Home » Dosar Lenin »Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Rosa Luxemburg, Lenin și cauzele pierdute (Un eseu de Vladimir Tismaneanu și Marius Stan)

Marius Stan ianuarie 5, 2015 Dosar Lenin, Global / Europa, Politica & Doctrine
14 comentarii 2,934 Vizualizari

Dedicăm acest eseu memoriei Hannei Arendt (1906-1975), ale cărei idei despre condiția umană ne inspiră continuu.

Motto: Să fii un om (Mensch) e principalul lucru! Și asta înseamnă să fii ferm, lucid și vesel. Da, vesel în pofida a toate și a orice — de vreme ce smiorcăiala este treaba celui slab. Să fii un om înseamnă să-ți pui cu bucurie viața în marea balanță a sorții‘ dacă este necesar, dar, în același timp, să te bucuri de fiecare zi însorită și de fiecare nor minunat…” – Rosa Luxemburg

Nicio altă figură din istoria socialismului european, dinainte, din timpul și de după Lenin, nu a susținut mai ardent spiritul libertar al tânărului Marx decât Rosa Luxemburg. O făcea spontan, nu apăruseră încă “Manuscrisele economico-filosofice”. Știa că apără o cauză pierdută atunci când, în ianuarie 1919, a luat partea insurecției suicidare organizată de Liga Spartacus, dar nu s-a dat în lături. A unficat, cum scria Hannah Arendt, spiritul revoltei și propria viață într-o sinteză sângerândă. A nutrit multe iluzii. A greșit de multe ori. Dar avea un merit: nu a acceptat cămașa de forță a birocrației, a detestat viziunea bolșevică despre o avangardă autodesemnată care se substituie de o manieră padagogic-elitistă clasei muncitoare reale.

Prin 1969, apărea în “Luceafărul” (era pe vremea când săptămânalul era condus de Virgil Teodorescu, fost poet suprarealist devenit funcționar al literaturii sub comunism) un eseu al lui N. Tertulian despre tânărul Lukács și Rosa Luxemburg. Vorbea acolo istoricul ideilor despre o carte complet necunoscută în România, intitulată “Critica Revoluției Ruse”. În acest volum, Rosa îi riposta lui Troțki, cel care justificase în “Comunism și terorism” dizolvarea, în ianuarie 1918, a Adunării Constituante, cu cuvintele: “Noi, marxiștii, nu fetișizăm democrația parlamentară”. La care Rosa răspundea: “Noi, marxiștii, nu fetișizăm nimic”. Era o aluzie străvezie la cultul mistic al partidului ca “vehicul al Rațiunii în Istorie”. Pentru Rosa Luxemburg, o asemenea viziune cvasi-religioasă era străină de natura libertară și rațională a unei doctrine revoluționare care nu uită individul. Era de fapt un ecou, poate subconștient, al reproșurilor lui Herzen la adresa revoluționarilor utopici, iluminatii de tip Cernîșevski, Tkaciov, Pisarev, Ogariov, etc. Același Tertulian (el însuși un personaj despre al cărui itinerariu ar merita scris un articol) se referea apoi și la un eseu despre Rosa Luxemburg din faimoasa carte a tânărului Lukács, “Istorie și conștiință de clasă” (Geschichte und Klassenbewusstsein). Între studiile de dialectică marxistă din ceea ce gânditorul greco-francez Kostas Axelos, marxist de orientare heideggeriană, a numit le livre maudit du marxisme, era, pe lângă “Reificarea și conștiința de clasă a proletariatului”, și cel, deopotrivă critic și elogios, despre teoria politică a Rosei Luxemburg și despre polemicile acesteia cu Eduard Bernstein și cu Lenin. “Critica Revoluției Ruse” a apărut și ca volum de sine stătător în seria cu scrierile Rosei, la editura pariziană specializată în stânga radicală, Maspéro. Să amintim impresionanta biografie a Rosei scrisă de istoricul britanic J. P. Nettl (monumentul literar prin excelență dedicat revoluționarei, din care nu lipsește niciun detaliu, oricât de infinitezimal, despre viața “Rosei cea roșie”), precum și studiile despre opera și viața ei, semnate de Hannah Arendt, Dick Howard, Stephen Eric Bronner și George Lichtheim.

Personajul intrigă la maximum: evreică poloneză devenită cetățean german, spirit incandescent, pasională până la autocombustie, cu iubiri extreme de un nonconformism ce-ți taie răsuflarea, cu intuiții extraordinare în teoria revoluției și cu un angajament democratic ce o deosebea radical de marxiștii epocii ei, Rosa a fost o cosmopolită, o internaționalistă și o apărătoare a plebeilor. Istoria marilor patimi revoluționare din veacul al XX-lea include, negreșit, capitolul despre Rosa Luxemburg și destinul revoluției germane. Pentru că eșecul revoluțiilor germane care au urmat celei bolșevice (ianuarie 1919, martie 1921, octombrie 1923) explică în mare măsură catastrofele secolului trecut.

La Wilson Center, în urmă cu vreo doi ani, istoricul german Mario Kessler vorbea despre altă figură marcantă a comunismului german, Ruth Fischer. Născută la Viena, intelectuală autentică și militantă înfocată, Elfriede Eisler (numele ei de naștere) a condus PC din Germania în perioada numită “zinovievistă” a Cominternului. Împreună cu iubitul ei din epocă, Arkadi Maslow, au fost denunțați de Stalin pentru hiper-radicalism “zinovievist”. Dar, când era atotputernică în partid (1923-1925), Ruth Fischer a dovedit un dogmatism atroce, a fost chiar o aprigă stalinistă. Hannah Arendt amintește că Ruth Fischer a fost cea care a numit “luxemburgismul” un bacil sifilitic. Biografia ei (ca și a fraților săi, compozitorul avangardist Hans și politrucul stalinist Gerhard) este unul din subiectele discutate de Arthur Koestler în cele două volume ale memoriilor sale.

Conflictul dintre Lenin și Rosa a început încă din 1903-1904 și privea natura partidului revoluționar. Au polemizat ulterior pe tema conștiinței naționale și a dreptului la autodeterminare. Rosa, cu a ei mistică internaționalistă, vedea orice mișcare națională drept una în chip fatal reacționară, limitativă. Lenin susținea distincția dintre naționalismul națiunii mari, exploatatoare, și cel al națiunilor mici, asuprite, umilite. Pe de altă parte, atunci când se opunea sectarismului ultra-centralist al lui Lenin, substituirii clasei reale prin falanga numită “partid de avangardă”, Rosa revenea de fapt la una din ideile esențiale ale lui Marx: eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși. Cu alte cuvinte, ea respingea ceea ce Raymond Aron avea să identifice, mai târziu, drept substituționismul bolșevic.

În timpul Primului Război Mondial, Rosa și Lenin au făcut parte din stânga zimmerwaldiană și au denunțat în termeni vehemenți ceea ce ei numeau trădarea social-democrației europene. Într-un acces de furie la adresa foștilor ei camarazi din SPD, Rosa a numit Internaționala a II-a “un cadavru împuțit”. Rosa a fost închisă pentru pozițiile ei anti-militariste, a fost denunțată chiar de foștii ei camarazi din SPD. Era privită ca o aventurieră excentrică, o visătoare incurabilă. În acea perioadă a formulat Rosa Luxemburg faimoasa alternativă: “Socialism sau barbarie”. Nu și-a imaginat că secolul XX va arăta că acești doi termeni se pot îngemăna prin conjuncția “și”: Socialism și barbarie, egalitarism formal și lagăre de concentrare. Rosa suspecta orice formă de autoritarism, doctrinar și/sau organizațional. În programul PCG, pe care îl schițase ea însăși cu câteva luni înainte de moarte, a scris: “Revoluția proletară nu necesită teroare pentru a-și atinge scopurile, ea urăște și disprețuiește crima”. A apărat spontaneitatea revoluționară, democrația directă, consiliile auto-zămislite în praxisul luptei sociale.

Prietenul ei intim a fost, în acei ani, Leo Jogiches, camaradul de idei a fost Karl Liebknecht. Dar Rosa a fost creierul socialismului non-leninist. Ea a scris cea mai percutantă critică a dictaturii instituite de Lenin și Troțki. Ea a spus că libertatea este întotdeauna libertatea celui care gândește altfel (o idee enunțată în lumina celor ce se petreceau în Rusia și care apare in “Critica Revoluției ruse”, eseul scris în timp ce se afla în detenție, la puțin timp după Revoluția din Octombrie). A fost ucisă în chip sălbatic, asemeni lui Jogiches și lui Liebknecht, în ianuarie 1919. Manuscrisul “Criticii Revoluției Ruse” era destinat strict conducerii de la Moscova, dar a fost publicat de Paul Levi, liderul PCG în momentul când polemiza cu Lenin. În “Notele unui publicist” (1922), răspunsul lui Lenin dat lui Levi, liderul bolșevic o compara pe Rosa Luxemburg cu un vultur, care oricât de jos ar ajunge să zboare, oricâte erori ar fi făcut, rămâne întotdeauna, ca valoare și ca merite, deasupra găinilor. Tocmai de aceea, spunea Lenin, opera completă a Rosei (sublinierea lui Lenin) trebuie să fie publicată și studiată.

După moartea lui Lenin, cum spuneam, luxemburgismul a fot blamat ca o impardonabilă “deviere”. “Critica Revoluției Ruse” nu a apărut niciodată în URSS sau în statele Blocului Sovietic. Ideile ei i-au influențat pe mulți marxiști anti-totalitari, între care Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Revista întemeiată de aceștia, unde a scris și Jean-François Lyotard, s-a numit “Socialisme ou Barbarie”.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Rosa nu era ucisă de Freikorps în ianuarie 1919? Cum ar fi reacționat ea la ascensiunea stalinismului? Probabil că ar fi fost rapid exclusă din PCG (se opusese înființării Cominternului prin emisarul ei trimis la Moscova), iar dacă rămânea în Germania ar fi fost arestată de naziști și ar fi pierit într-unul din lagărele morții. Dacă ajungea în URSS, ar fi fost poate împușcată în timpul Marii Terori. Cauza Rosei era una pierdută la un ceas istoric când, spre a relua titlul unui mare roman al lui Victor Serge, prietenul lui Boris Souvarine și al lui Panait Istrati, scriitorul atât de prețuit de Susan Sontag, il était minuit dans le siècle

Mergând pe linia istoriei contrafactuale și făcându-ne ecoul întrebării lui Stephen Kotkin din finalul primului volum al formidabilei sale biografii a lui Stalin — “Dacă Stalin murea în 1923?”–, ne întrebăm, la rândul nostru: “Dacă Rosa Luxemburg nu murea ucisă de Freikorps, acele detașamente paramilitare proto-fasciste, ce s-ar fi întâmplat?” Ei bine, ea putea să reprezinte un pol redutabil în cadrul stângii internaționale, diferit de social-democrația lui Noske și Ebert, de stalinismul triumfător și de sectarismul troțkist. Vocația ei teoretică o depășea cu mult pe aceea a unor Troțki sau Buharin. Stalin era, doctrinar vorbind, un pigmeu pe lângă Rosa. Carisma Rosei Luxemburg, în cosmosul stângii, era una globală. Ar fi fost urmărită și hărțuită de NKVD, firește, dar nu trebuie uitat că Felix Dzerjinski o adora. În anii ’30, ar fi fost probabil lichidată de un comando al poliției secrete staliniste, după ce va fi publicat o carte (sau mai multe) despre dezastrul sovietic. O macabră operațiune în care, din nou probabil, oamenii lui Iagoda, Ejov ori, ceva mai târziu, Beria, ar fi colaborat cu cei ai lui Himmler. Troțki s-a luptat cu Stalin în numele “purității” bolșevismului. Rosa Luxemburg s-a luptat cu bolșevismul însuși. “Înapoi la Lenin” n-ar fi putut fi deviza ei și a adepților ei. La fel, nu ne-o putem imagina transformată în megafonul inflamatului orgoliu al lui Lev Davidovici. În ianuarie 1919, la Berlin, a murit nu doar Rosa Luxembrug, ci posibilitatea sintezei dintre marxism și umanism. Adepții ei, Adolf Warski și Vera Kostrzewa, au fost împușcați la Moscova. Partidul Comunist Polonez a fost singurul dizolvat din ordinul lui Stalin, în 1938, sub dubla acuzație de “luxemburgism” și trădare.

Isaac Deutscher scria în eseul său despre “Tragedia comunismului polonez” că a existat mereu acolo un filon luxemburgist. Faimoasa “Scrisoare către conducerea Partidului Muncitoresc Unit Polonez” semnată de Jacek Kuron și Karol Modzelewski (vezi bibliografie), documentul din 1964 pentru care cei doi tineri intelectuali eretici au plătit cu ani de temniță în regimul lui Władysław Gomułka, era în fond un manifest anti-birocratic de inspirație luxemburgistă. Christopher Hitchens avea dreptate să citeze această concluzie a lui Deutscher: “Prin asasinarea ei, Germania Hohenzollernilor și-a celebrat ultimul triumf, iar Germania nazistă pe primul”.

Într-un interviu din anii ’70, Herbert Marcuse era întrebat de ce teoreticienii Școlii de la Frankfurt nu au aderat la SPD (era limpede de ce nu puteau fi staliniști, erau visceral anti-totalitari). Răspunsul său, la care ar fi subscris neîndoios Theodor W. Adorno, Max Horkheimer, Leo Löwenthal și Walter Benjamin, era: “Pentru că între ei și noi se interpunea sângele Rosei Luxemburg”.

Rosa părăsise Polonia la 18 ani, studiase în Elveția, devenise cetățean german și petrecuse cea mai mare parte din viața sa revoluționară activă în Germania. Rămăsese însă tipic polonă în foarte multe aspecte și a exercitat o influență însemnată asupra Partidului Comunist Polonez în perioada de început a acestuia (partid fondat în 1918). “Hier liegt begraben Rosa Luxemburg, Eine Jüdin aus Polen”, așa începe poemul lui Bertolt Brecht, “Grabschrift für Rosa Luxemburg”. O criptă pentru Rosa Luxemburg, o alta pentru Boris Davidovici, eroul romanului lui Danilo Kiš, un cimitir al cauzelor pierdute…

Slavoj Žižek nu greșește când încearcă să regăsească nucleul rațional al acestor cauze. Eroarea sa este că își închipuie că o renaștere a negativității utopice poate să țină piept variilor încarnări ale utopiei negative. Nu trebuie scăpat din vedere nici “teatrul istoric” la care Leszek Kołakowski se referă pe bună dreptate în termenii “epocii de aur”: 1889-1914. Aceasta este perioada Rosei Luxemburg, cu un impact istoric mult mai mare decât admite Kolakowski. Este epoca în care, sub flamură marxistă, apar primele partide democratice de masă ale stângii care se transformă în adevărate mișcări politice. Ele au fost cele care au transformat conștiința de clasă într-un fenomen internațional. “Marea trădare” din 1914, când partidele socialiste și-au susținut guvernele în Primul Război Mondial, presupune faptul că exista ceva de trădat… La sfârșitul zilei, ceea ce face teoria politică a Rosei Luxemburg interesantă până și în prezent (lucru accentuat de Hannah Arendt, dar și de remarcabilul istoric al ideilor, Andrzej Walicki) este capacitatea ei extraordinară de a fi intuit că teroarea produce un tip de forță care, odată declanșată, nu mai poate fi oprită precum un simplu robinet de apă. Sau, cum spunea George Lichtheim: “Oricine îi va citi lucrările ori îi va studia cariera nu va putea să nu observe că Rosa Luxemburg a fost, mai presus de orice, o moralistă”.

Faima acestei femei neobișnuite făcuse o atât de puternică impresie în epocă încât, deși dintr-o generație mai tânără, numele ei era rostit alături de cele ale unor Jean Jaurès, August Bebel, Karl Kautsky ori Gheorghi Plehanov. Așa cum foarte frumos spunea biograful ei britanic, J. P. Nettl, Rosa “nu scrisese să convertească, ci ca să convingă”. A fost cu adevărat o tribună socialistă, dar niciodată o femeie de stat. A fost o idealistă, dar niciodată o naivă. Ca să parafrazăm titlul unui articol din 1901 al viitorului menșevic și ireconciliabil adversar al neo-iacobinului Lenin, Julius Martov, Rosa Luxemburg s-a aflat “mereu în minoritate”…

Pentru Rosa Luxemburg, erorile născute din spontaneitatea maselor erau preferabile “înțelepciunii” celui mai “bun” Comitet Central. Dacă ar fi apucat luna martie a anului 1921, când Lenin, Troțki și ceilalți lideri bolșevici au decis anihilarea revoltei de la Kronstadt, ar fi fost, negreșit, de partea oprimaților, nu a opresorilor. N-ar fi ezitat să numească masacrul drept ceea ce era, n-ar fi acceptat raționalizările specioase ale bolșevicilor. Rosa Luxemburg a simbolizat dimensiunea libertară a spiritului revoluționar, Lenin pe aceea despotic-totalitară.

Sugestii bibliografice:

Hannah Arendt, Men in Dark Times, New York: Harcourt, Brace and World, 1968.

Lelio Basso, Rosa Luxemburg, New York: Prager, 1975.

Isaac Deutscher, Marxism, Wars and Revolutions: Essays from Four Decades, London: Verso, 1985.

Ruth Fischer, Stalin and German Communism: A Study in the Origins of the State Party, Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1948.

Robert A. Gorman, Editor, Biographical Dictionary of Marxism, Westport, Connecticut: Greenwood Press, 1986.

Dick Howard, The Marxian Legacy, New York: Urizen Book, 1977.

Dick Howard, Stafia democrației, București: Curtea Veche Publishing, colecția “Constelații”, 2008.

Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului, vol. al II-lea, “Vârsta de aur”, Curtea Veche Publishing, 2010.

Arthur Koestler, The Invisible Writing, New York: Macmillan, The Danube Edition, Third Edition, 1969.

Melvin J. Lasky, Utopia and Revolution, Chicago: University of Chicago Press, 1976.

George Lichtheim, The Concept of Ideology and Other Essays, New York: Random House, 1967.

Rosa Luxemburg, Selected Writings, edited by Dick Howard, New York: Monthly Review Press, 1971.

J. P. Nettl, Rosa Luxemburg, Oxford: Oxford University Press, 1971.

Kostas Papaioannou, Marx et le marxistes, Paris: Gallimard, 2001.

Andrzej Walicki, Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom: The Rise and Fall of the Communist Utopia, Stanford: Stanford University Press, 1995.

Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes, London: Verso, 2008.

Christopher Hitchens, “Red Rosa,” The Atlantic, April 26, 2011

http://www.theatlantic.com/magazine/archive/2011/06/red-rosa/308500/3/

https://www.marxists.org/history/etol/newspape/isj/1967/no028/kuron.htm

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "14 comments" on this Article:

  1. Rene Guillou spune:

    Mentiunea “în ianuarie 1919, a luat partea insurecției suicidare organizată de Liga Spartacus” nu e tocmai exacta.

    La Congresul de transformare a Ligii Spartacus in Partidul Comunist al Germaniei, la 1 ianuarie 1919, Rosa Luxemburg (desi lidera a partidului) a fost pusa in minoritate de grupul care milita pentru boicotarea alegerilor parlamentare si recursul la razboi civil. Ea ar fi dorit ca KPD-ul sa participe la alegeri

    Apoi, dupa Congres, fractiunea radicala s-a mobilizat pentru o miscare insurectionala. Karl Liebknecht a sustinut miscarea, nu si Rosa Luxemburg care a refuzat-o explicit. Faptul ca a luat act de intreaga situatie, lasand-o sa se deruleze (culminand cu propriul ei sfarsit), nu inseamna nicidecum ca a luat partea insurectiei.

    • Marius Stan Marius Stan spune:

      Va multumim pentru comentariu. Aveti dreptate, RL s-a opus insurectionistilor, dar, desi convinsa ca este vorba de o aventura fara sorti de izbanda, nu i-a parasit. De altfel, acesta este si sensul principal, credem noi, autorii acestui eseu, in consens cu J. P. Nettl, al ultimului ei text, incheiat cu cuvintele poetului Freiligrath: “Ich war. Ich bin. Ich werde”

  2. victor L spune:

    ” Faptul ca a luat act de intreaga situatie, lasand-o sa se deruleze”; tocmai aici este problema: raminid parte prin prezenta sa, a consfintit, altfel gasea o modalitate sa dezavueze ceea ce nu-i convenea.
    NB,
    este si situatia presedintelui Iohannis care a participat activ la ceea ce s-a intimplat in 2012 si dupa.
    Ai fost au ba de acord cu unele actiuni, daca nu te-ai retras si ai girat cu numele tau actiunea, esti parte.

    • Rene Guillou spune:

      Nu e nicio “problema” si n-a “ramas parte” la nimic, decat la convingerile ei politice esentialmente anti-leniniste. Dar, pentru a exprima puncte de vedere corecte, trebuie sa citesti istorie.

      Insurectia comunista berlineza din ianuarie 1919 s-a desfasurat cu pusti, pistoale, mitraliere si grenade. Chiar si cu tunuri. Cate erau disponibile. Nimeni n-a prins-o pe Rosa Luxemburg cu asa ceva in mana. Avea 1,55 m inaltime, era schioapa si deloc antrenata pentru orice tip de guerilla – urbana, montana sau forestiera. In asemenea conditii, nu stiu ce “modalitati” putea gasi spre a “dezavua ce nu-i convenea”. Punctul ei de vedere, minoritar (e, cred, singurul exemplu din istorie in care liderul unui partid comunist e pus in minoritate la un congres, si inca unul de constituire a partidului), a fost raspicat impotriva razboiului civil si in favoarea participarii la alegerile parlamentare ce urmau sa aiba loc. Mai mult decat atat, realist vorbind, nu putea face. Decat, cel mult, sa se plaseze intre liniile insurgentilor comunisti si cele ale Freikorps-ului, pe strazile Berlinului, cu un steag alb (nu rosu) in mana.

      In cele din urma, moartea i-a venit de la fostii ei colegii social-democrati – proaspatul cancelar Friedrich Ebert si ministrul sau de interne, Noske. Ebert (de meserie, selar) fusese, in tinerete, elevul Rosei Luxemburg (doctor al Universitatii din Zurich) la o scoala politica initiata de Partidul Social Democrat. Intr-o remarcabil de monstruoasa coalitie “centru-stanga, extrema dreapta”, Ebert si Noske au colaborat ireprosabil cu ofiterii Freikorps-ului care i-au asasinat pe Rosa Luxemburg si Karl Liebknecht. Cadavrul ei a fost aruncat in Landwehrkanal.

      Analogia cu Iohannis e cel putin irelevanta in context.

  3. Sallas Steiner spune:

    Domnule Stan,
    “Ich war, ich bin, ich werde sein”

    PS
    La multi ani si un An Nou cu multe impliniri din partea bunului meu prieten Dr Zen (refugiat la Rarau fara conexiune la internet ;) )

    • Marius Stan Marius Stan spune:

      Va multumim. Intr-adevar, Rosa relua cuvintele lui Ferdinand Freiligrath din poemul “Die Revolution” (1851), o aluzie la imortalitatea spiritului revolutionar:

      O nein, was sie den Wassern singt, ist nicht der Schmerz und nicht die Schmach –
      Ist Siegeslied, Triumpheslied, Lied von der Zukunft großem Tag!
      Der Zukunft, die nicht fern mehr ist! Sie spricht mit dreistem Prophezein,
      So gut wie weiland euer Gott: Ich war, ich bin – ich werde sein!

      La multi ani cu bucurii!

  4. Daniel spune:

    Domnule Stan, ar trebui sa va apucați sa scrieți o istorie a comunismului si a manifestării lui in diferite tari. Sau exista o carte pe acest subiect? La multi ani!

    • Marius Stan Marius Stan spune:

      Va multumesc mult. Articolul este scris de doi autori, Vladimir Tismaneanu si cu mine. Profesorul Tismaneanu a scris masiv pe acest subiect, eu insumi am tradus in romaneste cartea sa “Diavolul in istorie: Comunism, fascism, si cateva lectii ale secolului douazeci”" (Humanitas, 2013). Va sugerez, de asemenea, cartile unor autori precum Archie Brown, Peter Priestland, Silvio Pons, Robert Service. Poate ca, impreuna cu Vladimir, voi lucra la o carte despre ascensiunea si prabusirea comunismului in veacul XX. Deocamdata lucram la “Dosar Lenin. Vraja nihilismului”, din care face parte si acest eseu. Fiecare lucru la timpul sau :) La multi ani!

      • Arpad spune:

        Probabil David si nu Peter Priestland…”Under the red flag”
        Silvio Pons, director al institutului Gramsci, scrie din perspectiva partidului comunist italian.
        O recomandare mai interesanta ar fi cartea lui Valerio Riva (in original,“Oro da Mosca, i finanziamenti sovietici al Pci dalla Rivoluzione d’Ottobre al crollo dell’Urss”), greu de gasit
        (et pour cause). Finantarea ilicita a PCI si spalarea banilor sovietici, in perioada Razboiului
        Rece, pe langa ca este unul din elementele constitutive ale strategiei comunismului, ar putea constitui o tema de investigatie interesanta pentru tandemul Tismaneanu-Stan, cu atat mai
        mult cu cat, in Italia, ea este si astazi ocultata, sub presiunea ex- si criptocomunistilor.
        Epocala este cartea “Trecutul unei iluzii”a lui Francois Furet (Humanitas) despre care Monica Lovinescu scria nu fara o indreptatita malitie:
        “Recentul studiu al lui Francois Furet despre „ideea comunista“ a primit in martie 1995 premiul cartii politice a anului, ceea ce de fapt a cinstit mai mult juriul, destul de perspicace pentru a face o astfel de alegere, decat pe autor. Nu de distinctii si titluri mai are nevoie Francois Furet, fost director la Scoala de Inalte Studii Sociale, profesor la Universitatea din Chicago si presedinte al Fundatiei Saint-Simon…”

  5. vlad spune:

    Cititi de aveti rabdare discursul Rosei Luxemburg in care prezinta programul comunistilor germani:

    http://marxists.org/archive/luxemburg/1918/12/31.htm

    Sunt propriile ei cuvinte, propriile ei idei. Si ce gasim ? Indemn la revolutie violenta, un dispret nemarginit pentru social-democratii moderati, atacuri la persoana… Si retorica, aceasta retorica detestabila a extremei stangi… A polemizat cu Lenin, bine, a fost asasinata, ok, tragic; si Che Guevara a avut o evolutie asemantoare (mutatis mutandis) si asta nu face din el un erou…

    • Marius Stan Marius Stan spune:

      Multumiri pentru comentariu. Textul la care faceti trimitere e scris in timpul unei acerbe polemici privind strategia social-democratiei in conditiile de criza politica si sociala germana, europeana, globala. Nici adversarii Rosei Luxemburg nu erau chiar gentili, nu umblau cu manusi. In plus, ceea ce nu spunem suficient de clar in articol, ministrul de Interne, omul de fapt responsabil pentru asasinarea ei, a lui Leo Jogiches si a lui Karl Liebknecht, era unul din liderii SPD: Gustav Noske (1868-1946).

      Analogia cu Che Guevara e nepotrivita si nesustenabila istoric ori ideologic. Rosa Luxemburg a criticat de plano abolirea pluralismului de catre bolsevici. Guevara a fost ministru intr-un guvern care a abolit pluralismul, a fost el insusi unul dintre intemeietorii politiei secrete in Cuba lui Fidel Castro. Nu spunem in articol ca Rosa Luxemburg a fost o liberala de tip clasic, ar fi fost opusul vederilor ei. Spunem doar ca nu a fost o leninista si, incontestabil, n-ar fi putut fi o stalinista. A crezut in consilii, in democratia directa. Aici e diferenta dintre ea si Ruth Fischer, o alta figura marcanta a stangii germane. Cat priveste exaltarea violentei, aceasta facea parte din Zeitgeist, o gasim la Georges Sorel, ganditor admirat atat de Mussolini, cat si de Lenin. Nu insa si de Rosa Luxemburg…

  6. stamate spune:

    stimate domn, comunistii nu sint de doua feluri, buni si rai.
    Nu exista comunisti buni asa cum nu exista fascisti buni sau nazisti buni.
    Faptul ca l-a criticat pe lenin, ha, ha, sau ca n-a apucat ca si che sa faca parte dintr-un guvern si sa “arate ce poate”, n-ar trebui s-o faca demna de admiratia dvs.

    • Marius Stan Marius Stan spune:

      Noi doi lucram la un “Dosar Lenin”. Am publicat anul trecut si un “Dosar Stalin”. Poate vom scrie si “Dosar Marx”… In acest spirit a fost conceput articolul, ca analiza a ideilor, nu ca exercitiu normativ pe temele pe care le propuneti dvs. Am oferit o bibliografie selectiva, poate o folositi. In plus, noi operam cu distinctia elementara intre ceea ce a facut o persoana, ceea ce face si ceea ce-ar fi putut face (conform variilor pozitii si interpretari). Atunci cand unii (nu putini), inclusiv nenumaratii “tovarasi de drum”, aplaudau sufocarea pluralismului in Rusia bolsevizata, gaseau cele mai uluitoare si mincinoase circumstante atenuante, Rosa Luxemburg nu a facut-o. Dimpotriva. Acesta e miezul chestiunii, nu declaratii emfatice despre nocivitatea oricarei pozitii de stanga, indiferent de spatiu, de timp si de nuante.

  7. garibaldi spune:

    ma bucur sa vad ca autorii au revenit la o pozitie nuantata in publicistica lor in ceea ce priveste “stanga” in genere. m-as bucura si mai mult daca ar adopta aceeasi abordare in ceea ce priveste variile factiuni ale stangii democratice din romania (evident nu vorbesc aici de PSD). desi firave, existenta unor asltfel de curente ar trebui incurajata chiar de catre autori, macar in numele pluralimsului politic -asadar al normalitatii. sa stiti ca spirit luxemburgist exista si pe aici, precum si forme de stanga democratica mai domoale – ca sa zicem asa. as vrea sa sper ca va veti ganditi la aceste observatii cand (inevitabil) se vor ivi noi polemici. caci este normal ca “stanga” si “dreapta” sa se confrunte pe chestiuni de principiu, ba chia sa se mai si injure din cand in cand. dar nici chiar asa cum s-a facut pana acum.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marius Stan


Marius Stan

Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)