vineri, martie 29, 2024

Spionii, mareşalul şi tezaurul strămoşesc: ce (mai) putem aştepta de la Rusia?

Acum probabil că doar ironii şi contre. Privind retrospectiv, există o lungă istorie de neîncredere şi chiar ostilitate între “ursul” eurasiatic şi actorul est-european de talie mijlocie numit România. Poate că singura epocă de prietenie între cele două ţări a fost cea în care cărturarul Dimitie Cantemir a jucat cartea alianţei Moldovei cu ţarul Petru cel Mare spre a înlătura jugul otoman. Prietenia şi încrederea manifestate de România în anii Primului Război Mondial, când a transportat în grabă tezaurul naţional (circa 94 de tone de aur sub diverse forme plus alte bunuri culturale istorice) în patria ţarilor – din teama de a nu cădea pe mâna Puterilor Centrale – a fost „răsplătită” de guvernul comunist instalat în 1917 prin confiscarea acestuia, invocându-se „răpirea” Basarabiei ca argument. Bine, veţi spune, dar Basarabia nu mai este demult a României, atunci de ce nu? Simplu, pentru că Rusia nu vrea şi nimeni pe lume nu o poate constrânge. Punându-vă imaginar în pielea ruşilor, aţi da înapoi o comoară unui popor mic şi agitat care, în opinia voastră, s-a străduit să vă pună piedică în repetate rânduri sau să vă sfideze şi încă o mai face? Niet!

Dacă România interbelică şi apoi cea socialistă au mai reuşit să recupereze câteva piese monetare din tezaur şi diverse obiecte culturale, actualmente Rusia lui Vladimir Putin nu pare dispusă să ne dea nici măcar un galben înapoi. Asta în ciuda asigurărilor ministrului român de Externe, dl Corlăţean, care sugera recent, într-un discurs ţinut în Aula Academiei, că e posibil să se fi avansat pe calea negocierilor pentru recuperarea tezaurului! Să-l credem? În general, oficialii sovietici şi apoi ruşi au ezitat între argumentul că nu merităm tezaurul fiind un popor „burghez”, că e preţul pentru Basarabia sau că pur şi simplu e de negăsit în tainiţele vistieriei lor. Care vistierie probabil că a înglobat haotic „comorile” multor popoare care au avut „fericirea” istorică să fie călcate de cizma rusească! Recent, Rusia s-a confruntat cu o tentativă de rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei exact pe problema tezaurului. Amendamentul la raportul privind depus  la A.P. a Consiliului Europei  pe tema înapoierii bunurilor culturale luate samavolnic de statul sovietic/rus a fost respins în luna octombrie deşi fusese susţinut şi de reprezentanţi din Moldova, Ungaria, Cipru şi Lituania. Imediat, preşedintele Dumei din Rusia, Serghei Narîşkin, şi-a anulat deplasarea la APCE, denunţând “rusofobia” organizaţiei. Reprezentantul rus la APCE a dat un răspun ţâfnos României, sugerând că ar trebui să ne luăm gândul…

E clar că momentan nu sunt şanse să obţinem de la ei nici tezaurul şi nici o normalizare reală a relaţiei bilaterale. Dar de ce?

După ce comunismul a devenit capitol în cărţile de istorie, ca şi insăşi URSS, românii au privit cu neîncredere şi teamă ceea ce se întîmpla în noua Rusie, devenită un stat post-imperial. Cînd Boris Elţin a triumfat contra puciştilor din vara anului 1991, exista temerea că un război civil în spaţiul rus urmat de venirea la putere a unui naţionalist iresponsabil va genera un risc de invazie externă, revenind amintirile traumatizante din anii 40′. Ulterior, consolidarea doar temporară a regimului democratic, chiar într-o formă imperfectă, şi a puterii lui Elţin au adus o anumită linişte în spaţiul românesc, cu toate că războiul etno-politic din Transnistria a implicat sprijinul masiv al Rusiei pentru separatiştii rusofoni, contra guvernului de la Chişinău în paralel cu un prea timid ajutor al Bucureştiului pentru fraţii de peste Prut.

Alături de problema tezaurului şi a Pactului sovieto-nazist din 1939, situaţia din Basarabia a funcţionat mereu ca un cuţit în rana relaţiilor româno-ruse, iar domeniul în care s-ar fi putut realiza apropierea – afacerile, sfera economicului – au suferit din cauza lipsei de încredere, a birocraţiei şi a capcanelor pieţei ruse, dominate de oligarhi şi grupuri ale crimei organizate.

După ce Ion Iliescu se zbătuse cu toată energia, din fericire zadarnic, să determine semnarea şi parafarea tratatului dintre URSS şi România în 1991, tentativele ulterioare de a semna un tratat de bază ruso-român au mers în gol, până în anul 2003, când premierul Adrian Năstase a călătorit la Moscova şi i-a convins pe ruşi să semneze tratatul.

Tratatul din 2003 în  art. 3 menţionează dreptul statelor de a-şi alege sau de a-şi schimba liber aranjamentele de securitate, inclusiv tratatele de alianţã, cu alte cuvinte Rusia recunoştea demersul României de a se integra structurilor europene şi euro-atlantice ca fiind un drept suveran al statului.

Într-o anexă se condamnă şi pactul sovieto-nazist, nicidecum în cuprinsul tratatului, concomitent cu participarea României la Doilea Război Mondial.[1] Acest lucru nu a eliminat mai deloc suspiciunile reciproce şi reproşurile ulterioare. Aşadar, credem că lecţiile istoriei s-au întipărit în mentalul colectiv românesc sub forma constatării cinice că doar momentele de dezastru şi slăbiciune ale Rusiei au fost benefice României: înfrîngerile Rusiei în Războiul Crimeei (1853-1856), în Primul Război Mondial (1914-1918), apoi descompunerea URSS şi afundarea în marasm socio-economic şi demografic a Rusiei lui Boris Eltsin… Atunci nu putem, nu-i aşa, decât să regretăm că Vladimir Putin a construit o Rusie autoritaristă, condusă piramidal (expresia « verticala puterii » descrie bine fenomenul) şi puternică economic. O super-putere energetică care ne poate scumpi oricât preţul la gazele naturale de import fără să se teamă de represalii nici măcar din partea Organizaţiei Mondiale a Comerţului în care e de curând membră… Iar România nu este Polonia ca să fie anunţată că va beneficia de tăieri ale preţurilor la gaze. De fapt nu e grav că Rusia e bogată şi mai stabilă intern, ori lacomă de arginţi ci că e nedemocratică şi condusă după un set de valori străine celor occidentale de către un lider despotic care visează doar la fosta glorie imperială. Şi care îi respectă doar pe cei puternici sau prea periculoşi…

Invers, la rândul lor ruşii ne percep ca popor mic, agresiv şi revizionist, iar ceea ce ei numesc « cultul » lui Ion Antonescu, participarea la război de partea Germaniei naziste contra patriei comunismului (dar şi a ruşilor) sunt văzute ca fapte abominabile şi impardonabile. În ultimii ani, mai mulţi oficiali din Rusia l-au acuzat pe preşedintele român T. Băsescu că e un admirator al lui Ion Antonescu, un filo-fascist. Aşadar punâdu-ne iar în pielea rusului comun, pretinsul cult pentru Antonescu este o adevărată blasfemie, fiind vorba de popor care şi acum cu un ochi plânge şi cu unul râde când îşi aminteşte de imensele jertfe din a doua conflagraţie mondială : peste 27 milioane de victime a dat neamul rusesc! O mică paranteză : dacă Machiavelli ar trăi încă, probabil ar spune că Hitler fie nu trebuia să omoare nici un rus, fie, din contră, pe toţi. Aşa nu a făcut decât să zgândărească viesparul…Cât despre Ion Antonescu, cred că a avut de ales între a se asocia unui gangster mare şi rău contra altuia la fel. Faţă de asemenea bandiţi, loialitatea e o tactică sinucigaşă. A realizat asta prea târziu şi a plătit cu viaţa.

În acest punct, miturile politice şi simbolistica naţională română şi rusă merg în sensuri contrare, probabil ireconciliabile! Ruşii văd ceea ce ei numesc « Marele război de eliberare » ca fiind o epopee glorioasă şi tragică, martirizarea poporului lor urmată de o revanşă istorică, bine-meritată, care a salvat poporul de la dispariţia istorică. Ceea ce e desigur real, pentru că Hitler urmărea, se ştie, eliminarea elementului slav din zonele agrare ale URSS şi popularea cu coloni germani, cu neamuri « ariene ». Un contemporan al finalului de război spunea că acest conflict a fost « cea mai înfiorătoare dar şi cea mai plină de mândrie amintire a poporului rus ».[2] În mod sfidător, desigur din punctul lor de vedere, noi românii îi declarăm pe conducătorii sovietici (şi implicit pe cei ruşi) « acoliţii » germanilor în decuparea ilegală şi imorală a hărţii Europei Central-Estice, prin clauza secretă a Pacului de neagresiune sovieto-german din 1939. Şi avem la rândul nostru dreptate! Upsss, iată un cerc vicios.

Pe de altă parte, aşa cum remarca Emil Hurezeanu, Rusia îl percepe oricum pe Traian Băsescu ca pe un « atlantist periculos », un pion al americanilor în zonă.[3] Poate fi cineva în acelaşi timp filo-fascist şi pro-american? Răspunsul e clar dar pentru Moscova contează să aibă o naraţiune pe care să o poată « vinde » în interior poporului. Nici posibila venire la putere a USL prin alegerile din luna decembrie nu cred că ar produce un avans semnificativ în normalizarea relaţiilor ruso-române. Cel mult am primi nişte « fărâmituri » de la ospăţul « ţarului » Vladimir. Mă tem că doar nişte concesii economice majore din partea României ar schimba ceva. Dar cu ce preţ?

Instalarea în viitorul apropiat a unor elemente de scut antirachetă american la Deveselu este şi ea criticată de factorii de decizie de la Moscova, care nu cred în asigurările Washingtonlui cum că scutul e contra Iranului şi e pur defensiv. Chiar acum câteva zile ambasadorul rus la Bucureşti, Oleg Malghinov, ne sugera că această opţiune a României va dăuna relaţiilor cu ţara sa, deşi recunoşrtea că România este un actor secundar în ecuaţia descurajării nucleare bazate pe scut.

În schimb an de an izbucnesc scandaluri de spionaj în care esteimplicat şi personal diplomatic. Dacă în 2010 a fost arestat diplomatul nostru Gabriel Grecu (nerespectându-i-se imunitatea diplomatică) care chipurile colecta materiale secrete militare într-un…supermarket, acum de curând a fost reţinut la Otopeni  un rus care dorea să plece având asupra sa diverse documente şi hărţi geologice privind zăcăminte de cupru şi metale rare din România ! Hopaa, mi-am zis, iată că încă suntem interesanţi pentru Rusia deşi nimeni de la Moscova nu ne zice direct. Bun, aşadar ce avem? Un cocktail cam toxic format din tezaur, mareşal, scut şi spioni, resurse plus topping-ul dens de neîncredere şi teamă.

Ce ar fi de făcut? Nu ne putem reconcilia prin sesiuni comune de istorie diplomatică ce ar putea « elucida » adevărul pentru ambele părţi, nici prin mari gesturi de prietenie şi deschidere deoarece nimeni nu e dispus să facă primul pas. Nu avem şansa să facem precum Polonia un comitet de reconciliere istorică deoarece Moscova nu are nici un interes să ne trateze ca partener egal şi să ne respecte suferinţele. Comisia mixtă de istorici care « cercetează » soarta tezaurului nu va reuşi să afle nimic deoarece partea rusă ştie cum să păstreze ceaţa totală asupra subiectului. Nici nu putem visa să avem manuale comune de istorie, care să ne împace la nivelul tineretului, precum Franţa şi Germania. Desigur, exagerând, poate ar fi mai bine ca tinerii noştri şi ai lor să nu mai înveţe istoria secolului XX, pur şi simplu să sară peste acest secol sângeros, direct la timpul prezent. Însă aşa ceva nu este posibil şi nici corect moralmente. Viitorul relaţiilor bilaterale pare împietrit într-o stare de inerţie care convine mai mult părţii ruse. Puţin le pasă decidenţilor moscoviţi, în frunte cu « tartorul » suprem, V. Putin, de grijile şi interesele României. Cine crede altfel e naiv sau intoxicat de propagandă.

Oare deplasarea puterii americane spre Asia-Pacific şi ascensiunea Chinei ca principal rival sistemic al SUA vor modifica totuşi cândva atitudinea Rusiei? Cred că numai când UE va deveni partener de securitate indispensabil pentru Moscova şi numai cu condiţia să devină un actor unitar de politică externă, nu o colecţie de state cu interese diplomatice separate. Atunci Rusia va înţelege, poate, că trebuie să trataze cu egală grijă interesele tuturor statelor din componenţa UE. Nu din politeţe sau de drag ci ca să nu fie lăsată să cadă cu capul înainte în cazanul cu smoală chinezească, încălzit la foc american. Amin !

…………………………………………………………………..

În final, un simplu exerciţiu de imaginaţie. Îmi imaginez scena care se petrece la Kremlin pe 19 octombrie, la prânz. Intră val-vârtej şeful serviciilor secrete externe şi îi spune preşedintelui Putin cu glas tremurat:

–                        Domnule preşedinte, o veste rea….a fost arestat agentul Kolea la Bucureşti, avea la el hărţi şi planuri mineralogice.

–                        Offff, asta mai lipsea! Na, riscurile meseriei. Oricum, o să negăm tot.

–                        Domnule preşedinte, doriţi o legătură telefonică cu preşedintele României?

–                        Cum? Nuu, ce ţi-a venit? Ştii că nu îmi place de el. De atâţia ani aşteaptă sî îl invit aici şi mă fac că plouă…

–                        Bine, atunci?

–                        Uite, diseară oricum vorbesc cu Obama pe tema scutului şi a dezărmării, adu-mi aminte să îi zic şi de chestia asta cu România.

Bibliografie orientativă

–          Janusz Bugajski, Cold Peace. Russia’s New Imperialism, Praeger Publishers,  2004

–          Şerban F. Cioculescu, „Putting an end to the „dialogue of the deaf” between Romania and Russia?”, in Journal of East European And Asian Studies, Vol. 1, No. 3, May 2010 pp. 303-326..

–          Cosmin Popa, ,,Sub semnul contratimpului istoric”, in Sfera Politicii, nr. 95–96, 2001, pp. 43–47.

–          Mihail E. Ionescu, România orientală. 160 de ani, Editura Militară, Bucureşti, 2009

–          Stanislav Secrieru, Rusia după imperiu: între putere regională şi custode global, Ed. Institutul European, Iaşi, 2008

–          Simona Soare, “The Romanian-Russian bilateral relationship in the aftermath of Romania’s euroatlantic Integration”, in Monitor Strategic, nr. 1-2/2010, pp. 93-121.

–          Zurab Todua, “Integraţia po rumânski[Integration in the Romanian style]”, Rossia v global’noi politike [Russia in Global Affairs], No. 5, September-October 2009, http://www.globalaffairs.ru/numbers/40/12756.html.

–          Theodor Tudoroiu, “From Spheres of Influence to Energy Wars: Russian Influence in Post-Communist Romania”, in Journal of Communist Studies and Transition Politics, Vol. 24, No. 3, September 2008, pp. 386-414


[1] « Declaratia Comună »  din 4 iulie 2003 a miniştrilor afacerilor externe in MONITORUL OFICIAL nr. 194 din 4 martie 2004. Declaratia comuna a ministrilor de externe reprezinta un document politic conex tratatului, fara a avea valoare juridica, intrucat nu este o anexa a tratatului.  Condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov nu produce efecte pe planul dreptului international ci este mai degraba o condamnare morala

[2] Citat de A. Werth, Russia at War. 1941-1945,  E.P. Dutton, New York, 1964 şi reluat de John L. Gaddis, Războiul Rece, RAO, Bucureşti, 2006, p. 23.

[3] Emisiunea de Ştiri, Digi 24, 26 octombrie 2012, ora 21.30.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Analiza crizei cronice din relatiile romano-ruse este corecta, pecum si lipsa de solutii in perspectiva previzibila.
    Cu toate acestea nu trebuie ca un sentiment fatalist sa determine atitudinea noastra fata de Rusia tarului Putin.
    Cine a visat vreodata ca Marea Uniune Sovietica se va desmembra desi toata lumea si-a dorit acest lucru ? O spun cu toata convingerea ca nimeni din generatiile care au fost contemporane cu comunismul.
    Viitorul nu reprezinta o certitudine nici pentru puternicii zile de azi. Si daca se are in vedere necesitatea legica a restabilirii dezechilbrelor produse de rapturile pe care imperiul rus le-a facut de-a lungul si de-a latul Eurasiei, putem fi rezonabil increzatori ca va veni si timpul restabilirii echilibrului si implicit, momentul favorabil pentru recuperarea furturilor. Sa dea Dumnezeu sa mai fie cineva pe aceste meleaguri capabil sa profite de oportunitate.

    Sever cotu

    • Buna ziua stimate domnule ambasador si multumiri pentru comentarii. Intr-adevar, tonul meu poate ca este putin fatalist dar am ca argumente putinatatea progresului din relatiile bilaterale si lipsa de deschidere manifestata de partea rusa. In general, Rusia negociaza doar cu alte mari puteri, ea respecta rangul de putere si nu e impresionata de ideea de dreptate, corectitudine. Evident ca ramane generatiilor viitoare sa realizeze o mare „impacare” istorica si eventual sa putem sa si beneficiem cumva de pe urma relatiilor cu rusii. Pana atunci trebuie sa fim solidari cu restul tarilor UE si sa mizam pe consolidarea din interior a UE. Doar in discutiile de la mare putere la mare putere se pot realiza progrese mai deosebite. Dv aveti o perspectiva mai diplomatica, probabil ca in deplasarile pe care le-ati facut in state arabe si apoi in Asia de Sud-Est ati perceput altfel diplomatia rusa. Eu o vad doar ca pe un instrument maleabil in slujba ideii de Derjavnost, mare putere. O idee pana la urma mai degraba imperiala…

  2. Tudor Arghezi în “Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 8-9, 1 august – 1 septembrie 1941 (texte risipite prin reviste, disparat, despre experienţa sa din Elveţia. Aici, el a putut cunoaşte moravul rusesc în toată splendoarea bizareriilor sale, înainte de lovitura de stat bolşevică. “Însemnările” explică nu numai Rusia, dar şi Uniunea Sovietică, nu numai pe ruşi, dar şi pe comuniştii de peste Nistru, nu numai pe ţar, dar şi pe Stalin).

    Adevărul este că între europeni şi ruşi e o diferenţă ca de la ied la hipopotam. E o lume de stupefacţii şi gigantisme. Definirea spiritului rusesc porneşte de la diferenţa cosmică faţă de spiritul european. A căuta să-l înţelegi după normele firescului e o întreprindere zadarnică.

    Dacă mintea noastră merge la dreapta, mintea rusească o ia de-a-ndaratele şi săgeata ei de manometru tremură şi sare peste intervale. Au alte filozofii, chiar alte matematici. Ruseşte, una cu trei face între şapte şi nouă şi minusul e cubat. De două ori patru e unsprezece sau treizeci şi cinci. Conflictul de caracter ia la ruşi proporţii elefantiazis fantastice şi se tîrăsc (sic !) între Adam, Iov şi Apocalips. Capriciile rusoaicei au extravaganţa religioasă a unui asasinat, calm ca o binecuvîntare. Neamul ăsta, pe care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie internaţional şi naţionalist şi şovin în acelaşi timp, pravoslavnic bigot şi ateu, de-a valma. La el, contradicţia se armonizează. Lucrurile ce se bat cap în cap îşi împletesc coarnele într-o logică înspăimîntătoare. Diametralele opuse duc la unicul oblic şi la sinteza neagră.

    Ţarul te poate pofti la masă cu dragoste creştină şi respectuos de rangul şi de individualitatea omului poftit. La friptură, i se pare ceva şi te aruncă pe fereastră. Apoi, trage fum din lulea şi cugetă. Rîde la snoavele unui gîdilici de Curte. Face o metanie mare, cu închinăciunea dusă la frunte, din pămînt. 

    • Stimate domn, cred ca aveti dreptate privind impredictibilitatea, arbitrariul spiritului rus. Partea proasta este ca acum Rusia nu mai este un imperiu decat in mintea unor nostalgici care se cred inca in epoca URSS. Tocmai amintirea gloriei imperiale ii impiedica pe rusi sa se modernizeze si sa accepte democratia; Ma tem ca rusii sunt buni mai degraba ca personaje literare de succes decat ca parteneri politici. Ma intreb daca romanul lui Gib Mihaescu Rusoaica a fost tradus in limba rusa….probabil ca nu.

  3. Buna ziua
    Daca nu ma insel Romania a platit daune de razboi Rusiei, asa ca nu vad legatura cu Basarabia, dar pentru Rusi nici nu mai conteaza motivul. Dupa parerea mea n-o sa vedem niciodata tezaurul inapoi, sau daca o sa vedem ceva, va fi ori mult prea putin ori fara voia Rusiei.

  4. Mie personal mi se pare foarte corecta atitudinea administratiei Basescu, pro-americana si neutra rusilor.
    Pana la urma cand partenerul de discutie te trateaza de sus, te umileste cu fiecare ocazie pe care o prinde si nu da doi bani pe tine, tu ce faci ?
    Daca ai demnitate faci ce face Basescu, promovezi o politica demna, normala si te orientezi sa-ti faci un alt prieten bun.
    Cei care stau in genunchi pot beneficia de unele avantaje dar in niciun caz de respectul adversarului. Iar respectul e cel mai important in relatiile diplomatice.

  5. Trebuie sa dam Rusia in judecata, cerand sa ni se inapoieze tezaurul….Dupa ce vom avea in mana o hotarare care sa ne fie favorabila, altfel vom sta de vorba…

  6. Bruno :
    Asa credeti dumneavoastra sau asa ati inteles din acest articol (excelent de altfel) ca rusii ne respecta pe noi si pe presedintele Romaniei ?

  7. Foarte curand vom sarbatori centenarul instrainarii tezaurului. As fi curios ce anume va face sa credeti ca’l vom mai vedea vreodata inapoi. Unul mai sus a spus ‘simplu. bagati’l la inaintare pe aurescu’.. inca nu m-am dumerit daca e buna-credinta dublata de naivitate grosolana, sau o ironie evidenta, ma gandesc ca prima totusi ptr ca n’as vrea sa par cinic.

  8. 1. Problema tezaurului este si va ramane una complicata in perspectiva, pentru ca perceptia privind justetea apartenentei tezaurului va ramane disputata. Concret: regatul Romaniei a incredintat tezaurul imperiului rus, care includea Basarabia/Bucovina in 1916, ignorand voit sau din nestiinta riscurile emanand din conflictul deja inceput care prevestea revolutia bolsevica. Eroare de proportii a serviciilor de informatie din Reg. Romaniei;
    2. Romania a fost, ca dimensiune, a doua forta militara, dupa Germania nazista, care a atacat in 21 06 1941 URSS, cu un efectiv de 1,7 milioane militari. Din pacate, rusii detin documente clare si irefutabile privind atrocitatile comise de armata romana asupra civililor rusi, pe frontul de sud-est. Dintre acestea, genocidul de la Odesa si imprejurimi, foarte documentat, include 40000 de victime asasinate in masa; de asemenea, mai multe sate exclusiv locuite de civili au fost rase de pe suprafata pamantului, la comanda lui Antonescu. Romania a fost acuzata de crime de razboi, neobtinand astfel co-beligeranta antihitlerista;
    3. Stalin a insistat, la Potdsam, ca Transilvania sa ramana in cadrul Romaniei, impotrivindu-se lui Litvinov, Academiei URSS, dar si Frantei, Angliei si SUA, care insistau pentru integrarea in Ungaria sau independenta. Conditia, cuprinsa in actul final al Conferintei de la Paris (1946) a fost renuntarea definitiva a Romaniei la pretentii teritoriale asupra Basarabiei/Bucovinei, conditie acceptata de Regatul Romaniei;
    4. Despagubirile de razboi solicitate de URSS Romaniei au fost de 300 mil. dolari, valoare redusa la jumatate de Stalin in 1951 la solicitarea expresa a lui P Groza, care s-a umilit voluntar in acest sens. Sovromurile au constituit o parte a compensatiei restante, prin exportul in cliring a resurselor naturale brute ale Romaniei pana in 1954. Despagubirile NU au inclus compensatiile personale pentru genocidul de la Odesa si satele din Transnistria;
    5. Prezenta trupelor pacificatoare sovietice in Romania a fost cuprinsa in tratatele cvadripartite si bilaterale, cu conditia AUTOADMINISTRARII. Aceste trupe s-au autogestionat pana in aprilie 1958, cand s-au retras in urma conventiei bilaterale.
    6. In fine, istoric romanii au nutrit si dezvoltat o atitudine ostila fata de Rusia tarista/comunista/postcomunista, pornind de la ideea adanc inradacinata ca Rusia doreste sa ocupe/domine Romania, inclusiv resursele sale, omitand insa ca aceasta tara este cea mai mare din lume, cu cele mai multe posibile si imaginabile resurse, cantitativ si in diversitate.
    Va invit sa reflectati, dar si sa raspundeti civilizat!
    Obs: sunt roman ardelean si admirator al lui Titulescu…..

  9. Analiză din sau de tranşee. Scoateţi capul! Lenin a fost trimis de guvernul german, prin organele de specialitate, cu obiectivul strategic de a scoate Rusia din război. (alianţă) Şi a reuşit! În al doilea război naziştii vroiau spaţiu pentru rasa superioară, adică nemţii. Păi, astea nu se pot uita cu una cu două! N-au reuşit decât să scoată bolşevismul până în inima Europei. Dacă Europa va avea o politică externă unitară credeţi că va mai vorbi cineva despre tezaurul României? Ce vrei mă?

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Serban F. Cioculescu
Serban F. Cioculescu
Şerban Filip Cioculescu (n. 1972, în Bucureşti) a absolvit Facultatea de Litere şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, obţinând ulterior din partea acesteia diploma de master în relaţii internaţionale. Începând din anul 2009 este doctor în ştiinţe politice al Universităţii Bucureşti. În prezent este angajat ca cercetător ştiinţific principal gradul II în domeniul securităţii internaţionale la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară din cadrul Ministerului Apărării Naţionale și de asemenea profesor invitat în cadrul Facultăţii de ştiinţe politice a Universităţii Bucureşti (2005-prezent). A publicat circa o sută de articole în domeniul securităţii, relaţiilor internaţionale şi geopoliticii în diverse reviste ştiinţifice prestigioase din ţară şi din străinătate. A efectuat stagii de pregătire ştiinţifică în Africa de Sud, China, Coreea de Sud, Canada şi Franţa. Preocupări: teoria relaţiilor internaţionale, studiile strategice, geopolitică, organizaţii internaţionale, diplomaţie. Volume de autor: Introducere în teoria relaţiilor internaţionale, Editura Militară, Bucureşti,2007, România postcomunistă în ecuaţia strategică a vecinătăţilor: Balcanii, Marea Neagră şi Orientul Mijlociu Extins, Ed. Universităţii Bucureşti, 2009, Terra incognita? Repere pentru „cartografierea” haosului din relaţiile internaţionale contemporane, Ed. Militară, Bucureşti, 2010, Viitorul nu ia prizonieri, Ed. Rao, Bucuresti, 2013 si China. De la strălucirea ascunsă la expansiunea globală, Ed. Cetatea de Scaun, Targoviste, 2018.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro