joi, martie 28, 2024

Ucraina uitată: eşecul celei de-a doua Revoluţii proeuropene și semnele populismului electoral din 2019

Puncte cheie:

  • Ucraina este în an preelectoral, pentru prezidenţialele şi parlamentarele din 2019, care vor marca intrarea mai marelui nostru vecin de la nord şi est într-o nouă etapă a complicatei şi confuzei sale tranziţii;
  • Ceea ce se vede este o ţară debusolată, îndreptându-se dinspre modelul de „republică postsovietică cu aspiraţii europene” spre un profil de ţară ce nu se arată deocamdată clar conturat şi „descifrabil”, nici analiştilor de la Kiev, nici eurocraţilor de la Bruxelles, nici în capitalele Flacului Estic al Occidentului (Varşovia, Bucureşti) şi poate nici chiar la Moscova, combinând însă elemente evidente de frustrare naţională adâncă, populism politic în creştere, naţionalism şi etnicism cu tentative de radicalizare, corupţie şi societate a extremelor, lipsă de speranţă şi stagnare economică;
  • Neîncrederea în relația UE-Ucraina a devenit reciprocă și va naște curând „pui politici” (sau mutanți), campaniile electorale din 2019 urmând să fie marcate de apariția unor jucători cu discursuri neconvenționale față de Uniunea Europeană, care vor specula copios nemulțumirea ucrainenilor față de „sprijinul insuficient al Occidentului” în raport cu problemele prin care au trecut. La rândul ei, Uniunea Europeană este nemulțumită de „progresele slabe ale Ucrainei, de corupție și de lipsa de voință politică”. Bula de entuziasm s-a spart așadar, și la Kiev, și la Bruxelles;
  • Nici după a doua Revoluţie, cea a Euromaidanului, din decembrie 2013 – februarie 2014, lucrurile nu au mers prea bine în Ucraina. Amintirea eşecului „Revoluţiei portocalii” din 2004-2005 revine dureros dar alternativele sunt puţine iar figurile vechi şi noi din politica locală nu oferă cine ştie ce speranţe. Oamenii de rând se confruntă mai degrabă cu eşecul guvernării proeuropene de a creşte calitatea vieţii, cu scandalurile de corupţie, dezacordurile frecvente între foştii aliaţi politici, aspectul general de ţară nesigură, cu rate înalte de criminalitate, lipsa oricărei perspective de aderare la Uniunea Europeană şi de recuperare a peninsulei Crimeea, ultimele două fiind, de altfel, promisiuni fundamentale ale candidatului Petro Poroşenko în 2014, actualul preşedinte aflându-se în prezent pe o poziţie slabă (4-5, în jur de 10%) în clasamentul încrederii populaţiei;
  • În regiunea noastră, se sţie că guvernările postrevoluţionare eşuează iar popularitatea liderilor scade rapid, de regulă din cauza supralicitării promisiunilor electorale în raport cu posibilităţile reale ale ţărilor respective, din cauza aşteptărilor prea înalte şi poate a naivităţii societăţilor aflate în tranziţie, din cauza slăbiciunilor morale şi deficitului de experienţă şi competenţe ale noilor conducători, „emanaţi” sau nu ai străzii, din cauza sprijinului insuficient din exterior etc. Dar observaţia amară este că, în cazul Ucrainei, pare că eşuează şi a doua Revoluţie, după ce ne-am fi aşteptat ca prăbuşirea „Revoluţiei portocalii” în ridicol, acum aproape un deceniu şi jumătate, să fi însemnat o oarecare maturizare politică şi societală precum şi o creştere a şanselor de reuşită ale celei de-a doua încercări de apropiere de Vest;
  • Fragmentarea politică excesivă şi populismul devin caracteristicile dominante ale scenei politice ucrainene, la mai puţin de un an de alegerile prezidenţiale din 31 martie 2019, respectiv un an şi câteva luni de alegerile parlamentare ulterioare (data nu a fost încă stabilită), în sondaje apărând nu mai puţin de 14 partide[1] cu intenţie de vot între 22,5% şi 1%, de exemplu Blocul Petro Poroşenko, al actualului preşedinte, fiind creditat cu doar 6,6% din opţiunile celor care declară că sunt interesaţi să meargă la vot;
  • Fractura relaţiilor SUA-UE şi apropierea UE-Rusia, în special a Franţei şi Germaniei, cel mai interesate de afaceri profitabile de anvergură cu Rusia, dar posibil şi a Italiei (a treia economie a UE 27) după ieşirea din criza politică internă, vor crea uriaşe probleme de poziţionare strategică a Ucrainei în sistemul relaţiilor politice, economice şi de securitate din Europa, favorizând, în condiţiile unui previzibil eşec al integrării, tendinţele naţionaliste, conservatoare, eurosceptice şi antioccidentale. Naționalismul ucrainean ar putea îmbrăca, simultan sau de la caz la caz, haine antirusești și/sau antioccidentale, dar în tot cazul xenofobe și ostile minorităților etnice din țară. Legea Educaţiei, adoptată anul trecut şi promulgată de preşedinte, arată din plin acest risc[2], chiar dacă ulterior s-au încercat anumite compromisuri;
  • Ar mai rămâne în joc scenariul forţării de către SUA a admiterii Ucrainei în NATO, tentativă care s-ar lovi însă din nou, la fel ca la Summitul Alianţei din aprilie 2008 de la Bucureşti, de veto-ul Germaniei şi Franţei, care nu doresc să-şi complice inutil relaţiile cu Moscova, într-un moment în care Parisul şi Berlinul nu mai par dispuse să „crediteze” Europa de Est şi să investească timp, energie politcă, resurse financiare şi speranţe în vecinătatea estică a Uniunii Europene;
  • Pentru România, eşecul celei de-a doua Revoluţii proeuropene din Ucraina repune (a câta oară în istorie?) problema stabilităţii şi predictibilităţii vecinătăţilor noastre. Ucraina, Republica Moldova şi Serbia sunt încă, la aproape 30 de ani de la sfârşitul Războiului Rece, „ecuaţii nerezolvate” din perspectiva aşezării lor pe harta strategică şi geopolitică a continentului, state ce parcă nu îşi găsesc locul în niciun sistem şi nu aparţin niciunei lumi, putând genera astfel, prin ambiguitatea şi deruta lor internă, situaţii cu potenţial conflictual. Și mai e ceva: înțelegem cu toții, privind fie la est (Ucraina, RM), fie la vest (Serbia), ce noroc uriaș a avut România semnând Tratatul de Aderare în aprilie 2005, cu mai puțin de două luni înainte de respingerea surprinzătoare și nefastă a Tratatului Constituțional în referendumurile din Franța și Olanda și intrarea Uniunii Europene într-o lungă criză a procesului de integrare (și, evident, o stopare a extinderii) din care nu a ieșit nici până acum și nici nu pare să iasă curând.

*

În plină agitație privind criza politică italiană, asupra căreia vom reveni cu certitudine săptămânile următoare, să aruncăm o privire asupra Ucrainei, vecinul nostru mai mare și mai greu încercat de la nord și est. Ieșită treptat din radarul interesului european, după performanțele mediocre ale guvernării autointitulate proeuropene de după 2014, după ratarea țintelor de reformă și dovezile de corupție endemică din administrația centrală și locală, Ucraina preelectorală nu arată deloc bine, prevestind un an 2019 urât din punct de vedere politic, cu puține soluții credibile pe plan intern și extern, cu haos în țară și multe tensiuni. Fragmentarea politică excesivă și populismul (în Ucraina, suprapus în mare parte cu naționalismul) par să fie markerii politici ai campaniilor din 2019.

Acordul de Asociere UE-Ucraina din 2014, oricum respins în referendumul olandez din aprilie 2016, nu a produs prea multe rezultate vizibile, în afară de ridicarea vizelor. Mare parte din fondurile europene sunt fraudate sau nu au o reflecţie substanţială în calitatea vieţii oamenilor. Dezamăgirile sunt reciproce. Doar un mic grup de diplomaţi europeni şi experţi de la Bruxelles mai continuă să bată drumul Kievului, nu se ştie cât din convingerea că Ucraina se poate europeniza şi cât din inerţie birocratică.

Însuși faptul că Iulia Timoșenko este pe primul loc în preferințele politice ale ucrainenilor, cel puțin deocamdată, arată că nu a apărut nimic nou, proaspăt și credibil în ultimii 14, 15 ani. Timoșenko pare acum preferata unei societăți dezamăgite, a unui segment rămas în principiu fidel marii opțiuni proeuropene din vremea Revoluțiilor, segment care nu știe însă de cine să se mai apropie și pe cine să mai mizeze, după ce ultimii doi președinți proeuropeni au dezamăgit iar cel prorus a fugit… în Rusia, în timp ce politiciana care în aparență a stat departe de primul nivel al puterii în ultimii ani li se pare unora o posibilă soluție.

Totuși, chiar și opțiunea Timoșenko este dorită de doar 24,6%, adică nu depășește un sfert din numărul votanților. Mulţi spun că Timoşenko este „victimă sigură” în turul al doilea, că este adversarul cel mai uşor de bătut în finala prezidenţialelor, pentru că se sprijină pe un nucleu relativ fix de proeuropeni idealişti rămaşi din epoca Revoluţiei portocalii, dar nu mai are de unde să crească în turul al doilea. După ea, vin opțiuni mult sub 20%. Populistul radical Oleh Liașko, pe care presa occidentală îl compară cu un Jirinovski ucrainean, jucând tare pe cartea „anti-corupției” (dar trăgând sfori în parlament în interesul oligarhilor), vine al doilea, cu 15,5%, iar partidul său pare să fie susținut de circa 13-14% dintre votanți. Ce să faci cu asemenea procentaje? Nu poate ieși nimic bun, nu se anunță nicio coaliție credibilă. Președintele Petro Poroșenko pare ieșit din calcule, el cu circa 10% iar Blocul său cu puțin peste 6%. Analiştii ucraineni cred însă că fragmentarea spectrului politic i-ar conveni lui Poroşenko, care nu doreşte să crească niciun candidat prea mult în opţiunile de vot, sperând astfel că dacă intră în turul al doilea cu Timoşenko îşi poate reconfirma mandatul de preşedinte. Totuşi, cu doar 10% în sondaje mi-e greu să cred că cineva poate aspira realist la a fi (re)ales preşedinte. Popularitatea sa a scăzut mult şi după apariţia numelui său pe lista personalităţilor care şi-au depus banii, vreo 400 de milioane de dolari, în paradisuri fiscale (scandalul Panama Papers[3]). Deşi se pare că nu a făcut nimic ilegal, un preşedinte om de afaceri care alege să nu plătească impozite în ţara lui, alături de conaţionalii săi contribuabili, pentru că sunt prea mari, are puţine argumente morale să mai continue discursul reformist şi anti-corupţie. Cât de cât semnificativ în competiţia electorală ar mai fi actorul Volodimir Zelenski, care a obţinut notorietate locală jucând într-un serial rolul de profesor de istorie ajuns preşedinte, şi care vine tot cu un discurs populist anti-corupţie, având o susţinere de 8-9%. Este comparat frecvent cu Beppe Grillo, comediantul italian care a fondat acum câţiva ani partidul populist Mişcarea de Cinci Stele, câştigătoarea alegerilor de anul acesta din Italia.

Sub 5% începe seria specimenelor politice „experimentale”, născute în tot felul de laboratoare ideologice și de interese specifice, care configurează un Jurassik Park tragi-comic în politica ucraineană. Rusofobi și rusofili, de la oligarhi veleitari la ultranaționaliști și de la conservatori religioşi la ecologiști fără nicio noimă într-o țară poluată de tot felul de „noxe”, de la actori la cântăreţi rock care se lasă rugaţi să intre în cursă şi de la agrarieni la socialiști nostalgici (ne amintim și noi, desigur, campaniile noastre din anii ‘90), „fauna electorală” ucraineană se prezintă ca o puzderie de mici platforme care încearcă marea cu degetul, în speranța prinderii măcar a unui loc de deputat în toamna lui 2019. Și, bineînțeles, mulți vor reuși, rezultând un Parlament foarte divizat, în care va fi practic imposibil de coagulat o direcție politică robustă și eficace, o majoritate coerentă și funcțională.

Şansa pe care au avut-o Petro Poroşenko şi Blocul său în 2014, când au beneficiat de entuziasmul unei majorităţi proeuropene confortabile, nu se va mai repeta curând. Rămasă şi fără visul european, Ucraina va deveni greu guvernabilă, divizată în numeroase facţiuni excentrice, nehotărâtă în crezul ei naţional, în caz că aşa ceva va mai exista, supărată pe toată lumea şi temându-se de străini şi de minorităţi, vulnerabilă în faţa a tot felul de discursuri salvatoare şi misionariste, care nu duc, de fapt, nicăieri.

Putin a câştigat partida cu Ucraina. A avut mai multe pârghii la îndemână iar Ucraina prea puţine. Kievul este blocat între două lumi, suspendat între aspiraţiile europene tot mai firave şi angoasele rusofobe inevitabile, rămas fără sprijinul Berlinului, Parisului şi Bruxellesului. Nord Stream 2 de exemplu, controversatul proiect ruso-german prin care Gazprom vinde Germaniei gaz direct, pe sub Marea Baltică, evitând tranzitul ucrainean, merge mai departe, în pofida tuturor criticilor aduse. Este prea mare şi prea profitabil pentru a putea fi oprit. Preşedintele francez Macron a vizitat recent Moscova şi are planuri mari de colaborare economică cu Putin. Foarte probabil, Italia (oricine va fi premier) va cere din nou ridicarea sancţiunilor împoriva Rusiei, aşa cum a făcut-o Matteo Renzi acum câţiva ani. Îndepărtarea lui Trump de aliaţii europeni şi invers va avea un efect devastator asupra Europei de Est, pentru că va stimula indirect apropierea UE-Rusia. Nu pentru că Putin tocmai a spus asta iar Juncker o tot anunţă de ani de zile, ci pentru că realităţile politice şi economice de după denunţarea unilaterală a Acordului cu Iranul o arată în fiecare zi. Dinamica sistemului relaţiilor internaţionale a intrat pe o nouă direcţie, după ce preşedintele Trump a ales să joace pe cont propriu, cu rezultate şi costuri deocamdată incerte.     

NOTE_____________


[1] http://www.kiis.com.ua/?lang=eng&cat=reports&id=753&page=1

[2] https://www.reuters.com/article/us-ukraine-language/criticism-of-ukraines-language-law-justified-rights-body-idUSKBN1E227K

[3] https://www.politico.eu/article/our-panama-papers-reporting-on-petro-poroshenko-was-accurate-and-fair/

Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. Care sunt vecinii buni pentru România?
    Când au fost buni?
    Care nu sunt vecini buni?

    .. „.. Pentru România, eşecul celei de-a doua Revoluţii proeuropene din Ucrainarepune (a câta oară în istorie?) problema stabilităţii şi predictibilităţii vecinătăţilor noastre. Ucraina, Republica Moldova şi Serbia sunt încă, la aproape 30 de ani de la sfârşitul Războiului Rece, „ecuaţii nerezolvate” din perspectiva aşezării lor pe harta strategică şi geopolitică a continentului, state ce parcă nu îşi găsesc locul în niciun sistem şi nu aparţin niciunei lumi, putând genera astfel, prin ambiguitatea şi deruta lor internă, situaţii cu potenţial conflictual. … „…

    Pentru cine România înseamnă buna vecinătate?
    Pentru cine nu?
    UE a rezolvat „buna vecinătate” între statele partenere?
    Românii și secui s-au evitat cu succes 1000 de ani?
    Popor, neam sau locuitori (care sunt locuitorii în Sibiu 700 de ani?), cetăţeni? Denumiri și populism….

    Lega în Italia vorbește în numele italienilor, împotriva francezilor (E. Macron, ZE mai puternic intergrată / …. . Deutschlandradio: May: Jetzt hat es ja in Italien zumindest ein paar, sagen wir mal, Reförmchen gegeben: Die Anhebung des Rentenalters zu Beispiel, was ja die Pseudokoalition wieder rückgängig machen wollte. Und selbst das hat die Bürger schon auf die Barrikaden und in Scharen zu den Eurofeinden getrieben. Wie soll denn da eine Gesundung und weitere Strukturreformen funktionieren gegen den Willen der Bürger?
    Fuest: Das wird nicht funktionieren gegen den Willen der Bürger und die Politik in Italien muss das den Menschen erklären. Es gibt nur diese beiden Möglichkeiten, Abwertung innerhalb des Euro. Das bedeutet Sparpolitik, das bedeutet schwierige und schmerzhafte Anpassungen. Oder Euroaustritt. Die Koalition, die jetzt gescheitert ist, wollte ja Transfers aus anderen Ländern. Italien ist aber viel zu groß dafür und das ist in der Eurozone nicht vorgesehen, dass Steuerzahler in anderen Ländern dann die italienischen Pensionen bezahlen. Das müssen die Italiener selber schaffen. Es gibt hier keinen einfachen Ausweg. Die italienische Politik sollte offen sagen, wie die Situation ist.
    „Lega und Fünf Sterne werden wieder gewinnen” … Lega va câștiga din nou)?

    Ponta: eu sunt mândru ortodox râman, el.. K.W. Iohannis (familia Iohannis 700 de ani în Sibiu) e „străin”….

    Vecini….
    Vecinătate….

  2. Ponta: eu sunt mândru român ortodox, el.. K.W. Iohannis (familia Iohannis 700 de ani în Sibiu) e „străin”….
    Vecini….
    Vecinătate….

  3. Ca si romanii, ucrainenii au avut destul timp sa-si rezolve problemele, si au plecat cu un start bun. Au ales sa defileze pe strazi cu cazaci si Vilna Ucraina in sus si in jos, cand numai vanzand alimente Rusiei dupa ruperea URSS se umpleau de bani. In nisa s-au bagat polonezii, care cand e vorba de business mai uita de nedreptatile istorice, Katyn si alte alea. Chiar si belarusii lui Luka au inteles o chestie simpla, Rusia vrea mancare si n-are bani sa aduca din vest (ma rog, in afara de pate de foie gras si Dom Perignon pentru cei cu bani). Chiar dupa Chernobyl, belarusii care si-au furat 75% din caderile de dupa accident tot vindeau mancare in Rusia, ca babuscai nu-i pasa de un strontisor, iar pensia nu-i permitea altceva si foamea era mare. Iar standardele de puritate a mancarii erau spre inexistente. Rusii mai rasariti un pic mancau polonezeste, congelaturi dichisite in masini de impachetat nemtesti. Ucrainenii defilau, recolta statea neculeasa. Mandrii ca sunt mari, tratau aproape cu dispret tot ce ii inonjura, uitand ca nu mai au ursuletul in spate, iar ogivele nucleare le-au dat pe garantii de carton la Budapesta. A aparut saracia lucie, mafia si repezitul haotic dintr-o parte a esichierului in cealalta. Acuma sunt obositi, enervati si debusolati. Cine-i de vina? Sa ne fereasca al de sus sa faca Putin vre-o miscare gresita, ca se va trezi Ioropa cu cateva milioane de imigranti quick-smart in batatura. La fel de adevarat insa este ca sunt saracii juma-juma catolici si ortodoxi (okay, aproximativ), n-ai dori nimanui asa ceva atat de aproape de Rusia.

  4. Nu a crezut nimeni ca asa peste noapte se poate transforma ucraina in tara europeana. Daca se tin de treaba le va lua vreo 20-30 de ani sa ajunga la coada europei. Experienta Romaniei arata clar acest lucru. Inca vor fi multe revolutii acolo, si incet, incet sper eu se vor apropia de europa. Daca nu se intampla, vom avea noi o problema cu ei, un pericol la hotarul nostru.

    Imi pare rau ca Romania se misca cam incet si cu probleme, asta este nu ne grabim.

  5. Nu este, in termeni realist – lucizi, nicio surpriza ca Ucraina a devenit un stat esuat. Practic, din p.d.v. istoric Ucraina (Tara de la Margine) este un compozit statal artificial, care include teritorii preluate de URSS, dupa Conferinta de la Paris (1946), de la Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si, cel mai mult, de la Romania. Legitimitatea Ucrainei s-a configurat doar in cadrul URSS (RSS Ucraineana), neexistand niciodata anterior anului 1991 ca entitate distincta. Ca sa nu mai mentionez istoria medievala a Ucrainei, ca leagan al constructiei Rusiei medievale si clasice (facand abstractie de obisnuitele dispute de detaliu, care ne macina si noua propria istorie in relatiile cu ungurii si cu slavii).

    Ma surprinde putin faptul ca se trece cu vederea/sub tacere adevaratul motiv pentru care Rusia a incorporat Crimeea la inceputul anului 2014, care contureaza efectele politico-diplomatice ale acestui proces. Problematica se centreaza pe Pactul/Acordul de la Harkov (Kharkyv) din aprilie 2010, prin care Ucraina asigura inchirierea cate Rusia a bazei nautice militare existente si a instalatiilor aferente pana in 2042, cu prelungire in 2047. Dupa evenimentele din noiembrie 2013-februarie 2014 (a doua „revolutie”), noile autoritati emanate din Maidan au dispus eliberarea imediata si neconditionata a facilitatilor militare rusesti din Crimeea, ignorand si anuland prevederile Acordului

    Este evident, pentru orice om suficient informat, ca importanta bazei militare din Crimeea pentru Rusia, este cu totul deosebita, cruciala chiar, comparabila strategic cu cea din Kaliningrad. De aceea, pastrarea in cadrul Rusiei a Crimeei a fost si este esentiala pentru apararea/controlul flancului sau sud-vestic, avand in vedere aglomerarea in zona a statelor devenite membre NATO, implicit ostile. Certamente, lucrurile nu sunt chiar atat de simple, dar o prezentare realist-obiectiva, ar fi fost cel putin oportuna pentru a intelege mai bine contextul conflictului – vezi si https://en.wikipedia.org/wiki/Kharkiv_Pact

    • Nu este chiar aşa, EXISTĂ un popor, o limbă şi o cultură ucrainiene, deci poporul ucrainian are dreptul la un stat naţional. Aa, că are multe teritorii de la alte state, asta este altceva. Problema Ucrainei este că Vestul european nu o ajută din cauza propriilor interese cu Rusia. Să nu uităm, statalitatea României a apărut la presiunile şi cu ajutorul Franţei(1859). Idem Polonia în 1918.

    • @Jay Vorbesti precum Iliescu. Ce ne tot aburesti cu istoria despre Ucraina? Poate asa o fi, insa este un stat independent care nu poate fi atacat si caruia nu i se pot lua cu forta teritorii. Asta ti se pare normal? Ce trebuia sa facem, sa stam impasibili si sa asistam cum Rusia anexeaza teritorii? Poate ca intr-o zi urmeaza Moldova, cine stie?

    • Urmand logica ta, tarile baltice ar trebui sa-si instaleze baze miilitare in rusia, la fel cum polonia, romania, ucraina, etc.

      Apararea iti asiguri pe teritoriul tau nu al vecinilor!

  6. Stati asa ca nici Romania nu este departe de situatia Ucrainei, aceea de „republica post-sovietica cu aspiratii europene”. Practic Romania asa a fost tot timpul dupa ’90. A avut aspiratii europene insa niciodata implinite. Iar CCR-ul n-a facut ieri decat sa mai scoat un harlet de pamant din groapa sapata pentru Romania. „Pomenirea DNA-ului si a statului de drept” se numeste perioada urmatoare.

  7. Ucraina, Moldova şi Georgia AU FOST TRĂDATE de Vestul european. O parte din Georgia(parcă Abhazia?) a fost ocupată de Rusia, o parte din Ucraina(Crimeea şi zona de Est) a fost ocupată de Rusia, o parte din Moldova este ocupată de Rusia(Transnistria). Totul cu acceptul tacit al Germaniei, Franţei şi Bruxelles-ului. Singura speranţă în zonă a rămas SUA+NATO, dar nu se ştie dacă este o certitudine, speranţă sau iluzie.
    Corect zice autorul: „Îndepărtarea lui Trump de aliaţii europeni şi invers va avea un efect devastator asupra Europei de Est, pentru că va stimula indirect apropierea UE-Rusia.”
    Vin vremuri grele pe Frontul de Est. Şi, din nenorocire, România este din nou în miezul confruntărilor globale. Şi, tot din nenorocire, tocmai acum au răbufnit luptele interne care slăbesc unitatea socială şi puterea statului român. Destul de tristă situaţie în anul Centenarului. Dar poate ne vine mintea la cap, altfel ne putem trezi sfârtecaţi iarăşi ca în 1940.

    • Discuția asta s-a mai desfășurat o dată aici, la un articol al Dl.Tismăneanu, imediat după anexarea Crimeii și declanșarea conflictelor din Donbass. Ideea e urmăoarea: în 1950, Stalin avea tancuri la Viena, Praga și Berlin. Brejnev n-a mai ajuns niciodată să aibă tancuri la Viena, chiar dacă le-a păstrat pe cele de la Praga și Berlin. În timp ce astăzi, Putin abia reușește să provoace niște conflicte ridicole, în teritorii care pe vremea lui Brejnev și Stalin erau chiar în Uniunea Sovietică.

      Așa arată lucrurile la scară istorică, în 70 de ani Rusia s-a retras 2.000 de kilometri spre est. Restul sunt povești. La 3-4 ani după înlocuirea lui Putin, Rusia se va prăbuși din nou, iar noul lider de la Kremlin va ajunge iar la concesii majore și la retrageri teritoriale.

      Nu e nevoie să facem nimic special pentru asta. E destul ca Rusia să fie îngrădită, e destul ca în Polonia și România să se afle niște trupe americane care trasează o linie clară de demarcație. La fel cum în anii ’80, trupele americane din Germania trasau o linie clară de demarcație. Rusia se va prăbuși de la sine, are toate ingredientele pentru asta, îi mai trebuie doar câțiva ani.

      • Până la prăbuşirea Rusiei este posibil să ne prăbuşim noi. Mai ales că Germania şi Franţa sprijină economia rusă, chiar dacă nu politic şi militar(dar este posibil şi aşa ceva). Iar noi nu putem miza decât pe SUA+NATO, dar ce ne facem dacă SUA părăsesc Europa?

    • Ca sa fie tradate intai ar fi trebuit sa fie prietene sau cunoscuti. Nu pot vorbi de tradare, fiindca nu au avut relatii niciodata. SUA+EU sunt mai mult un spectator care nici nu prea are timp sa urmareasca ce se intampla pe acolo.

      Germania a propus solutionarea conflictului transnistrean dupa modelul cozac rus, prin federalizare, fiind un stat federal nu vede o problema toate aceste conflicte sa fie rezolvate prin federalizare. Problema e ca rusia vrea federatii asimetrice, federatia nu e asa de usor de gestionat, aceste state cu stat unitar nu se descurca, unde sa mai faca federatie?

      Mie mi se pare ca perturbarile interne inainte de conflict militar sunt induse de partea agresoare intentionat. Daca ne uitam la motivatia celor din vest au atacat URSS fiindca nu mai puteau de diversiuni si amestec pe teritoriul lor. Nu s-au oprit la Nistru fiindca nu poti opri astfel aviatia care vine de la cateva sute de km distanta. Arme foarte eficiente au fost economice, diversiuni, inflatie, etc, uneori mai eficiente decat tunurile.

  8. Cel mai mare blestem al unei tari este sa fie vecina cu o mare putere, fie ea si cea mai democratica din lume. Din acest punct de vedere aparitia Ucrainei ca stat independent a fost o binecuvantare pentru Romania, s-a creat in sfarsit un tampon intre noi si Rusia.
    Romania i-a primit pe noii vecini cu bunavointa, asa cum faci cand se muta peste gard o familie noua si vrei sa-i ajuti cu ce poti sa se aseze, ba cu o saltea, un scaun sau o oala. Noii vecini s-au dovedit insa la fel de obraznici ca si rusii manifestand apucaturi de mardeias cu pretentii imperiale si maniere de nouveau riche.
    Marea problema a Ucrainei este prezenta in vestul tarii a unei solide minoritati greco-catolice, cu pretentii de elite si fumuri de panie mostenite de la polonezi. Ar fi tragic ca aceasta autoploclamata elita sa duca Ucraina spre colaps si sa ne puna din nou in contact direct cu rusii. Din pacate nimeni nu invata nimic din istorie.

    • Fii atent ca ucraina e mare, si nu da doi bani pe romania. Putem avea probleme mult mai mari cu ei decat cu rusii. De fapt pana acum cu ei am avut hotar nu cu rusia. Acum ca sunt raniti o putem incasa si mai tare. Si nu e problema lor, ci a noastra.

      • @ion – Ucraina nu are nicio revendicare teritorială față de România, numai reciproca e valabilă. Etnicii ucraineni născuți în România nu au nimic de reproșat țării natale, iar despre zecile de mii de ucraineni care s-au mutat în România în ultimii 3-4 ani iarăși nu s-a auzit să-i nemulțumească ceva.

        Genul ăsta e de comentarii sunt de fapt pro-rusești, hai să inventăm dușmani peste tot, ca să nu-i mai putem recunoaște pe cei reali.

      • Atat timp ca se uita la EU si SUA nu o sa avem probleme deosebite cu ei. Nu ca ne respecta, cum prea bine ati observat, ci fiindca vor trebui sa isi reprime natura cazaceasca pentru a continua sa beneficieze de ceva sprijin de la aia mari. Daca insa se intoarce macazul din nou si vin pro-rusii la putere din nou, chestie contemplabila intr-o tara obosita si lihnita de foame, atunci da, o sa fie groasa. Convers, ar fi momentul propice sa mai extragem o concesie-doua de la ei, dar diplomatul romanesc e mai ocupat cu reperarea onoarei UE, noi suntem actori globali, n-avem timp de chestii mici, jucam numai de la continent in sus.

  9. Cred ca circumstantele de acum ale Ucrainei sunt mai bune decat cele din 2004. Agricultura Ucrainei are sanse mai bune acum. Elementele rusofile au fost indepartate de capitala Kiev si cuprinse in doua zone de carantina – Crimea si Donbass. Rubla rusa nu mai are aceeasi putere de cumparare si de corupere. De asemenea, pare ca sunt mai multi bani in Europa de Est in prezent. Internetul are o mai mare influenta benefica.

    In privinta relatiei dintre Germania si Rusia, ar trebui spus ca Germania pur si simplu nu poate avea o abordare dusmanoasa. Care ar putea fi deznodamantul unei strategii de acest fel? Doar izolarea accentuata a Rusiei si transformarea ei intr-o Coreea de Nord uriasa. S-a putut vedea ca Occidentul n-a avut ce sa-i faca Coreei de Nord cu o populatie de 20 de milioane. Ce ar putea sa faca unei Coreea de Nord cu o populatie de 140 de milioane si vreo 1000 de rachete nucleare? O noua victorie intr-un nou razboi rece cu Rusia nu mai este posibila. De data aceasta, spre deosebire de 1990, rusii nu vor mai da Occidentului cheile cetatii lor, ci vor sapa transee preferand sa izoleze Rusia precum au facut-o coreenii.

    Strategia Occidentului ar trebui aceea care in engleza este denumita „bad cop, good cop”. O abordare mai dusmanoasa a Statelor Unite (the bad cop) va conduce la un compromis intre Rusia si interlocutorul mai prietenos Germania (the good cop). In acest fel, incetul cu incetul, elementele conflictuale vor fi eliminate si Occidentul va dobandi mai mult teren sau mai multa influenta si anvergura.

    • Hmm, stiu si eu? Oare nemtii, straini tentatiei profitului ca niste calugari budisti, in frunte cu Swami Schroeder de nash dom Gazprom, s-au gandit sa-si stapaneasca mania teutona si, cu ramura de maslin infipta’n… butoniera, s-au repezit sa opreasca transformarea rusiei cu cele 1000 de rachete (de falt au spre 2k in serviciu activ, rachete plus alti vectori, si inca vreo 2,5k depozitate) intr-o coree cu dinti mai ascutiti? E o strategie gandita de Bundes Nachrichtendienst? Setea de compromis a rusilor s-a vazut cand Putin, stiind clar fobiile Angelicai, si-a adus cainele la palavre. Numai ca sa o vada transpirand. Eu l-as fi dat afara pe seful protocolului neamt, chestiile astea se discuta inainte pana la cel mai mic detaliu, chiar cand se intalneste romanul cu bulgarul. Putin a aratat pisica (ma rog, dulaul) Europei, inclusiv Germaniei. Da, good cop / bad cop, sigur, strategii gandite adanc…

      • @Zev – „chestiile astea se discută”, dar se discută degeaba. În situația reală, Putin va face cum vrea el, ca să le reamintească tuturor cine e șeful. În anii ’80, Putin avea contacte directe cu mulți politicieni germani de azi, pe vremea când ei abia erau politicienii germani de mâine :)

        • E adevarat ce spuneti, si da este fix flexat de muschi taranesc. Si nu a fost taranesc fiindca Putin nu stie mai mult, ci fiindca neamprostia a fost pentru audienta interna mai mult decat pentru publicul non-rus. Cu toate astea, protocolul isi extrage legitimitatea din conventia de la Viena din 1961, sibrusii meritau un svast peste ochi argumentat si elegant, prin nota de protest. In schimb, din ratiuni de politica interna si imagine, nemtii au lasat-o cum a cazut. Cat despre contactele lui Putin, posibil, desi din ratiuni de varsta daca nu de altceva nu cred ca era el mare operator in rezidenta rusa din Germania, mai degraba un caraus, ascultator la casti, de-astea, trebuie sa luam hagiografia putinista cu un dram de cinism. Asteptam Wikileaks

          • Nu era nici cărăuș, nici ascultător în căști, era un fel de șef la biroul de la Dresden și făcea cu mâna lui recrutări. Atât printre localnicii redegiști, cât și printre vesticii ”de viitor”.

    • Da. Asta până când the ”good cop” se face frate cu hoțul, pe motiv că o mână spală pe alta și amândouă obrazul :)

      În scenariul original, ”bad cop” și ”good cop” joacă totuși în aceeași echipă. În scenariul tău, Germania e în echipă cu Rusia și cu Iranul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro