joi, martie 28, 2024

Yes We Can! Distrugerea Statului Islamic: Pariul final al administraţiei Obama

Poate părea o ironie a destinului său politic, pe care şi l-a visat mereu pacifist şi reformator, dar miza crizei majore din Orientul Mijlociu atinge, în fapt, esenţa mandatului lui Obama. Nu proiectul asigurărilor de sănătate, ci eliminarea spectaculoasă a lui Osama Bin Laden şi deznodământul înfruntării islamismului politic vor da imaginea finală. Nu Obamacare, ci ISIS va pune ştampila istoriei. „Yes We Can” se va transpune astfel în bătălia epică a Americii împotriva urii, fanatismului şi violenţei jihadiştilor.

Nu întâmplător Statele Unite au pus recent Irakul chiar înaintea Ucrainei, ca gravitate şi importanţă în ecuaţia strategiei naţionale de securitate, şi au decis să-şi concentreze resursele pe frontul împotriva fundamentalismului islamic, lăsând Uniunii Europene dilemele negocierii finalului crizei ucrainene cu Rusia. Confruntarea din Ucraina nu este, la urma urmei, una a sfârşitului lumii, a supremaţiei binelui împotriva întunericului şi fanatismului, un război al civilizaţiilor, apocaliptic. Este o reîmpărţire şi o retrasare a sferelor de influenţă în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale. Rusia, cu care în multe privinţe nu suntem de acord, este totuşi parte a lumii „în costum şi cravată”, lumea noastră, creştină (sigur, cu nuanţele ei), în care totul se discută, a raţiunilor de stat (bune sau rele), a soluţiilor negociate şi a compromisurilor, a tonurilor de gri. Americanii au împărţit lumea cu ei timp de cincizeci de ani şi nu au apăsat niciodată butonul nuclear, se cunosc bine unii cu alţii. Ştim că ruşii nu vor să lase Ucraina şi Moldova să aparţină Vestului şi asta e tot, al doilea Război Rece se va încheia până la urmă într-un nou echilibru de putere, rezultat dintr-o lungă şi complexă negociere, în care fiecare îşi va lua partea iar Ucraina şi Republica Moldova se vor federaliza, apoi diviza, fragmentele rezultate urmând direcţii geopolitice opuse. Afacerile Vest-Est se vor relua, pentru că interesele ambelor părţi o cer.

Problema cu „califatul” din Irak şi Levant e infinit mai complicată decât diversiunile de la Doneţk şi Tiraspol. Nu e nimic de negociat acolo, în praful roşu al deşertului. Sunt sisteme de gândire şi de viaţă fundamental diferite, între care nu există punţi de comunicare. Statul Islamic ştie că nu poate fi decât radical sau deloc. Puterea lor se bazează pe fanatismul absolut, pe intoleranţa extremă, nu pe raţiune şi negociere cu lumea de tip occidental. Dacă jihadiştii ar negocia pe fondul problemei (nu doar eventualele răscumpărări de ostatici, care doar alimentează războiul), s-ar destrăma ca grupare. Demenţa îi ţine uniţi, e forma lor de rezistenţă împotriva lumii raţionale. Este tipul de confruntare care se încheie numai atunci când una din părţi o elimină complet pe cealaltă.

Şi unii, şi alţii sunt convinşi în această confruntare de iremediabilitatea faliei care îi separă. Nu este o ciocnire a intereselor, ca în Ucraina, care se poate soluţiona cu o acomodare reciprocă, mai mult sau mai puţin echitabilă, ci o prăpastie între lumi incompatibile care, datorită globalizării, au ajuns în contact. E la fel ca întâlnirea nefericită a conchistadorilor europeni de acum patru-cinci sute de ani cu triburile de canibali. Lucrurile se terminau, de regulă, când unii îi împuşcau pe ceilalţi, sau invers, când cei din urmă îi mâncau pe primii la proţap. Ce să negocieze? Jihadiştii îi decapitează pe americani şi postează pe You Tube. Americanii îi vor îngropa în bombe pe jihadişti şi vor arăta asta la CNN şi Al-Jazeera, pentru ca „ciuma neagră” să nu se răspândească în tot Islamul. Dacă prin alte metode din epoca post-Saddam nu au putut să oprească extinderea radicalismului religios (sau, dimpotrivă, au creat condiţii pentru explozia lui), o vor face acum cu forţa. Altă cale nu mai există.

Vorbeam de ironia destinului politic. Primul preşedinte american de culoare, pe care îl cheamă şi Hussein, şi care şi-a câştigat poziţia pe fondul unui discurs critic la adresa intervenţionismului costisitor al predecesorului său în Afganistan şi mai ales în Irak, dar şi prin criticile la adresa strategiei Războiului contra Terorismului de după 11 septembrie 2001, îşi va încheia peste doi ani mandatele la Casa Albă „sub scut sau pe scut”, în funcţie tocmai de câştigarea sau pierderea campaniei de distrugere a Statului Islamic din Irak şi Siria (ISIS). De reuşita sau eşecul acestei campanii „îndelungate” (cum el însuşi a anunţat-o, acum două zile) depind nu numai modalitatea de ieşire din scenă a lui Barack Obama şi tipul de preşedinte care va veni la Casa Albă, ci şi perspectiva Orientului Mijlociu, traiectoria pe care se va înscrie Islamul în deceniile care urmează şi chiar arhitectura de securitate a lumii, respectiv garanţia sau nesiguranţa că Occidentul, în particular America, mai poate impune regulile jocului. Războiul va fi lung iar Obama ştie acest lucru. Capacitatea de regenerare a extremismului religios este imensă. Dar, pentru prima dată în epoca post-Bush, ideea intervenţionismului are o anumită susţinere populară în Statele Unite (Obama trebuie să profite rapid de ea, căci este trecătoare) generată de executarea cruntă, înfiorătoare, a celor doi jurnalişti americani. Factorul emoţional contează la fel de mult în democraţia americană, ca şi în lumea arabă.

Preşedintele Obama a decis să rişte şi să declare război Statului Islamic (nicio altă putere a lumii nu a făcut-o!), asumându-şi astfel o maximă provocare la adresa forţei şi reputaţiei de învingător a ţării sale, dar şi o expunere fără precedent a Americii la ameninţarea teroristă. Liderul american a anunţat recent că Statele Unite sunt decise să anihileze gruparea de bandiţi sunniţi care au câştigat teren în nordul Irakului şi al Siriei, sub pretenţia reînfiinţării unui „califat”. Eficienţa strategică, militară şi informaţională, prestigiul politic dar mai ales securitatea de zi cu zi a cetăţenilor americani sunt puse la grea încercare, la un nivel la care numai o naţiune care inspiră lumea poate să şi-l asume.

Putea Obama să evite această confruntare totală, decisivă? În opinia mea, nu. Era singurul lucru rezonabil pe care America îl mai putea face în situaţia dezastruoasă în care s-a ajuns, după retragerea militară de acum trei ani din Irak, şi după expansiunea bruscă, relativ neaşteptată a fundamentalismului sunnit în ţara eliberată de dictatura lui Saddam Hussein acum mai bine de 11 ani. Toate privirile erau îndreptate spre America. De la ei a pornit schimbarea Irakului, în 2003. Au crezut că s-a terminat odată cu retragerea ultimelor trupe, în decembrie 2011, dar iată că n-a fost aşa.

În Irak, lucrurile au părut la un moment dat să meargă bine sub guvernarea şiită a premierului al-Maliki. Începuse reconstrucţia economică. Laude, aprecieri internaţionale, unele investiţii. Kurzii îşi dezvoltau afacerile paşnic. Relaţia cu Iranul se detensionase. Dar sunniţii au fost, se pare, marginalizaţi politic şi societal în noul Irak iar miezul revoltei se cocea treptat. Modernizarea societăţii era superficială şi lăsase mari grupuri pe dinafară. Nerezolvarea războiului civil din Siria vecină, vreme de peste trei ani, a agravat situaţia din regiune şi a deschis larg porţile Statului Islamic printre sunniţii ostracizaţi de regimul allawit al lui Bashar al-Assad. Aici Hillary Clinton are dreptate, cu precizarea că până pe 1 februarie 2013 a fost ministrul de externe al Statelor Unite. Să înţelegem că Departamentul de Stat a propus în 2011-2012 o strategie pentru Siria, pe care Casa Albă nu a aprobat-o?

Acum e prea târziu. Trebuie rezolvat altfel, cel puţin în prima fază, până se recâştigă controlul militar şi administrativ în întreaga zonă. S-ar putea, la final, să vedem divizarea Irakului sau, oricum, apariţia unui mic stat kurd, în nord-estul ţării, ceea ce poate nu ar fi tocmai rău, depinde de condiţiile în care se va realiza şi de garanţiile care s-ar putea da Turciei că acest nou stat nu va dori mai târziu să includă şi alte teritorii locuite majoritar de kurzi. Dar priorităţile sunt acum altele, inclusiv pentru kurzii irakieni.

Obama nu va reinvada Irakul. Cel puţin nu în strategia pe care a elaborat-o acum. Campania pentru eliminarea ISIS se va baza, din informaţiile preliminare, pe lovituri aeriene intensificate, operaţiuni secrete (trimiterea a sute de ofiţeri de informaţii şi agenţi speciali, sub statutul pseudo-diplomatic de consilieri militari ai consulatelor americane din Irak) şi izolarea totală a bandei sunnite combatante din nordul şi centrul Irakului şi, respectiv, nordul Siriei (blocarea contactelor de orice fel ale acestora cu exteriorul). Fără sprijinul grupărilor sunnite moderate din cele două ţări va fi aproape imposibil. Vizita secretarului de stat John Kerry în regiune, din aceste zile, pregăteşte declanşarea ofensivei, pe dimensiunile menţionate. Înarmarea grupurilor sunnite din Siria, a rebelilor consideraţi „moderaţi”, şi promisiunea participării lor la putere într-un viitor regim post-Bashar al-Assad, în schimbul combaterii facţiunii Statului Islamic, este totuşi un joc periculos, pe care l-am mai văzut de multe ori luând întorsături surprinzătoare în Orientul Mijlociu, de la Saddam Hussein şi Osama Bin Laden încoace. Dar Washingtonul nu are, se pare, la dispoziţie decât varianta utilizării actorilor locali, cu riscurile viitoare aferente. Loviturile aeriene au, totuşi, limita lor de eficacitate.

O mare coaliţie internaţională, de 40 de ţări, care va cuprinde şi numeroase state arabe, va arăta lipsa de susţinere pentru Statul Islamic. Doar Rusia va avea probabil o poziţie politico-diplomatică diferită, în încercarea de a arăta că, dacă americanii intervin pe teritoriul unui stat suveran, ei de ce n-ar face-o în zona lor de interese? Dar, pe fondul problemei, Rusia nu va încurca operaţiunile din Irak iar (o)poziţia Moscovei nu va conta, decât prin reflectarea ei în ecuaţia raporturilor de putere din Ucraina. Obama a încercat introducerea temei şi pe agenda NATO la recentul Summit din Ţara Galilor, dar tăcerea europenilor a fost elocventă. Pista a fost, se pare, abandonată iar statele membre îşi pot asuma sau nu, individual, afilierea la noua coaliţie anti-ISIS.

Zarurile au fost aruncate. Pentru securitatea întregii regiuni a Orientului Mijlociu (şi nu numai), războiul trebuie câştigat. America este obligată acum să distrugă Statul Islamic, acest monstru din povestea de tip Frankenstein a „War on Terror”. Cu cât mai repede şi mai clar, cu atât mai bine.

Distribuie acest articol

39 COMENTARII

  1. Sigur, pozitia de analist al relatiilor internationale e destul de aproape de lumea diplomatica, asadar sarcina unui asemenea analist este si de a inveli adevarurile suparatoare in ambalaje dragute si colorate, ca si diplomatii. Eu cred, mai degraba, ca SUA prefera sa se angajeze militar in afara sferei de influenta a Rusiei, si numai acolo, dintr-un singur motiv, cat se poate de omenesc: FRICA! Iar mass-media contribuie din plin la justificarile acestui comportament, cata vreme atrocitatile comise de jihadisti (incontestabile, desigur!) sunt mediatizate in exces, pe cand cele comise de militarii rusi, cu nimic mai prejos (adica civili nevinovati ucisi si aruncati in gropi comune, avioane civile facute ciur, cu sute de morti, etc.) sunt lasate inevitabilului proces al uitarii. Totul e politica si realpolitica, veti spune si veti avea dreptate. Dar, ca sa-l citez pe batranul Spencer Tracy, cu spusa lui catre avocatul acuzatilor de la Nurnberg: „nu inseamna ca e si drept!”

  2. Victor Suvorov:
    „Dacă grupările extremiste apar în zone în care nu există o influență sovietică clară, poți fi sigur că Uniunea Sovietică va deveni în scurt timp cel mai bun prieten al acestora.”

    Vezi și proaspăta știre
    „Efectuarea de lovituri aeriene americane impotriva Statului Islamic in Siria, fara un mandat din partea ONU, ar constitui o „incalcare grosolana” a dreptului international, a apreciat joi purtatorul de cuvant al Ministerului rus de Externe, potrivit AFP.”

    Sper că nu îmi va ”reproșa” cineva că ”Uniunea Sovietică nu mai există” (???!!!)

    • Siria este o tara suverana, care nu se afla in razboi cu Statele Unite. Obama a spus ca vrea sa atace ISIS, dar a mai spus ca nu vrea nici sa ajute in vreun fel actualul guvern pe care a tot incercat sa-l dea jos inarmand si antrenand tocmai ISIS. Orice atac pe teritoriul statului suveran Siria inseamna razboi daca nu are acordul guvernului acelui stat.
      Exista numeroase dovezi ca asa-zisii insurgenti „moderati” au fost inarmati si antrenati de americani, dupa care s-au inrolat sub steagul ISIS atacandu-i pe americani.

  3. Woops… iar a aparut un articol cu tente ciudate al domnului Naumescu.

    Ii lipseste acea claritate obiectiva necesar a fi relectata de articolele de acest tip.

    Nu cred ca era oportuna punerea in echilibru si relatie directa a actiunii americane in Siria cu agresiunea rusa asupra Ucrainei. Dupa cum nu cred ca americanii ar fi dispusi la un acord tacit cu divizarea Ucrainei de catre Rusia la schimb cu atacul planificat in Siria. Simple speculatii avantajand partea rusa.

    Diferenta intre cele doua cazuri este de la cer la Pamant, una este pura agresiune, cealalta o actiune impotriva unei organizatii teroriste ale carei metode (asasinate, decapitari ziaristi, etc…) impun o astfel de actiune din partea statelor democrate.

    Iar actiunea Presedintelui Obama nu s-a impus din dorinta acestuia de a intra in istorie ci mai degraba de presiunile exercitate de opinia publica si Congres.

  4. ;;eu vreau sa spun ca in ziua de azi sau in viitor statele unite va invada si ataca iranul si siria atunci se va ajunge la un nou razboi mondial pt. ca russia va fi impotriva americii si va ataca ukraina si china si se va extinde razboiul, .UE va fi obligata sa fie neutra si economia se va ruina si se va micsoora populatia. dar cu romania va fi de partea ununea europeana si unde se va ajunge?

  5. Eu cred ca si dl. Naumescu si Obama se inseala: Isis nu se compara ca forta militara si ca amenintare cu Rusia.

    Da, Rusia nu decapiteaza occidentali insa interventia din Ucraina duce la o destabilizare a occidentului, la o schimbare majora de paradigma cuprinzind punerea la indoiala a frontierelor tarilor europene precum si la posibilitatea schimbarii lor prin forta.

    Invazia Ucrainei constituie un precedent care, de ex, poate incuraja China in disputele din Marea Chinei de Sud si are o consecinta globala mult mai semnificativa decit victoriile fundamentalistilor suniti.

    Imaginile americanilor decapitati sint insa mai tulburatoare pt opinia publica americana decit un aparent razboi civil intr-o tara despre care majoritatea nu stiu mai nimic si in aparenta criza din Iraq impune masuri mai imediate.

    Cum Rusia nu poate fi invinsa militar ramine doar alternativa economica si aici cred ca Putin a calculat gresit. In nici un caz Rusia nu poate cistiga un razboi economic cu occidentul. Ramine insa de vazut cit e decis occidentul sa aplice si sa inaspreasca sanctiunile economice.

    • Nu, Rusia poate fi invinsa militar in destul de scurt timp, insa opinia publica nu ar accepta pierderile dintr-o asemenea actiune militara decat daca Rusia ar ataca o tara NATO si actiunea ar fi un raspuns la aceasta. Or, Rusia, stiind acest lucru, nu o va face niciodata. Din cauza asta iasa din discutie un conflict armat cu Rusia, nu din cauza ca Rusia nu ar putea fi invinsa militar.

      • Dle Lazaroiu,

        Cred ca va amagiti. Va las placerea de a analiza raportul de armament conventional (si nuclear) intre Rusia si EU. Nu uitati ca SUA, oricit de aliata ar fi in NATO, e totusi departe si un eventual razboi ar avea loc in Europa. E insa o posibilitate extrem de improbabila si nu cred ca merita speculat mult pe aceasta tema. .

        • Asta cam așa e. Tancurile americane pot fi readuse la Grafenwöhr în orice număr e nevoie, dar ele vor devasta tot Europa, în caz de război. În concluzie nu, nu merită asumarea unei aventuri militare împotriva Rusiei nici măcar în cazul unei victorii.. Rusia va pierde confruntarea pe mâna ei, Vestul nu trebuie decât să-i reducă într-o oarecare măsură libertatea de mișcare.

    • Există acțiuni mai subtile decât sancțiunile economice. Scăderea prețului petrolului a dărâmat URSS-ul și va dărâma și Rusia, care are aceleași probleme structurale. Ar fi mai spectaculoasă organizarea unor acțiuni militare, dar asta ar ajuta tocmai propaganda rusă. Cu scăderea prețului petrolului durează un pic mai mult, dar merită :P

  6. Imaginea finală despre Obama e deja formată, indiferent ce-ar mai face el de-acum încolo. Exact cum s-a întâmplat și cu Jimmy Carter, degeaba mai încearcă azi unii comentatori să susțină că el a pus bazele politicilor lui Reagan. Realitatea este că politicile lui Carter sau dovedit inepte, atât în Orientul Mijlociu (criza ostaticilor din Iran) cât și față de URSS (”destinderea” care a avut drept urmare invadarea Afghanistanului de către sovietici).

    La fel se întâmplă acum cu Obama, evenimentele din Orientul Mijlociu au scăpat de sub control și s-ar putea să apară un stat kurd pe post de good guy care va transforma Turcia în bad guy. Iar Rusia face ce vrea în Ucraina, tot ca urmare a ”resetului” lui Obama.

  7. Doar izolarea totala (as zice ermetica) a acestor fanatici ar putea da rezultate. Restul – lovituri aeriene, agenti speciali si alte asemenea scenarii de tip Hollywood/Rambo – este apa de ploaie. Ma tem insa ca aceasta izolare este utopica daca tinem cont cum sint finantati acesti fanatici. http://www.bbc.com/news/world-middle-east-29004253
    In ce priveste inarmarea unor grupari locale ……. Se stie ce s-a intimplat cu mujahedinii din Afganistan.

  8. infiintarea califatului in sine nu este neaparat o idee rea, daca nu ar fi dominat de extremismul cel mai radical. in sine granitele dintre tarile arabe sunt pur artificiale. la fel si familiile princiare, aparute in conditii foarte dubioase. este un experiment al tarilor occidentale care se vede ca nu prinde dupa multe decenii de functionare. un califat al arabilor sunniti ar putea sa se intinda din Mauritania in Irak si ar putea fi un partener al UE. ma rog ar fi o problema pentru Israel.
    deci nu califatul in sine ar fi problema ci extremismul sau. de aceea distrugerea acestuia ar putea deveni un simbol si un motiv in plus de radicalizare pentru lumea islamica. entuziasmul si rapiditatea cu care s-a infiintat si intins ar trebui sa dea de gandit cu privire la ce vor oamenii aia. o mana de nebuni oricat de agresivi si finantati ar fi nu au cum sa reuseasca daca nu au un sprijin popular puternic. asta ar trebui sa dea de gandit.

    • Ăsta e un non-sens, califatul nu le trebuie decât extremiștilor. Pentru adepții unui Islam moderat sau cei ai unui stat secular nu e nicio nevoie de califat.

  9. Hmmm, citesc comentariile dinainte si ma gandesc daca unii oameni sunt naivi, sau este ceva mai mult decat atat aici ( postaci rataciti, servicii, ceva ?).
    Pentru ca dpdv-ul meu de vedere, lucrurile sunt clare, si sunt asa cum le-a (bine) descries D-nul Naumescu.

    Ucraina a fost impartita de mult cu acordul americanilor, ce e atat de suparator si greu de crezut in asta ? Europa are nevoie de gaze, America este o natiune pragmatica ( nu fricoasa D-le Erasmus.!) care isi stie bine interesele.
    Acelora dintre dvs care au dificultati sa vada asta, tin respectuos sa va aduc aminte de capitilul Crimeea si despre non-actiunea americanilor.
    Apoi a urmat nefericita confuzie cu MH 017 ( vezi mai mult decat jenantul preliminary report al Dutch Safety Board ( care, tin sa va reamintesc, au pierdut o suta cincizeci si ceva de persoane in aceasta tragedie !)
    Deci nimic nou in complicitatea USSR-SUA, si BTW ceea ce nu a fost poate foarte bine mentionat in articolul D-lui Naumescu este faptul ca interventia USA in ISIS se face cu ( in final!) acordul rusilor !.

    • Și Germania a fost împărțită cândva tot cu acordul americanilor. iar Cehoslovacia a fost invadată și ea în 1968 tot cu acordul americanilor. Dar asta nu înseamnă că ambele nu au fost ulterior recuperate integral pentru a face parte din lumea civilizată.

      Ceea ce fac acum Uniunea Europeană și Statele Unite e tricky business: ele trebuie să lupte împotriva regimului Putin, dar nu împotriva rușilor ca popor, iar asta e foarte dificil de realizat. Rușii ca națiune trebuie făcuți să înțeleagă că Uniunea Europeană nu e dușmanul lor, iar Putin trebuie să iasă drept bad guy în ochii propriului popor, exact cum s-a întâmplat până la urmă cu Ceaușescu.

      Majoritatea comentatorilor nu par dispuși să înțeleagă chestia asta, dar poate ar fi necesar să facă totuși un efort :)

  10. Citez: „Preşedintele Obama a decis să rişte şi să declare război Statului Islamic „..
    Eronat , „The U.S. is not at war with ISIS, Secretary of State John Kerry insisted today, describing the military campaign outlined by President Obama as „a counterterrorism operation of a significant order.” http://abcnews.go.com/Politics/obamas-isis-offensive-war-kerry-insists/story?id=25443905.
    In al doilea rand Obama „the reluctant warrior” nu crede in victorie.:
    „I’m always worried about using the word ‘victory,’ because, you know, it invokes this notion of Emperor Hirohito coming down and signing a surrender to MacArthur,” Obama told ABC News. – http://newsbusters.org/blogs/warner-todd-huston/2009/07/24/obama-muffs-history-says-we-don-t-want-victory-afghanistan-will-#sthash.BLbNxPwv.dpuf
    In al treilea rand Obama crede ca terorismul Islamic (pe care nu-l numeste nici „terrorism” nici Islamic este justificat de interventionismul American in Orientul Mijlociu :
    Apology to the Muslim World („We Have Not Been Perfect”)
    President Obama, interview with Al Arabiya, January 27, 2009.
    „My job to the Muslim world is to communicate that the Americans are not your enemy. We sometimes make mistakes. We have not been perfect. But if you look at the track record, as you say, America was not born as a colonial power, and that the same respect and partnership that America had with the Muslim world as recently as 20 or 30 years ago, there’s no reason why we can’t restore that.”
    Asa ca ce face Obama acum e doar Kabuki , teatru politic de uz intern in incercarea disperata de a nu pierde cele 6 locuri din Senat care ar asigura controlul republicanilor asupra ambelor camere.

  11. De ce sa se opuna Rusia ofensivei impotriva IS? Din contra, a vandut arme guvernelor irakian si sirian, care lupta impotriva IS.

  12. Un vechi proverb arab spune că 10 înțelepți nu sting focul pus la casă de un singur nebun. Rămân foarte multe întrebări din acest nod gordian fără precedent în istoria regiunii. Perioada care este oarecum asemănătoare ca turbulență și complexitate politică (păstrând evident proporțiile), ar fi cea a alianțelor multi-partite între bizantini, cruciați și emirate înaintea „pacificării” aduse de Baybars, sultanul mamelucilor. În ce privește efectele la distanță (iarăși păstrând proporțiile), distrugerea imperiului horezmian de către mongoli a pus pe fugă un imens contingent armat care întâi a cucerit și distrus Iersusalimul iar apoi a contribuit la ultima mare înfrângere militară a cruciaților la Forbie (lângă Gaza), după care prezența „francilor” în Levant a fost condamnată la o rapidă extincție.

    – Irakul nu va reveni la forma politică inițială. Nu e relevant dacă va exista sau nu un stat kurd. Chiar și existența unei enclave cu potențialul transformării în stat efectiv peste noapte, contravine intereselor celorlalte state din zonă, care au minorități kurde mai mult sau mai puțin însemnate.
    – Cele trei sub-state irakiene vor fi confruntate cu asigurarea viabilității economice- din acest punct de vedere, cel mai prost stă minoritatea sunnită, de departe. Deja zona este la pământ și nu va înflori în urma conflictului. Problemele economice ale Siriei sînt înmiite- războiul civil a distrus deja o bună parte din țară. Va exista un plan Marshall și dacă el va consta din contributori majori proveniți din zonă, se vor abține din a transforma aceasta în altă proiecție de influență ?
    – Sub-statul sunnit va avea o majoritate de războinici scoși în rezervă. Sînt oameni care de mai bine de 10 ani au fost implicați într-o formă sau alta de insurgență (iar acum de complicitate criminală alături de ISIL) și care au cunoscut o singură perioadă de relativă liniște salarială, când erau plătiți de SUA pentru a înfrânge Al Qaeda.Cum vor trece la civilie ? Va exista o tendință de a se amalgama cu Siria sunnită ? Vor deveni un satelit turcesc ?
    – Dată fiind revenirea în forță a Rusiei, Turcia a renunțat pentru moment la visele pan-turanice- oricum, ele reprezintă un opiaceu mai mult sau mai puțin laic. De când religia și în speță curentul sunnit a revenit și el în forță în politica turcă, dezideratul hegemonic este mai la îndemână în regiune. Nu cred că asta va facilita intrarea Turciei în UE. Dar dat fiind nivelul de decădere economică în jurul ei, poate funcționa ca o Germanie a Orientului Mijlociu. Interesele Turciei nu au coincis întotdeauna cu cele NATO după cum tradiționala apropiere față de Israel, diminuată acum, riscă să degenereze într-o rivalitate a două părți care nominal cel puțin, fac parte din același bloc.
    – Assad este doar o persoană- în spatele lui se află un conglomerat de minorități religioase și etnice care reprezintă orice din Siria care nu este sunnit. Ce se va întâmpla cu ei ? Sînt disciplinați și înarmați. Cum vor „conlucra” cu restul ? Vom avea un sub-stat șiit în Siria, așa cum avem în Liban ?
    – Ce înseamnă un insurgent sirian moderat ? Antrenamentul în țările vecine este în același timp un prilej de triaj (vetting). Se face cu un checklist ? În timpul nefericitei invazii din Liban în 1982, Israelul a descoperit cu vârf și îndesat ce înseamnă un aliat local- nici pentru un singur moment nu consideră că „scopul comun” este altceva decât a-și impune propriile interese, fără nici o considerație pentru restul.
    – Dacă va fi un asalt asupra ne-sunniților din Siria, Hezbollah și Iranul nu vor sta cu mâinile în sân iar implicit, asta va atrage și Israelul în conflict. Înseamnă un stat sirian majoritar sunnit un vecin mai comod sau mai agresiv pentru Liban (care oricum este o creație colonială și a cărui existență istorică este negată de mulți sirieni) ?
    – Rusia are singura bază navală din Mediterana la Tartus. Nu vor pleca cu frigiderele pe mașină, ca din RDG. Cum va afecta asta situația din Ucraina ?
    – Tradițional, Egiptul a fost un lider al curentelor din lumea arabă- răsturnările din ultimii ani cât și conflictul libian, în care are un interes direct, l-au „blocat” pentru moment. Va accepta un rol secundar dacă nu chiar unul de cul de sac în politica zonei ?
    – Nu cred că vor mai trece încă 50 de ani până să vedem un stat palestinian. Eliminarea influenței Hamas din Gaza și înlocuirea ei cu reprezentanți AP, nu înseamnă că dezideratul palestinienilor va dispare. Ce înseamnă un stat palestinian în condițiile instabilității din zonă și mai ales a faptului că în Iordania sînt majoritari ? Legăturile strategice dintre israelieni și dinastia hashemită nu vor permite o indiferență a guvernului de la Ierusalim față de orice tulburări în Iordania.
    – De mai bine de 60 de ani, există legături apropiate între Israel și kurzi- cum vor evolua în condițiile unei mai mari indepedențe a enclavei din Irak ?

    • Dovediti o cunoastere destul de buna a regiunii. Ati pus multe intrebari dar n-ati raspuns la nici una.
      Macar la prima, cine este nebunul care a aprins focul?

  13. Toata sustinerea pe care o aveam pentru lupta cu ISIS, data fiind violenta de care sunt in stare, s-a volatilizat instantaneu ieri cand pe NPR se anunta sus si tare cum Obama ii va inarma pe moderatii din Siria. Ori se stie ca in Middle East diferenta dintre moderati si extremisti este extrem de volatila si tare mi-e teama ca gestul se va dovedi in final, cand „moderatii” astia se vor intoarce impotriva noastra, un alt esec al administratiei Obama.

    • Robert Sheckley este unul din autorii mei preferati de SF, iar una din cele mai bune povestiri ale sale, Watchbirds, ilustreaza exact ce scrieti dvs. aici.

    • Deci voiati razboi terestru, cu trupe americane punind bocancul pe pamint, invazie cu G.I.s, tancuri si tot tacimul si, fiindca vor fi doar lovituri aeriene, plus incitarea la lupta a unora impotriva altora, sinteti trista.

      Nu credeti ca ar fi fost mai rational daca, inainte de a-i bombarda pe cei prezentati azi ca un mare pericol, americanii ar fi incetat sa-i finanteze si inarmeze? :-)

      Stiati ca, in aceeasi zi in care ISIS l-a decapitat, zice propaganda, pe ziaristul-activist James Foley, 19 indivizi din Arabia Saudita, un aliat apropiat al US, au fost decapitati in public pentru diverse crime (dintre care unul pentru… vrajitorie)? Nu aveati de unde, pentru ca presa centrala nu a scris/vorbit despre.

      E greu sa fii revoltat atunci cind nici macar nu stii ca ceva revoltator s-a intimplat. Asa ca ne revoltam atunci cind sintem minati din spate sa ne revoltam si in felul in care ni se sugereaza sa o facem: in ordine si la comanda venita din culise (tv, radio, ziare). Strins uniti.

      Sondajele de opinie din aceasta saptamina au aratat ca americanii, in marea lor majoritate, vad Statul Islamic ca pe o amenintare serioasa la adresa intereselor vitale ale US si, intr-o semnificativa schimbare de pozitie, sprijina masiv loviturile aeriene in Iraq si Siria. 71% dintre americani se spune ca sint de acord cu loviturile aeriene in Iraq, iar 65% sint de acord cu loviturile in Siria. Aceasta reprezinta mai mult decit dublul nivelului de sprijin care exista cu un an in urma pentru lansarea loviturilor aeriene de pedepsire a regimului sirian.

      Prin urmare, alegatorii, care nu au auzit niciodata de ISIS (aka ISIL) pina in urma cu doua luni, sint de acord ca guvernul american sa ii aduca, prin bombardamente, in epoca de piatra… sau macar la nivelul anului 2003.

      Șoc si groaza.

      Nu a functionat in 2003, dar poate va merge acum. Speranta nu moare niciodata.

      As vrea sa vad un alt fel de sondaj de opinie, cu intrebari de genul:
      1. „De unde a aparut ISIS?”
      2. „Cine ii finanteaza?”
      3. „Ce e in capetele lor?”
      4. „Care e legatura lor cu Siria?”
      5. „Ce e de facut cu ei?”
      Probabil ca raspunsurile ar fi, in ordine: „Nu stiu, nu raspund”, „Conteaza?”, „Ii pasa cuiva?”, „Ce-i aia Siria?”, „Șoc si groaza!”.

      Dupa cum se vede, tot ce trebuie sint niste titluri mari despre amenintarile la adresa Americii si alegatorii sint gata sa arunce cu bombe.

      Tehnica e veche si arhicunoscuta. Iat-o explicata pe intelesul tuturor de un expert incontestabil (fragment dintr-o discuție privată cu Gustave Gilbert, ofiter de informatii si psiholog. (Gilbert, G.M. Nuremberg Diary. New York: Farrar, Straus and Company, 1947 (pp. 278-279)):

      „Göring: Evident că popoarele nu doresc razboi. De ce și-ar risca viața în război un țărănoi sărac cînd tot ce poate spera de pe urma lui e să se întoarcă acasă întreg? Natural, oamenii de rînd nu doresc războiul; nici în Rusia, nici în Anglia, nici în America, nici în Germania. Asta se știe. Dar, pînă la urmă, cei care determină politica sînt liderii tării și e totdeauna foarte simplu să îi împingi pe oameni în direcția dorită indiferent dacă ai o democrație, o dictatură fascistă, un parlament sau o dictatură comunistă.

      Gilbert: Există o diferență. Într-o democrație, poporul are ceva de spus în chestiune prin reprezentanții săi aleși, iar în Statele Unite doar Congress-ul poate să declare război.

      Göring: O, asta e minunat (Oh, that is all well and good), dar, are sau nu are ceva de spus, poporul poate fi oricînd pus sub comanda discreționară a liderilor. E ușor. Tot ce trebuie să faci e să le spui oamenilor că sînt atacați și să îi denunți pe pacifiști pentru lipsă de patriotism și punerea țării în primejdie. Funcționează exact la fel în orice țară.”

      Bombele vor fi aruncate. Obama nu spune cind sau unde. Spune doar ca nu are nevoie de aprobarea oficiala a Congress-ului. La fel ca Nixon: ‘If the President does it, that means it’s not illegal.’

      Constitutie? Congress? Pfff…

  14. „În Irak, lucrurile au părut la un moment dat să meargă bine sub guvernarea şiită a premierului al-Maliki. Începuse reconstrucţia economică. Laude, aprecieri internaţionale, unele investiţii. Kurzii îşi dezvoltau afacerile paşnic. Relaţia cu Iranul se detensionase.”
    Din pacate nici macar aparent nu era asa. Americanii au suferit o infrangere geopolitica majora in Iraq pentru ca guvernul al-Maliki a fost doar o prelungire mai flexibila a Iranului. Cand generali din garda republicana iraniana, dintre care unii au participat la luarea de ostatici ameruicani in 1979, instruiesc trupele iraqiene se vede cat de bine se desfasura situatia din Iraq dupa aventura din 2003. In plus marile companii americane sabotau guvernul de la Bagdad incheind contracte direct cu guvernul regional kurd dupa ce esuasera in tratativele cu guvernul central.
    Acum britanicii, americanii si australienii ii inarmeaza pe kurzi impotriva ISIS, dar in fapt intaresc germenii distrugerii definitive a struto-camilei perfidului Albion numita Iraq. Kurdistanul cav deveni un stat independent si lucrurile nu se vor stabiliza aici.
    In Siria pana mai ieri britanicii, francezii si americanii ii inarmau pe rebelii „democrati” pentru a distruge singurul guvern secular din lumea araba care mai putea mentine un pic de ordine in zona. Astazi ii bombardeaza pe aceeiasi rebeli, care s-au transfigurat peste noapte in fiarele apocalipsei.
    Cum spuneam realitatea este ca tot acest dezastru din Orientul Mijlociu si Africa de N a fost creat in 2003 de niste copii razgaiati cu IQ modest, care au bagat un bat intr-o cutie de viespi si s-au gandit, in stupiditatea lor, ca ar fi bine sa faca din viespi albine, dupa modelul unui stup care nu functioneaza bine nici acasa la acesti baietii zurbagii.
    Orientul Mijlociu si Africa de N functionau mult mai bine sub niste dictatori militari, poate prea brutali pentru gusturile unor exportatori de democratie, dar potriviti pentru societatile in care operau.
    Cine seamana vant culege furtuna.

    • Și sub acei dictatori militari era mereu nevoie de intervenții, atât în Libia cât și în Irak.

      Singurele țări care par să funcționeze stabil sunt Iranul și Arabia Saudită, iar acolo nu alimentează nimeni revoluții. Poate că bravii români anti-americani ar avea ceva de înțeles de-aici? Sau propaganda lui Ceaușescu e prea adânc fixată în mințile lor ca să mai raționeze?

      • Capacitatea (si incapacitatea) de a gandi independent nu se educa doar prin expunerea la propaganda de stanga ci si la cea de dreapta. In general oamenii rationali si civilizati argumenteaza cu fapte si nu cu etichete. Altfel tradeaza o proasta crestere.

        • Când toate opiniile tale economice și sociale sunt marxiste și toate opiniile tale politice sunt anti-americane, să vorbești despre ”a gândi independent” e doar o glumă proastă.

          • A argumenta o idee se face cu date concrete nu cu vorbe-n vant. A gandi la fel cu toata lumea nu este proba de gandire independenta si doar mimentism social.
            Cand primarul ultra-conservator al Londrei spune ca este o nebunie a mai crede astazi ca interventia din 2003 a fost o idee buna, avem de-a face cu un anti-American. Cand insusi presedintele Obama spune ca a fost o greseala, vorbim din nou de un anti-American. Cand cineva observa ca acest act, situat in afara dreptului international, s-a soldat cu moartea ne-necesara a minimum 200, 000 oameni, majoritatea civili, cu distrugerea infrastructurii unei tari, din nou avem de-a face cu anti-Americanism.
            Nu pricep ce este atat de greu sa ne detasam de obiceiul pamantului de a aproba servil o mare putere chiar ataunci cand greseste. Noi romanii i-am urmat umil pe turci si am participat la asediul Vienei, pe francezi si am declarat republica de la Ploiesti, apoi pe germani si ne-am dus pana la Stalingrad, pe rusi carora l-am predat pe Antonescu si pe Nagy, iar acum aprobam orbeste tot ce vine de peste ocean, bun sau rau. Daca maine chinezii controleaza lumea vom face politica Beijingului.
            Cand un laureat al premiului Nobel pentru economie, cetatean American, spune ca modelul economic pe care-l urmam orbeste trebuie reformat, din nou avem de-a face cu Marxism. Daca aceste idei sunt deja aplicate cu success in tari precum Norvegia, din nou este o proba de Marxism.
            Astept si alte etichete la fel de originale si la fel de bine argumentate.

    • N-am prea inteles asa zisul argument cu Arabia saudita si Iranul care functioneaza.
      Atat Arabia Saudita cat si Iranul sunt dictaturi. Una este o monarhie absoluta de nivel sec XVIII si alta este o pseudo-democratie controlata de o teocratie.
      Arabia Saudita este cel mai disfunctional stat din zona. Regimul saudit este se mentine prin petrol, prezenta trupelor straine, prin folosirea a milioane de muncitori straini (pakistanezi, indonezieni, filipinezi, etc).
      Femeile din Arabia Saudita nici nu viseaza sa aiba vreodata drepturile pe care le-au avut femeile din Iraq, Siria sau Libia in timpul dictaturilor militare. In Arabia Saudita se fac inca executii prin decapitare si mutilarea corporala este foarte frecventa. Politia de apararea virtutii si combaterea viciului aplica bataia cu vergi pe strada sau arestarea tuturor celor care incalca principiile wahhabite din sec VIII (de exeplu plimbatul pe strada a doua persoane de sex opus care nu sunt rude primare).
      Iranul nu este o tara araba si este exponentul unei civilizatii superioare celei din lumea araba. A avut o singura perioada de relativa democratie sub Mossadegh dupa care a urmat dictatura shahului si apoi dictatura ayotolahilor. Si in Iran exista politia de apararea virtutii si combaterea viciului (numita pe scurt Comite).
      Dupa cum vedeti ambele exemple arata ca in regiune tarile „stabile” sunt stabile printr-o dictatura de cea mai primitiva speta. Intamplator am la slujba destui clegi din aceste tari care desi au fugit din tarile lor din cauza dictaturilor militare nu vor sa auda de noile democratii. Unul mi-a spus ca sora sa nu poate iesi din casa (in suburbia Bagdad) din cauza banditismului.
      Cand vorbiti de propaganda ceausista este bine sa va controlati sursele de informatie; in lumea asa nu exista doar CNN, AP si Reuter. Incercati macar FP sau Aljazeera.

  15. Care ar fi fost consecințele rămânerii la putere a lui Saddam- scenariu care nu este implauzibil, în absența invaziei americane din 2003 :
    – Primăvara arabă, chiar și fără un semnal occidental (Saddam fiind totuși de departe, cel mai criminal dictator arab), ar fi împins kurzii la consolidarea enclavei, începută sub protecția acelei no fly zone, introdusă de aliați în 1991. Șiiții din sud și din Bagdad s-ar fi răsculat, iar Iranul ar fi fost nevoit să intervină, neputând rămâne indiferent la masacrarea coreligionarilor. Am fi avut un nou război irako-iranian, unde banii Saudiei ar fi trebuit automat să sprijine pe dictatorul sunnit, dar nu îndeajuns pentru a-l face prea puternic și a-l transforma din nou într-o amenințare pentru restul Golfului. Occidentul ar fi fost pus în postura de a „se declara”, fie pentru un tiran ale cărui metode reprezentau antiteza întregii moralități vestice, fie pentru Iran, cu care negociază de ani de zile pentru a-i domestici programul nuclear. Barilul de petrol ajungea la $150 iar Rusia, zâmbind pe bară, și-ar fi dublat cheltuielile militare.
    Dată fiind dușmănia de moarte între familiile Assad și Hussein, pentru a da o „față” unei rivalități care exista de decenii în ce privește supremația lumii baathiste, ofițeri ai trupelor de elită saddamiste s-ar fi inserat în peisajul sirian, chipurile pentru a ajuta pe „moderați”, dar în fapt pentru a încerca să impună o hegemonie a Bagdadului (care avea sub Saddam, visul unui califat, poate nu chiar gen ISIL, dar cumva un Harun al Rashid redivivus, cu torturi și poliție secretă). Marele criminal Assad, ar fi trebuit deci ajutat din motive strategice, împotriva marelui criminal Sadddam, pentru a institui un minimum de containment și mai ales pentru a împiedica destabilizarea regatului Iordaniei (care a avut mereu o relație cel puțin incomodă cu regimul de la Bagdad) și a cărui cădere ar reprezenta o linie roșie pentru Israel.
    Nu am fost nici pentru o clipă un fan al ceea ce s-a întâmplat în 2003. Dar dacă examinăm scenariul pe care l-am propus, ajungem la concluzia că ceea ce astăzi este un război al facțiunilor, ar fi putut deveni un război al națiunilor. Nu există un glonte de argint care să răpună peste noapte strigoiul problemelor din zonă.
    Dilema nu este militară, ci politică- nu există dubii în ce privește nivelarea ISIL cu armele, ci ceea ce va urma. Marele aliat american de azi, devine ocupantul de mâine și este răsplătit cu o nouă insurgență. Armata irakiană a implodat, în ciuda zecilor de miliarde de dolari cheltuiți pentru pregătirea și înarmarea ei. Ceea ce apără azi zonele șiite sînt miliții, compuse în bună parte din fanatici și instruite de specialiști de la Teheran. Dacă sunniții s-au plâns de exacțiunile fostei armate irakiene, ai cărei ofițeri superiori au demonstrat gradul abisal de corupție și incompetență la Mosul, cum vor accepta conviețuirea cu formațiuni militare și mai îndoctrinate ideologic ?
    Înarmarea „moderaților” sirieni (încă nimeni nu a dat o definiție palpabilă), va conduce la un echilibru militar în Siria- nici una dintre facțiuni nu este îndeajuns de puternică pentru a le înlătura pe celelalte două. Iar în ce privește „consilieri/instructori” militari americani, noțiunea e vagă- în Vietnam erau 15.000 înainte să înceapă „războiul adevărat”.
    Nu există soluție minune, nu există strategii „instant” și orice acțiune militară trebuie însoțită de o gândire politică și un dram de previziune. Ne oripilează masacrele ISIL- dar pentru a le curma, nu putem institui o situație din care derivă masacre înzecite și să spunem că „de vină sînt ei, pentru că așa sînt”.

  16. In Octombrie 2007, Generalul American Wesley Kanne Clark, comandantul fortelor NATO in perioada 1997-2000, in Commonwealth Club din San Francisco a sustinut urmatorul discurs:
    “Șase săptămâni mai târziu (dupa atentatele de la 11 septembrie 2001), am văzut același ofiter, și a întrebat: „De ce nu am atacat Irakul? Mai mergem să atace Irakul? ”
    El a spus: „Domnule, e mai rău decât atât. El a spus – el a scos o bucată de hârtie de pe biroul lui – el a spus: „Am primit această notă de Secretarul Apărării de birou. Se spune că vom ataca si distruge guvernele din 7 țări în cinci ani -. Vom începe cu Irak, iar apoi vom trece la Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan și Iran „”

    Privit din perspectiva acest plan de destabilizare, de yugoslavizare a tarilor arabe mai sus mentionate este in plina desfasurare, preconizata interventie militara Americana in Irak fiind doar o incununare si o consfintire a divizarii si fragmentarii Irakului si a Siriei, avand in vedere, pe de o parte, ca Siria este un aliat traditional al Iranului iar pe de alta parte a bunelor relatii pe care guvernul Irakian post-Saddam, a reusit sa le aibe cu Iranul (tara musulmana predominant Shia). Conform acestui plan, ulterior extins si la alte state, sub diverse pretexte au fost initiate urmatoarele tipuri de actiuni:
    • fabricarea de dovezi false si prezentate ca adevarate in fata comunitatii internationale pentru justificarea unor actiuni ilegale din punctul de vedere al legislatiei ONU: a se vedea cazul Irakului, stat care a fost invadat sub pretextul prezentei armelor de distrugere in masa, acestea nefiind nici pana in ziua de astazi gasite; de mentionat in acest caz moartea suspecta in 2003 a omului de stiinta britanic, David Christopher Kelly, care din pozitia inspector ONU in materie de arme de distrugere in masa a invalidat argumentele aduse de administratia americana si de premierul Tony Blair.
    • initierea unor miscari de strada in numele valorilor democratiei (asa numita Primavara Araba), miscari care foarte rapid au degenerat in confruntari armate: a se vedea cazul Libiei in care fundamentalisti islamici sustinuti financiar de monarhiile arabe din Golf, consiliati de forte speciale occidentale/israeliene si cu sprijinul fortelor aeriene NATO au reusit rasturnarea regimului Gadafi; acelasi scenariu este in curs de desfasurare in Siria (o buna parte din fundamentalistii mai sus metionati, alaturi de grupurile cecene din Caucaz au fost relocati in statul mai sus metionat prin portul Bengazi); in acest context uciderea in 2012 ambasadorului American John Christopher Stevens este doar o incercare de acoperire a urmelor – acesta urmand sa prezinte in fata Congresului American dovezile acestor activitati clandestine. Ironia este ca o buna parte din statele arabe invitate sa participe la aceasta coalitie anti-ISIS au sustinut in mod clandestin, evident cu acordul serviciilor secrete occidentale/israeliene, diversele factiuni islamiste care actioneaza acum in Siria si Irak. Deasemenea Turcia prin sprijin logistic (baza de antrenament secrete, rute de traversare a frontierelor – BBC a publicat recent un documentar pe aceasta tema), Iordania (baze de antrenament clandestine), Arabia Saudita si Qatar (fonduri masive atat pentru achizitia de armament, in special din Croatia cat si pentru campanii de recrutari de luptatori fundamentalisti din tarile arabe si occidentale, conferind astfel o anumita legitimitate fortelor rebele anti-Assad), se fac vinovate de incalcarea flagranta dreptului international in ceea ce priveste suveranitatea Siriei.
    Intradevar, zarurile au fost aruncate, dar nu acum ci cu mult timp in urma, odata cu primele atentate din New York asupra WTC, din februarie 1993.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro