vineri, martie 29, 2024

Revoluție și contrarevoluție în Rusia (un articol de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Putem afirma că în Rusia, între anii 1985 și 2000, adică între Gorbaciov și Elțin, a avut loc o revoluție. După 2000, ascensiunea lui Vladimir Putin reprezintă de fapt o contrarevoluție, astăzi din ce în ce mai vădită și mai agresivă. Încă de la primul său mandat, președintele rus arătase lumii fața unui om cât se poate de ostil la adresa presei independente, opoziției politice, democrației liberale în genere. Atacul statului împotriva lui Mihail Hodorkovski și a grupului petrolier Yukos a fost parte din această agresiune abia mascată a liderului de la Kremlin împotriva a tot ceea ce putea aduce a economie descentralizată (unde mai punem că, în urmă cu doar câteva zile, Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga obliga Rusia la plata a 50 de miliarde de dolari către acționarii fostei companii).

Interesant este și faptul că, în anul 2000, atunci când a început „aventura contrarevoluționară” putinistă, Vladimir Vladimirovici publica o autobiografie (First Person: An Astonishingly Frank Self-Portrait by Russia’s President) în care mărturisea, printre altele, că îi displăcuse profund în trecut modul în care KGB-ul acționase împotriva artei disidente și în care hărțuise/agresase artiștii. Cel mai probabil, dorea să-și înceapă primele mandate prezidențiale cu o imagine cât mai bună, iar nuanțarea și diluarea trecutului său de birocrat kaghebist făcea parte din strategie. Poate că ar fi bine să reitereze și astăzi aceleași declarații, în fața unora ca Pussy Riot sau Chto Delat. Platforma „Ce-i de făcut?” (traducerea lui Chto Delat) este unul din cele mai active grupuri de opoziție din Rusia, compus din artiști, critici, filosofi (la care adăugăm și ironica denumire, trimiterea subtilă la textul lui Lenin din 1902). Scopul lor – acela de a „transforma fiecare proiect cultural într-o manifestare a opoziției față de politica de violență, represiune și minciuni a guvernului rus”. Că pentru Putin artiștii (și, în general, reprezentanții culturii) sunt importanți, stă mărturie inclusiv tentativa disperată de contrafacere a unei liste de susținere a directorilor de teatre și muzee față de intervenția abjectă din Peninsula Crimeea. De pildă, directorul celebrului Teatru Bolșoi a negat vehement că ar fi semnat așa ceva, deși numele îi apare pe respectiva listă. Mașinăria dezinformării fostului KGB, atât de familiară lui Vladimir Vladimirovici, se pare că lucrează, iată, la capacitate maximă!

Moscova, Lubianka, sediul FSB, fostul sediu al KGB, MGB, NKVD, OGPU etc
Moscova, Lubianka, sediul FSB, fostul sediu al KGB, MGB, NKVD, OGPU etc

De ce este foarte important pentru contrarevoluția lui Putin să creeze aparența unei susțineri atât de diverse? De ce reprezentanții culturii, de bunăvoie sau siliți, trebuie neapărat înregimentați în această imensă, asfixiantă potemkinadă care este Rusia lui Putin? Răspunsul apare relativ simplu. Pentru un fost kaghebist ca Vladimir Vladimirovici, imaginea reprezintă TOTUL! Ne-a spus-o Marchizul de Custine pe la mijlocul secolului XIX despre țarii ruși. Ne-o spune zi de zi Putin însuși atunci când încearcă, plin de disperare, să-și mascheze intențiile samavolnice în spatele unor poze de grup la evenimente sportive, culturale, ori atunci când organizează jocuri olimpice de iarnă, sau când încearcă să atragă alte importante competiții globale la el acasă. În același timp, asaltul asupra teritoriului Ucrainei continuă. Fie mascat, prin separatiștii pro-ruși care doboară avioane internaționale de pasageri. Fie mai direct, prin trocuri economice și politice meschine de tip gaze contra Crimeea.

Truismul „trecerii timpului” nu pare să funcționeze în acest caz, iar Rusia lui Putin arată din ce în ce mai mult a țară în regresie politică. În realitate, încă din anul 2000, atunci când a început cu adevărat contrarevoluția, Putin a făcut tot posibilul să „înghețe timpul”. A reabilitat simboluri mai vechi (vezi imnul URSS) și a început o campanie de glorificare a armatei și serviciilor secrete. După cum spune și David Satter în excelenta sa carte (It Was a Long Time Ago, and It Never Happened Anyway), recenzată aici, pe „Contributors”, „comunismul dispăruse, dar rușii trebuiau acum să dea ascultare pretențiilor superflue ale unui stat rus dezideologizat. Din nou, li se anula posibilitatea de a trăi într-o societate bazată pe valori superioare și opțiuni morale”.

Același Putin, cu a sa „contrarevoluție democratică”, a încercat să dea o grea lovitură uneia din cele mai importante și vitale instrumente de consolidare a democrației și valorilor aferente: administrarea și asumarea trecutului! Vladimir Vladimirovici a făcut tot posibilul să minimalizeze responsabilitatea rusă pentru crimele sovietice și a criticat cu putere tentativele „de a provoca remușcări nejustificate” printre ruși. Din păcate, în această capcană „contrarevoluționară” a căzut inclusiv Aleksandr Soljenițîn, cel care a continuat, în mod absurd, să fie de partea actualului președinte și să atribuie vina pentru crimele Uniunii Sovietice variilor grupuri etnice, și nu națiunii ca întreg. În această situație, responsabilitatea este disipată, asumarea trecutului fiind trimisă într-un no man’s land…

Apoi, Aleksandr Dughin, considerat ideologul neoficial al lui Putin, creatorul mișcării eurasianiste prin opoziție la valorile lumii transatlantice, resuscitează ideologia comunistă și bipolaritatea lumii, proclamă preeminența publicului asupra privatului, precum și o „reevaluare pozitivă a arhaicului” (care amintește mult de nazism cu al său cult al strămosilor, sangelui si gliei). Susține apoi o serie întreagă de principii despre crearea unui „Om Nou”, obsesia tuturor totalitarismelor. Adversarul declarat al lui Dughin și al eurasianiștilor este tocmai democrația liberală. Cu alte cuvinte, odată cu anul 2000 și emergența lui Vladimir Putin ca lider cu trăsături autoritariste, a început în paralel și un complex proces de reinventare a „ideii naționale”. Identitatea rusă devine cea dictată de noul „Țar” de la Kremlin. Temele publice sunt temele impuse (indiferent de natura mijloacelor folosite) de acești noi patriarhi ai națiunii: ideologii contrarevoluției! Așa cum judicios spune tot Satter, „orgia violenței care a propulsat națiunea în era modernității, deși acum în trecut, poate reapărea indiferent de voința indivizilor”. Premisele sunt create, cadrul de manifestare este susținut de la vârf prin atitudini și comportamente rezonante.

Dacă privim înapoi la istoria Rusiei (cel puțin după Marea Revoluție), ne dăm seama că, în mod cu totul și cu totul paradoxal și ironic, singurele tentative oficiale de „a o rupe cu trecutul” au fost reprezentate de fapt doar de gesturile (născute din interese politice imediate și meschine) nou-veniților la adresa predecesorilor lor. De exemplu, „dezghețul” lui Hrușciov și delimitarea de Stalin și epoca lui sângeroasă. În realitate, o falsă iluzie transformată în vehicul de legitimare proprie. În fiecare „nouă” eră politică, suprapusă de fapt peste profilul liderului ei (Stalin, Hrușciov, Brejnev, Gorbaciov, Elțin ori Putin), au fost create situații care ar fi revendicat pronunțarea unor sentințe (și) din partea societății asupra acțiunilor statului. Însă acest lucru nu s-a petrecut vreodată!

Când ne referim la „revoluție” și „contrarevoluție” în Rusia, vorbim de fapt de conflictul dintre două viziuni despre lume și valori, două axiologii ireconciliabile: prima, așează în centrul ei ideea drepturilor omului și a legii; cealaltă, conspirativă, secretomană, opusă oricărei transparențe, promovează infantilizarea prin propagandă a subiecților unui stat gargantuesc, leviatanic, omniprezent și vorace. Vladimir Putin nu este neapărat un bolșevic din punctul de vedere al convingerilor. Bolșevismul său este unul ce ține de a sa forma mentis: rigidă, închisă, auto-încorsetată.

Prima, să o numim etica lui Andrei Saharov, la care, în ultimă instanță, au ajuns să adere chiar și comuniști precum Gorbaciov, Aleksandr Iakovlev, chiar Eduard Sevardnadze, pariază pe responsabilitate. Nu există nicio autoritate care să aibă dreptul să se sustragă responsabilizării. Este ceea ce tradiția anglo-saxonă numește accountability. Ea trimite, în fond, spre Locke și Montesquieu. O asemenea viziune contestă investirea carismei în indivizi presupus providențiali ori în instituții blagolosvite de Istorie…

Andrei Dmitrievici Saharov (1921-1989)
Andrei Dmitrievici Saharov (1921-1989)

A doua, militaristă, centralistă, verticală, așează statul pe un piedestal sacralizat. Nu orice stat, ci statul-națiune. Nu orice națiune, ci una purtătoare de pretinse virtuți speciale, unice. Feodor Dostoievski, romancier genial și fervent naționalist rus, numea națiunea rusă una theoforă, adică una care poartă în sine divinitatea. Aici nu mai e vorba de chestiuni teologice, ci de un subiect cu imense implicații geopolitice.

Contrarevoluția lui Putin înseamnă altceva decât o revenire la bolșevismul clasic. Este mai degrabă ceva nou: un populism exacerbat înrădăcinat în cultul sacrificiului rus, în mistica originilor și a patimilor, a calvarului menit să provoace o resurecție pe veci izbăvitoare. Internaționalismul leninist s-a evaporat. Putin este un kaghebist tipic, nu vibrează la mitologia „oropsiților vieții”. Nu-i pasă de justiție socială și îi repugnă discursul moral al unor oameni precum jurnalista ucisă, Anna Politkovskaia, ori Serghei Kovaliov, veteran al mișcării disidente din anii sovietici.

Pe scurt, se confruntă tehnologia puterii cu idealul mereu viu al puterii celor fără de putere despre care a vorbit Václav Havel. Nu există niciun motiv să credem că Putin a câștigat definitiv partida în lupta pentru amuțirea vocilor libertății. Există o tradiție care merge de la decembriști și Herzen, până la Natalia Gorbanevskaia și actuala opoziție democratică, inclusiv grupurile alternative gen „Pussy Riot”.

Eurasianismul vine să umple, din perspectiva lui Putin și a camarilei sale, vidul ideologic născut prin prăbușirea sovietismului. De la Aleksandr Dughin și alți profeți neo-fasciști, Putin a preluat ideea unei misiuni divine a Rusiei și a rușilor! Consecintele se pot vedea acum. Dacă mai era nevoie a fi demonstrat faptul că ideile au consecințe, imperialismul fascistoid al regimului Putin o probeaza din plin.

PS: De dupa gratii, fostul premier Adrian Năstase da in continuare lectii de geopolitica si democrație (generos adăpostite in presa voiculesciană, in acest caz, „Jurnalul National”). Se pretinde politolog si recurge, in spirit dughinist, la ruginitele fixații conspiraționiste. Cine a declanșat Euromaidanul, domnule Năstase? Omul care se desfăta intr-un lux nebun, personajul atat de asemănător cu Dvs, ultra-coruptul Viktor Ianukovici. Norocul Romaniei este că există institutii care isi fac treaba (DNA, de pilda), ceea ce a lipsit in Ucraina. Strada, mult detestatul de Dvs si complicii Dvs Maidan, a fost vocea protestului civic impotriva cinismului, corupției si clientelismului, aceste flageluri ale unei tranziții mai lunga decat veacul.

Despre cartea lui David Satter:

https://www.contributors.ro/cultura/de-7-noiembrie-stalin-putin-si-sfidarile-memoriei/

De asemenea:

https://www.contributors.ro/global-europa/funesta-doctrina-putin-sub-microscop/

https://www.contributors.ro/global-europa/tarul-putka-si-fantoma-lui-el%c8%9bin-conspira%c8%9bii-mesianism-paranoia/

https://www.contributors.ro/global-europa/regimul-putin-imperialism-brigandaj-si-memorie-falsificata/

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. Placuta si instructiva lectura! E greu intotdeauna sa-i intelegi pe cei mari, fie ca sunt popoare sau doar lideri.
    Revenirea in spatiul mioritic, idusa de post scriptum, m-a facut sa ma intreb cum ar fi fost mai bine: sa se fi nascut Traian in Rusia sau Vladimir Vladimirovici in Romania?

    • Întrebarea din finalul comentariului dvs. este greșită. Deși Gautama Buddha spunea că la o întrebare prost pusă nu se răspunde, au totuși am s-o fac.
      Pentru România și poporul român ar fi fost mai bine ca Bombo, Ponta, Iliescu, Voiculescu și, mai ales, atât-de-regretatul-de-către-nostalgicii-comunismului, Ceaușescu, să se fi născut în Burkina Fasso sau pe vreo insulă din Micronezia.
      Cât despre Băsescu, acesta este singurul șef de stat postdecembrist care a dovedit a avea și calități. Nea Milică = marea dezamăgire a secolului XX iar Iliescu = Ceaușescu nr. 2, cum bine s-a strigat în Piața Universității. Iar dacă Putka the Bully s-ar fi născut în România, acum probabil că i-am invidia pe cei din Belarus… am fi trăit într-o lume de coșmar.

      • Din ce spui mata, intrebarea mea nu e nici gresita, nici prost pusa. Daca Base s-ar fi nascut in Rusia, lumea intreaga ar fi trait intr-o democratie atat de cuprinzatoare de n-o mai vedea nimeni.

        • Din TOT ce scrii mata, rezultă că ești un mare căutător de noduri în papură! TB a fost cel mai bun președinte al României de cănd s-a inventat nenorocita asta de funcțăi. PUNCT!

  2. ” Norocul Romaniei este că există institutii care isi fac treaba (DNA, de pilda) ”

    Cred ca este pripita o asemenea apreciere. Sigur, va fi cu siguranta valabila incepind cu 2015, cind dosare ce zac de ani de zile vor fi reactivate si duse , in sfarsit , pe masa instantelor.

    • „Cred ca”; crezul va poate fi gresit, si atunci nu mai este valabila infoierea in pene: „Sigur, va fi cu siguranta valabila incepind cu 2015”
      :P

  3. Poate ar fi utilă o scurtă trecere în revistă a situației economice de la destrămarea URSS și până azi- mi se pare că pentru rusul de rând ea reprezintă o îmbunătățire, cu siguranță comparată față de perioada Yeltsin și posibil față de ultimii ani Gorbaciov. Anii de tranziție au devenit un fel de sperietoare, cu atât mai mult cu cât rezistă centre de industrie grea datorită subvenționării de stat și care în condițiile unei economii libere, ar fi extincte. Faptul că în era Yeltsin acei oligarhi în devenire erau huliți ca niște „robber barons”, văd că nu împiedică acum un fel de acceptare, de „normalizare”, care a culminat cu miliardele de dolari pe care le-au contribuit la olimpiadă, dând curs rugăminții amicale a patronului lor, Putin. Dar noi cei din est sîntem oarecum altfel- fără a da chiar dreptate personajului gogolian care spunea că mujicul nu te respectă până nu-i tragi 100 de bice pe spinare, mă gândesc la extraordinara popularitate a mareșalului Averescu între ostașii țărani la doar o decadă după ce pusese tunurile pe ei.
    În ce privește „imperiul”, cred că nostalgia e firească. În Canada, sistemul de măsurători în țoli se cheamă „imperial”. Are o rezonanță care nu poate fi neglijată. Rusia însă nu are experiența unui imperiu pierdut, mai mult decât vremelnic. La puțină vreme după ce Moscova ardea, trupele ei erau la Paris. După umilirea din Crimeea în 1856, în urma căreia „țarul Nicolae I a murit de inimă rea”, urmează războiul din Bulgaria și continuarea viselor constantinopolitane. După înfrângerea navală și terestră în Coreea, rușii pornesc plini de entuziasm, convinși că ajung la Berlin. După umilirea ce a urmat primului război mondial, cu pierderea Ucrainei, sînt la numai câțiva ani în Polonia. Rusia este imperiul colonial care nu știe să piardă, nu acceptă să piardă. Altele s-au resemnat, de la cazul extrem al Austriei care a vrut să se șteargă din istorie alipindu-se Germaniei după Trianon, până la exemplul relativ grațios al Marii Britanii și undeva în mijloc cel al Franței, care totuși s-a cramponat, inutil. Japonia, unde copiii învață că al doilea război a fost unul de eliberare colonială, a renăscut fantastic prin efortul unei națiuni ale cărei energii au fost canalizate spre interior. Germania a făcut ceva similar. Dar în Rusia pare că ceva similar nu doar că n-a existat dar nu se poate șterge din psihele popular.
    Din Evul Mediu încoace, Rusia ne oferă exemplul singular al unei puteri coloniale care este mai primitivă decât ce a cuprins în expansiunea vestică. Sigur, îi putem cita pe arabi, dar ei sînt niște asimilatori par excellence în vreme ce Rusia nu asimilează mai nimic- este chiar antipodul. Iar dacă este să-i luăm pe mongoli ca referință, cel puțin în domeniul militar erau cu secole înaintea adversarilor. Și totuși, chiar dacă nu în totalitate, mongolii lui Kubilai s-au sinizat. Nu se poate spune același lucru despre ruși, oriunde le-a călcat piciorul în Europa. Poate vă mai aduceți aminte de relatarea de călătorie a lui Dinicu Golescu- unde descrie cu surprindere faptul că țăranii austrieci sînt încălțați, că bărbați și femei merg la câmp în haine care la noi ar fi de sărbătoare, și că în mod spectaculos, nu a întâlnit nici un loc unde să vadă un țăran atârnat cu capul în jos de un pom și „fumigat”” ca să-și plătească dările. Asta e experiența soldatului rus oriunde i-a călcat piciorul în Europa. Iar în ce privește elita, ea a emulat obiceiuri occidentale dar nu și esența societății care le-a produs. Iar elita intelectuală, fie a rămas în ortodoxie și conservatorism, fie a încercat să preia idei occidentale și a sfârșit exilată, fie, datorită regimului represiv și opresiv țarist care nu a îngăduit o „cale de mijloc”, a sfârșit în cele mai extreme poziții ideologice. Spuneam că Rusia a asimilat prost- pare că deși s-a izbit de atâtea ori în istoria ei chiar din secolul XIII cu Vestul, influența mongolă a primat. Sau, în timpuri mai recente, de la parlamentarismul socialist german și francez, sărim la bolșevism.
    Imperialismul, colonialismul, sînt printre altele și o ipocrizie- să-i spunem „povara omului alb” sau cum dorim. Dacă la spanioli expansiunea catolicismului este luată în serios, o dată cu apariția Angliei și Olandei, religia devine doar o spoială măruntă (de altfel nici Franța n-a făcut excepție). E vorba de comerț, de profit, și oamenii sînt cât se poate de convinși de totala lor superioritate materială, socială, etc. Nu este însă cazul rușilor. Nu există caz de expansiune spre Vest în care să nu-și constate ( a câta oară ?) inferioritatea din punctele de vedere menționate mai sus. De aici, urmează ipocrizia ortodoxă, în sensul în care „rusul este altfel, el are un suflet care nu poate fi corupt de materialismul occidental” și care începe să devină vectorul expansiunii sub Caterina cea Mare. „Protecția ” ortodocșilor din imperiul otoman și visul constantinopolitan țin locul acelei superiorități materiale covârșitoare de care Vestul s-a folosit în expansiunea lui. Rusul deci oferă protecția sufletelor, neavând material o compensație corespunzătoare. Viața ortodocșilor în imperiul otoman era grea, dar nu imposibilă. O „avanpremieră” a „salvării” sufletelor o au cei din Basarabia. Despre efectele ocupației țariste și rusificării până la biserică, nu cred că are rost să mai vorbim. Vorbind de colonialism în general, englezii cred că dau o lecție- imperiul lor este self- sustaining- popoarele ocupate sînt cele care suportă costul și nu metropola. Nu ne putem imagina imperiul asupra căruia soarele nu apunea niciodată fiind cuprins de continue mișcări de eliberare pentru care Marea Britanie are poate resursele navale dar nu și cele umane pentru a le reprima. Imperiul rus este opusul- pare că oricât ar extrage din ce au ocupat, costurile metropolei cresc. Ar trebui scrisă o istorie alternativă a URSS, unde după 1945 se retrag și-și văd de treburile lor :)
    După disoluția imperiului țarist, din ecuația ipocriziei este scoasă religia și înlocuită cu bolșevismul. Soldatul rus, la fel de conștient de inferioritatea lui în țările ocupate ca și strămoșul, este școlit în ce privește „eliberarea” popoarelor vecine. Mi se pare că Putin este un sincretist și că acum amestecă bolșevismul sau etatismul cu religia ortodoxă.

  4. S-au oprit gratarele, domnule Profesor, c-a inceput Ponta contrarevolutia in Romania in stilul KGB-ist al lui Putin despre care vorbiti aici. A inceput plagiatorul sa se dea mare ortodox si sa-l invoce mai abitir pe Dumnezeu decat o face dubios de fericitul colonel si patriarh Daniel. Sursa la acest link http://www.revista22.ro/articol.php?id=45977

  5. Am rămas uluit citind „Două secole împreună” de Soljenițîn. De fapt nu imediat: la prima lectură chiar am înghițit șmecheria, întărindu-mi-se o veche impresie subliminală (sancta simplicitas !): Rusia ante-bolșevică evolua spre statul de drept – încet, dar constant. Din fericire internetul e lung, ba chiar lat, și, încet, încet, am ajuns la concluzii total opuse. Drept consecință am re-citit cărțoiul ”marelui disident” și, abia atunci, a venit uluirea: cel mai proeminent critic al URSS FALSIFICA trecutul – e drept, nu cel sovietic, ci un pic mai vechi. TOT FALSIFICARE SE CHEAMĂ ! Ba chiar am impresia că nici stilul nu prea consună cu cel al nobelizatului autor: parcă a scris-o ALTCINEVA.

    Indiferent de origine, Soljenițîn ȘI-A ASUMAT (sub semnătură) escrocheria. Ceea ce dovedește adîncimea inebranlabilă a sentimentului național rusesc, care a reușit să-i ia mințile chiar și personajului în discuție.

    Ce mai sperăm de la restul populației ?

    Trei citate lămuritoare:

    Montesquieu: Să fii drept în toate, chiar şi în privinţa patriei tale. Tot cetăţeanul e dator să moară pentru patria lui, nimeni nu-i silit să mintă de dragul ei.

    Johann Friedrich von Schiller: „Tocmai acesta este blestemul FAPTEI RELE – o datǎ săvîrşitǎ, ea induce şi pretinde mereu mai mult RǍU !” (Das eben ist der fluch der bösen Tat, daß sie, fortzeugend, immer Böses muß gebären !)

    Tudor Arghezi: Adevărul este că între europeni şi ruşi e o diferenţă ca de la ied la hipopotam. E o lume de stupefacţii şi gigantisme. Definirea spiritului rusesc porneşte de la diferenţa cosmică faţă de spiritul european. A căuta să-l înţelegi după normele firescului e o întreprindere zadarnică.

    Na, că se poate și fără Dostoievski !

  6. A cuceri lumea e o aventura, dar a mentine dominatia imperiala, e un alt tip de intreprindere, de alta natura. culturala, tehnologica, administrativa si eficienta economica.

    Rusii au fost eficienti in cucerirea si mentinerea imperiului asiatic. In Europa insa au avut un succes limitat. Pentru ca Europa a fost leaganul unor culturi superioare celei rusesti, culturi calite in conficte, in competitie si in supravietuire. Rusia este doar partial parte a culturii europene. In rest, Rusia si-a insusit ceva din salbaticia, frustrarile, agresivitatea, inapoierea si rezistenta la progres specifice Asiei.

    Notele trecutului explica doar partial diferentele culturale ale prezentului. Istoria se aseaza in tuse groase peste pinza timpului, linii identificabile mai ales de la distanta. Viitorul insa va fi global, va atenua diferentele culturale. Totusi progresul global, tot mai rapid, sta tot sub semnul intimplarii, ca si trecutul. Desi dependenta de tehnologie creste exponential, imperiul planetar are o foame imensa de noi teritorii si aspiratii universale.

    Chiar daca se doreste primadona, Rusia nu are alte optiuni decit alaturarea la civilizatia globala. Nu mai exista teritorii planetare de cucerit. Terra e doar o planeta mica, ce se invirte in bezna ostila, incalzita oleaca de soare. Oamenii privesc cu nesat lumina stelelor si galaxiilor, multe si foarte indepartate. Ca in Star Trek, avem cu totii nevoie de obiective noi, inaltatoare. Cine conduce destinele cui, are din ce in ce mai putina importanta. Putin e un KGB-bist caraghios, dornic de glorie, inconjurat de oligarhia hrapareata. Vor pieri cu totii sub pumnul poporului rus, iute la minie si degraba varsatoriu de singe. Ucranienii deja le-au luat-o inaintea rusilor. O inspiratie pe care Putin incearca s-o alature fascismului. Ceea ce cultiva acum cu perversitate, asta va culege regimul Putin. Multa otrava propagandistica in Rusia, In Ucraina, in Siria si oriunde in lume. Bleah! Tarul Putin parea mai serios, dar in esenta e infantil ca plagiatorul Ponta. Nu vede mai nimic dincolo de lungul nasului.

    • „Tarul Putin parea mai serios, dar in esenta e infantil ca plagiatorul Ponta. Nu vede mai nimic dincolo de lungul nasului.”

      Sansa lui Putin de a fi iesit in relief pe acest segment al timpului i-a fost acordata nu atat de meritul propriu cat de lipsa unor personalitati politice in tari semnificative pe acelas segment.

  7. Cand deposedarea lui Yulos si transformarea in erou a lui Mihail Hodorkovski sunt considerate contrarevolutie iar domnia tarului Boris revolutie atunci chiar ca nu pot citi mai departe articolul, fie el scris de domnul Tismaneanu. Daca cititi memoriile lui Gorbachev veti vedea ce fel de individ era Boris Ivanovici. Despre Hodorkovski nu vreau sa spun decat ce a obtinut prin furt si coruptie a fost confiscate prin arbitrariu. Sunt convins ca are inca destui bani depusi fie in banci din Elvetia, New York sau Tel Aviv.
    Domnul Tismaneanu se transforma in trambitasul propagandei americane si nu poate pricepe ca sistemul de democratie american nu se potrivetse mai nicaieri decat in US (poate nici acolo) si ca unele tari se descurca mai bine fara democratie (China). America are nevoie de instaurarea in Rusia a democratiei de tip US (the best democracy money can buy) pentru ca in acest mod Rusia este o prada usoara companiilor din US.
    Putin are multe pacate dar fost primul care a spus pana aici democratiei de import din US. Aceasta democratie ducea la prabusirea Rusiei, la pauperizarea accentuata, la puterea absoluta a mogulilor de tip Hodorkovski, la neplata cu anii a salariilor. Democratia este un cuvant frumos, dar daca are rezulatate catastrofale insemana ca nu eprea buna pentru sociatatea respectiva.
    Oprirea ofesivei US in spatial rusesc este foarte incomoda peste ocean si se pare ca-l incomodeaza chiar si domnul Tismaneanu. Tarul Boris era un revolutionar intelegator, puteai sa faci afaceri cu fiica sa fara probleme, acum lucrurile s-au complicat, tebuie sa discuti direct cu Putin.
    Putin reprezinta intersele Rusiei imperiale asa cum dinastia Bush sau chiar Obama reprezinta intereseli imperiului american. Deosebirea dintre acestia este doar de metode.

    • S-o lasam mai moale cu „interesele poporului rus” asa cum sunt reprezentate de actuala conducere de la Kremlin. O fi interesul poporului rus, pe termen lung vorbind, sa poarte razboi cu un popor care i-a fost totdeauna considerat ca inrudit, cum e poporul ucrainian? Cum ar arata un razboi romano – moldovean provocat de faptul ca Republica Moldova n-ar vrea sa se uneasca cu Romania? Cat despre interesele economice, o fi in interesul rusilor ca au ajuns la un grad de coruptie, de negasit prin lumea civilizata? (imi amintesc o istorie cu o sosea facuta pentru olimpiada de la Soci ca a costat mai scump decat una acoperita cu caviar). Adica sunt mai fericiti ca le iau banutii oligarhii lui Putin si nu cei mosteniti de la Ieltin? Imi mai amintesc si de opinia unui fost prim ministru rus, care credea ca un motiv al razboiului din Ucraina e faptul ca oligarhii rusi vor sa-i inlocuiasca pe cei ucrainieni in afacerile din estul tarii. Cat despre „Rusia imperiala”, ca sa-l citez pe Stanislav Belkovski – biograf al lui Putin, dupa ocuparea Crimeii: „Ieri am asistat cu totii la funeraliile Imperiului Rus. Trebuia sa se termine odata si cu imperiul..”. Doar impreuna cu Ucraina Rusia era un imeriu. Acum e doar o tara mare.

      • Va rog sa urmariti spiritual replicii mele de mai sus.
        Nu incerc sa apar imperiul rus si nici interesele-i. Din pacate toate societatile au oligarhi (un analist Italian, Robetos Michels, afirma acum 100 ani ca toate partidele politice nasc inevitabil oligarhii) si in toate societatile se practica sifonarea banului public (la noi a inceput cu Cuza). Sifonarea banului public a fost uriasa in timpul tarului Boris si este mai redusa in timpul tarului Putin. Practic in timpul revolutionarului Boris Nikolaevici Eltin s-a produs cea mai mare frauda din istoria omenirii. Marturisesc ca-mi pierd rabdarea citind articole care-l apara pe Hondorovksi et comp. Nu cred ca-mi poate demonstra cineva cum poti sa faci averi de milarde de dolari in cativa ani, aplicand legile oricarei tari si platind taxe Daca Hondorovksi era american intra si acolo la puscarie pentru tax evasion. Oligarhi avem si noi si nu inteleg de ce nu sunt aparati in occident cand parchetul anticoruptie ii ia in visor.
        Exemplul dvs cu soseaua de la Soci pare copiat de undeva chiar din Romania. Cat despre prezenta oligarhilor in viata politica se se face in orice societate, in unele mai putin evaluate ca Rusia si Romania, mai pe fata, in cele cu o experienta mai veche a pluralismului (am evitat deliberat cuvantul democratie) acesta prezenta este mai discrete, dar la fel de eficienta.

        Acum si doua cuvinte depre Ucraina. Razboiul din Ucraina este o recatie a Rusie la ofensiva neo-cons din US. Din nou nu apar pozitia Rusiei, dar ma intreb care ar fi fost reactia US daca Canada ar incerca sa intre intr-o alianta militara cu China sau Rusia. te,
        Cinic nu ma nici un regret, acest razboi va slabi ata Rusia cat si Ucraina. Ucraina a fost pentru noi romanii un vecin incomod si chiar agresiv. I-au ajutat timp de 20 ani pe separatistii rusi din Tiraspol si acum au, cum spun prietenii nostril de peste ocean, a taste of their medicine.

      • Am recitit mesajul meu. De unde ati scos „interesele poporului rus”?
        Am scris clar „intersele Rusiei imperiale”. Cred ca si dvs puteti realiza diferenta.

    • A propos de revolutia lui Boris Nikolaevici. Autorii puciului din august 91 n-au avut guts/cojones sa traga cu tunurile in multime (imi amintesc de unul din ei tremuraind in fata camerelor). Boris Nikolaevici s-a comportat insa ca un adevarat revolutionar, un Lenin sau Trotky al deceniului 9. Pur si simplu a pus tunurile pe un parlament care nu-i asculta ordinele. Acesta a fost al doilea Red October al Rusiei. Au urmat apoi executii fara nici un process (extra-judicial killings cum s-ar numi astazi in US). Liderii occidentali (inclusiv Bill Clinton) l-au felicitat pe noul tzar. Nu s-a facut niciodata o ancheta independenta in aceste evenimente.
      Privatizarea lui Yeltsin-Gaidar a fost cea mai mare escrocherie a secolului. Despre cum a fost construita si cine a beneficiat este mai bine s-o cititi pe Anne Williamson in depozitia sa in fata Congresului US ( Anne Willimson, un journalist de pe Wall Street a fost corespondent in Rusia in anii 90). Veti gasi acolo nume familiare din entrepreneuri US (era sa zic oligarhi).
      Sau pe Marshall Goldman, Professor of economics at Harvard University:
      “Not long into the process, ownership of some of Russia’s most valuable resources was auctioned off by oligarch-owned banks under a scheme called „Loans for Shares.” Although they were supposedly acting on behalf of the state, the bank auctioneers rigged the process-and in almost every case ended up as the successful bidders. This was how Khodorkovsky got a 78 percent share of ownership in Yukos, worth about $5 billion, for a mere $310 million, and how Boris Berezovsky got Sibneft, another oil giant, worth $3 billion, for about $100 million.”

      Despre tipul de democratie instaurat de Yeltsin va sfatuiesc sa cititi memoriile lui Gorbachev. Pentru a-si resigura realegerea in 96 Boris Nikoalevici telefona personal guvernatorilor si primarilor sa nu dea spatii de intrunire contracandidatilor.

  8. Prea tare cu „revoluţia” (REVOLÚȚIE. Schimbare fundamentală a valorilor, a instituțiilor politice, a structurii sociale, a conducătorilor și ideologiilor unei societăți.) şi „contrarevoluţia”, pe când de fapt este o pură încăierare capitalistă pentru resurse şi pieţele de desfacere. Prea demonizat Putin pe când este de fapt un şurub executor (în final ţap ispăşitor) al clanului РСПП (Российский союз промышленников и предпринимателей). Se distrage atenţia de la revolta păturilor sociale real-creative din spaţiul ex-sovietic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro