Istoricul german Joachim Fest a publicat in anii 70 o carte intitulata „Stapanii celui de-al Treilea Reich”. Cred ca este nevoie de lucrari care sa vorbeasca riguros, competent si cat mai bine documentat, despre stapanii Romaniei comuniste. Despartirea de trecutul totalitar presupune cunoasterea modului cum a functionat sistemul, care au fost parghiile sale institututionale si umane. Raul s-a incarnat in situatii concrete, a fost infaptuit de indivizi in carne si oase. Dictatura comunista nu a fost impusa și dirijata de ființe extra-terestre.
Imi amintesc ca am citit in anii 60 o carte tradusa din engleza intitulata „Flagelul svasticii”. Era o analiza extrem de minutioasa a aparatelor de dominatie si teroare ale sistemului national socialist si includea biografii ale potentatilor nazisti, Reichsleiteri, Gauleiteri, propagandisti, gestapovisti, comandanti de lagare etc Cred ca e nevoie sa scriem despre flagelul secerii si ciocanului.
Instituțiile comuniste (partidul, securitatea internă și externă, guvernul, cenzura, planificarea, ideologia, “sindicatele”, tribunalul suprem, tribunalele militare, armata cu a sa Direcție Politică Superioară si cu Directia de Informatii, UTC, UASCR, miliția și sectoriștii, ministerul agriculturii, al sănătății, Ministerul Învățământului, Departamentul Cultelor) aveau conducători cu nume precise și cu atributii clar definite în direcția consolidării și reproducerii regimului totalitar. Unii se ocupau cu intimidarea, deportările, arestările, temnițele, lichidările fizice. Alții s-au specializat în întemnițarea (“prelucrarea”) minților. Secțiile CC (inclusiv ceea ce ani de zile a fost Secția Administrativ-Politică, Secția Gospodărie ori Secția Internațională) erau conduse de șefii de secție, “indrumați” de secretarii CC. Care, la rândul lor aveau prim-adjuncti si adjuncți. Urmau “rotițele birocratice”, instructorii. Instructorii nu erau „experti”, ci specialisti in supraveghere, control si actiuni punitive. La nivel județean, se reproducea structura aparatului central. Și tot așa, la nivel municipal, comunal etc. Un furnicar al supravegherii, îndoctrinării și condiționării represive. Comisia Controlului de Partid (devenită sub Ceaușescu Colegiul Central de Partid) a fost o instituție terorizantă, cu președinți, vicepreședinți, membri, activiști-anchetatori. Ziarul „Scânteia” a avut redactori șefi și redactori șefi adjuncți, secretari generali de redacție și șefi de secții. La fel și Lupta de clasă, “organul teoretic și politic al CC”, devenită în anii 70, „Era socialistă” Școala de partid “Ștefan Gheorghiu” (pompos și total inadecvat numită “Academie”) a avut rectori, prorectori, șefi de catedră. S-au succedat in fruntea ei activisti de maxima incredere, de la Zina Brancu, Paul Niculescu-Mizil si Grigore Cotovschi la Grigore Comartin, Ion Stoian, Miron Constantinescu, Leonte Rautu si Dumitru Popescu. Toți vegheau la “puritatea doctrinară” și luptau împotriva oricărei umbre de independența a spiritului.
De pilda, ani de zile Centrul Universitar Bucuresti a fost condus de Cornel Pacoste, ulterior avansat ministru adjunct de externe, prim secretar de judet, membru supleant al Comitetului Politic Executiv, vicepremier. Adjunctul sau era Ion Rebedeu, absolvent de filosofie la Moscova, profesor de marxism la Institutul de Arhitectura, un personaj faimos si universal detestat pentru fanatismul sau. Tot la CUB, urmasa lui Rebedeu a fost Olivia Clatici, conferentiara de „socialism stiintific” la Institutul de Construcii, instrument bornat, obedient si funest al politicii de intimidare si amutire a studentimii si a cadrelor didactice nonformiste. Instructorii purtau nume predestinate: Cenusa si Parjol. Va imaginati cum suna sosirea unei „brigazi de control” formata din tovarasii Pacoste, Cenusa si Parjol!
Olivia Clatici si-a publicat memoriile acum cativa ani si a incercat sa se prezinte drept o activista devotata si sincera, framantata ea insasi de indoieli. In orice caz, daca le-a avut, a stiut sa le ascunda cu mare grija. Tovarasa Clatici a condus cu zel sinistra sedinta de „infierare” a celor acuzati de participare la Secta Meditatiei Transcendentale. Tot ea se ocupa cu „indrumarea”, de fapt cenzurarea draconica a revistelor studentesti. Direct subordonat CUB era resortul similar al UASCR (un timp, seful Centrului Universitar al ASC a fost Ion Sasu, ulterior sef de cabinet al Elenei Ceausescu, apoi, dupa 1990, impreuna cu Tudor Mohora, unul din liderii Partidului Socialist al Muncii, organizatie fatis neo-comunista). Accentuez ca toti acesti activisti detineau functii platite si beneficiau de privilegii. La inceputul anilor 70, presedintele Centrului Universitar ASC din Cluj a fost Andrei Marga, asistent de materialism dialectic si istoric la Facultatea de Filosofie.
Literatura științifică occidentală și din țările post-comuniste a consacrat lucrări excelente pe teme legate de prosopografia regimurilor comuniste și fasciste. Avem acum numeroase biografii ale lui Lenin (Dmitri Volkogonov, Robert Service), Troțki (Isaac Deutscher, Service, Bertrand Patenaude), Stalin (Dmitri Volkogonov, Robert Conquest, Adam Ulam, Robert C. Tucker, Miklos Kun, Simon Sebag Montefiore, Robert Service). Avem cărțile lui Ian Kershaw despre Hitler (nu mai vorbesc despre abundenta bibliografie germana pe subiect, de pildă contribuțiile lui Peter Fritzsche, Karl-Dietrich Bracher, Sebastian Haffner și Joachim Fest). Avem biografii paralele Hitler-Stalin (Allan Bullock, Richard Overy, Robert Gellately). Există cel puțin trei excelente istorii recente ale comunismului in veacul XX (Robert Service, Peter Priestland si Archie Brown). Avem trei volume colective esențiale care analizează comparativ cele două totalitarisme: „Stalinism and Nazism: Dictatorships in Comparison” (editori Ian Kershaw și Moshe Lewin), „Stalinisme et nazisme: histoire et mémoire comparées” (editat de Henry Rousso) și „Beyond Totalitarianism: Stalinism and Nazism Compared” (editori Michael Geyer și Sheila Fitzpatrick). Exista „Le livre noir” și „Dicționarul” coordonate de Stephane Courtois. Există reviste precum „Journal of Cold War History”, editat de Mark Kramer de la Harvard (editorul „Cărții negre a comunismului” în ediția anglo-americană) și publicațiile proiectului Cold War International History de la Woodrow Wilson Center (condus de Christian Ostermann). Există National Security Archives și Holocaust Memorial Museum, ambele cu publicații de referință. Avem istorii ale partidelor comuniste din statele sovietizate, cum ar fi cea a PC din Cehoslovacia de Jacques Rupnik, cele despre experiența comunismului polonez de regretata Krystina Kersten și cărțile lui Andrzej Paczkowski (aș adauga aici și propria mea istorie a comunismului românesc, „Stalinism pentru eternitate”). Există Global Museum on Comunism (la a cărui geneza, împreună cu inițiatorul proiectului, Lee Edwards, a jucat un rol esențial profesorul Paul Hollander). Există istorii ale subiectivității în regimurile comuniste (Orlando Figes, Jochen Hellbeck, Igal Halfin).
Literatura biografic-istorică s-a dezvoltat în ultimele două decenii în România de o maniera dinamică și cu succese indubitabile. Avem însă nevoie de biografiile liderilor comuniști. Nu există încă biografii comprehensive ale lui Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae și Elena Ceaușescu, Ion Gh. Maurer, Iosif Chișinevschi, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Dumitru Popescu, Florin Dănălache (satrapul de la Capitală), Alexandru Moghioros, Manea Manescu, Ion Iliescu. Nu există încă o biografie a lui Valter Roman, fost ofițer în Brigăzile Internaționale din Spania, personaj implicat, împreună cu Ana Pauker și Petre Borilă, în activitatea Cominternului (postul de radio “România Liberă” care a emis de la Moscova în anii războiului), apoi în sovetizarea Armatei române, în anchetarea grupului Imre Nagy (după noiembrie 1956, în perioada domiciliului forțat la Snagov), director al Editurii Politice, membru al CC al PCR și câte altele… Nu există încă o biografie a Ghizelei Vass, temută cadristă, persoană de încredere a cuplului Ceaușescu, șefa relațiilor internaționale ale PMR/PCR vreme de decenii (inclusiv pe linia relațiilor cu PC din Grecia, cu PC Spaniol, cu emigrația cominformistă, cu mișcările radicale din Lumea Treia). Avem biografia Anei Pauker (datorată istoricului american Robert Levy), a lui Petru Groza (de Dorin Bâtfoi), a lui Lucrețiu Pătrășcanu (de Lavinia Betea), a lui Leonte Rautu (de Cr. Vasile și subsemnatul). Există studii remarcabile despre unii dintre magnații comuniști. Amintesc cărțile lui Dennis Deletant despre regimul Dej și despre Securitate. Există lucrarile de tip dicționar despre vârfurile nomenklaturii publicate de Alexandru Crișan și de echipa coordonată de Nicoleta Ionescu-Gură. Sub egida Academiei Civice și a Memorialului Sighet au apărut volume meritorii. La fel, cărțile si anuarele publicate de CNSAS și de IICCR/IICCMER. Au fost publicate contribuții semnificative în „Arhivele totalitarismului”. INST, aflat sub egida Academiei Romane, a publicat doua volume din „Enciclopedia comunismului romanesc”, un demers salutar. Stalin a spus cândva, și nu greșea, “Cadrele decid totul”. Este necesar să știm cine au fost “cadrele de nădejde” ale regimului ilegitim și criminal.
Președintele polonez Lech Kaczynski, pierit acum trei ani, in aprilie 2010, în tragicul accident de lângă Smolensk (un subiect care continua sa fie aprins discutat in Polonia), a considerat că drumul spre reconciliere (între cetățeni și state) presupune căința, regretul exprimat deschis pentru ororile trecutului traumatic. Anticomunismul său a fost unul bazat pe acest principiu. Katyn nu a fost (doar) o crimă de război, de fapt Polonia nu se afla în război cu URSS. Katyn a fost o crimă împotriva umanității, o acțiune genocidară, ori, dacă preferați alt termen, un democid, ori un politicid, înfăptuit cu sânge rece, metodic, urmărind obiective dictate de fixații ideologice. Scopul era exterminarea elitei militare și intelectuale poloneze. Este ceea ce regretatul istoric Viktor Zaslavsky a numit “epurare de clasă” (class cleansing) sau Dan Diner, „sociocid” (sociocide).
PS: Am citit cu mare atentie articolul d-lui Gabriel Marin publicat aici, pe „Contributors”. Sper sa-l citeasca si premierul Victor Ponta. IICCMER functioneaza in subordinea primului ministru al Romaniei. Presedintele Consiliului Stiintific (dl Dinu Zamfirescu) si presedintele executiv (dl Andrei Muraru) sunt demnitari ai statului roman. Din cate cunosc, nici la ora actuala, dupa aproape un an de la instalarea noii conduceri, IICCMER nu are un Consiliu Stiintific (cel vechi a demisionat, iar postarea numelor membrilor acestui consiliu–dintre care unii au protestat fara echivoc–pe site-ul Institutului este scandaloasa si nu ii onoreaza pe cei care o perpetueaza).
Dl Zamfirescu prezideaza un organism inexistent. Confirm ca nu-l cunosc personal pe dl Marin. Nu ne-am intalnit niciodata. Un lucru extrem de grav este absenta in cazul discutat a ceea ce in cultura politica democratica se numeste responsabilizare, posibilitatea tragerii la raspundere (accountability). Depinde de dl Ponta sa faca din acest principiu o realitate.
http://www.iiccr.ro/ro/despre_iiccr/structura_iiccr/consiliul_stiintific/
Update: Nu stiu daca dl Ponta a citit acest articol (omul este, evident, prins cu treburi urgente), dar aflu ca guvernarea USL a decis o alta numire „interesanta” din aceeasi zona apropiata, se pare, de ministrul penelist Relu Fenechiu. Cum imi scria un amic, exista oare si un al treilea frate geaman Muraru pentru a i se oferi o functie?
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
„Katyn a fost o crimă împotriva umanității, o acțiune genocidară, ori, dacă preferați alt termen, un democid, ori un politicid, înfăptuit cu sânge rece, metodic, urmărind obiective dictate de fixații ideologice. Scopul era exterminarea elitei militare și intelectuale poloneze. Este ceea ce regretatul istoric Viktor Zaslavsky a numit “epurare de clasă” (class cleansing) sau Dan Diner, „sociocid” (sociocide).”
Chiar sunt echivalenti termenii genocid, democid, politicid, sociocid?
Este o discutie mai lunga. La ora actuala, profesorul Norman Naimark (Departamentul de istorie, Stanford) vorbeste despre Stalin’s genocides. Acum cativa ani acest termen n-ar fi fost acceptat in literatura mainstream. Recomand articolul istoricului Cristian Vasile:
http://www.lapunkt.ro/2013/04/05/genocid-politicid-crime-impotriva-umanitatii/
@ dale:
Chiar aveţi dubii?
Domnule Profesor
Vă scrie cineva care vă citește mereu aici pe „contributors”
Nu am să contest niciodată valoarea unei cărți în general și a unei cărți-biografie în particular, ținând cont de „era” internetului.
Dar avem nevoie ca de o „mană” cerească de documentare televizate. Avem nevoie de IMAGINE.
Biografii sunt, unele personaje încă mai trăiesc.
Biografii-documentare televizate.
De acord cu Dvs, la cursurile mele folosesc multe secvente de pe YouTube, dar si documentare BBC etc Maine voi prezenta studentilor mei filmul „Enemies of the people” despre regimul genocidar Khmer Rouge:
http://enemiesofthepeoplemovie.com/
Ma intreb ce-ar pune neo-stangistii din Romania si de aiurea despre acele imagini cutremuratoare? Ar mai sustine necesitatea de a „retesta ipoteza comunista”? Ar mai scrie melancolic despre distinctia fundamentala dintre „marxismul cultural” si regimurile teroriste?
Exista videos and videos , adica audi et alterem partem :
http://www.guardian.co.uk/world/video/2011/nov/23/cambodia-khmer-rouge-genocide-video
Neo-stangistii ar spune ca stanga nu insemna neaparat dictatura, ca o guvernare de stanga nu implica necesar genocidul si ca dvs totusi faceti astfel de amalgamuri. Neo-stangistii v-ar reaminti lucruri pe care le stiti, ca pana si comunismul are multe forme si ca „ipoteza comunista” nu e epuizata de formularea ei bolsevica sau de variantele ei asiatice, singurele care au fost „testate” in istorie. Vi s-ar mai putea aminti de progresele sociale care au avut loc in unele state europene datorita presiunii stangii politice si asa mai departe. Vorbiti ca si cum stanga ar fi incompatibila cu pluralismul democratic. Nu stiu ce neo-stangisti romani aveti in vedere, eu nu cunosc nici un apologet notabil al dictaturii proletariatului la ora actuala.
Niciun exponent al stangii democratice nu ar sustine „retestarea ipotezei comuniste”. In niciun caz nu urmasii legitimi ai social-democratilor morti in inchisori. Dvs stiti ce-ar spune neo-stangistii, sunt de-a dreptul impresionat :)
Nu mai putin impresionat sunt eu de cum stiti dvs ce gandesc descendentii – legitimi! – ai social-democratilor morti in inchisori. :D Nu-mi dau sema daca amestecati lucrurile din rea credinta sau involuntar. Judecand dupa invocarea mortilor in inchisori de indata ce ati auzit ‘stanga’ si ‘comunism’, inclin sa cred ca e vorba de reaua credinta care v-a devenit habitus. Stiti ce e interesant? Am fost si eu la fel de spalat pe creier ca famulii dvs si aveam replici la fel de ‘inteligente’ ca dvs – si in acelasi spirit. Dar aveam putin peste 20 de ani, traisem numai in Romania si, ca tanar universitar, ‘filosof’, ma inclinam in fata unor Liiceanu sau Patapievici. Eram la fel de grabit ca dvs sa fac, cu aceeasi rea credinta, asociatia stanga -> comunism -> dictatura -> morti in inchisori; numai ca la mine n-a devenit reflex conditionat, cum se pare ca a devenit la dvs. (si la famuli).
Chiar credeti ca partidul lui Ponta este urmasul partidului lui Constantin Titel Petrescu?
@ j.s.
Aoleu, le-arătaţi şi le-ascundeţi mai ceva ca Iozefini, stimabile! Le vârâţi în manşetă şi le scoateţi din urechi: neo-stângiştii, dictatura, stânga, genocidul, pluralismul democratic, „ipoteza comunistă”, formularea bolşevică, presiunea stângii politice, variantele asiatice, dictatura proletariatului, progresele sociale etc. etc. etc. – gata, am ameţit!!
Neo-stângiştii (ca şi neo-nătângii care n-au trăit nici măcar o săptămână în vreo epocă de aur şi alte imbecilităţi multilateral dezvoltate) vor „retestarea ipotezei comuniste” – ce nu e clar aici?! Ce-o fi aici „de reamintit lucruri” Domnului Profesor Tismăneanu?! Ce forme formidabile, ca să zic aşa, ale miraculosului comunism or deţine neo-stângiştii dvs. inventivi foc şi care, vezi Doamne, nu mai palpită nici la bolşevism, nici la „variantele asiatice”, ci la noi şi noi „progrese sociale”, bănuiesc că alea care sfârşesc tot în strachina comună cu furajare/alimentaţie raţională şi spor demografic cu montă la ordin supravegheată de Securitate – dacă vă e dor de alte „progrese” (nord-coreene, ori cubaneze, ori mai ştiu eu ce-o fi prin capul dvs.), ia, hai, ascult! Ziceţi! Daţi drumul la „viziuni”!
Domnu’ Chirovici , with all due respect , noua stinga are aspecte si abordari care merita discutate . Este un curent care a luat avint in the 60’s si care are azi destui suporteri , ideologi, etc. Deci nu e o revenire la bolsevism, asa cum am inteles ca sugerati in comentariul dvs. Se adapteaza si ei, cum pot, la realitatile mileniului III. La fel cum fac si cei de centru-dreapta.
Va sugerez, daca chiar sinteti interesat , sa frunzariti intreaga colectie a unuia din jurnalele academice (peer-review cred) care dezbate problemele lor , aici : http://newleftreview.org/
Prin asta nu vreau sa intelegeti ca le fac reclama –eu sint apolitic din nascare !
Distinse domn, with the same all due respect, eu fac o distincţie netă între noua stângă („…şi şcoala de la Frankfurt”) şi neo-stângiştii pe care îi trag de urechi pe-aici. „De stânga” e una, „stângist” e alta, acest din urmă termen primind, din cauza sufixului „ist” (care, în acest caz, induce sonorităţi peiorative), conotaţii negative legate de extremism. Altfel spus, stânga (fie ea „veche”, clasică, fie „nouă”, teribil de nouă sau de-a dreptul nou-nouţă) este perfect legitimă şi onorabilă, la fel ca dreapta – dar extrema stângă, la fel ca extrema dreaptă, reprezintă paradigme abominabile, „ilegitime şi criminale”. Când spun „neo-stângiştii”, la fel ca dl. profesor Tismăneanu, e clar că mă refer la extrema stângă, la cei care visează la „retestarea ipotezei comuniste”, la cei care au impresia că un totalitarism „soft” („nebolşevic”, „neasiatic”) e legitim şi onorabil, ca şi cum un genocid, o class cleansing, un sociocid de milioane şi milioane de fiinţe umane ar fi, desigur, criminal, dar dacă se rezumă la câteva mii, acolo, ar fi acceptabil şi normal, ar fi drăguţ! Ar mai fi destule de spus, dar nu mai dezvolt, sunt convins că aţi înţeles precizările pe care le fac.
Noua stângă inovează de o jumătate de secol, imaginează modele, construieşte iluzii, elaborează doctrine, discurs, sloganuri etc. etc. – e dreptul ei, demersul ei este legitim, pentru că operează în cadrul statului de drept, în paradigma democrată (eu „nu pun botul” la iluziile stângii – scuzaţi-mi, vă rog, limbajul nedus la biserică – nu sunt apolitic, sunt de dreapta, ca să spun simplu, clar şi onest ce-mi place pe lumea asta). Dacă vorbim, însă, de neo-stângişti, vorbim de sociopaţi care nu-şi găsesc alt rost pe lume decât în „construirea unei lumi mai bune şi mai drepte”, sau, dacă vreţi, „retestarea ipotezei comuniste” pe pielea celorlalţi; psihopaţi cu grave carenţe identitare, de autodefinire (prin gen proxim şi diferenţă specifică) şi de inserţie în familie, în grup, în societate.
După cum vedeţi, fac distincţia între cele două paradigme, aşa cum a făcut şi dl. profesor Tismăneanu şi cum cred că faceţi şi domnia voastră. Însă cel care semnează j.s. le-a amestecat în mod voit – noua stângă cu neo-stângiştii, dictatura cu progresul social etc. etc. – obţinând o confuzie de toată frumuseţea sub stindardul pluralismului democratic şi al „aspectelor şi abordărilor care merită discutate”.
OK, distinse domn, mi-a făcut plăcere să „vorbim” şi vă doresc în continuare o zi plăcută!
Când am vorbit despre documentare televizate mă refeream la cele despre Comunismul din România. Despre „satrapii și sacerdoți” noștri. Chiar și dumneavoastră folosiți documentarele televizate recomandâdu-le studenților. Avem asemenea „dovezi” cu imagine despre „ai noștri” ? Și mă refer la fiecare din numele din articul. Și de ce nu, și despre alți comuniști ai vecinilor pentru a înțelege mai bine contextul. Desigur cu profesionalismul „BBC”
Despre Cmerii Roșii am văzut nu demult un reportaj francez. Pe fondul genocidului aborda situația actuală a asasinilor. Ca idee. Nu recunoșteau nici o vină, ascundeau prin intimidare tot ce ar putea incomoda. REporterul rămăsese de mai multe ori fără traducător. SUNT STĂPÂNII CAMBOGIEI. Din motive de „conciliere națională” Frații Numărul … aveau poziții în guvern sau în conducerile locale. Aveau afaceri în traficul de pietre prețioase, afaceri cu benzinării, hoteluri chiar și prostituție. Traficul de pietre prețioase „cică” ar fi controlat de stat dar cum foștii Cmeri Roșii au poziții peste tot, defapt se „autorizează” între ei.
Vorbim despre vinovații pentru asasinarea unei treimi din populația Cambogiei.
Dar revenind la România, eu pe ăștia îi „vreau” ÎN IMAGINILE UNUI DOCUMENTAR. Ca să nu fac eu lista găsesc oportun să decupez de la dumneavoastră, de exemplu:
„Literatura biografic-istorică s-a dezvoltat în ultimele două decenii în România de o maniera dinamică și cu succese indubitabile. Avem însă nevoie de biografiile liderilor comuniști. Nu există încă biografii comprehensive ale lui Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae și Elena Ceaușescu, Ion Gh. Maurer, Iosif Chișinevschi, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Dumitru Popescu, Florin Dănălache (satrapul de la Capitală), Alexandru Moghioros, Manea Manescu, Ion Iliescu. Nu există încă o biografie a lui Valter Roman, fost ofițer în Brigăzile Internaționale din Spania, personaj implicat, împreună cu Ana Pauker și Petre Borilă, în activitatea Cominternului (postul de radio “România Liberă” care a emis de la Moscova în anii războiului), apoi în sovetizarea Armatei române, în anchetarea grupului Imre Nagy (după noiembrie 1956, în perioada domiciliului forțat la Snagov), director al Editurii Politice, membru al CC al PCR și câte altele… Nu există încă o biografie a Ghizelei Vass, temută cadristă … ”
Am să reiau argumentul meu prin care vreau să zic că cartea rămâne o valoare incontestabilă dar imaginea cu „youtube” cap de listă este absolut necesară și urgentă. Puterea de divulgare a imagini este de necontestabil, cea mai efectivă.
Alți cititori ai dumneavoastră îmi dau legături la documentare despre momente și personaje din alte părți, unele recunoscute pentru calitate și premiate internațional, dar eu mă refer la LISTA DECUPATĂ mai sus. Și nu numai. Pentru că s-ar comite o crimă dacă nu s-ar face același lucru despre cei care au luptat ferm chiar când își puneu viața și familia în pericol, luptând cu comunismul.. Lucru care se întâmplă și în ziua de azi. În România sau în Spania.
Tuturor
Un Salut
Sperăm ca comentariul ce urmează să nu apară advers ideilor din articol, nu aceasta fiind intenția noastră.
Trebuie să începem prin a spune că nu suntem în nici un fel experți în aceste domenii, singurul nostru interes fiind cel de-a ne ordonea ideile în sistemul prin care privim lumea.
Primul lucru pe care îl observăm este folosirea etichetelor, comunism, socialism, fascism, liberalism (fiecare în parte un schism ideologic ce permutează opțiuni limitate, alese cu grijă).
Încercăm să nu fim părtinitori pentru un moment, astfel observând cum că toate acestea sunt forme de organizare la nivel statal, fiecare concepând în mod diferit natura, regulile relației dintre individ și stat.
Suntem mai ales interesați de masurile coercitive pe care statul le impune individului, dar nu mai puțin de atitudinea generală și percepția ei din partea indivizilor.
Aceste percepții pot diferi extrem, depinzând de o grămadă de factori ce au contribuit la formarea lor. Fără a ignora valoarea percepțiilor și mai ales efectul lor asupra omului simplu, dincolo de ele găsim fapte de necontestat, moarte, agresiune, restrângerea fizică a libertății de mișcare.
Dar acestea nu există doar în raport cu statul ele fiind nu mai puțin o funcție a interacției între sau înăuntrul grupurilor sociale și chiar în relațiile între indivizi.
Unde aceste sisteme diferă este nivelul de agresiune asupra indivizilor dinăuntru și tindem să credem că le putem trata excese și nu excepții.
În acest context, afirmația Președintelui polonez Lech Kaczynski, cum că a considerat că drumul spre reconciliere (între cetățeni și state) presupune căința, regretul exprimat deschis pentru ororile trecutului traumatic, ne apare futuristă.
În cartea sa, Jared Diamond, Lumea, până ieri diseca natura conflictelor dintre indivizi, cât și dintre grupuri. Observațiile ne arată cum că metodele de compromis, de reconciliere, de regret au fost determinate de capacitatea grupurilor de a stabili coaliții, de menținere a balanțului de forțe.
Drama omului modern, credem, e ceea de a se gasi neafiliat, singur. Milioane de indivizi, convinși de micimea si neputința lor intr-o luptă, descurajată de toate căile, cu o lume de Goliați, de tot felul de mărimi.
Capacitatea de a crea comunități care pot balansa lupta, noi credem că e vitală ăn capacitatea statului de a putea regreta, de a se căi. Factorul decisiv în acest proces este educația, dând generației de mâine șansa ce azi pare imposibilă.
Ai noștrii doi bani.
Vă mulțumim.
Daca natiunile/tarile au stapini , faptul e datorat nu atit “vocatiei” stapinitoare a citorva, cit mai ales existentei unui consistent contingent de slujitori (slugi) si, necesarmente, unui numar de “eminente’ cenusii , magisteri ludi (ai jocului “persuasiunii” ideologice , al manipularii si mai ales al represiunii) si sacerdoti ai cultului stapinului. Sint sceptic , in contextul specificului national al neagregarii (atunci cint nu e vorba, de-a dreptul, de dezagregare) relativ la o eventuala reusita a unui ireversibil proces de demontare , demistificare, asanare a corozivului joc demonic-diabolic care a macinat fiinta nationala in perioada comunismului. Sint mai ales sceptic de cind am vazut, la fata locului, de ce tratament a avut parte unul dintre ingerii exterminatori ai republicii mareata vatra intr-una din universitatile din the land of the free. Din cite imi amintesc, domnul Tismaneanu a prins destul de exact trasaturile acestuia intr-un portret necrolog. Si totusi, in tara celor liberi si scutiti de brainwashingul de stat, la bibioteca Universitatii Tulane (parca am zarit nu nume de colaborator Contributors.ro din zona aceea…), in iunie 1998 am dat peste un material tiparit in care, oroare, ingretosant, figura inscriptia: “Silviu Brucan, distinguished (sic!) Andrew Mellon visiting/guest Professor (sic!?)…” I-am aratat ghidului meu descoperirea si remarca i-a fost: “If only you knew what an obscene amount of money a Mellon Professorship is worth…”. Cind elita academica a unei natiuni treze si asa-zis necontaminata de virusii idelogiei totalitare se preteaza la meschinul, ipocritul si lotofagicul joc al “deschiderii” fata de crima si impostura, ce nadejdi se mai pot nutri in legatura cu o vindecatoare anamneza a unui nefast trecut in tara aluviunilor de la portile Orientului?
Va multumesc pentru mesaj. Nu stiu daca a avut bursa Mellon, probabil ca da. Din cate stiu, a avut, la un moment dat, in 1988, bursa Fulbright (primita confidential :) Oricum, a fost indragit, incepand din anii 70, de unele cercuri liberale si marxizante din SUA. A stabilit o relatie speciala cu Ceausescu: acesta ii permitea sa calatoreasca in Vest, Brucan se abtinea sa-l critice public. Pana la revolta de la Brasov, Brucan a respectat acest acord. Chiar si dupa aceea, nu a contestat rolul conducator al PCR, ci doar excesele cultului lui Ceausescu si indepartarea de „normele leniniste”. „Scrisoarea celor 6” din martie 1989, nu a fost un manifest anti-totalitar, ci un strigat de revolta al Vechii Garzi a partidului in raport cu abuzurile dictaturii lui Ceausescu. O revolta intarziata, limitata ideologic si prea putin relevanta politic. „Scrisoarea” nu a catalizat formarea unui grup reformator la varf.
Apropiat de Dej, comunist inflacatat si intransigent (asemeni unor Rautu, Preoteasa, Sorin Toma si Stefan Voicu), Silviu Brucan a fost un activist credincios al PMR, vindicativ si cinic. El scria rechisitorii in „Scanteia”, sotia sa, Alexandra Sidorivici, rostea rechisotrii, ca acuzator public, la Tribunalul Poporului. Brucan a vorbit in numele RPR la ONU si la Washington, a scris texte virulente la adresa liderilor partidelor democratice din Romania, intemnitati de partidul lui Brucan, a jucat cartea fractionismului prudent in anii 80. A facut-o mizand, ori mimand ca mizeaza, pe sprijin vestic si, dupa 1985, pe sprijin sovietic. A mintit constant si cu pasiune. Si-a atribuit merite care nu erau ale sale, inclusiv initerea „Scrisorii celor 6” (Gh. Apostol a fost adevaratul initiator). A intrat in lupta fatisa cu clanul Ceausescu nu pentru ca dorea democratie in Romania, ci pentru ca respingea modelul feudal-despotic al socialismului practicat de „Conducator”. Nu este cazul sa intru aici in detalii privind natura cel putin bizara a publicarii dosarului de Securitate al lui Brucan de catre IICCR in perioada Oprea-Olaru-Hossu Longin. Ma indoiesc ca a fost o decizie justificata. Evident ca putea sa apara, dar nu cu sprijinul unui institut guvernamental intr-o tara in care dictatura comunista a fost condamnata, prin vocea sefului statului, drept ilegitima si criminala. Ori, daca tot se dorea publicarea, macar sa fi existat un studiu introductiv care sa previna cititorii ca nu era vorba de un disident in sensul real al cuvantului. Cine va compara textele lui Brucan din acei ani cu volumul de dialoguri dintre Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, text veritabil al disidentei reale, va putea imediat nota diferentele. Comunismul nu a comis crime impotriva lui Brucan, Brucan a justificat ideologic, timp de decenii, crimele comunismului. Cand a publcat carte de memorii „Generatia irosita”, Monica Lovinescu a intrebat, pe buna dreptate: Care generatie irosita, domnule Brucan? A calailor ori a victimelor?
Voi dezvolta ce-am scris aici intr-un articol separat. Ganduri bune.
” Nu este cazul sa intru aici in detalii privind natura cel putin bizara a publicarii dosarului de Securitate al lui Brucan de catre IICCR in perioada Oprea-Olaru-Hossu Longin. Ma indoiesc ca a fost o decizie justificata. Evident ca putea sa apara, dar nu cu sprijinul unui institut guvernamental …”
Categoric aveti dreptate , dar nu inteleg de ce va opriti la juma’ de drum. Publicarea in 2008 a respectivului volum cu sprijin nu numai de la IICCR dar si de la CNSAS si altii (cu profit pt. „Polirom”) a fost nu numai bizara , dar si ilegala si a ramas asa pina in ziua de azi . Vorbesc ilegal din punct de vedere al codului penal. Cind veti scrie articolul separat am sa elaborez, dar cred ca stiti la ce ma refer desi preferati sa nu puneti degetu’ pe rana, din ratiuni de amicitie probabil ….
Domnule Tismaneanu,
La tema, fara atac la persoana, fara ironii si alte lucruri neacceptate am pus doua intrebari absolut legitime, in spiritul dialogului democrtatic intre un profesor universitar specialist in politologie care aceepta un schimb de opinii cu cititorii articolelor sale si un cititor interesat de istoria politica a Romaniei si a regimurilor politice in general, pe care le reiau :
1. Olivia Clatici s-a opus promovarii dumneavoastra intr-un post de cadru universitar la Institutrul de Constructii ? Daca da, atunci s-a intamplat un lucru benefic pentru politologie. Ati plecat si noi am avut privilegiul sa citim carti de reala valoare stiintifica pe care le-ati scris din strainatate si care in mod sigur nu s-ar fi intamplat daca ramaneati in tara dupa 1981 si pana in prezent, la o catedra de profilul pregatirii dumneavoastra.
2. Tatal dumneavoastra a avut un conflict, de orice natura, cu Valter Roman ?
1. Nu doar Olivia Clatici a contribuit la acest rezultat neintentionat :), ci si diversii consilieri de la Academia de Stiinte Sociale si Politice (institutie de stat, nu de partid, a nu se confunda cu „academia” de partid) care m-au impiedicat sa lucrez la Centrul de Sociologie ori la Institutul de Filosofie. Pe vremea aceea circula un banc: fiecare picior in fund este un pas inainte :) Precizez ca nu am incercat niciodata sa intru, pe orice fel de pozitie, la Academia „Stefan Gheorghiu”.
2. Niciodata. Au avut relatii prietenesti inca din anii 30. Cand a murit tatal meu (februarie 1981), in „Romania Libera”, la „Mica Publicitate”, a aparut un anunt de condoleante semnat de familia Valter si Hortensia Roman.
Un bulevard din cartierul Titan (sectorul 3 al Capitalei) se numeste Bd. Lucretiu Patrascanu.
O fi corect? Corect numai daca o afirmatie a lui C. Balaceanu-Stolnici, cum ca Domnia Sa stie ca Patrascanu a fost omul englezilor, se bazeaza pe informatii certe. Altfel, faptul e de natura sa-mi creeze un disconfort.
Altceva: domnule Profesor, ma asteptam sa-mi dati un raspuns la postarea mea de saptamana trecuta, pe care o reproduc si aici:
„In legatura cu luptele intestine din randul comunistilor, am unele sentimente contradictorii. Ma intreb daca nu ar trebui sa ne fie indiferent faptul ca se omorau unii pe altii, toti fiind comunisti, deci sustinatori ai unui regim criminal, creat tot de ei. As face chiar o analogie cu luptele dintre gruparile mafiote italiene, ca in celebrul film “Nasul”.
Daca gresesc, as dori sincer sa-mi spuneti, Domnule Profesor, unde gresesc?
Merita sa fie un bulevard cu acest nume. Am cunoscut oameni care l-au cunoscut, carora le-a salvat viata anuntindu-i sa plece din tara, ca vor fi arestati.
A fost o mare pierdere pentru Romania moartea, in conditii oribile, a acestui om. Daca nu veneau rusii, Patrascanu ar fi fost un intelectual cu vederi de stinga, destept si ar fi jucat precis un rol pozitiv in societate. El nu era analfabet ca Ceausescu, si nu era pus pe distrugere.
Am fost plecat mai tot timpul, azi am avut o zi super-incarcata, va raspund abia acum, cu scuzele de rigoare. Patrascanu nu a fost doar un intelectual de stanga, ci un activist al PCdR, un doctrinar al leninismului, relativ adaptat conditiilor romanesti. Mai inteligent si mai cultivat decat camarazii sai, a fost un soldat credincios al cauzei cominterniste (a si fost, o scurta perioada, in anii 30, reprezentatul PCdR la Comintern). Era un stalinist mai putin dogmatic, dar tot un stalinist. Asa l-a descris cumnatul sau, Petre Pandrea, si cred ca nu gresea.
Pandrea a fost un veritabil intelectual independent cu convineri de stanga, opus oricarui totalitarism. A platit cu ani grei de temnita pentru faptul ca nu era dispus sa ingenuncheze. Patrascanu a fost, dupa 23 august 1944, membru al CC al PCR, ministrul justitiei (in conditiile distrugerii statului de drept) si, o scurta perioada, membru al Biroului Politic. Nu era un fanatic pro-sovietic, precum Ana Pauker sau Chisinevschi (Dej era mai degraba mimetic la acest capitol). Avea serioase indoieli privind politica nationala a PCR, le-a exprimat voalat in celebrul discurs de la Cluj din 1946, condamnat de Dej in nu mai putin raport-rechizitoriu „Pozitia PCR privind curentele sovine si revizioniste”.
Patrascanu avea toate datele sa poate deveni, dupa moartea lui Stalin, un Gomulka al Romanie. Dar nu s-a intamplat acest lucru: a fost anchetat incepand din 1948, tinut in domiciliu fortat, arestat, intemnitat, torturat. A fost acuzat de inalta tradare, spionaj, titoism, sovinism, nationalism burghez etc A refuzat sa se injoseasca, a respins infamele acuzatii. A fost condamnat la moarte si executat in aprilie 1954. Este o enormitate sa afirmi ca Patrascanu a fost omul englezilor. Nimic, dar absolut nimic nu justifica reluarea aberatiilor nascocite de Dej si oamenii sai. A fost un intelectual comunist ucis de tovarasii sai. Moartea sa a fost rezultatul vendetelor interne dintr-o secta de fanatici. In cartea mea „Stalinism pentru etrnitate” citez pe larg din apelurile trimise de Patrascanu catre Biroul Politic in perioada detentiei: strigate din inima ale unui om pentru care Partidul era entitatea sacra. Daca ar fi ajuns lider in 1956, Patrascanu ar fi servit cauza in care a crezut o viata intreaga. Ar fi fost preferabil ca lider lui Dej? Fara indoiala. Ar fi restaurat democratia in Romania? In nicun caz. In conditiile in care nu exista un bulevard care sa poarte numele Monicai Lovinescu, al lui Virgil Ierunca ori al lui Noel Bernard, nu vad motivul pentru care sa existe un bulevard care sa glorifice numele primului ministru comunist al justitiei (adica al injustitiei)…
@ Vladimir Tismaneanu: Nici prin cap nu-mi trece asa ceva. Partidul lui Ponta a aparut ca reprezentant al intereselor de casta ale nomenclaturistilor mici si mijlocii, securistilor, semi-interlopilor, ‘descurcaretilor’ care in perioada ceausista reusisera sa acumuleze, ilegal, capital. Partidul a protejat de la incaput aceste interese si a actionat ca tutore al unei oligarhii care, unitara la inceput in baza interesului unic ce o insufletea – acela da a se mentine la putere pentru a se imbogati – s-a scindat ulterior in mod firesc, pe masura ce interesle s-au diversificat. Oligarhia infiltreaza acum toate partidele, nu numai partidul lui Ponta. Istoria vietii politice a ultimilor ani este istoria scindarii oligarhiei, adica a specializarii ei. Politicile FSN-ului, apoi FDSN-ului n-au avut alt scop decat intarzierea dezvoltarii capitalismului pana cand grupul initial a devenit apt sa stea in capitalism pe picioarele proprii. Nici un partid major din Romania nu este de stanga si nici n-ar fi putut fi in conditiile in care in tara noastra capitalismul o lua de la inceput. Stanga la inceputurile capitalismului n-are nici un sens. A trebuit mai intai transformarea romanilor in proprietari, pentru ca ei sa fie apoi proletarizati, livrati emigrarii si sectorului tertiar, pentru ca gandirea de stanga sa aiba din nou sens in Romania. Acuma sens incepe sa aiba, adepti n-are.