vineri, martie 29, 2024

Tensiuni militare în Marea Azov. Risc de război Ucraina-Rusia sau doar pre-campanie electorală?

Puncte cheie:

  • Marea Azov este un „diverticul” nordic al Mării Negre, separat de aceasta din urmă prin Strâmtoarea Kerch;
  • Mărginită de Rusia la est şi nord-est, de Ucraina la vest şi nord-vest şi de confiscata Crimee la sud-vest, respectiv de Strâmtoarea Kerch şi Marea Neagră la sud, Marea Azov pare astăzi o scenă brusc valorizată geopolitic, economic şi strategic, cu încărcătură militară în creştere de la o zi la alta, reflectând fidel încordarea dintre Ucraina şi Rusia, dar şi încercările timide de soluţionare diplomatică din partea Naţiunilor Unite (se vorbeşte de misiune internaţională de observatori), probabil sortite eşecului;
  • Până mai ieri ignorată de lumea politică internaţională, Marea Azov arată în prezent ca o (foarte posibilă) nouă sursă de conflict deschis în Estul Europei, şi ca un teatru de operaţiuni în care Rusia îşi aduce vase suplimentare dinspre Marea Caspică şi îşi consolidează accelerat prezenţa militară navală, iar Ucraina răspunde, la rândul ei, prin masarea unor trupe la sud de faimosul oraş-port Mariupol, oraş pe care separatiştii ruşi din Donbas îl cuceriseră iniţial în 2014, dar care a fost eliberat ulterior de trupele guvernamentale şi a devenit aproape un simbol al rezistenţei Ucrainei în faţa expansiunii ruseşti în Estul Europei;
  • În 2015, Rusia a început construcţia podului la Kerch, peste strâmtoare, care să lege peninsula Crimeea, anexată în martie 2014, de Rusia continentală, pentru a nu rămâne dependentă de aprovizionarea terestră exclusiv pe teritoriul ucrainean. În luna mai anul acesta, primele camioane ruseşti traversau podul lung de 19 kilometri şi cu înalţimea maximă de 33 metri (se pare, o problemă pentru navele de transport foarte mari), urmând ca anul viitor să fie inaugurat şi traficul feroviar;
  • Pe 17 septembrie a.c., Ucraina a denunţat Tratatul de prietenie şi colaborare cu Rusia, semnat în 1997, iar de atunci situaţia în Marea Azov a devenit din ce în ce mai agitată;
  • Şeful Statului Major ucrainean a declarat că Ucraina are nevoie de o bază militară la Marea Azov, pentru a face faţă ameninţărilor tot mai mari ale Rusiei;
  • Pe 31 martie 2019 vor avea loc alegeri prezidenţiale în Ucraina, în pregătirea cărora preşedintele Petro Poroşenko, deşi încă nu şi-a anunţat oficial candidatura, va trebui să se confrunte curând nu numai cu ceilalţi contracandidaţi anunţaţi (inclusiv cu Iulia Timoşenko, aflată se pare într-o oarecare creştere electorală), ci mai ales cu evaluarea dură a propriilor sale promisiuni din 2014, printre care figura recuperarea Crimeei în maxim doi ani şi integrarea europeană şi euro-atlantică a Ucrainei;
  • În lipsa unor rezultate concrete în sensul îndeplinirii promisiunilor pe baza cărora şi-a obţinut primul mandat (indiferent cât de obiective vor fi fost cauzele eşecurilor sale), este foarte probabil ca Petro Poroşenko să încerce o linie dură pe tema Mării Azov, pentru a se profila electoral ca un lider ferm, care nu mai este dispus să facă niciun fel de concesii Rusiei, atunci când în joc sunt interesele strategice ale Ucrainei;
  • Zis, dar greu de făcut. Marea Azov este într-adevăr foarte importantă pentru Ucraina, aşa cum este şi pentru Rusia, dar construcţia podului peste Strâmtoarea Kerch se spune că scade destul de mult din semnificaţia comercială şi strategică a portului Mariupol, aflat în administrarea Ucrainei. Pe de altă parte, nu este clar dacă Ucraina va denunţa şi Acordul din 2003 cu Rusia, prin care Marea Azov era considerată de ambele părţi „o mare internă, folosită în comun”;
  • Dacă denunţă Acordul din 2003 şi apelează la dreptul internaţional maritim, Ucraina va avea dreptul la 12 mile de ape teritoriale lângă ţărmul său şi ar putea cere Rusiei să se îndepărteze de Mariupol, dar va lăsa practic în mâinile Rusiei cea mai mare parte a Mării Azov, în special zona cea mai sensibilă, fiindcă este greu de crezut că Ucraina va putea să-şi impună „apele teritoriale” în largul Crimeei şi al strâmtorii Kerch, pe care oricum nu le controlează;
  • Este mai mult decât interesant ce poziţii vor avea cele două Mari Puteri occidentale cu care Ucraina colaborează, respectiv Uniunea Europeană şi Statele Unite. Ceva mă face să cred că poziţiile vor fi diferite, la Bruxelles şi Washington, cu UE încercând să evite conflictul Ucraina-Rusia şi cu preşedintele Trump apărând zgomotos cauza Ucrainei, poate chiar mergând până la a propune aliaţilor europeni invitarea Ucrainei în NATO, aşa cum a făcut Bush la Bucureşti în aprilie 2008, fiind refuzat atunci de Franţa şi Germania.

*

În 2003, Ucraina şi Rusia au semnat un Acord asupra folosirii Mării Azov în comun, ca „historical internal waters”. Nemaifiind alte state riverane interesate, puteau astfel evita să apeleze la regimul reglementărilor din dreptul internaţional maritim şi să nu facă delimitarea „apelor teritoriale”. Părea să nu fie nicio problemă.

După Revoluţia pro-occidentală din EuroMaidan, alungarea fostului preşedinte pro-rus Viktor Ianukovici de la conducerea Ucrainei şi confiscarea Crimeei în martie 2014 de către Putin, ca pedeapsă pentru rebeliunea şi obrăznicia fratelui mai mic, lucrurile s-au complicat însă. Rusia are o putere militară şi economică mai mare decât a Ucrainei şi a putut să fructifice în favoarea sa situaţia geopolitică şi resursele de care dispune. Construind podul de la Kerch, Rusia are mai puţină nevoie de accesul la portul Mariupol iar aprovizionarea şi comunicarea cu peninsula Crimeea nu mai depinde aproape deloc de trecerea pe teritoriul Ucrainei.

Pe de altă parte, Ucraina vede cum beneficiile reciproce ale acelui acord, privite dinspre Kiev, sunt tot mai mici, autorităţile guvernamentale nemaiputând administra şi folosi apele din jurul Crimeei, din strâmtoarea Kerch şi tot mai puţin Marea Azov în ansamblu, înţesată de vase militare ruseşti. Trupele şi artileria aduse pe mal, la Mariupol şi pe toată coasta ucraineană până spre sud, la limita cu Crimeea, nu dau niciun fel de garanţii ucrainenilor că sunt în siguranţă. Prezenţa navală masivă a Rusiei a determinat înalţii oficiali militari ai Ucrainei să sugereze că Ucraina ar avea nevoie de o bază militară la Marea Azov, pentru a se putea apăra[1]. Practic, Rusia a înghesuit Ucraina la ţărm şi a dislocat-o aproape total din Marea Azov, pe care şi-a adjudecat-o ca pe (exact, ştiţi bine idiomul, de acum mai bine de un deceniu) „lac rusesc”.

Dar aspectele politice ale situaţiei, legate de configurarea puterii din Ucraina şi de sistemul relaţiilor regionale şi poate chiar transatlantice, sunt cel puţin la fel de importante ca mişcările de trupe şi vase de pe Marea Azov. Şi, cele mai importante dintre toate, alegerile prezidenţiale din martie 2019 şi parlamentare din octombrie 2019 vor hotărî ce fel de politică va duce Kievul în următorii ani, faţă de Rusia şi faţă de celelalte state din regiune, faţă de Uniunea Europeană şi Statele Unite. Nu ne este indiferent nici nouă, aici în România, şi probabil nici celor din Republica Moldova.

Ucrainenii sunt un popor frustrat (au motive temeinice pentru asta) şi un proiect statal neîmplinit, rămas pe dinafara spaţiilor mai mult sau mai puţin integrate de la Vest şi de la Est, cu promisiuni neonorate din toate părţile, cu nenumărate vulnerabilităţi şi neputinţe interne, politice şi economice, cu spaime faţă de ruşi şi faţă de orice fel de minorităţi, cu datorii şi dependenţe masive de Rusia şi de Occident, cu dezamăgiri repetate provenite chiar dinspre cei care fuseseră învestiţi cu mari speranţe, în 2005 şi 2014, pe de o parte, respectiv în 2010, pe de altă parte. N-a mers nici cu unii, nici cu ceilalţi. Un preşedinte a fugit noaptea peste graniţă la ruşi, următorul şi-a depus banii în paradisul fiscal din Panama, ca să nu plătească taxe în statul pe care îl conduce, iar cei de mai înainte (un preşedinte înalt şi bine făcut şi un premier cu cosiţe, cândva prieteni) au sfârşit politic prin a se părui între ei, nimicind idealurile „revoluţionare” europene, spre amuzamentul mediilor pro-ruse de la sfârşitul deceniului trecut.

Acum, vine vremea evaluării electorale a unui preşedinte pro-occidental bun vorbitor de engleză şi rusofob atât cât trebuie pe plan local, magnat al industriei ciocolatei, care a spulberat scena electorală în 2014 cu promisiunea că va rezova rapid marile probleme ale Ucrainei, începând cu pierderea Crimeei şi lipsa de perspectivă privind aderarea la Uniunea Europeană. Fireşte, n-a rezolvat niciuna dintre aceste mari probleme. Nu spunem că altcineva le-ar fi rezolvat sau că erau rezolvabile. Poate că pur şi simplu nu există soluţii la pierderea Crimeei şi la neintegrarea europeană a Ucrainei şi putem admite că nu e aici vina lui Poroşenko, căci lucrurile acestea nu au depins şi nu depind de el. Dar la fel de adevărat este că a promis rezolvarea lor şi datorită acelor promisiuni a obţinut mandatul de preşedinte. Iar responsabilitatea acestor promisiuni îi revine, chiar şi într-o democraţie începătoare.

Acesta este motivul pentru care putem să credem că Poroşenko va fi tentat să meargă în următoarele luni pe „linia dură” în politica externă. Iar Rusia este subiectul etern în Ucraina. De ce ar face-o? Pentru a contracara ceea ce se mai poate contracara din atacurile competitorilor săi şi din ascensiunea naţionaliştilor şi chiar a facţiunilor de extremă-dreapta. În prezent, Poroşenko este cotat cu circa 8% suport electoral, iar Iulia Timoşenko şi partidul ei sunt în frunte, cu circa 17%. Ne putem însă imagina fragmentarea, volatilitatea şi incertitudinile din spectrul politic ucrainean, dacă primul clasat are sub 20%.

Dar o nouă criză ruso-ucraineană ar putea reconfirma şi clivajele SUA-UE. Aflat înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului, preşedintele Trump ar putea susţine foarte vocal cauza Ucrainei, cu atât mai mult cu cât ar împuşca patru iepuri dintr-un foc: apropierea comunităţii şi lobby-ului ucrainean puternic din America de Nord, o săgeată spre Putin, pentru a mai degaja din suspiciunile blatului electoral din 2016, o altă săgeată către Uniunea Europeană (Germania şi Franţa), pentru a arăta că nu îndrăznesc să supere Rusia şi că blocul european este slab şi nu face nimic pentru partenerii din est, şi în al patrulea rând o nouă posibilă vânzare de armament către Ucraina.

La rândul ei, Uniunea Europeană s-ar putea vedea înghesuită într-un nou conflict pentru care nu are soluţii care să-i justifice pretenţia de actor global, amintind de ineficienţa sancţiunilor împotriva Rusiei, din ultimii patru ani, şi de fragilitatea Acordurilor Minsk I şi Minsk II din 2015, care nu au făcut mai mult decât să genereze un nou „conflict îngheţat” pe harta Europei de Est, în fond favorabil strategiei de creare a „zonei tampon” pe care o dezvoltă demult preşedintele Putin în regiune.

Aşa stând lucrurile, să vedem cum va evolua situaţia în Marea Azov în lunile următoare, înţelegând dacă suntem în continuare în perdeaua de fum a unor strategii electorale sau dacă într-adevăr este un conflict real, în care Ucraina este dispusă să facă şi altceva decât să se resemneze cu hegemonia regională a Rusiei şi cu neputinţa proprie de a-şi apăra interesele, respectiv cu lipsa de solidaritate a Occidentului? Faptul că, încă din 2016, Ucraina a deschis la ONU un dosar pe baza UNCLOS[2] (United Nations Convention on the Law of the Sea) împotriva Rusiei, pe motivul „încălcării drepturilor de stat riveran în zonele adiacente Crimeei, Strâmtorii Kerch şi Mării Azov”, nu este nici pe departe suficient, fiind puţin probabil că situaţia va cunoaşte o soluţionare diplomatică rapidă.

NOTE_____________


[1] https://www.unian.info/politics/10281936-reuters-ukraine-needs-azov-sea-base-to-counter-new-russian-threat-military-chief-says.html

[2] https://www.ecfr.eu/article/commentary_strait_to_war_russia_and_ukraine_clash_in_the_sea_of_azov

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Se pare că dl Naumescu glisează încet şi sigur spre a recunoaşte marile cedări ale axei Germania-Franţa în Est: Georgia, Ucraina, Moldova+Transnistria. Adică pune sub semnul întrebării construcţia NOII Europe germano-franceze, cam anti-americană şi pro-rusească….
    Referitor la Ucraina, da, a fost trădată de toţi, de Obama, de Sarkozy, de Merkel. Trump o susţine material şi militar, dar cam timid. Mai este cale lungă până la rezolvarea problemei ucrainiene. Deocamdată biata Ucraină se zbate singură pentru un loc sub soarele Lumii. Ca şi Moldova „noastră”….

    • La fel au fost tradate si s-au zbatut moldova si georgia, ucraina chiar a participat activ cu rusii in conflictul din transnistria. E o lectie, cel mai interesant ca e lectie si pentru alti actori cazahstan, belorus, care stau si se uita … isi asteapta randul

    • Între SUA şi Rusia există un angajament prin care la solicitarea SUA, Rusia să nu înarmeze pe Iran,Coreea de Nord, China – care nu poate să-şi preia prin forţă Taiwanul, talibanii… şi terţi care ar fi în conflict cu cele două superputeri. Dacă SUA ar sprijini cu armament Ucraina pentru care ar fi o umilinţă deoarece acest stat produce armament, Rusia pe lângă că ar putea desfiinţa statul artificial ucrainean – ruşi de la marginea imperiului-de unde le vine numele, dar ar putea înarma talibanii din Afganistan care ar spulbera trupele de mercenari NATO din acea zonă. În anul 2001 talibanii au solicitat armament din Rusia, dar ministrul de externe rus nu i-a primit în audienţă pe delegaţii lor gest salutat de SUA. Militarii NATO din Afganistan nu duc nici o luptă fiindcă talibanii nu sunt înarmaţi şi produc doar atentate.Între SUA şi Rusia există comunicare directă din anul 1963 în orice secundă şi toate problemele globale sunt discutate în secret între cele două state. În anul 2001 ruşii au bruiat GPS-ul SUA şi bombardierele B-52 nu au putut bombarda un cartier dintr-un oraş irakian, dar după o discuţie Bush – Putin problema s-a rezolvat.

