României şi pentru statutul său, ce nu se poate prezenta încă ca fiind un stat de drept, ci numai unul originat, ca şi în vremurile de tristă amintire.
      Apoi, nu înţeleg de ce te scandalizează faptul că băse nu i-a invitat pe învinşii sistemului dictaturii criminale comuniste?
      Poţi să îmi aminteşti care alt ales neconstituţional al prostimii fudule, cum este băse, ar fi invitat astfel de indivizi, lăudăroşi astăzi, care însă nu au făcut nimic remarcabil, în viaţa lor?

  7. Colonelul Nuţu Dorel-Marian de la SPP, care în decembrie 1989 a aruncat la canal, cenușa martirilor arși la crematoriu, ca să șteargă urmele, a fost avansat la gradul de general de brigadă de către Traian Băsescu.

    basescu traianPe final de mandat, Traian Băsescu își bate joc de români și întinează memoria eroilor de la Revoluție. După ce pe 1 decembrie l-a invitat la ceremonia de la Cotroceni, organizată pentru celebrarea Zilei Naționale a României, pe generalul Atanasie Stănculescu, condamnat la închisoare pentru crime la Revoluție, Băsescu l-a decorat pe unul dintre militarii care şi-au bătut joc de martirii de la Revoluţia din 1989.

    Nuţu Dorel-Marian a devenit acum general de brigadă din ordinul lui Traian Băsescu. Acesta recunoscut în mărturiile date în Procesul Comunismului că, în urmă cu 25 de ani, a fost unul dintre cei care au luat de la crematoriu cenuşa morţilor de la Revoluţie, depozitată în pubele, şi a aruncat-o într-o gură de canal.

    Procurorii au susţinut că prin incinerarea cadavrelor s-a urmărit ascunderea faptului că oamenii fuseseră împuşcaţi, iar aruncarea cenuşei a avut drept scop distrugerea oricărui fel de dovadă.

    ”cpt. Nuţu Dorel Marian, a arătat că, din ordinul col. Moraru Petre, în dimineaţa de 20 decembrie 1989, s-a deplasat cu o autospecială TV la crematoriul uman, unde a preluat de la col. Baciu Ion patru pubele cu cenuşa rezultată de la incinerarea cadavrelor, pe care a aruncat-o la o gură de canal, gură de canal identificată ulterior de procuror. Susţinerile inculpaţilor care au participat la ridicarea cadavrelor din morga spitalului că nu şi-ar fi dat seama că se urmărea incinerarea acestora, pentru a nu se afla că fuseseră împuşcate, este infirmată de însuşi modul conspirativ în care a decurs întreaga operaţiune, de caracterul ei nelegal şi total ieşit din comun, cît şi de împrejurarea că toţi aceştia ştiau că la Timişoara, în urma uzului de armă, au rezultat victime omeneşti. Nu pot fi primite nici susţinerile făcute de inculpaţi în sensul că în condiţiile stării de necesitate, fiind militari, nu puteau să refuze executarea ordinului de a participa la ridicarea cadavrelor deoarece s-ar fi expus la consecinţe imprevizibile pentru ei şi familiile lor. Sub acest aspect, caracterul vădit ilegal al ordinului era evident pentru ei, ca lucrători în sectorul judiciar, întrucît li s-a cerut să participe într-un mod conspirativ la scoaterea din morga spitalului a unui mare număr de cadavre neautopsiate, despre care era notoriu că erau victimele actelor de reprimare şi că familiile cărora le aparţineau le puteau cere pentru înhumare“, se arată în dosarele din procesul comunismului în ceea ce priveşte ridicarea cadavrelor din morga spitalului judeţean Timiş şi incinerarea lor la Crematoriul uman “Cenuşa” din Bucureşti.

    Traian Băsescu l-a invitat la recepția de 1 decembrie, de la Palatul Cotroceni, organizată în cinstea Zilei Naționale a României, pe generalul de armată, Victor Atanasie Stănculescu, condamnat definitiv la 15 ani de închisoare pentru că a ordonat uciderea românilor la Revoluția din 1989. În schimb, președintele care în 2006, condamna comunismul, nu a invitat la recepția de la Cotroceni niciun fost deținut politic.

    Îmbrăcat în costum elegant și cu Steaua României în piept, deși legal nu mai avea dreptul să o poarte ca urmare a condamnării la închisoare, Victor Atanasie Stănculescu a venit la recepția de la Cotroceni, organizată de Băsescu pentru a celebra Ziua Națională a României. Edmond Tălmăcean, mândru că se afla printre invitații de la Cotroceni, după ce și-a făcut selfie cu Băsescu, a ținut morțiș să se tragă în poză și cu criminalul de la Revoluție.

    Deși în 18 decembrie 2006, Traian Băsescu a condamnat Comunismul, printr-o alocuțiune în Parlamentul României, la recepția de la Cotroceni, în anul când se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului în Europa, președintele nu a invitat niciun fost deținut politic. Dovedind în acest fel că tot discursul susținut în Parlament a fost unul demagogic.

    ”Pentru cetăţenii României, comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deţinător al adevărului, un regim totalitar născut prin violenţă şi încheiat tot prin violenţă. A fost un regim de opresiune, care a expropriat poporul român de cinci decenii de istorie modernă, care a călcat în picioare legea şi a obligat cetăţenii să trăiască în minciună şi frică. Avem datele necesare condamnării fără drept de apel a regimului comunist din România. O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea să evităm erorile trecutului. Concluziile Comisiei, pe care mi le însuşesc, afirmă că sistemul comunist totalitar din România a fost impus prin dictat străin. Într-adevăr, a fost vorba de un regim ilegitim, întemeiat pe o ideologie fanatică, o ideologie a cultivării sistematice a urii, pentru care „lupta de clasă” şi „dictatura proletariatului” simbolizau esenţa progresului istoric. Importată din URSS, ideologia comunistă a justificat atacul împotriva societăţii civile, a pluralismului politic şi economic, nimicirea partidelor democratice, distrugerea pieţei libere, exterminarea prin asasinat, deportări, muncă forţată, întemniţare a sute de mii de oameni. În spatele măştii „umanismului socialist“ s-a ascuns cel mai profund dispreţ pentru om ca individ. Pe baza examinării literaturii analitice şi a mărturiilor existente, care probează natura antipatriotică a totalitarismului comunist, putem afirma că regimul comunist din România (1945-1989) a fost nelegitim şi criminal. Acest moment simbolic reprezintă bilanţul a ceea ce am trăit şi ziua în care ne întrebăm cu toţii cum vrem să trăim de acum înainte. Ne vom desprinde mai repede de trecut, vom face progrese mai temeinice, dacă înţelegem ce ne împiedică să fim mai performanţi, mai curajoşi, mai încrezători în forţele noastre. Tot ceea ce vreau este să clădim viitorul democraţiei în România şi identitatea naţională pe un teren curat”, spunea Băsescu pe 18 decembrie 2006 în Parlamentul României.

    Numai că una spunea în 2006 și alta face în 2014. dacă condamni comunismul în termeni extrem de duri, cum se face că inviți la Cotroceni, de Ziua Națională a României, pe unul care a făcut parte din regimul comunist și mai mult de atât a fost condamnat definitiv la închisoare pentru omor deosebit de grav la Revoluție?! Și colac peste pupăză avasezi în grad pe cel care și-a bătut joc de cenușa martirilor revoluției.

    • Daca asa stau lucrurile, si nu va pot contrazice, nu am date, este profund regretabil. E bine ca scrieti aici, dar poate ca ar merita sa luati legatura cu Asociatia „21 Decembrie”. Invitarea la Cotroceni a lui Victor Stanculescu, daca a avut loc, este, din punctul meu de vedere, o mare eroare. Omul acesta are sange pe maini. Mult sange…

    • interesant , tu ai auzit proverbul: cine se aseamănă se adună? Mai nou are şi varianta: cine se aseamănă se votează! Adică aşa cum au făcut românii cu iubitul lor ucigaş de cîini şi oameni, pe care l-au votat intens, de mult prea multe ori, pentru a deveni şi preşedinte.
      Dar nu este numai vina lui, ci şi a prostimii fudule şi atît de mîndre, care a fost în stare ca în ciuda faptelor lui criminale, dovedite şi a avertismentelor mele, să fie atît de intens votat de cei ce fac pe nemulţumiţii astăzi, deşi, dacă ar fi fost într-adevăr supăraţi ar fi putut urma exemplul meu, din însîngeratul şi teribil de ruşinosul Decembrie 1989, pentru a-l da jos.

  8. Multumesc pentru raspuns. Din nenorocire se pare ca saitul acesta nu permite linkuri. In legatura ca acuzatiile, cititorii pot cauta aici:

    Victor Stănculescu, invitatul lui Băsescu la recepţia dedicată Zilei de 1 Decembrie decembrie 5, 2014 la saitul lui Marius Mioc

    Dec 18, 2014 03:18
    Soldatul care și-a bătut joc de cenuşa martirilor de la Revoluție, făcut general de Băsescu , exclusivNews (fara nume de autor, articolul citat mai sus)

    Va multumesc.

      • Găsesc că aţi făcut un gest absolut normal. Felicitări!
        Nici eu nu aş fi dat mîna cu respectivul criminal, pe care l-am atacat şi cînd fusese uns de bolşevicul criminal comunist jos ilici iliescu ca ministru la M.Ap. N.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro