Home » Global / Europa » Citesti:

Tragedia Ucraineană a Rusiei

Andrei Valan februarie 27, 2014 Global / Europa
4 comentarii 1,364 Vizualizari

Percepția Rusă

Relația Rusiei cu fostul spațiu sovietic și în special cu Ucraina nu poate fi înțeleasă fără un minimal recurs la istorie. Mitul fondator al națiunii ruse este ideea imperială. De-a lungul ultimelor trei secole sentimentul de a fi o mare putere, de a face parte din națiunea destinată să conducă lumea a hrănit sensul existențial deopotrivă a milioane de ruși de rând și a elitelor politice conducătoare. Nu de puține ori, visul megaloman al ”celei de-a III-a Rome” a măcinat energiile Rusiei în istovitoare eforturi expansioniste, în dauna reformelor sociale, economice și politice de care societatea rusă a avut disperată nevoie din secolul al XVIII-lea și până astăzi. Rusul tipic de astăzi este pregătit să suporte limitarea masivă a drepturilor sale civile și să înfrunte lipsuri materiale majore, dacă acesta este prețul edificării Rusiei Imperiale, între primele mari puteri ale lumii.

Pe această realitate se bazează și contractul social al guvernării Putin cu poporul. Regimul autocrat s-a angajat întâi să salveze Rusia de la dezintegrare în dureroasa și anarhica epocă post-sovietică. În al doilea rând Putin promite maselor refacerea Imperiului și poziția de lider a țării în afacerile mondiale. Al treilea stâlp al legitimității regimului lui Putin îl reprezintă promisiunea unui trai minimalist, dar decent. În schimb, cetățenii consimt la supunerea medievală necondiționată față de țar și la limitarea drepturilor lor civile și politice.

Această linie discursivă este oglindită de declarația de acum câțiva ani a lui Putin că ”prăbușirea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”, de încercarea de reabilitare a imaginii lui Stalin și chiar de Jocurile Olimpice de la Soci – o creionare propagandistică în culori pastelate a epocii sovietice ca simbol al măreției imperiale târzii a națiunii ruse.

Problema Rusiei pe vectorul vestic a fost că revizionismul imperial s-a lovit pe de o parte de națiuni tot mai bine închegate după obținerea independenței de centrul moscovit (Georgia, țările Baltice, Ucraina și chiar Bielorusia) și mai atrase de independență și de integrarea în spațiul occidental, iar pe de alta de opoziția tăcută și conciliatoare, dar destructurantă a Occidentului (integrarea Europei de Est și a statelor baltice în Uniunea Europeană și NATO și cooperarea politică și economică cu sateliții post sovietici).

Aceste provocări formidabile la adresa refacerii imperiale a determinat în Rusia o reacție de respingere generalizată a Occidentului și a ceea ce reprezintă el: drepturile omului, democrație și liberalism economic. Ideea imperială trebuia sprijinită pe o formulă de excepționalism naționalist pentru a contracara eșecurile sociale și economice interne. Vladimir Putin a ales să susțină teza ”civilizației” ruse, în fapt o revenire la conceptele reacționar-conservatoare ale Împăratului Nicolae I (1825-1855), care, după o insurecție liberală în 1825, a încercat să își consolideze puterea discreționară prin politica numită ”Autocrație, ortodoxie, și respect pentru popor.” Vladimir Putin citează cu aceeași fervoare astăzi obsesiva reîntoarcere la ortodoxie și la valorile familiei, erijându-se în părintele protector al poporului, în antiteză cu Occidentul decadent și subversiv. Legitimitatea noii dictaturi țariste depinde, într-un context marcat de scădere demografică și de deteriorarea rapidă a indicatorilor economici interni, de activizarea până la paroxism a naționalismului rusesc și de obținerea de rezultate în reconstrucția imperială. Aici survine rolul central al Ucrainei în mentalul colectiv și în gândirea strategică a Rusiei.

Din perspectivă ideologică, Rusia Kieveană a fost primul leagăn al civilizației rusești. Așadar, unitatea slavă și întregirea Rusiei nu se poate realiza fără uniunea celor două Rusii istorice: cea Kieveană și cea Moscovită. Nu este greu de înțeles de ce, din perspectiva Moscovei, ucrainenii nu există ca națiune separată ci ca o variațiune minoră în cadrul națiunii ruse. Pentru Putin și o bună parte din populația rusă, naționalismul ucrainean este de neconceput ca mișcare legitimă, mai mult acesta fiind perceput ca o trădare amară a națiunii ruse, a frăției dintre ruși. În continuare, pasul spre demonizarea națiunii ucrainene nu este deloc greu de făcut, dat fiind că în al Doilea Război Mondial naționaliști ucraineni au ales, din disperarea adusă de dictatura stalinistă, să se alăture efortului de război al trupelor naziste.

În gândirea strategică post-sovietică, Rusia nu poate fi imperiu fără Ucraina. Această percepție este întărită de argumentul că Uniunea Economică Euroasiatică nu poate căpăta greutatea necesară pentru a deveni o contrapondere eficientă la Uniunea Europeană și China, fără alăturarea teritoriului și a populației de 47 de milioane de oameni a Ucrainei.

Ucraina, devine deci piatra de încercare a eforturilor din ultimul deceniu a elitei politice de la Moscova de a  reconstitui Imperiul. Ieșirea Ucrainei din sfera de influență a Rusiei nu a intrat niciodată în calculele geopolitice ale Kremlinului. Prin urmare, nu este surprinzătoare afirmația președintelui Putin în preajma Jocurilor Olimpice de la Soci, că Vestul ”distruge civilizația noastră”.

O ”defectare” a Ucrainei către ceea ce a devenit între timp dușmanul de moarte occidental al revizionismului rusesc postsovietic reprezintă o încălcare gravă a contractului social pe care regimul Putin l-a încheiat cu majoritatea poporului rus, de a reînvia Imperiul, sensul existențial secular al națiunii. Legitimitatea președintelui-țar și a elitei politice din jurul său este astfel grav șubrezită. Mai mult, ieșirea Ucrainei din orbita Kremlinului va crea vecinilor postsovietici temători din Uniunea Economică Euroasiatică și CSI impresia unui uriaș cu picioare de lut și a vulnerabilității unei Rusii nesigure.

Opțiunile Rusiei

Revitalizarea unei mentalități de secolul al XIX-lea este însă profund contraproductivă. Putin nu va putea recrea relația de suveran – supuși, specifică modelului monarhic medieval, dincolo de granițele Rusiei. Ucraina și-a cimentat în cei 23 de ani de existență identitatea națională separată, chiar și în rândul majorității rusofile din regiunile estice, iar o ocupație rusă ar implica costuri materiale și umane imense pe o perioadă nedeterminată. Declanșarea unei agresiuni armate de invazie ar putea întâmpina rezistența eficientă a armatei ucrainene, în condițiile în care occidentul ar sprijini masiv militar și economic Ucraina, iar armata rusească nu este suficient de bine echipată și antrenată pentru o asemenea operațiune de anvergură, așa cum a demonstrat războiul cu Georgia de acum cinci ani. În plus, sancțiuni occidentale mascate (degradarea rating-ului Rusiei, închiderea completă a investițiilor și know-how-ului economic, trecerea accelerată la energii regenerabile și redirecționarea pe cât posibil a importurilor de materii prime, spargerea monopolului Gazpromului în UE etc.) ar putea literalmente îngenunchea în câțiva ani economia rusească dependentă în proporție de peste 70% de exportul de materii prime.

Rusia ar putea forța însă, ruperea unor regiuni estice filoruse din Ucraina, dar țelurile strategice ale Moscovei ar fi total compromise, dat fiind că restul Ucrainei ar fi antagonizat pe vecie, așa cum se întâmplă azi cu Georgia.

O altă posibilitate ar fi șantajarea elitelor ucrainene cu o largă gamă de instrumente: amenințarea directă a liderilor, sancțiuni economice, prețurile la gaz, sprijinirea tendințelor separatiste din Crimeea și amenințarea cu rapturi teritoriale sau cu intervenții militare totale pentru apărarea minorității rusești ”discriminate” etc. Ucraina ar fi astfel menținută departe de Europa, ca un stat slab, falimentar economic, incapabil să se reformeze și dependent de ”bunăvoința” stăpânilor de la Kremlin, până când va apărea oportunitatea geopolitică a încorporării sale în patria mumă. Adică, rețeta moldovenească.

Planul B

Cum am menționat, Rusia nu a luat până acum serios în calcul ieșirea Ucrainei din sfera ei de influență. Ea consideră tot spațiul fost sovietic sau al Rusiei țariste, drept ”străinătate apropiată” sau altfel spus parte a politicii interne rusești și prerogativă a suveranității naționale a Rusiei, statele postsovietice independente fiind un accident nefericit, dar trecător al istoriei.

În acest moment Rusia nu are un plan B. Furia și frustrarea regimului Putin sunt enorme. Întregul eșafodaj politic al reconstrucției imperiale este în pericol, iar legitimitatea autocrației putiniene riscă să fie pusă sub semnul întrebării chiar de majoritatea naționalistă internă, dacă Președintele-țar nu restabilește ”ordinea” în imperiu. Există literalmente riscul ca Rusia să ia decizii pripite care să o atragă într-un conflict major cu Occidentul, chiar dacă nu se poate vorbi de o confruntare militară directă cu statele Uniunii Europene.

De aceea politica de temperare a Berlinului și a Uniunii Europene este esențială pentru păstrarea stabilității în Europa de Est, Rusia și Ucraina. Un parteneriat, oricât de precar, dintre UE și Germania pe de o parte și Rusia de cealaltă, este singura șansă ca lucrurile să nu iasă de sub control în mod tragic pentru o bună parte din Europa.

De altfel Uniunea Europeană și câteva guverne ale statelor membre – este vorba în special de Germania, Franța  și Polonia – au jucat un rol esențial în împiedicarea regimului Yanukovych să înăbușe revolta populară a ucrainenilor într-o adevărată baie de sânge și în teroare, după buna tradiție stalinistă. Totodată, cancelariile occidentale și administrația americană au vegheat cu destulă abilitate ca Rusia să nu aibă pretextul unei intervenții militare directe pentru menținerea la putere a protejatului ei.

Și totuși ce va face Rusia?

Scenariul cel mai probabil este că Rusia, prinsă în capcana propriei retorici de neintervenție în afacerile interne ale statului ucrainean și forțată de presiunea morală a tratatului prin care împreună cu SUA au garantat integritatea teritorială a Ucrainei, va decide să mențină Kievul în șah, printr-un amestec de acum devenit clasic de șantaj politic, subminare economică și instabilitate socială, etnică și instituțională.

Un prim semnal în acest sens este dat de reacția de respingere a părții ruse a solicitării președintelui interimar ucrainean Oleksandr Turchynov de începere a unui dialog bilateral. În timp ce Turchynov anunța imediat după preluarea funcției de președinte interimar că ”Suntem gata să dialogăm cu Rusia… pe o nouă bază corectă de egalitate și de bună vecinătate, recunoscând și ținând cont de alegerea europeană a Ucrainei” (MENAFN – Qatar News Agency), premierul rus Dmitry Medvedev răspundea că ”legitimitatea noilor autorități ucrainene este îndoielnică, recunoașterea lor de către unele state, «o aberație»”(Hotnews), vorbind în termeni amintind de pretextul intervenției din Georgia, de încălcarea drepturilor minorității ruse din Ucraina, iar ministerul său de externe de o ”rebeliune armată” împotriva unui guvern legitim.

Compromiterea aspirațiilor europene ale Kievului nu ține însă numai de puterea și intrigile Kremlinului. Presiunea străzii s-a dovedit formidabilă, iar cu ajutorul economic și instituțional substanțial al Vestului, ucrainenii au posibilitatea de a-și decide singuri în mod constructiv viitorul. Este suficient ca Ucraina să devină un stat funcțional cu instituții democratice solide și cu o economie rezonabilă și strâns legat economic de blocul definit de Uniunea Europeană pentru a oferi întregii Europe stabilitatea de care are nevoie.

Dacă elitele politice de la Kiev se vor dovedi suficient de coezive pentru a întreprinde reforme economice și instituționale fundamentale, atrăgând forța capitalului de pe piețele internaționale, Rusia nu va putea juca cartea destabilizării interne, mai ales că estul ucrainean nu dă semne de separatism, cu excepția Crimeii. În acest scenariu Kremlinul va trebui să coopereze cu Bruxelles-ul și Washingtonul ca să nu piardă și mai multă influență într-o Ucraină tot mai reticentă față de fratele de la răsărit.

Rusia fără Ucraina ar avea pentru prima data șansa să se concentreze cu adevărat asupra priorităților sale de dezvoltare internă, neglijate de secole cu consecințe umane teribile. Această mare națiune ar putea în anii care vin să își schimbe de o manieră semnificativă paradigma existențială și să devină mai compatibilă cu valorile universale ale demnității umane și cu lumea democratică occidentală. Poate că a sosit timpul să se renunțe la o păguboasă optică imperială, dovedit falimentară în două războaie mondiale și în cele trei decenii ulterioare de  decolonizare a Africii, Orientului Mijlociu și a unei părți a Asiei de Sud și de Sud-Est. În plină epocă a statelor naționale cu cetățeni cu drepturi egale în fața legii, relația suveran – supuși nu mai poate fi recreată și nici acceptată de comunitatea internațională, oricât și-ar dori domnul Vladimir Putin să o vadă reînviată. La fel, instituția expansionismului prin cuceriri nu mai este demult acceptată ca practică legitimă de către societatea internațională. Reacția atât de solidară a statelor Uniunii Europene și a SUA, precum și tăcerea rece a celorlalte state ale lumii este nu atât urmarea unor interese geopolitice obiective cât respingerea generalizată unui mod uzat moral de a face politică internațională. Rusia pare ruptă de discursul politic global, inadecvată actualelor norme, valori, practici și idei. Elita de la Kremlin este incapabilă să înțeleagă și ce este Uniunea Europeană, analizând-o după canoanele caduce ale Realpolitik-ului de sfârșit de secol XIX.

Ruptura de modernitate cu fața spre un trecut dominat de înapoiere socio-economică nu seamănă a model de civilizație aparte și nici nu promite succesul dorit cu ardoare de regimul de la Kremlin, ci mai degrabă erori grave de percepție a sistemului internațional.

Pentru Putin personal, o Ucraină cu adevărat independentă și orientată spre Uniunea Europeană este cea mai mare catastrofă politică după căderea Uniunii Sovietice în 1991, dar pentru Rusia și mai ales pentru cetățenii ruși, aceasta poate fi un nou început.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: ,



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. curios spune:

    au uitat cumva ukrainienii de Taras Bulba, de Taras Sevcenko, de Mazepa, de Petliura, de Bandera, de Skorodopadski, de foametea din 1920, de “deschiaburirea” din 1930???
    Donul “linistit” este in Ukraina! Cazacimea nu a fost pro-bolsevica vreodata.
    Pana si maresalul Budionnai a fost ukrainian ca sa j vorbim de Rokossovski, Karponosov (basarabean) si multi alti generali de marca.
    Ukrainienii i-au intampinat pe IMBECILII de nazisti cu flori si au primit gloante.
    Au uitat ukrainienii greco-catolici sau catolici de prigoana Biserii Pravoslavnice?
    Uitam noi de primirea LIPOVENILOR (ukrainieni puri)?

  2. Radu spune:

    Donul este doar in Rusia, au existat si cazaci pro-bolsevici, Rokossovski a fost polonez, lipovenii nu se considera ucraineni ci se declara rusi de rit vechi.

    Insa articolul dlui Valan este interesant, este adevarat ca Rusia (si din pacate si mare parte din cetatenii ei) nu a reusit sa treaca peste pierderea Imperiului sovietic.

  3. Serban Pretor Serban Pretor spune:

    Extrem de pertinent articol, documentat, analitic si sintetic in acelasi timp, lamuritor pentru multi care nu au urnmarit cu atentie si interes istoria post sovietica.
    Mi se pare excesiv optimismul din final, tocmai pentru ca noi romanii am putea beneficia (dar probabil ca nu am sti, nu am vrea sau nu am putea sa o facem) de consecintele transpunerii sale in realitate. Din pacate invazia din Crimeea nu adevereste asemenea previziuni, iar renuntarea la paguboasa optica imperiala pare o utopie in contextul existentei actualului contract intre tarul Putin si anesteziatii sai supusi. O mentalitate cladita in sute de ani de istorie nu poate fi schimbata brusc de asimilarea valorilor universale ale demnitatii umane, mai ales ca aceasta demnitate nu de libertate are nevoie ci mai degraba de protectie. Nici in Ukraina nu cred ca suflul inoitor este atit de puternic precum se incearca a fi prezentat, ci este tot exponentul unor grupuri de interese oligarhice. Avem o experienta trista cu Romania care ma face sa fiu cel putin rezervat daca nu chiar pesimist.
    Tocmai de aceea nu vad posibila o eliberare reala a Ukrainei de sub talpa ruseasca, ci mai degraba o expansiune a Rusiei care are sanse sa ne devina vecina la Nistru.
    Singura sansa e ca eu nu ma preicep la analize politice si sper din tot sufletul ca tot ce am scris sa ramina un simplu joc al ignorantei.

    • Andrei Valan Andei Valan spune:

      Stimate domn, vă împărtășesc temerile, însă nu am vrut să închei într-o notă sumbră, chiar cu riscul unei false previziuni. Am menționat totuși că sprijinirea unui guvern secesionist în Crimeea, este o variantă de șantaj. E adevărat lucrurile au mers mai departe și mai pe față decât m-am așteptat.

      Sunt de părere că ambele scenarii, cel optimist al meu și cel pesimist al dumneavoastră, sunt plauzibile. Factorul uman zonal, cu o doză de impredictibilitate, va decide cursul istoriei. Noi putem analiza structuri sociale (ideile, valorile și normele dominante în contextul dat în plan regional și global) și materiale (distribuția de capabilități militare și a populației, semnificația punctelor strategice, resursele economice și energetice etc.), însă creativitatea și spiritul antreprenorial al oamenilor care nu cred că destinul le-a fost scris dinainte pot întoarce orice analiză cuminte peste cap, pot schimba cursul istoric pe căi cu totul neașteptate.

      Totodată, între cele două scenarii este un continuu de variante ”de mijloc”, în care nimeni nu va obține totul. Eu sper în șansa poporului ucrainean de a porni pe un drum constructiv.

      Cred în continuare că aveți dreptate și în privința imposibilității ”renunțării la paguboasa optica imperiala” in contextul existentei actualului contract și a unei mentalități ”clădite în sute de ani”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Andrei Valan


Andrei Valan

A fost redactor pe politică externă la Agerpres, iar în prezent e masterand la Universitatea din Hamburg, Germania. Domeniile de interes: procesul de integrare europeană, polit... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)