Acum cîteva luni, în mai 2015, Ion Mihai Pacepa a fost intervievat de Agenția Catolică de Știri din Washington cu privire la legăturile dintre serviciile secrete sovietice și teologia eliberării din America Latină. Generalul locotenent de origine română a declarat atunci că ar fi aflat, direct de la Alexandr Saharovski, pînă în 1956 șeful său direct, în calitate de consilier al serviciilor secrete sovietice pentru România comunistă, și, din 1956, șeful Direcției 1 (de Conducere) a KGB-ului (PGU), că KGB-ul ar fi fost implicat în crearea diferitelor mișcări latine de ”eliberare”. Exemple ar fi Armata de Eliberare Națională din Columbia, ”creată” de KGB cu ajutorul lui Fidel Castro și Armata de Eliberare Națională din Bolivia, pentru constituirea căreia KGB ar fi cooperat cu Che Guevara. Exemplu ne-latine de mișcări de ”eliberare” fabricate de KGB ar fi, mai afirma Pacepa, Organizația de Eliberare a Palestinei (OEP) și alte cîteva agitații ”de eliberare” mai mici ‒ toate inventate la Lubianka (Moscova), unde se afla sediul central al KGB și o celebră închisoare.
Ion Mihai Pacepa a mai declarat că planul de a da naștere unei ”teologii a eliberării” a făcut parte dintr-un program sovietic ultra-secret de dezinformare din 1960, ce prevedea infiltrarea și preluarea controlului asupra Consiliului Mondial al Bisericilor de la Geneva și folosirea ocultă a acestuia pentru a converti teologia eliberării într-o mișcare sud-americană. Generalul locotenent menționează și că ar fi aflat de la Saharovski că momentul fondator al ”înființării” teologiei eliberării de către KGB ar fi fost o conferință din 1968 a episcopilor sud-americani ce a avut loc la Medellin, Columbia (faptul că această conferință a pus bazele teologiei eliberării este confirmat și de alte surse). Scopul inițial al acestei conferințe episcopale, combaterea sărăciei, ar fi fost, adaugă Pacepa, deturnat de KGB în direcția instituirii unei noi mișcări de rebeliune ”împotriva violenței instituționalizate a sărăciei” – ce era implicit, și o mișcare anti-capitalistă și anti-americană.
Pacepa mai descrie și ”sentimentul” său că lucrarea unuia din părinții fondatori ai teologiei eliberării, peruvianul Gustavo Gutierrez, O teologie a eliberării: istorie, politică, mîntuire (1971), ar fi fost concepută în birourile KGB-ului de la Lubianka. El adaugă însă, prudent, că ”între sentimente și fapte este totuși o mare distanță”.
Implicarea KGB-ului în manevrarea teologiei eliberării pentru a susține interesele geopolitice ale Moscovei, dezvăluită de Pacepa, este un fapt care poate fi cu greu pus în discuție. E limpede că, în contextul Războiului Rece, Uniunea Sovietică avea nu numai interesul, ci și capabilitatea de a influența ideologic o serie de mișcări sociale, oferindu-le o orientare politică marxistă și anti-imperialistă. Pe de altă parte, între aceste eforturi de control ideologic și realitatea ”creării” unei mișcări de teologie a eliberării în America Latină poate fi, totuși, ”o mare distanță”.
Teologia latino-americană a eliberării s-a născut pe fundalul de sărăcie, excludere socială și sațietate de abuzurile juntelor militare și ale statelor polițienești din anii ʹ60. Ea a apărut imediat după Conciliul Vatican II, care a fost perceput de mulți ca întîmpinînd speranțele și bucuriile, ca și durerile și anxietățile oamenilor prezentului. Așteptarea ca Biserica să nu mai vorbească doar un limbaj impersonal, străin de dificultățile și speranțele oamenilor reali de astăzi s-a concretizat, în America Latină, în citirea ”semnelor timpului” în spiritul unei teologii progresiste a eliberării. Efortul unor teologi, între care se numără peruvianul Gustavo Guttierez , brazilianul Leonardo Boff și uruguayanul Juan Luis Segundo, de a citi ”semnele timpului” în raport cu Biblia și doctrina socială a Bisericii ar fi dus, foarte probabil, la o teologie mai socială chiar și în condițiile în care n-ar fi existat tensiunile geopolitice și ideologice dintre două mari puteri mondiale. De asemenea, episcopul mexican Samuel Ruiz Garcia și episcopul brazilian Helder Camara erau deja convinși de necesitatea unei teologii a eliberării cu mult timp înainte ca Moscova să fi aflat ceva despre apariția unor asemenea curente ecleziale, care ar fi putut fi convertite în mișcări anti-capitaliste. Pe de altă parte, mai multe surse atestă că Statele Unite ar fi susținut forțe militare locale angajate în uciderea clericilor sud-americani dedicați mișcării pentru ”justiție socială”, din teama că răspîndirea teologiei eliberării va conduce la scăderea influenței nord-americane în această regiune.
În imagine, episcopul Samuel Ruiz Garcia, unul din susținătorii-cheie ai teologiei eliberării, alături de ”Subcomandante Marcos”, liderul Armatei Zapatiste de Eliberare Națională – un rebel cu o agendă marxist-libertariană ce a militat pentru drepturile indigenilor din Mexic.
O interpretare a ”nașterii” acestor mișcări în birourile sovietice de la Lubianka poate fi, așadar, neatentă la realitățile sociale și ecleziale concrete din America de Sud. Pacepa are, fără îndoială, dreptate în privința strategiei adoptate de KGB în America Latină, dar exaltă prea mult rolul acestei agenții în ”crearea” propriu-zisă a teologiei eliberării.
Tangourile Războiului Rece în America Latină au avut și direcția contrară: o parte din neo-conservatorii nord-americani ce susțineau linia lui Reagan ar fi fost, se spune, fericiți să încurajeze o migrație confesională de la catolicism spre cultele evanghelice și penticostale. Există, așadar, și o contra-teorie a ”conspirației imperialist-americane” în America de Sud. Misiunile cultelor protestante nord-americane pe continentul vecin ar fi avut, așadar, mandat politic direct să îndepărteze populația, în majoritatea ei catolică ”din naștere”, de o Biserică tot mai atrasă de teologia eliberării. Din nou, binomul alb-negru al Războiului Rece ar oferi explicații pentru orice fenomen social sau confesional.
Este, iarăși, adevărat că mulți americani neo-conservatori din cercurile susținătorilor lui Reagan au fost oripilați, privind lucrurile în logica dihotomică a Războiului Rece, de teologia eliberării pe care au asociat-o automat cu marxismul, și au privit tendința de migrație a catolicilor din America Latină către comunități evanghelice și penticostale ca pe un eveniment salutar, care trebuia încurajat și susținut. La fel cum este adevărat că multe biserici protestante nord-americane cu o orientare predominant misionară au investit resurse și fonduri în comunitățile afiliate din America de Sud. Dar, a pune toată migrația confesională spre protestantism, ce a fost destul de masivă în anii ʹ80-ʹ90 (și continuă și astăzi), pe seama ”dușmanului ideologic” reprezentat de teologii eliberării este din nou o exaltare a rolului unui actor conspirativ – de data aceasta, ”conservatorii lui Reagan” – și o exagerare a succeselor sale.
Este probabil mai rezonabil să credităm ipoteza că decepțiile ce au urmat Conciliului Vatican II în America Latină, în situația în care Biserica și-a păstrat, în linii mari, rigiditatea ierarhică și în care, paradoxal, clericalismul a înflorit și mai mult (unii comentatori afirmînd chiar că reforma liturgică post-Vatican II a orientării versus populum, în loc de ad orientem, ar fi stimulat și mai mult clero-centrismul – din fericire, la ora actuală, Cardinalul Robert Sarah, prefectul Congregației pentru Cultul Divin, propune o revenire la liturghia cristocentrică ad orientem), au fost factorii alienanți ce au condus la migrația spre cultele protestante – sau, la un procent mai mic, de la aflilierea la catolicism către neafiliere. Lipsa atenției pastorale ce derivă din clero-centrism, interesul scăzut pentru aprofundarea Bibliei și trăsăturile legalist-administrative ale Bisericii Catolice în general pot oferi explicații mai plauzibile pentru migrația credincioșilor spre alte culte, decît scenariul unei conspirații care ar fi afectat Biserica din exterior.
Dinamica din interiorul Bisericii catolice sud-americane nu poate fi, așadar, redusă la o cauzalitate bazată pe ”forțele ideologice și geopolitice” din afara ei. Responsabilitatea pentru crizele Bisericii sud-americane ar trebui căutată și ”introspectiv”. Aceasta e și poziția adoptată de un(icul) cardinal sud-american devenit Papă, Jorge Mario Bergoglio. Poziția Papei Francisc, exprimată și într-un interviu acordat ziarului argentinian La nacion în decembrie 2014, este că vicisitudinile Bisericii s-ar datora mai ales exceselor clericalismului și alienării laicilor de o ierarhie obsesiv preocupată de ranguri și privilegii (ocazional, și de ”războaie culturale” datate). Spre deosebire de unii predecesori ai săi, care au căutat să dea vina, pentru toate crizele Bisericii, pe relativismul din jur sau pe forțele secularismului, Francisc explică continua plecare din Biserică a catolicilor prin faptul că clerul nu știe să li se adreseze mai simpatetic, ”îngrijindu-le rănile” ca într-un ”spital de campanie”.
Altfel spus, un cler indiferent față de problemele laicilor nu trebuie să se aștepte la fidelitatea necondiționată a acestora față de Biserică. La asta se adaugă și tentația ”concentrării puterii” în mîinile clerului – ce conduce la situații de ”darwinism social” în care relația dintre cler și laici se soluționează conform dictonului ”peștele cel mare îl înghite pe cel mic”.
Francisc nu pare intimidat, cînd face astfel de afirmații incomode, nici de vederile ostile din Curie, nici de tangourile insidioase care supraviețuiesc Războiului Rece și își păstrează seninătatea și cînd e acuzat în mass-media că ar fi un idolatru ”peronist”, ”marxist” sau ”bolșevic”. Fiind un om de acțiune credincios, își vede de treabă și lasă bîrfele mediatice pe seama celor care au mai mult timp pentru ele și mai puțină încredere în Dumnezeu. A cărui co-prezentă veșnicie nu are, probabil, la rîndul ei, ”timp” pentru ideologiile lumii…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Un text raţional, echilibrat şi atent. Felicitări!.
Daca te lauda o troala sovietica, din pacate in limba romana asta e femininul de la trol, ca casandra asta, lucrurile sint clare.
@bec
Va rog sa nu folositi insulte pe acest forum.
Sa fie oare papa Francis rolul unei implicari serioase a noului KGB in America latina, inclusive pe cale foarte importanta a Bisericii ? Sa fie oare replica tirzie la palma pe care a primit-o Moscova prin alegerea lui Karel Wojtyla drept papa ?
Unii spun ca Papa Francis este un Marxist ( ” luminat ” sau nu, asta este o alta poveste, fiindca nu cred ca marxismul, sursa de baza a comunsimului ajuns intruparea raului, alaturi de fascism , poate fi luminat ) in sensul in care si Iisus, ca si cel mai sincer si gingas propovaduitor al sau, Sft. Francisc de Assisi, au fost ” comunisti ” avant la lettre.”, adica intr-n sens edulcorat, apostolic.
Nu este asa. Papa Francis este in mod cert un comunist, nu stiu daca Marxist, sint inclinat sa cred ca este un fel de castrist, guevarist, pe urmele lui Trotki. Cred , ca asa cum Inchizitia s-a rafuit cu ereticii, ar fi gata sa inceapa o cruciada pentru nimicirea prin foc si singe a exploatatorilor capitalisti.. La fel, sint convins ca nu crede in ierarhia catolica si probabil va face totul sa o distruga, si sa fie ultimul papa, indeplinind astfel profetia Sf Malachia
By the way, imi aduc aminte de o carte a lui Upton Sinclair, publicata prin 1945-46 la editura VREMEA sub titlul ” Mi se spunea Dulgherul ” in care autorul imagineaza a doua venire a Mintuitorului in lumea moderna, cu acelas final. Nu mai tin minte daca in final era ucis sau numai izgonit.
@Dan Nicolescu
Multumesc pentru comentariu.
Va recomand totusi, ca sa va mai nuantati interpretarile la adresa presupuselor convingeri ideologice ale Papei Francisc, cite ceva din scrierile sale, de pilda Exortatia Apostolica Evangelii Gaudium http://w2.vatican.va/content/francesco/en/apost_exhortations/documents/papa-francesco_esortazione-ap_20131124_evangelii-gaudium.html
Puteti vedea limpede in textul acestei Exortatii ca critica lui Francisc la adresa economiei profitului egoist (i.e. a capitalismului salbatic) ce genereaza excludere si se bazeaza pe idolatria banului – Mamona condamnata de Isus – este incadrata de o lectura profunda a mesajului Evanghelic. Motivatia unei „angajari sociale” nu are nimic „castrist” sau „trotkist”, ci este, citez, oferita de „intilnirea personala cu iubirea mintuitoare a lui Isus” (pp. 264-267). Ceva de aceeasi natura l-a inspirat si pe Sf. Francisc…
In privinta „profetiilor Sf. Malachia” care circula pe anumite bloguri, regret ca trebuie sa va spun ca reprezinta, din orice perspectiva rezonabila, niste simple elucubratii.
Cu ginduri bune.
Multumesc pentru curajul de a spune limpede adevarul
Din Sfânta Evanghelie după Luca 16:13
”
Οὐδεὶς οἰκέτης δύναται δυσὶ κυρίοις δουλεύειν· ἢ γὰρ τὸν ἕνα μισήσει καὶ τὸν ἕτερον ἀγαπήσει, ἢ ἑνὸς ἀνθέξεται καὶ τοῦ ἑτέρου καταφρονήσει. οὐ δύνασθε Θεῷ δουλεύειν καὶ μαμωνᾷ.
Nemo servus potest duobus dominis servire: aut enim unum odiet et alterum diliget, aut uni adhaerebit et alterum contemnet. Non potestis Deo servire et mammonae
Nici o slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.
No servant can serve two masters: for either he will hate the one, and love the other; or else he will hold to the one, and despise the other. Ye cannot serve God and mammon.
„
Important e IN CE FEL isi inchipuie unii clerici ca pot fi rezolvate problemele laicilor.
In Biserica Catolica din America Latina, unde traiesc jumatate dintre catolici, e foarte puternica Teologia Eliberarii – influentata de marxism.
Ioan Paul al II-lea si Benedict al XVI-lea, papi europeni, au criticat acest curent.
Prin latino-americanul papa Francisc, Teologia Eliberarii poate deveni curentul dominant in Biserica Catolica..
Dar despre migratia spre protestantism (in multele ei forme institutionale) din Romania nimic?! In rest, ca de obicei, luari de pozitie la obiect si documentate. Ramai cu ceva din lectura textelor doamnei Tereza-Brindusa Palade .
PS. Un personaj – Andrei A. – este pe post de bruiaj in diferite ipostaze si locuri. Se vede de la o posta ca este teleghidat!
În mod sigur Ion Mihai Pacepa este una din creațiile Lubiankăi- aceasta este o afirmație care nu necesită verificare. Restul este discutabil, până la o foarte ipotetică deschidere a fostelor arhive KGB (puțin probabilă). O meteahnă românească este argumentația de genul „mi-a zis mie ăla”. Probabil I-ar fi zis, în măsura în care serviciilor românești li se cerea asistența pentru o organizație sau alta și altfel nu i-ar fi zis :) pentru că un șef de spionaj sovietic (și longeviv) nu stă în post atâta vreme destăinuindu-se subalternilor la o berică.
Este totuși o diferență între asistență și dreptul de autor, fie că vorbim de sovietici, fie că vorbim de americani. Germanii au vrut să intervină de partea independentiștilor irlandezi în primul război dar asta nu înseamnă că ei au creat acel curent în insula, ori că avuseseră vreun rol în colonizarea „cu mână grea” făcută de englezi. După cum patrioții irlandezi nu erau filo-germani prin definiție ci probabil mult mai apropiați de englezi :). Cred că ar trebui să reținem parabola asta, indiferent că vorbim de palestinieni ori de America non-anglofonă. Este un punct de vedere pur personal, dar istoria binară nu m-a convins niciodată și nici nu mă atrage. Din acest motiv, resping rescrierea ei de către bolșevicul de dreapta în aceeași măsură în care se spunea că „istoria URSS este imprevizibilă”.
Dacă vorbim de Bolivia și incursiunea care I-a fost fatală lui Guevara, știm că Moscova s-a opus acestui gen de tactică, având probabil alte idei (partidul comunist bolivian nu a sprijinit acțiunea, la instrucțiunile „centrului”). În spiritul acelei istorii care să nu fie alb-negru, dacă tratăm acest eveniment, este bine să pomenim că președintele Barrientos avea între consilierii lui și pe un anume Klaus Barbie, mai cunoscut drept „călăul din Lyon”.
În încleștarea dintre URSS și SUA în America Latină, e vorba de lupta între două hegemonii dar nu pot să dau crezare unei argumentații care îmi spune c-o făceau spre binele populație locale. Toată această masă de indieni și metisos trăind într-o sărăcie și mizerie cumplită și cu reprezentare politică nulă, nu cred să suscita oftaturi nici la Moscova și nici la Washington. Noțiunea de anti-capitalist merită niște nuanțări. Dacă aș fi fost un haitian sărman care vede că tot ce este interes economic occidental îl susține direct sau indirect pe Papa Doc, poate aș fi devenit anti-capitalist. Desigur, este o confuzie, dar noi care avem Pungești și exorcismul de la Tanacu, ar trebui totuși să reflectăm puțin înainte de a acuza. Iar dacă ai fi fost un cetățean sărman al unei republici bananiere unde status quo e menținut pe banii unei corporații americane, nu ai fi fost un mare simpatizant nici al industriilor de exploatare a fructelor și nici al Unchiului Sam. Apoi vin unii care spun că sârma ghimpată și alt fel de poliție sînt speranța ta. În aceeași notă, elementul „marxist” al clerului cred că este exagerat. Dacă iau Salvadorul de exemplu, poate cineva îmi spune că și arhi-episcopul Romero era agent moscovit. Sau că primejdia bolșevizării acelei mase de nenorociți era atât de mare încât putea fi tratată doar prin asasinare, la mâna unor sicari susținuți direct de Washington.
Apreciez articolul dumneavoastră pentru a fi încercat un ton echilibrat. Dacă abordăm astfel de subiecte, cred că aroganța morală ar trebui lăsată la ușă
@Andrei A.
Multumesc, si eu apreciez (si in general, nu doar in cazul acestui articol) comentariile dvs. bine informate si nuantate.
Cu ginduri bune.
PS
Pacepa afirma ca Saharosvki ”i-ar fi zis” mai intii de planurile KGB legate de ”miscarile latine de eliberare” in 1959, cind nu mai era seful lui, ci al Directiei 1 (PGU). Asta se intimpla in timpul unei vizite a lui Hrusciov in Romania (octombrie 1959), despre care Pacepa ”dezvaluie” ca avea legatura cu acele planuri privitoare la ”tarile latine”, Hrusciov dorind sa includa si Romania printre ele.
Pe urma, din contextul interviului, se deduce ca tot Saharovski l-ar fi informat despre conferinta de la Medellin, care a fost in 1968. Deci, ”i-a mai zis” ceva si la o data ulterioara… FYI: http://www.catholicnewsagency.com/news/former-soviet-spy-we-created-liberation-theology-83634/
A crede ca revenirea la celebrarea liturghiei cu spatele la popor ar mai contracara din dorinta oamenilor de a migra spre cultele protestante este o absurditate. In care cult protestant se mai practica de catre pastori statul cu spatele la popor in timpul serviciului religios? (ca sa nu mai zic de celelalte elemente pre-VII prezentate obsesiv drept panacee de catre traditionalisti: susotirea neinteligibila in latina, reingradirea altarelor si silirea oamenilor sa primeasca impartasania numai pe limba si stand in genunchi).
Clerocentrismul in BC nu vine din intoarcerea preotului cu fata la popor, ci din teologia catolica pur si simplu, unde diferentele dintre preot si laici sunt net mai accentuate decat in orice cult protestant, asta ca sa nu ajungem chiar sa invocam sintagma draga traditionalistilor cu „diferenta ontologica” dintre preotul „in persona Christi” si comunitatea de laici inteleasa ca o „mireasa” pasiva si supusa (care, fie ca intelege sau nu ce se petrece in altar, isi spune cuminte rozariile in tacere). Uitati-va la o liturghie catolica obisnuita din Brazilia si o sa intelegeti imediat cat de incompatibil e spiritul locului cu peisajul acesta idealizat de secol XVII european.
@JJ
Aveti dreptate in privinta ”diferentei ontologice” dintre laici si cler mentinuta de conservatori in BC. In ciuda unor eforturi post-Vatican II de a o mai reduce prin accentuarea ”preotiei universale”, deosebita de ”preotia sacramentala”, si prin implicarea ecleziala a laicilor.
Totusi, observatia ca liturghia versus populum (cu fata la popor), care plaseaza celebrantul in centru incurajeaza protagonismul preotilor si clero-centrismul poate sa nu aiba legatura cu dihotomia traditionalisti-reformisti. E o observatie ”sociologica” si atit.
Discutia e fireste mai ampla… Nu am intrat aici in detalii. Se poate discuta, de pilda, si despre rolul acestei ”diferente ontologice” in sustinerea traditiei celibatului canonic. Probabil ca preotul trebuie sa fie cumva ”special”, ca sa poata fi justificata aceasta ”puritate”. Daca va intereseaza subiectul, am mai scris, nu de mult, despre asta: http://www.observatorcultural.ro/Despre-snobismul-pios-si-alti-demoni*articleID_30101-articles_details.html
Multumesc pentru referinta – imi permit sa postez linkul bun cu care am intrat eu pe articol
http://www.observatorcultural.ro/Despre-snobismul-pios-si-alti-demoni*articleID_30101-articles_details.html
Si felicitari pentru articol – imi place stilul dvs delicat si subtil, dar ferm, nemaivorbind cat ma bucura ca sunt oameni la noi in tara interesati de astfel de teme.
Cat priveste ad orientem/versus populum, ma intreb daca poate fi gasita realmente o cheie de interpretare care sa nu tarasca automat lucrurile in disputa traditionalisti – reformisti. Am pomenit liturghiile braziliene: am vazut un preot care „vorbea in limbi” in timpul slujbei, ceea ce mie personal mi s-a putut parea straniu sau poate chiar caraghios, exhibitionist, inspaimantator („clerocentrist”, nu?), DAR parohia lui a fost cea care a initiat prima adoratie perpetua online din Brazilia, un loc virtual populat cu oameni ireprosabil de cucernici. Iar in materie de cristocentrism, cred ca acesti brazilieni dau clasa multor europeni sau americani prin promovarea adoratiei euharistice (ati vazut transmisiile de la Ziua Mondiala a Tineretului din 2013, de la Rio? figurile minunate de tineri din publicul de acolo erau cele educate exact in spiritul acestei privilegieri a adoratiei). Plus ca am vazut de la acelasi preot si de la altii niste predici foarte bune pe tema dependentei de droguri, a criminalitatii de zi cu zi din zona, dar si pe temele rezultate din lecturile zilnice.
Nu pot sa spun ca mi se pare acum mai familiara ideea de a vorbi in limbi, dar uitandu-ma la ei pe net am invatat intr-adevar sa nu mi se mai para ceva straniu prezenta multor EMHC de ambe sexe, mainile ridicate la Tatal Nostru, grupurile de tineri cu chitare, stiti bine despre ce vorbesc – tot felul de lucruri care par asa de dezgustatoare in ochii unora neobisnuiti cu ele si care nu isi dau voie lor insile sa vada sfintenia si inocenta si hrana spirituala de dincolo de ele. De aceea ma indoiesc foarte tare ca intoarcerea brusca din nou cu spatele la popor a preotului ar putea avea acum vreun efect benefic pentru niste oameni atat de fericiti sa PARTICIPE la liturghie, sa nu se mai simta ignorati, parasiti, insingurati. Ad orientem? Dar Dumnezeu e oriunde, „pe pamant, in cer si in tot locul”, cum spune catehismul cel vechi, nu doar intr-un punct cardinal, cu atat mai putin sta cantonat in sau spre icoanele din altar, in sau spre tabernacol etc.
@JJ
Multumesc pentru lectura articolului despre clericalism si pentru adaugarea link-ului corect.
Ati vazut un preot care reusea sa inspire bucuria participarii – ”cu har si vocatie”, cum se spune uneori. Am intilnit si eu citiva preoti de acest gen, care reuseau sa insenineze liturghia (inclusiv cu chitari, tineri implicati etc.), sa predice mobilizator si sa faca adoratia euharistica atragatoare pentru multa lume. Dar, cred ca putem recunoaste impreuna, sint totusi cazuri exceptionale. Majoritatea, sau in orice caz, multi preoti, nu sint astfel, din nefericire. Nu mai detaliez cum sint cei care nu sint asa – am scos deja destul rau din diversi preoti criticindu-i in presa, si nu vad la ce a folosit -, cert este ca liturghiile, si mai ales predicile, pot fi deseori foarte plictisitoare din cauza asta. In plus, da, unii se iau in serios si ”pozitia centrala” (in centrul atentiei) nu ii ajuta sa se auto-contemple ca pe ”slujitorii Domnului”.
Propunerea Cardinalului Sarah, de care aminteam in articol, era doar ca se poate reveni mai des la ad orientem – nu insa la toate liturghiile si in toate bisericile. Acolo unde exista beneficii clare de pe urma liturghiei versus populum, probabil ca trebuie pastrata varianta asta. In plus, intoarcerea celebrantului cu fata la altar (orient) are loc numai pe durata liturghiei euharistice (mai ales in timpul sfintirii speciilor). Nu il tintuieste nimeni, in rest, cu fata la altar. De pilda, ca sa amintim si de alti preoti cu har, Monseniorul Ghika celebra – si la Bucuresti – cu fata la altar in Capela (Biserica) Franceza. In rest, se dedica cu spor caritatii autentice. Era alta epoca, o sa spuneti. Totusi, Cristos pare sa fie acelasi si acum… Pe unii, e posibil sa-i ajute sa-l redescopere faptul ca preotul ii lasa putin loc sa ”respire”. Admit, fireste, ca poate nu in cazul brazilienilor cristocentrici pe care spuneti ca i-ati intilnit…
cu ginduri bune.
Ca vecin si prieten al Americii Latine, dar si ca perfect diletant ;) in ale fenomenului religios in interpretarea sa „academica”, pot sa va spun cum se vede de la mine toata aceasta poveste de spionaj, si va multumesc anticipat pentru indulgenta.
In primul rand, fenomenul migratiei catre protestantism este diferit ca amploare intre tarile latin-americane, iar in interiorul lor, este specific unei categorii a populatiei : intelectuali activi, 30 – 40 ani. O explicatie ar fi atractia „normala” pe care SUA o exercita asupra acestora, alta tine de prozelitismul extrem de activ al evanghelistilor nord-americani.
Vor acestia numai sa-si sporeasca randurile, sau mai ales, sa contrabalanseze dominatia iezuitilor care, datorita papei Francisc au mai mult succes ca oricand (scolile iezuite sunt luate cu asalt in Argentina si Uruguay, de ex)? Nu stiu…
Nu la fel stau lucrurile in Venezuela sau in Cuba, unde catolicismul si marxismul (castrismul) sunt parteneri pasionati ai aceluiasi tango, si nici in Brazilia, unde concurenta vine mai de graba dinspre religiile pagane ancestrale, candva cantonate la Bahia, astazi mult mai „decomplexate” ;)
Coruptia galopanta din aceste state este insa atribuita politicienilor, biserica ramanand in acceptiunea populara singurul recurs, si in numeroasele situatii dramatice pe care oamenii le traiesc zilnic, biserica catolica are prioritatea!
Papa Francisc este considerat aici – chiar si in Belize unde locuiesc, si unde biserica anglicana este activa – un salvator si un sfant! Respectul si considerati, dragostea fata de acest om exceptional depasesc chiar aura lui Ioan Paul 2, este un fenomen de o amploare inedita! In aceste conditii, nu se poate vorbi de o migratie spre protestantism, indiferent ce rele ar mai face cardinalii locali, si ce bune pastorii nord-americani.., America Latina ramane inca, catolica si pasionata!
Eu cred ca problema este mult mai simpla decat pare. De fapt toata aceasta istorie a migrarii Americii latine catre cultele neoprotestante se inscrie intr-o tendinta general a sfarsitului anilor 60- inceputul anilor 70 si anume pierderea enorma de tractiune a Bisericii Catolice in America de (Nord si Sud) in general. Toate statisticile spun asta si nu este un fenomen religios ci unul social.
Desigur ca dupa razboi multi viteji se arata si toti zic ( ” eu am facut aia” , sau ” noi am produs asta”), insa realitatea de pe teren este departe de ceea ce vor unii sau altii sa demonstreze 30-40 de ani mai tarziu.
Ar fi interesant de tradus interviul cu generalul Pachepa, integral. Desi relatia KGB-ului cu America Latina apare ca o noutate, se stia inca de pe vremea lui Ceausescu despre grupari paramilitare de sorginte comunista si de simpatia Romaniei pentru tarile din AL dependente de rusi si de regimul comunist de la Moscova.