Home » Analize »Armata »Global / Europa »Orientul Mijlociu »Sinteze » Citesti:

ANALIZA Scurtă istorie a campaniei Rusiei în Siria

Armand Gosu martie 28, 2016 Analize, Armata, Global / Europa, Orientul Mijlociu, Sinteze
13 comentarii 7,168 Vizualizari

Luni, 14 martie 2016, ordinul președintelui Vladimir Putin de retragere a contingentului rusesc din Siria a luat prin surprindere cancelariile occidentale[1] . Ca și începerea operațiunii, de altfel. Acum, ca și atunci, implicațiile așteaptă să fie încă descoperite. Au trecut două săptămâni de la anunț. Vremea comentariilor la cald a trecut. E poate timpul să încercăm o scurtă analiză, la rece.

Practic, nimic nu anunța decizia Kremlinului. Președintele Putin venea de la Iaroslav, unde a avut loc o ședință a Consiliului de Stat pentru Căile Ferate. Înregistrarea difuzată cu președintele comunicând decizia sa miniștrilor Apărării (Serghei Șoigu, în stânga sa) și de Externe (Serghei Lavrov, în dreapta) are ceva nefiresc. Un Putin șezând strâmb la masă, cu mâna stângă pitită, pare că se sprijină de colțul scaunului cu ea, citind după foile ordonate în fața sa pe masă. Un Șoigu mirat, derutat, cel puțin așa-l arată un prim plan. Și un Lavrov satisfăcut că-i în grațiile stăpânului. A doua zi, televiziunile moscovite difuzează reportaje cu decolarea unor avioane militare către Rusia, de la baza aeriană Khmeimim, din Latakia. Se văd în imagini bombardierele SU-34 și SU-24 M, precum și avioanele de asalt, SU-25 SM. Potrivit Stratfor, care a analizat diversele imagini video, la 15 martie, au plecat 3 aparate SU-34 și un avion de transport TU-154, iar a doua zi, 16 martie, 12 avioane de atac la sol, diversele modele de SU-25, și câteva IL-76[2] .

Ca de multe ori în cazul Rusiei, aparențele pot înșela. Retragerea este parțială[3] , chiar președintele Putin a subliniat acest lucru. Comentariile care au urmat au fixat în conștiința publică occidentală ideea că Rusia s-ar fi retras. Nu, nimic mai greșit. Cele două baze militare, Tartus și Khmeimim rămân pe deplin operaționale și continuă să sprijine armata siriană în teatrele de operațiuni, și să antreneze ofițerii[4] . Bombardamentele aeriene continuă, SU-30 și SU-35 domină cerul Siriei. Rămân elicoptere de asalt, sisteme performante de apărare antiaeriană, complexul de rachete S-400 care acoperă practic întreg teritoriul Siriei. Circa 1.000 de militari și consilieri ruși vor fi disclocați în Siria, și după această retragere parțială. Chiar dacă se retrage, Rusia va rămâne în continuare foarte influentă, inclusiv militar. Oricând pot fi găsite pretexte pentru revenirea unui corp expediționar în Siria. Momentul și felul în care Moscova a decis retragerea arată încă odată, dacă mai era nevoie, că obiectivul Kremlinului în Orientul Mijlociu n-a fost înfrângerea Statului Islamic (ISIL)[5] .

Costuri:

Ce obține Rusia de pe urma unei campanii militare de 163 de zile, care a costat oficial bugetul statului 33 de miliarde ruble (după alte surse peste 38 miliarde ruble)? Jumătate de miliard de dolari este cifra anunțată chiar de președintele Putin. O campanie care a costat viața a 5 militari ruși[6] .

Beneficii:

Mai mulți comentatori și analiști ruși dar și străini au inventariat un set de cel puțin cinci obiective atinse de Rusia.

1) ieșirea din izolarea internațională în care se afla Putin în vara 2015, ca urmare a acțiunilor politico-militare ale Rusiei de destabilizare a Ucrainei. Moscova a fost întotdeauna îngrozită de teama că ar putea fi izolată. Aceasta este o obsesie a politicii externe a Imperiului rus, a URSS iar acum a Federației Ruse. De vreme ce problema siriană nu se va rezolva prea curând, Moscova o să rămână un factor politico-militar important în Orientul Mijlociu. Cartea siriană este un fel de asigurare pe termen lung împotriva unei izolări internaționale.

2) Rusia și-a demonstrat statutul de putere globală, a fost capabilă să-și proiecteze forța militară în afara zonei de influență cunoscute;

3) campania din Siria a evacuat subiectul Ucraina din capul agendei cancelariilor occidentale;

4) consolidează influența Rusiei în zona Orientului Mijlociu, în special în Siria; Moscova devine un jucător cheie în regiune[7] iar Putin salvează și întărește regimul aliatului Bashar al-Assad. Campania militară asigură Rusiei un loc privilegiat la masa viitoarelor negocieri de pace; demonstrează liderilor semi-autoritari și regimurilor politice hibride că scenariul „revoluției colorate” poate fi înfrânt.

5) militarii ruși revin în clubul de elită al celor mai performante armate din lume, establishmentul militar rusesc depășește bariera psihologică a înfrângerii din Afganistan și pentru prima dată după 1989 efectuează o operațiune de proiectare a forței militare în afara granițelor Federației Ruse și a fostei Uniuni Sovietice; este cea mai amplă operațiune militară aeriană de acest tip a Rusiei, pentru care nu există termen de comparație în istoria recentă a URSS sau a Rusiei; operațiunea din Siria a fost utilizată pentru a testa noi tipuri de armament și muniție[8] .

Prima etapă: securizarea Latakiei

Oficial, operațiunea militară din Siria a început la 30 septembrie, după discursul președintelui Putin la tribuna Adunării Generale a ONU și după ce președintele Siriei, Bashar al-Assad, a cerut ajutor militar Rusiei în lupta împotriva Statului Islamic, care deja controla câteva zeci de orașe în Siria. Alte grupări rebele forțau granițele provinciei Latakia, locuită de minoritatea allawită. Însă, Latakia este baza de putere a regimului sirian, iar allawiții sunt cei mai loiali familiei Assad, ea însăși de origine allawită. Moscova are interese militare, pentru că pe țărmul Latakiei se află portul Tartus, unde marina militară rusă și-a păstrat o mică bază, ultima din Mediterana, după destrămarea URSS.

Pregătirea operațiunii din Siria s-a produs în august-septembrie 2015, când mai multe vase militare de desant „Novocerkassk”, „Korolev”, „Saratov”, „Azov” și „Țezar’ Kunikov” și nava de transport echipament „Aleksandr Tkacenko” au fost văzute, filmate, fotografiate traversând Strâmtorile și îndreptându-se către țărmul Siriei, făcând parcă naveta între portul rusesc la Marea Neagră, Novorossiisk, și portul sirian la Mediterana, Tartus, timp de două luni. Rețelele sociale au fost inundate atunci cu fotografii ale navelor rusești suprinse în zona Istanbulului. Deplasarea bombardierelor, avioanelor de vânătoare, a celor de asalt s-a făcut sub acoperirea manevrelor militare prilejuite de exercițiile „Țentr – 2015”.

Până la 30 septembrie, la baza aeriană de la Khmeimim era constituită deja o flotă de 50 de aparate de zbor, avioane de vânătoare SU-30 SM, bombardiere SU-34 și SU-24 M, avioane de asalt SU-25, elicoptere Mi-8 și Mi-24 P, la care se adăugau câteva avioane de cercetare. Această flotilă aeriană reprezenta principala forță militară proiectată de Rusia în Mediterana Orientală. Pe lângă piloți și mecanici de zbor, au fost detașați în Siria militarii brigăzii 810 din Flota Mării Negre, cu baza la Sevastopol, și cei ai diviziei 7 de parașutiști vânători de munte, care au asigurat pentru mai multe luni paza bazelor militare de la Tartus și Khmeimim, precum și unități speciale (GRU), utilizate în operațiuni de diversiune și salvare, după caz. Aeroportul a fost securizat în primele săptămâni de tancurile T-90A, de sisteme de apărare antiaeriană „Buk-M2” și „Panțir-F” ca și de complexele siriene de rachete modernizate de ruși. La campania din Siria au participat, potrivit aprecierilor experților occidentali circa 5000 de militari ruși.

Primele raiduri aeriene ale rușilor au fost criticate de cancelariile occidentale. Avioanele rusești atacau mai mult opoziția moderată decât ISIL, ceea ce a generat noi tensiuni între Moscova și Washington. Comentatori occidentali apreciază că numărul victimelor umane în rândul populației civile, în urma raidurilor rusești a fost foarte mare, lucru negat de oficialii ruși și de cei sirieni, care au lăudat acuratețea bombardamentelor. Cert este că piloții ruși, spre deosebire de americani, britanici, francezi și chiar turci, au beneficiat de informațiile culese de pe teren de serviciile secrete siriene, loiale lui Bashar al-Assad, ceea ce fără îndoaială reprezenta un important avantaj tactic. În scurt timp s-au înființat două centre de coordonare, cel al rușilor de la baza Khmeimim și american, în Iordania, la Amman, care au stat în contact permanent, evitându-se suprapuneri, ciocniri pe teren, tensiuni inutile. O linie de comunicare ce funcționează până astăzi s-a deschis între ministerul rus al Apărării și Pentagon.

Planurile inițiale au trebuit ajustate. Din relatările corespondenților prezenți pe teatrul de operațiuni și analiștilor ruși rezultă că starea armatei siriene era mult mai proastă decât putea bănui Moscova. Dacă inițial contingenul rusesc era destinat exclusiv acoperirii aeriene, rușii au trebuit să se implice și în luptele de pe teren. De altfel, Damascul aștepta ca rușii să alunge opoziția din țară și se mira că Moscova n-a trimis un contingent serios ca să participe la lupte. În discuțiile din vară, comandanții sirieni i-au asigurat pe generalii ruși că au la dispoziție 130.000 de militari, echipați și disciplinați, însă, în realitate, nu erau nici 25.000.

Atunci când la 8 octombrie a început ofensiva în munții din nord-estul Latakiei, generalii ruși constată cu stupoare că singurul aliat de nădejde este Hezbollah, în vreme ce capacitatea militarilor sirieni era jalnică iar iranienii nu doreau să lupte. Din acest moment, rușii încep reconstrucția armatei siriene, operațiune coordonată de un grup de consilieri aduși de la Moscova. În doar câteva luni, armata lui Assad a reluat ofensiva pe principalele direcții, milițiile opoziției sunt obligate să fugă din Latakia, este refăcută comunicarea cu Alepul și mai multe sute de localități au reintrat sub controlul Damascului.

Siria: poligon de tragere pentru armata rusă

Majoritatea experților spun că Siria a fost un excelent poligon pentru tehnica militară și noile arme rusești. Pentru prima dată la 7 octombrie, de pe navele militare din Caspica au fost trase 26 de rache împotriva a 11 ținte din Siria, la circa 1500 km distanță; la 20 noiembrie au fost trase 18 rachete din aceeași clasă, „Kalibr’ NK” din de pe navele din Caspica, și alte patru au plecat la 8 decembrie de pe submarinul „Rostov na Donu”, care patrula în Mediterana Orientală. Aparent toate și-au atins țintele din Siria. Aici au primit botezul focului elicopterele militare Mi-35M, Ka-52, Mi-28N, avioanele de vânătoare SU-35S, dar și noi tipuri de rachete. Piloții ruși au efectuat peste 9000 de ore de zbor în condiții de luptă. Au fost probate aparatele fără pilot din generația nouă și au fost încercate noile sisteme de comunicații ale armatei ruse. Pentru prima dată după retragerea din Afganistan, 1989, armata rusă a avut oportunitatea însușirii experienței organizării unui corp expediționar, la mii de km de casă, compus din unități ale diferitelor tipuri de arme.

Tragedia de la 31 octombrie, când un Airbus A-321, cu 224 oameni la bord, ce decolase de la Sharm el Sheikh spre Petersburg, cu turiști ruși, a fost fost deborât de teroriști, a determinat Moscova să dizloce mai multe instalații de rachete în Siria, despre care analiștii ruși spun că sunt un model nou, secret. De altfel, aceste arme ar fi fost deja retrase în februarie.

Incidentul dramatic de la 24 noiembrie, când în zona muntoasă de frontieră un F-16C al aviației turcești a doborât un SU-24M2 a influențat evoluția operațiunilor militare, în sensul sporirii contingentului rusesc de aparate de luptă al căror număr urcă de la 50 la 70. De la principala bază din sudul Rusiei, de la Mozdok, au fost dislocate avioane de vânătoare SU-27SM, bombardiere SU-34 și aviație strategică, TU-22M3, TU-160 și TU-95MS. De asemenea, crucișătorul „Moskva” dotat cu sisteme de rachete S-300 s-a deplasat la țărmul estic al Mediteranei, de unde putea să lovească orice punct din spațiul aerian al Siriei. Iar la baza de la Khmeimim a fost dizlocat noul sistem de rachete S-400 „Triumf” care acoperă și el întregul teritoriul al Siriei.

Pentru comparație, în august 2008, în războiul împotriva Georgiei, aviația rusă a pierdut în patru zile de luptă 7 aparate de zbor doborâte de armata georgiană (inclusiv un bombardier Tu-22M3) și alte 4 avioane au fost serios avariate. Raportul: misiuni de luptă – pierderi de avioane era de 17:1, ceea ce corespunde celei mai dramatice perioade de la începutul invaziei germane, din 1941. De pildă, în august 2008, de pe aerodromul Budionovsk au fost efectuate 86 de zboruri de luptă, în urma cărora 3 aparate SU-25 au fost doborâte și alte 2 avariate grav și compromise[9] . Aceste cifre, însă, sunt mai puțin relevante decât încearcă să convingă analiștii militari ruși, măcar și pentru faptul că în Siria, aviația militară rusă n-a luptat împotriva unui armate obișnuite, cu aviație militară sau artilerie anti-aeriană. Felul în care se poartă războiul în Siria a favorizat acțiunile aviației militare rusești.

Până acum s-au numărat peste 9000 de ore de zbor. La începutul lunii februarie 2016, numărul total al zborurilor aviației ruse din Siria depășise 6.600. În noiembrie 2015, au fost zile cu 150 de zboruri, media generală pentru toată perioada fiind de circa 100 zboruri pe zi.

Această primă fază a operațiunii s-a încheiat cu costuri umane minime, doar 5 militari au fost uciși, în timp ce armata rusă potrivit diverselor aprecieri, a nimicit între 1000 și 2000 de luptători în diversele facțiuni ale opoziției, dintre care mulți preveneau din sudul Rusiei și reprezentau o amenințare directă pentru securitatea federației, odată întorși la casele lor.

Părerile analiștilor sunt divizate când vine vorba despre forța contingentului rusesc care va rămâne în Siria, după retragerea care a început în 15 martie. Deși majoritatea observatorilor străini afirmă că Putin va păstra un număr mare de militari și tehnică de luptă în cele două baze rusești, sursele din Statul Major, citate de presa rusă spun contrariul: circa 1000 de militari și consilieri, cei mai mulți concentrați în Latakia. De la baza Khmeimim, majoritatea avionelor vor fi evacuate, vor mai rămâne doar aparate multirol SU-35 și SU-30SM, mai multe elicoptere, transportoarele blindate BTR-82 A precum și tancurile T-90S. În proximitatea bazei, vor rămâne în serviciu și complexele de rachete S-400.

Sunt și analiști care explică retragerea retragerea mai multor avioane de vânătoare prin faptul banal că începe sezonul ploios în Siria, când au loc furtuni de nisip, și când elicopterele sunt mai eficiente din punct de vedere militar. Nu întâmplător, la bazele militare din Siria au sosit elicoptere de asalt Ka-52 „Alligator” și Mi-28N „Nocinoj ohotnik”. Ele se adaugă flotilei de 12 elicoptere de asalt Mi-24, Mi-35 și Mi-8, care zboară aici încă din primele zile ale operațiunii militare și care sunt foarte eficiente în distrugerea tancurilor, transportoarelor blindate, mașinilor de luptă ale infanteriei. Armata rusă are o bună experiență în utilizarea elicopterelor pe teatrul de luptă, consolidată în Cecenia, unde atacurile de noapte ale elicopterelor erau cele mai eficiente operațiuni purtate împotriva separatiștilor[10] .

După 14 martie, aviația rusă a continuat operațiunile. În primele cinci zile după începerea retragerii s-a înregistrat o medie de 20-25 de zboruri de luptă pe zi, în special în regiunea Palmyra, foarte important punct strategic, nu doar obiectiv de o inestimabilă valoarea istorico-arheologică, de unde se deschide drumul către Rakka, capitala ISIL. Pentru recucerirea Palmyrei, aflată la mijlocul drumului între litorarul Mediteranei și Valea Eufratului, pe teatrul de luptă avansează dinspre vest o „internațională șiită”, compusă din trupele speciale „Tigri” și infanteria marină siriane, detașamentele libaneze ale Hezbollah, milițiile iraniene înarmate și brigada „Șoimii deșertului”. La 23 martie, trupele siriene au recucerit înălțimile strategice din jurul orașului, aflat în mijlocul deșertului, oraș ocupat de ISIL în mai 2015 și care este eliberat abia acum, după 10 luni.

O săptămână de foc pentru Lavrov, la împlinirea vârstei de 66 de ani

Siria a pompat adrenalină în venele diplomației ruse. La 23 martie, ministrul german Steinmeier s-a întâlnit la Moscova cu Putin, premierul Dmitri Medvedev și Lavrov. La 24-25 martie, șeful Departamentului de Stat, John Kerry a purtat negocieri cu Lavrov și Putin (nu mai puțin de 4 ore au durat discuțiile de la Kremlin). La 25 martie și ministrul de Externe al Italiei, Paolo Gentiloni, s-a aflat la Moscova, în vizită oficială.

Două au fost marile teme aflate pe agenda discuțiilor: Siria și Ucraina. În privința ultimei, tonul comunicatelor nu anunță nici un progres, doar aceași ritualică menționare a îndeplinirii prevederilor acordului Minsk 2. Moscova insistă pe cererea privind statutul special pentru Donbass, recunoașterea acestuia și în noua Constituție a Ucrainei și abia apoi reluarea controlului asupra graniței comune ruso-ucraine. În cazul în care Kievul întârzie să-și îndeplinească obligațiile asumate prin Minsk 2 – mai spune Moscova – regimul sancțiunilor impuse Rusiei trebuie fie anulat, fie îndulcit sensibil. Numai că prima variantă e respinsă de Kiev care cere înainte de toate restabilirea controlului la frontiera comună, iar cea de a doua respinsă de UE, care nu se grăbește să ridice sancțiunile. Washington-ul este categoric. Victoria Nuland a declarat înaintea vizitei lui Kerry la Moscova că fără încetarea totală a focului, asigurarea accesului deplin al OSCE în Donețk și Lugansk, controlul asupra graniței ruso-ucrainene, eliberarea și schimbul prizonierilor (inclusiv Nadia Savcenko, condamnată de un tribunal din Moscova la 22 de ani închisoare), Rada Supremă de la Kiev nu va avansa în discutarea și votarea unor decizii politice atât de importante. De altfel, și Kerry a repetat la Moscova: ridicarea sancțiunilor doar după îndeplinirea acordurilor de la Minsk[11] . Alegerile locale din Ucraina – insistă Berlinul – ar putea fi pretextul ideal, dacă vor fi confirmate că îndeplinesc standardele OSCE, pentru ridicarea totală sau măcar parțială a sancțiunilor impuse Rusiei. Cu restabilirea controlului ucrainean asupra graniței cu Rusia, chiar începând cu ziua alegerilor, care ar urma să se desfășoare în vara 2016, dacă Berlinul va reuși să-l convingă pe președintele Poroșenko să promoveze o nouă lege electorală. Numai că textul legii privind alegerile locale trebuie pus de acord cu separatiștii din Donbass. Ceea ce, acum, pare imposibil de realizat.

Spre deosebire de blocajul în reglementarea conflictului din Ucraina, dosarul sirian a intrat, însă, într-o zodie fastă. Armistițiul încheiat la 27 februarie a mutat atenția de pe teatrele de operațiuni din Siria către negocierile de la Geneva. Această nouă rundă, a III-a, începută când s-au împlinit 5 ani de la izbucnirea revoluției siriene, are șanse mai mari să evite eșecul negocierilor din 2012 și 2014, în cadrul Geneva I și II. Cu condiția ca Moscova și Washington să colaboreze în continuare, folosindu-și pârghiile de influență asupra părților în conflict. Putin este interesat în menținerea formatului, pentru că: dă iluzia „lumii bipolare”, care însă nu mai există, pentru că s-a sfârșit odată cu prăbușirea URSS; pentru că este o asigurare împotriva izolării diplomatice a Rusiei pe arena internațională; și pentru că-i poate prelungi șederea lui Assad la putere în Siria, amănunt important pentru Kremlin care vrea să demonstreze eșecul strategiei occidentale de schimbare a regimului politice prin intermediul „revoluțiilor colorate”. De aici și insistența cu care diplomația rusă a încercat săptămâna trecută la Geneva, să convingă opoziția să renunțe la cererea retragerii imediate a lui Assad de la putere.

Trei sunt întrebările importante care nu-și găsesc deocamdată răspuns. Ce vor face cu Assad? Delegația oficială siriană boicotează ideea unui guvern de tranziție și refuză să discute un calendar pentru alegerile anticipate, prezidențiale și parlamentare. Prezintă tot felul de cereri nerealiste, pretexte pentru a bloca negocierile, cum ar fi restituirea înălțimilor Golan, ocupate de Israel. Pare tot mai clar că Assad va încerca să dribleze opoziția siriană, întârziind negocierile în speranța că ofensiva militară va consilida pe teren pozițiile Damascului. Euforia ce l-a cuprins pe Assad care se vede deja mare câștigător, reprezintă o supriză neplăcută pentru Moscova, dar previzibilă, de vreme ce Kremlinul are o vastă tradiție în susținerea unor lideri politici arabi care devin nu doar de necontrolat, ci chiar imposibil de influențat. La rândul său, administrația Obama, mai interesată de procese decât de nume, insistă pentru formarea unor noi instituții cu participarea opoziției, redactarea în următoarele șase luni a unei noi Constituții, fixarea alegerilor prezidențiale și parlamentare potrivit Rezoluției 2254 a Consiliului de Securitate al ONU, astfel încât tranziția politică să se încheie în 18 luni. Retragerea parțială rușilor ar putea să-l mai înmoaie pe Assad, dar negocierile nu depind doar de Moscova și Washington ci și de Ankara și Riad. Cele mai active pe teren grupări rebele siriene cer categoric formarea unui guvern de uniune națională, fără Assad, iar Riad-ul nu vrea și nici n-ar putea să modereze aceste atitudini intrasigente. A doua problemă delicată este proiectul federalizării, respins categoric de mai toată lumea. Mai puțin de kurzi, și ei reprezintă a treia și poate cea mai complicată problemă. Ascunsă deocamdată, de vreme ce kurzii n-au fost invitați la Geneva.

În loc de concluzii:

Așadar, ce rămâne după operațiunea militară a Rusiei în Siria? Pe scurt, o criză la fel de mare ca cea de acum jumătate de an, când Rusia intervenea în conflict de partea lui Assad. Acum, ca și atunci, e nevoie ca această coaliție anti-teroristă condusă de SUA, ca să continue lupta împotriva ISIL, care controlează estul Siriei. Rămâne în urmă o Sirie mai clar divizată, cu un teritoriu în vest și centru controlat de Assad, altul în nord, în care s-au înstăpânit kurzii, și ISIL în estul țării, la granița cu Irak-ul. Rămâne un plan de federalizare al Siriei susținut chiar de Rusia prin mai multe declarații ale unor înalți oficiali, căruia oricât i s-ar opune Assad, nu-l poate împiedica. Putin lasă în urmă o veritabilă bombă cu ceas, Kurdistanul, și două puteri regionale, Turcia și Iran, ale căror relații sunt mai tot mai tensionate. Și mai rămân sancțiunile impuse Rusiei de UE și SUA, pe care Putin, folosindu-se de levierul sirian, în ciuda eforturilor n-a reușit nici măcar să le îndulcească.

NOTE _________________________________


[1] Michael Crowley, Nahal Toosi, „Did Putin once again outfox Obama?”, http://www.politico.eu/article/did-putin-once-again-outfox-obama/ (accesat la 15 martie 2016).

[2] „Even As Russians Withdraw, Their Legacy in Syria Remains”, March 18, 2016, https://www.stratfor.com/analysis/even-russians-withdraw-their-legacy-syria-remains (accesat 20 martie 2016).

[3] Nikolay Kozhanov, „Russia’s ‘Withdrawal’ from Syria is Nothing of the Kind”, www.chathamhouse.org/expert/comment/russia-s-withdrawal-syria-nothing-kind (accesat 21 martie 2016).

[4] Vezi interviul cu generalul Aleksandr Dvornikov, comandantul corpului militar rus din Siria, „Сирия: русский гром”, http://rg.ru/2016/03/23/aleksandr-dvornikov-dejstviia-rf-v-korne-perelomili-situaciiu-v-sirii.html#ac955904/16964/10 (accesat 23 martie 2016).

[5] Leon Aron, „Don’t be fooled by Russian ‘withdrawal’’, http://edition.cnn.com/2016/03/15/opinions/russia-syria-presence-aron (accesat 16 martie 2016).

[6] La mai bine de o săptămână de la anunțarea retragerii, a mai fost ucis în luptă un militar rus în Siria.

[7] Nikolay Kozhanov, „Russia’s Military Intervention in Syria makes it a Key Regional Player”, www.chathamhouse.org/expert/comment/russias-military-intervention-syria-makes-it-key-regional-player (accesat 15 martie 2016).

[8] Foarte util pentru datele tehnice articolul lui Ruslan Puhov, „Полигон будущего. Российская воздушняя кампания в Сирии: первые выводы”, http://www.globalaffairs.ru/number/Poligon-buduschego-18032 (accesat 20 martie 2016).

[9] Ruslan Puhov, „art.cit.” (accesat 20 martie 2016).

[10] Vladimir Muhin, „Погода заставила Россию сменить тактику в Сирии”, http://www.ng.ru/armies/2016-03-21/2_siria.html (accesat 22 martie 2016)

[11] Vladimir Frolov, „<<Мелкие>> разногласия. С чем Керри вышел от Путина”, https://slon.ru/posts/65748 (accesat 27 martie 2016); Iuri Jigalkin, „Сирийская наживка Кремля”, http://www.svoboda.org/content/usa-today-kerry-syria-putin/27636624.html (accesat 26 martie 2016).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. Alex spune:

    Interesanta analiza dle. Gosu, dar as avea o intrebare pt. dvs.: de ce americanii nu aduc macar in discutie si returnarea Crimeii, care dpdv. al conflictului si ocupatiei, are exact acelasi statut ca si Donbass-ul? De ce problema Crimeei nu e niciodata discutata si a fost abandonata de americani (ca de nemti si francezi am vazut cu totii ca nici macar la Minsk 2 nu s-a discutat)? In fond, sanctiunile de la bun inceput au fost puse din cauza ocuparii Crimeii, si nu a Donabss-ului, care avusese loc mult mai tarziu. E un fel de quid-pro-quo, americanii fiind presati sa lase de la ei, sa bage sub pres subiectul Crimeea definitiv, pt. a mai avea o sansa de reusita a negocierilor pt. eliberarea Donbass-ului? Se lasa pagubasi stiind ca Rusia e de neclintit in aceasta problema si ca i-ar zgandari periculos daca mai incearca ceva, fie si fortandu-le mana? Nmetii la fel, de ce au presat Rusia in acea discutie de la Minsk de o zi si o noapte doar pe problema Donbass, dar nu si pt. Crimeea? De ce trateaza liderii europeni aceste doua regiuni supuse aceuiasi tip de agresiuni, diferit? Ca daca stai sa te gandesti, ar fi trebuit sa aiba mult ai mult interes strategic fata de Crimeea, fiind vorba de vecinatatea cu Marea Neagra si prezenta trupelor NATO.

    • DanT spune:

      În privinţa Crimeei americanii (şi europenii) pot doar să facă declaraţii. John Kerry, acum patru zile, la Moscova:
      http://www.agerpres.ro/externe/2016/03/24/kerry-catre-lavrov-washingtonul-ramane-atasat-integritatii-teritoriale-a-ucrainei-23-59-30
      Americanii şi europenii nu pot însă să şi discute această problemă cu ruşii, deoarece Crimea este acum parte integrantă a Rusiei şi ruşii refuză orice discuţie pe această temă. Pentru o discuţie e nevoie de (cel puţin) două părţi.
      Rusia recunoaşte însă Donbasul ca parte a Ucrainei şi au loc constant negocieri pentru reglementarea conflictului (aplicarea acordului Minsk 2).

      • Alex spune:

        Si atunci, concluzia care ar fi, ca aceasta zona a Marii Negre va fi tot timpul la mana Rusiei (cel putin pana pleaca Putin), ca Rusia ii va tine in continuare in sah siamenintari pe toti, nestingherita de nimeni? Pai daca nici americanii/NATO aflati deja aici nu pot face nimic, atunci cine ne va apara? Cat i se va mai permite Rusiei sa intinda coarda, daca va ocupa si Odessa, la fel vor tace americanii si nemtii? Dar daca va forta pana la Kiev, ca si-asa nu mai are nimic de pierdut? Daca va anexa oficial si regiunea Donbass, facand-o republica?
        De ce ei, marii aparatori ai democratiei prin Bosnia si Kosovo, nu pot interveni si cand e vorba de samavolniciile Rusiei? Integritatea Georgiei in 2008 nu merita aparata, doar pt. ca e vorba de o tara mica? (asta dupa ce ii dadusera asigurari lui Saakasvili ca o vor apara, in caz de conflict). Tot asa au zis si atunci, “sa nu suparam Rusia” si Rusia daca a vazut ca i se dau coarne, a continuat cu ce vedem azi! Cine e in stare s-o opreasca, s-o puna la punct?

        • DanT spune:

          Dacă te agiţi, nu rezolvi nimic. Politica e arta posibilului.
          Suntem în siguranţă, deoarece suntem în NATO, Rusia nu ţine în şah ţările NATO.
          Dacă Rusia voia să ocupe Kievul şi Odessa, le ocupa de mult. Dar nu vrea, deoarece ocuparea de teritorii întinse în Ucraina costă: vieţile soldaţilor, bani, afectarea suplimentară a relaţiilor cu Occidentul.
          Nu va anexa Donbasul, deoarece rostul său e să fie un “cui al lui Pepelea” prin intermediul căruia Rusia blochează aderarea Ucrainei la UE şi NATO, acesta fiind principalul obiectiv al Rusiei în zonă.
          E important să ne păstrăm calmul, deoarece reacţiile pripite, emoţionale, pot provoca o catastrofă.

  2. Gogu spune:

    Felicitari pt analiza! Surprinde cu destula acuratete evolutia si situatia. Unele mici imperfectiuni legate de situatia militara reala, dar sunt de inteles in contextul suvoiului de informatii contracdictorii existente “pe piata”.

  3. Alex1 spune:

    Daca la rubrica ïn loc de concluzii” din articol de mai sus inlocuiti Rusia cu SUA +UE, iar in loc de Siria puneti Afganistan sau Irak afirmatiile raman perfect valabile; adica nimic nou sub soare.
    Asteptam sa apara puterea mondiala corecta, altruista, modesta, dornica de pacea globala, etc…. Poate Vaticanul?

    • victor L spune:

      Nimic nou sub Soarele tau.
      Si iti doresc sa traiesti sub puterea Rusiei :P daca zici ca UE si SUA nu iti convin :P

    • Deceanu Ovidiu spune:

      Să nu uităm că Problema Afganistan a fost creată tot de Rusia ! Nu mai blamați SUA, masonii sau te miri cine pentru Afganistan.
      Rusia a ocupat cu tupeu un regat care avea, cu doi ani înainte de ocupație cea mai mare creștere economică din regiune.O țară pașnică, moderat islamică cu un comerț extraordinar de viu ( citiți beletristica care vorbește despre Afganistanul anilor 60). O țară pe care nici Pakistanul și nici o altă țară vecină nu a îndrăznit să o deranjeze cunoscând bătaia sfântă luată de britanici la sfârșitul secolului XIX.
      Deci dacă cineva a destabilizat regiunea atunci acea putere a fost Rusia !
      Rusia e o pacoste pe capul tuturor vecinilor !

      • Pablo spune:

        De acord, problema Afghanistan a început cu invazia sovietică din 1979, pe fondul războiului rece, al revoluței conduse de partidului comunist afghan, și după sfidările lui Daoud la adresa lui Brejnev, deja paranoizat de intensele activități CIA în regiune. US nu a avut nici o problemă cu regimurile comuniste/autoritare africane, construite cu masiv suport sovietic, dar apărarea ”democrației” și a ”independenței” țărilor în țările apropiate geografic URSS a fost foarte importantă. Să nu mai vorbim de the great chessboard…
        Dar mujahedeen au fost inventați de serviciile secrete americane, care au înarmat și au mobilizat triburile afghane propagând ideea că este vorba de un război de apărare a Islamului, și nu un război de apărare a statului afghan. A fost o greșeală strategică majoră, pe termen lung, catastrofală.

  4. Ștefan A. spune:

    -Rusia nu e USA .
    A lupta in Ucraina si in paralel in Siria , e foarte scump financiar , tehnica moderna e putina iar trupele cu adevarat antrenate si experte nu pot fi concomitent cu un bocanc in Donbass si altul in Siria .
    - Siria a ajuns un morman de ruine .(identic si partidul lui Assad) . Vor fi necesare zeci de miliarde de dolari (ca rublele ruse nu le vrea nimeni pe piata internationala) , o gramada de timp pentru a reconstrui ce a fost distrus .
    - Kurzii din nordul Sirie au declarat propria autonomie . De aici si pina la lipirea oficiala cu Kurdistanul din Irak ( care e de facto , are administratie si finantare proprie dar oficial nu exista) e doar chestie de timp .
    - Assad (sau modelul Iliescu care il va inlocui ) va ramane cu o portiune din actuala Siriei ca zona marioneta rusa . Unde partidul stat va vinde tot ce e vendibil pentru bunastarea nomenclaturii . Si sub umbrela protectoare a bazei navale ruse , a aeroportului rus , a consilierilor militari rusi din respectiva zona . Adica o coruptie dilaganta pentru viitorul natiunii . Ca la altii .
    - Pe termen lung “zarurile au fost aruncate ” . Siria e o ruina din toate punctele de vedere . Ca Libia , Irak si fara sa mentionam Afganistan care deja era ras anterior de sovietici .

  5. dusu spune:

    in trecut ciocnirea era intre Imperiul rus si imperiul Otoman
    cred ca operatiunea ruseasca a urmarit si aparitia Kurdistanului; nu ptr binele kurzilor, ci ptr raul Turciei

  6. bec spune:

    o analiza foarte buna, din care am inteles foarte clar ce si cum. Ar fi de dorit ca siria sa ramina impartita intre un nord ocupat de kurzi si restul de assad, statul islamic oricum va pleca din siria, sprijinul turciei nu ii e suficient.. Asta l-ar mai astimpara pe erdogan, care din motive de invazia maimutelor in europa, devine tot mai ingimfat si mai santajist si mai islamist. Pina la urma putin, rus, kgb-ist, etc, e totusi european. Daca nu se opreste, pasul urmator pentru putin este sustinerea cu armament, logistica, eventual instructori a kurzilor, ceea ce nu ar fi o fericire pentru americani. Dar la ce dezastru a facut hussein barack in orientul mijlociu, ce mai conteaza inca unul. Din fericire, hussein barack nu e vesnic la casa alba.

  7. Decebal spune:

    In concluzie, poligon de tragere “overseas”, fara beneficii politice insemnate. Avand in vedere ca au tras la tinta fara opozitie pe masura, cred ca treaba asta se putea face si pe vastul teritoriu rusesc, cu cheltuiala mai mica. Iar cand un avion rusesc s-a impiedicat de un avion american pilotat de un turc, a fost doborat. “Putere globala”?… Hmmm… Subtire…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Armand Gosu


Armand Gosu

Doctor în istoria Rusiei (Moscova, 1998), predă din 2004 istoria politică a Rusiei și a URSS la Facultatea de Științe Politice, Universitatea București. Director de programe... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Apreciez toate comentariile, pe cel al doamnei doctor Virginia Batog indeosebi. Este si raspunsu...

de: Prof. Vasile Ghetau

la "Revenind la Sănătatea românilor. Sunt corecte datele asupra mortalității pe cauze de deces?"

Cauta articole

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)