  2. „Acesta este motivul pentru care putem să credem că Poroşenko va fi tentat să meargă în următoarele luni pe „linia dură” în politica externă.”– LOL Declara razboi Rusiei? Nee..SUA nu se baga in „afacerea” asta pentru ca americanii pot sa-si vanda armele si in alta parte, nu doar in Ucraina, iar UE o sa bage capul la cutie si toata lumea de preface ca nu vede.
    Sincer, nu cred ca cineva doreste un conflict real la Marea Azov. Cred ca este doar campanie electorala din partea lui Poroşenko. In primul rand, americanii ar trebui sa vanda armament greu catre Ucraina, baterii de rachete, avioane, dar mai ales fregate si submarine pentru a putea cat de cat sa faca fata unui conflict pe mare cu Rusia. Pana acum cred ca au vandut doar armament usor catre Ucraina.

  3. Incredibil, aia au construit 19 km de pod in 3 ani iar noi nu am reusit atatia ani sa facem aceeasi lungime de autostrada in romania….

  4. Sper ca nu.
    Adica ca ucrainenienii isi stiu lungul nasului si nu o sa repete greseala lui Skaloshvili ala de isi pascu cravata in direct….

    Din partea Rusiei … bishnitz at uzual .. Adica ei nu vor deschide o confruntare dura . Nu au nici un interes ..(cu referire la pascutul cravatei. Cu acel prilej Rusia a dat dovada de o neobisnuita „moderatie” . Putea ocupa Georgia … insa ocupatia ar fi costat prea mult. Oportunism…)

    A! Nu am chiar o prea buna parere despre Rusia. Zic ca Rusia este un pradator… si, ca orice pradator este oportunista. Si un atac asupra Ucreinei .. nu este oportun. A se observa ca a livrat gaze Ucrainei … adica o abordare extrem de oportunista.

    • Ar fi ocupat Georgia, dar Armenia si Azerb, Kazahstan si restul ar fi intrat la idei si unii ar fi devenit ostili pe fata rușilor si intereselor acestora in legitima apărare! Frica de Trans e plantata de agenții de influenta ai rușilor, indifeent de context, care va joaca pe doua trei fronturi controlând petrolul si gazele partenerului vostru strategic si liderului ue. Ignorând cu un scop evoluțiile din Ucraina.

  5. De fapt Rusia deja folosește Marea Azov pentru a-și crește influența pe țărmul ucrainean al acestei mări. Este un fel de embargo economic, până la urmă. Ucraina nu atacă, ci este înghesuită și își pierde văzând cu ochii influența în zonă. Este un alt soi de război hibrid. Putin își urmează neabătut planurile de-a fi vecin cu România.

    • Minunatie mare! Atata ne miram si atata ne aratam socati de ce face Rusia in zona, incat cadem in penibil. Credeti ca Ucraina chiar nu stia ce vecin are si de ce este in stare? Isi facea Ucraina iluzii ca ar putea tine piept Rusiei pe undeva? Este ca si cum maine Romania se uneste cu R. Moldova, cu tot cu trupele din Transnistria. Ia sa vedem, indrazneste cineva sa faca asta? Nu, pentru ca noi stim cel mai bine ce ar presupune asta. La fel si cu Ucraina, ar trebui sa se astepte la orice din partea Rusiei.

  6. Cred că pericolul mare cu Ucraina nu este atât din exterior, cât din interior. Îi paşte implozia, colapsul economic şi social, urmat posibil de război civil între cele două tabere: prooccidentalii şi proruşii. UE şi SUA ar trebui să-i ajute mai ales economic, dar nu e exclus şi ca ei să fie folosiţi ca monedă de schimb în tranzacţii geopolitice cu Rusia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro