Populismul etnocentric, o viziune care unifica obsesii ale extremei drepte si ale extremei stangi, a revenit cu maxima vigoare pe scena politica europeana. Odata cu el, si mitul politic ca naratiune identitara, menita sa ofere explicatii definitive si monocauzale unor fenomene extrem de diverse. Nu adevarul este substanta mitului politic, ci credibilitatea. Alexis Tsipras nu este singur in aceasta noua explozie a emotiilor, sentimentelor acute si resentimentelor apasate. Iata ca Pablo Iglesias de la „Podemos” si Marine LePen de la Frontul National ajung sa proclame lucruri similare sub semnul unei deloc camufllate euforii anti-UE. Cum scria candva Albert Hirschman, un mare ganditor social, „Shared hatreds make for strange bedfellowships”. Urile comune duc la aliante straniii.
Mitul politic nu este o ideologie, lucru pe care l-am accentuat intr-o carte aparuta in 1998 („Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism, and Myth in Post-Communist Europe”, Princeton UP, 1998, trad. rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 1999). In inima ideologiilor pot pulsa miturile politice, dar ele au un grad sporit de coerenta si, se poate spune, de „rationalitate”. Un capitol era intitulat „Ruinele leniniste sau asteptandu-l pe Peron”. Iata-l ca a sosit. Entuziasmul se intalneste cu fuga de responsabilitate si cu extazul situatiilor de masa. Spiritul critic se atrofiaza pana la extinctie…
Mitul politic apeleaza la stratul infra-rational al actiunii sociale, are capacitati galvanizante pe care ideologiile cel mai adesea nu le poaseda. Gratie miturilor politice gen „lupta claselor” ori „lupta raselor”, ideologiile tari ale secolului XX au putut sa se transforme in religii politice. Spre a relua titlul unei celebre carti a lui Raymond Aron, este vorba aici de opium spiritual. Primul ganditor major care s-a ocupat de chestiunea mitului politic modern a fost sindicalistul revolutionar Georges Sorel. De la Sorel a invatat Benito Mussolini cum un set de pasiuni politice poate sa fie transformat in ingredient al unei miscari revolutionare care pretinde regenerarea umanitatii (in acest caz, fascismul). Lenin l-a pretuit pe Sorel, Acesta din urma l-a admirat pe Lenin.
Tsipras s a crescut intr-o cultura politica a unei stangi impenitente, a absorbit miturile auto-glorificatoare (si simultan auto-victimizante) care prezinta rezistenta elena drept un sir continuu de eforturi supra-omenesti de a tine piept agresiunilor externe si infamiilor interne. Vreau sa fiu bine-inteles: nu consider mitul politic o minciuna, ci doar o naratiune cu valente metaforice mai degraba decat analitice. Ideologiile legitimeaza, miturile politice angajeaza. Evident ca a existat rezistenta antifascista in Grecia, ca au fost nu putine momente de eroism veritabil. Dar ne aflam in 2015, nu in 1941, Germania de azi nu este Germania lui Hitler. Cand unii spun ca Grecia lupta sa se elibereze de „colonialismul UE”, ei comit o eroare: Grecia nu este ocupata de UE, ci face parte, in chip voluntar, din aceasta constructie.
Mitul politic apeleaza la afecte, pulsiuni, sentimente si, mai ales, resentimente. Nu negam ca austeritatea a fost adeseori asociata cu masuri extrem de dure. Dar nu despre austeritate este vorba in mitologiile populiste, ci de respingerea unui intreg proiect al modernitatii liberale, care include elemente insitutionale, ideologice, de proceduri impersonale.Este vorba de o repudiere a contractualismului in numele colectivismului.
Alexis Tsipras nu este Aris Velouchiotis, liderul miscarii de rezistenta din anii celui de-al II-lea Razboi Mondia, nici generalul Markos Vafiadis, comandantul asa-zisei „Armate de Eliberare Greaca” din perioada Razboiului Civil (1946-1949). Ceea ce nu inseamna ca, imbatandu-se cu elixirul mitologic, el nu se concepe, asemeni unui Slobodan Milosevici, drept ultimul garant al unei libertati primejduite, incarnare profetica a unei misiuni de o urgenta extrema, de care depinde supravietuirea insasi a demnitatii pe pamantul Eladei (si chiar al Europei). In centrul viziunii sale mesianice se afla mitul poporului, al comunitatii de destin, un maximalism romantic ale carui consecinte se vad cat se poate de limpede la acest ceas de descumpanire europeana.
Sugestii:
https://www.contributors.ro/economie/chavism-a-la-grec/
https://www.contributors.ro/global-europa/apres-nous-le-deluge-triumful-cinismului-ludic-in-grecia/
Tsipras s a crescut intr-o cultura politica a unei stangi impenitente, a absorbit miturile auto-glorificatoare (si simultan auto-victimizante) care prezinta rezistenta elena drept un sir continuu de eforturi supra-omenesti de a tine piept agresiunilor externe si infamiilor interne.
Bine spus. Tsipras a facut parte pe vremea studentiei din organizatia Tineretul Comunist din Grecia. Partenera sa de viata (se cunosc din copilarie, au doi copii impreuna dar nu sunt casatoriti) l-a determinat sa purceada pe calea activismului radical de stanga si apoi sa se lanseze in politica. Tsipras este un admirator declarat al lui Che Guevara (Se aude Ponta, Mazare? Mai exista piromani ca voi.)… de altminteri, si-a numit unul dintre baieti „Ernesto” in amintirea revolutionarului sud-american.
Dar ceea ce se intampla acum este rezultatul mai multor decade de guvernare iresponsabila sub bagheta PASOK si ND. Syriza este doar cireasa de pe tort, the gateway to hell. In ansamblu, fenomene larg acceptate in Balcani: evaziune fiscala, neplata impozitelor, favoritisme politice au constituit si constituie si in Grecia sport national. Statul nu este o constructie pentru toti cetatenii, ci un mecanism de imbogatire a clasei politice si clientelei sale.
multumiri ptr comentariu
un articol interesant scris de Takis Michas, autorul unei importante carti despre Grecia si Serbia lui Milosevici:
http://www.huffingtonpost.com/takis-michas/greece-government-mouthpiece-putin_b_6592162.html
Descumpanire europeana, bine zis. Viitorul intunecat al Europei scuipa iarasi spre trecut mizerie si ceata neagra. Viitorul luminos al Europei sopteste sperante printre ratiuni ingrijorate. Toate posibilitatile sunt in fata noastra, si rele, si bune. Si inca mai avem ragaz sa cercetam sforile mecanismului din culisele timpului.
Cum vrea viitorul intunecat sa se intalneasca cu noi? Oho, semnele sunt evidente. Grecia se sinucide de ciuda ca nu a pacalit Europa inca o data. Rusia isi ascute pumnalele la vedere, iar la ne-vedere ne picura-n urechi cucuta propagandei. Si toate vestile proaste, economice si energetice, ecologice si sociale, alimenteaza scepticismul suropean. Evul mediu ne face cu ochiul sau nou, nuclear, iar incalzirea globala e ultima fecioara pe care omenirea o dezvergineaza cu pasiune.
Cum vrea viitorul luminos sa se intalneasca cu noi? Pai Grecia isi ia pastilele austeritatii Nu mai exista alta optiune, Grecia nu mai poate pacali pe nimeni. Poate doar ajutoare umanitare sa primeasca. Si evident, va primi. N-ar fi rau ca UE sa deprinda impacheterea ajutoarelor in ambalaje frumos colorate cu emblema UE. Pe de alta parte, Rusia latra asa de tare tocmai pentru ca nu are curaj sa muste din NATO. Daca-r vrea cu adevarat sa ne muste, Rusia nu ar latra disperata. Pur si simplu ne-ar ataca, asa cum a facut cu Moldova, Georgia sau Ucraina. Evident, la granita NATO, s-a cam topit curajul mujicilor. Bun pana aici. Dar cum am putea sa evitam dezastrul ecologic? Poate ca incalzirea globala se trateaza tocmai cu noul razboi rece Rusia-NATO. Un catalizator al avantului european spre energia verde. Cine stie? Poate ca tot raul e spre bine.
Traim perioada destramarii „mitului european” si a revenirii in forta a celor nationale, cele ale popoarelor componente ale „uniunii”… Este ceva similar cu perioada de sfarsit a URSS cand mitul omului sovietic devenise deja unul golit de continut, o limba de lemn fara forta emotionala, iar identitatile nationale se trezeau la viata…..Ceea ce multi nu realizeaza e ca mutatia de constiinta, ruptura, s-a produs deja in perioada imediat post-criza iar la ce asistam acum e agonia, continuarea pentru o vreme a sistemului, si a discursului „european”, din motive de inertie institutionala…Dar de crezut nu mai crede nimeni, fiecare stat a inceput sa se gandeasca tot in termeni de interes propriu (national).
in acelasi stat avem legi adoptate democratic si o administratie legala recunoscuta de cetateni, intr-o Uniune de state Legile care o guverneaza nu au cum prevala democratiei si legislatiei interne a fiecarui stat SUVERAN in parte.
Daca in america, cei care delapideaza, deturneaza, fura banul public sunt imediat arestati si vin noi administratori, intr-o Uniune de state aceasta nu se poate intampla – cel mult vor exista presiuni politice si de alta natura exe de catre ceilalti membri ai uniunii.
Va puteti inchipui, desigur, ca UE nu va mai permite nimanui accesul in zona EURO, in uniune, in Schengen, pana la adancirea integrarii si centralizarea unei guvernare liberale, cel putin pe probleme de moneda, eventual crearea unui sys hribid comparativ la Rezervele Federale – daca nu ma insel sunt 12, nu 49!
Deci, vor fi in continuare 360 de milioane care vor avea unica moneda EURO si altii 100-150 de milioane care vor sta intr-un purgatoriu cu aer conditionat, pana la noi acorduri.
(celor care folosesc unica moneda EURO nu le pica deloc bine slabiciunea ei pe fondul scandalului grecesc – iata si de ce $ creste si devine din ce in ce mai puternic si sigur la scara globala, iar in acelasi timp puterea Euro se diminueaza – oricum era supraevaluat!
Germania fiind cel mai mare exportator european, nu plinge din cauza faptului ca EUro scade. ea plinge din cauza faptului ca e prinsa intr-o capcana, prin EURO, de fitecine – credibilitatea, prestigiul, puterea fiindu-i persiflate si aflandu-se in pericol de a lucra pe degeaba/ mai mult pentru acelasi efect, fata de angloamericanii jmecheri.
Cel mai mare exportator la scara globala = UE. Daca nu ma insel de cateva ori mai mare decat USA!
Memorabil:
„Nu consider mitul politic o minciuna, ci doar o naratiune cu valente metaforice mai degraba decat analitice. Ideologiile legitimeaza, miturile politice angajeaza. ”
Multumesc, Domnule Profesor
Ce este cel mai enervant este analiza strict ideologică a problemelor Greciei. Este extrem de simplu să-l diabolizezi pe Tsipras, că e de stânga, culmea! când cei mai mulţi din comentatori au fost de stânga când erau tineri, cum spunea şi Ţuţea.
Eu nu pot să trec peste opiniile economiştilor americani nobelizaţi, care practică o gândire economică flexibilă.
Greciei i s-au servit pilulele amare ale austerităţii care nu au dat rezultate.
Şi The Telegraph cred că are dreptate când zice că Tsipras miza pe NAI (da), care să-i dea o ieşire confortabilă din dilema greacă.
Referendumul îl obligă acum pe Tsipras să ofere nişte soluţii economice, cred că sfatul american ar fi cel mai potrivit, iar inflexibilitatea germană trebuie să devină flexibilă.
Grecia trebuie să rămână în Euro, trebuie luate măsuri de control fiscal, să nu se mai facă cheltuieli cretine şi creditorii să aibă răbdare, să vină în Grecia la plajă, la un ouzo şi la mousaka! Grecii sunt neîntrecuţi în treburile astea!