La revoluție se discuta despre averile nebănuite ale lui Ceaușescu – țin minte și acum poveștile despre cântarul poleit cu aur pentru carnea macră a câinilor Elenei. Băsescu avea la Revoluție de patru ori mai mult în conturi la CEC decât Ceaușescu, citiți aici. În scurt timp, averile nomenclaturiștilor intrau în miturile urbane, alături de conturile lui Ceaușescu din străinatate.
Încet încet ne întorceam în anii 90 cu fața spre Vest (cu mici pauze de ciomăgire a celor ce vroiau sa aducă moșierimea înapoi), cu Florin Călinescu care se înavuțea cu mânuțele lui alea două și ne lăsa să ne întrebăm cam cât câștigă Andreea Esca. Apoi întrebarea “Cât câștigi?” a devenit tabu și cam de prost gust. Până la marile eforturi anticorupție, când a devenit relevant cât câștigă nu numai politicienii, ci și verișorii lor de gradul IV sau mătușile de 80 de ani. În criză s-a pus apoi problema cât câștigă asistații social, pensionarii grași, mai ales cei din armată, funcționarii cu salarii mai mari decât ale președintelui sau profesorii care muncesc mult mai puțin decât președintele și își permit doar un whiskey mai ieftin, îndoit cu ceai de mușețel. Cu topuri Capital sau Forbes, verificări ANI, raportări ale multinaționalelor, statistici ANAF și anchete sociale, avem o idee despre cât căștigă cei mai bogați și cei mai săraci, continuăm însă să fim sceptici și să credem că cei mai bogați au conturi în Elveția iar cei mai săraci fraudează și ei statul și muncesc la negru. Ceea ce este în ambele cazuri adevărat, 80.000 de români au conturi în Elveția (citiți aici) și mă îndoiesc că sunt cei cu credite în franci pentru o garsonieră. Iar după unele estimări cam între 25 și 40% din munca în România este la negru.
Şi acum, două politici publice ca să aflăm cât câștigă aproapele nostru:
- Beneficiile (salariale, prime, sporuri, etc) devin publice la nivel de întreprindere. În întreprinderile unde funcționează contracte colective de muncă se poate ști în general care este salariul minim la nivel de ramură, ce coeficienți se aplică pentru muncă calificată, vechime sau studii superioare.
În majoritatea multinaționalelor în schimb salariile sunt păzite cu sfințenie și nu e voie să le discuți cu colegii. În SUA, unde confidențialitatea veniturilor este bine încetățenită, există National Labor Relations Act, prin care angajaților le este garantat dreptul să discute între ei ce salariu au. Scopul acestei politici este de a facilita negocierile pentru salarii la nivel de sindicat sau prin reprezentanți ai angajaților. Asemenea drepturi au și angajații români- adică de a discuta salariile în contextul activității sindicale.
O astfel de politică le-ar prinde bine și feministelor. Pentru o femeie care ar vedea diferențe clare de salarizare ar fi mai ușor să le conteste. Desigur și pentru un bărbat care ar fi într-o situație similară într-o firmă de amazoane.
Avantajul unei scheme transparente de salarizare ar fi echitatea desigur, dar poate și moralul și productivitatea într-o organizație în care criteriile de promovare și recompensare ar fi publice. Companiile care plătesc bine n-ar avea nicio problemă în a angaja cei mai buni absolvenți iar piața muncii s-ar fluidiza considerabil, cu riscul desigur al unor fluctuații de personal și salarii de ar albi toate directoarele de resurse umane într-un an.
- Salariile și averile sunt publice la nivel național. În SUA în anii 20, în Japonia între 1950 și 2004, precum și în Norvegia (și, cu anumite limite și în Finlanda și Suedia), declarațiile fiscale erau sau sunt publice. În Norvegia declarațiile de venit sunt publice din 2008. Trasparența a fost preferată într-un stat dedicat unor idealuri de echitate socială. Au fost multe voci care au ridicat problema normală a sanctității proprietății private, a intimității și a expunerii bogaților la hoții. Au apărut și probleme neașteptate, cum ar fi că în școli copiii se tachinează cine e mai bogat. Argumente pentru ar fi reducerea evaziunii fiscale și controlul asupra “bonusurilor nesimțite” , mai ales în contextul dezbaterilor despre cum a scăpat Wall Streetul basma curată. Așa s-ar putea vedea mai ușor și cum unii plătesc taxe foarte mici plătind un contabil să se ocupe, deși bănuiesc că practica asta e mai în floare în SUA decât la noi.
Care ar fi avantajele unor astfel de politici? Pentru tinerii care își caută un loc de muncă în recesiune, salariile de pornire au scăzut, se pare. În câțiva ani cei angajați în perioada de vârf economic vor avea salarii mult mai mari decât cei angajați acum, la distață de doar câțiva ani de experiență. Normal ar fi ca salariile să fie echilibrate într-o organizație.
Pentru companii, ar însemna mari bătai de cap și nevoia unor scheme transparente de salarizare, plus explicații asupra a cum valorizează firma experiența, calificările profesionale, rezultatele muncii. Sigur că și la nivel societal ar fi mari probleme, de la rude care și-ar scoate ochii la prietenii care s-ar răci. Nici în Norvegia nu sunt mulți mulțumiți de politica asta iar în sondaje sunt mai mulți cei care se opun.
Cu toate că asemenea politici ar avea rezultate explozive, dezbaterea asupra veniturilor trebuie dusă mai departe în România. Nu avem doar asistași grași, ci și mulți evazioniști și lucrători la negru, iar politicile de publicare a veniturilor sau a declarațiilor fiscale ar fi cireașa de pe tortul modernizării administrației fiscale și a luptei împotriva corupției. La limită, s-ar putea publica doar numele celor care plătesc cele mai mari taxe (se publică deja liste anonime, pe județe, cu cei mai mari contributori), ca să fie mai ușor pentru toată lumea (nu doar pentru SRI) să știe cine nu plătește taxe, și să vedem și noi cine duce în spate “asistații”.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Zilele trecute inca ma consideram libertarian, de maine insa o sa cochetez cu bolsevismul. Iar pentru acest elan antievazionist si antifascist [pentru ca se doreste distrugerea secretului de serviciu corporatist] ce soseste -culmea- din tastatura rezidenta’n america as vrea sa multumesc din suflet tinerilor pionieri ai tehnocratiei multilateral-dezvoltate. Asta pentru ca, din momentul implementarii unor asemenea ‘politici’ inovatoare, eu si camarazii mei vom trece in tabara bolsevica pentru ca merita sa rascolesti prin averea altora, a imbuibatilor, ca sa stii cu cine te lupti mai bine, pentru popor si democratie, binenteles. Nu o sa scape nimeni, promit solemn, nici asistatii bogatani care sug sangele poporului [adica sangele propriu], nici afaceristii verosi care saboteaza bugetul nostru national nu o sa fie crutati in campania de descoruptizare initiata de camarazii revolutionari pe baricadele indignarii. Ne trebuie doar adresele, numerele de cont, lista proprietatilor si, daca se poate si e cazul sa mentioneze si ceva despre bijuteriile familiei. multumim anticipat.
Adica, daca eu as fi un patron bogat si as vrea sa-mi rasplatesc angajatii cum cred eu de cuviinta, in mod nepublic, nu as avea dreptul? Sa fac ce vreau pe banii mei?
Este o intrebare care duce la esenta lucrurilor: pana unde poate face un patron ce vrea cu banii lui?
Daca m-ar intreba cineva, as raspunde: pana la ultimul cent.
Daca incepem sa discutam ca i-a obtinut prin ‘exploatarea” salariatilor, mai bine ne mutam in Coreea de Nord. Banuiesc ca doar acolo se mai vorbeste de patroni=exploatatori.
Nu era vorba de asta dl Vlaston…puteti sa va rasplatiti angajatii cum vreti, e dreptul lor sa discute intre ei. ca patron, poate ati vrea ca toti angajatii sa stie cat sunt platiti colegii lor si de ce sunt platiti asa, poate ar fi o atmosfera mai buna si mai productiva. iar ca simplu cetatean, poate ati fi interesat cine plateste taxe mai mari si cine nu le plateste.
Fiscula re mecansimele si procedurile lui sa controleze plata taxelor. Eu nu sunt de acord cu transparenta atunci cand nu e decisa de patronul insusi. Ca sunt banii lui. Face ce vrea cu ei. A fost o periaoda cand banii tarii erau ai tuturor si ai nimanui. S-a ales praful. Au mai ramas 2-3 tari in paradigma asta.
Sa zicem ca ati fi patron bogat, domnule Vlaston. Si de buna-credinta, actionand mereu in conformitate cu legea, caci altfel n-ar avea rost acest exemplu de principiu. Nimeni nu v-ar interzice sa faceti ce vreti cu banii dumneavoastra. Pana la ultimul cent!
Si sa tineti totul departe de ochii publicului. Insa cine ar fi acel public? Fiscul, angajatii, clientii, furnizorii sau beneficiarii finali ai produselor/serviciilor pe care le oferiti?
In cazul fiscului, treaba e clara: orice prima ati acorda angajatilor dumneavoastra ea trebuie sa apara pe „fluturas” si sa fie impozitata ca atare. Doar nu vreti sa fiti un patron bogat, dar evazionist.
In cazul furnizorilor, daca ar cunoaste (macar partial) politica dumneavoastra salariala, nu poate fi decat avantajos: e o garantie ca-si primesc si ei la timp banii pe marfa livrata.
Iar cazul beneficiarilor finali si al clientilor la prima mana ar fi o garantie ca marfa si serviciile livrate sunt de calitate, personalul angajat fiind multumit si loial firmei.
In ce priveste angajatii, a cunoaste inaltimea stachetei la care pot ajunge, este iar benefica: fie pentru a fi multumiti cu nivelul salariul actual, fie pentru a se stradui sa-l obtina pe cel maxim in firma, iar nu schimband pentru concurenta. Ba chiar ar atrage alti colaboratori dintr-acolo.
Mai mult avantaje decat dezavantaje deci. Ideea ca un patron ar ajunge bogat doar pe baza recompensarii subtarifare a angajatilor e paguboasa si anacronica.
Nu, fiscul are propriile parghii de actiune, nu ma pot opune eu, patron. Din cate stiu salariile sunt legate de confidentialitate. N-am reusit sa aflu cat castiga nici copiii mei. Foarte bine. Le-au interzis patronii sa spuna. Daca asa au decis, ce le poti face?
Daca asa au decis, iar copii dvs au acceptat, nu le poti face nimic. E dreptul lor.
Insa, chiar si aici exista o cale de iesire – dau ca exemplu tara in care traiesc: exista pe internet site-uri de informare, de unde poti afla cam cat castiga cei din aceeasi bransa, din aceeasi regiune, cu aceeasi experienta, cu aceleasi atributii si program de lucru. Baza respectiva de date se actualizeaza permanent si sunt oferite chiar trenduri de dezvoltare sau informatii suplimentare: masini de serviciu, telefon de serviciu, asigurari de viata sau sanatate in functie de profilul postului s.a.m.d. Totul se face sub pseudonim, iar fiecare e interesat sa dea informatii adevarate, tocmai pentru a putea, reciproc, beneficia de rezultate nealterate. Rezultatele au desigur rol orientativ, dar diferentele de pe diferite site-uri sunt sub 3%.
@Ciprian Dominșoru
De ce nu începi prin a folosi puterea exemplului personal: spune-ne salariul tău! :)
Maine dimineata pe Vox Publica Lucian
Pot să repostez răspunsul aici când îl primesc?
@Ciprian Domnişoru
„Normal ar fi ca salariile să fie echilibrate într-o organizație.”
Echilibrate, adică mai degrabă egalizate (că toţi suntem oameni şi avem un singur stomac etc) sau mai degrabă diferenţiate (după contribuţia concretă la eficienţa organizaţiei, preferinţele patronului etc)?
@Ştefan Vlaston
„… Coreea de Nord. Banuiesc ca doar acolo se mai vorbeste de patroni=exploatatori.”
Înţeleg că nu citiţi criticatac.ro. Nici Costi Rogozanu, nici Ilie Şerbănescu…
Sigur ca ne putem lega de orice fraza si merge direct in Coreea de Nord cu orice idee din articolul asta…dar aici era vorba de echilibrul de salarii intre tineri angajati in decursul a cativa ani, unii in perioada de varf economics, unii in criza
Felicitari, domnule autor!
Da, o asemenea politica de transparenta a veniturilor ar fi binevenita. Ar fi un argument de sanatate in functionarea companiilor si in societate, in general.
Unii confunda banii personali cu banii companiei. Chiar daca firma are un singur actionar, firma respectiva este un subiect de drept in sine, aparata de legile oricarui stat adevarat. Pseudo-intelectualii romani nu cunosc faptul ca exista, in lumea asta, infractiunea de „abuz de bunuri sociale” si „abuz de incredere” referitor la modul in care patrimoniul si veniturile unei companii sunt utilizate de proprietarii/managerii ei in scopuri personale, in scopurile economice ale firmei.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Abus_de_biens_sociaux
Banii unei firme private nu sunt ai actionarilor (doar dividendele sunt ale lor sau valoarea actiuniklor la care renunta!), ci ai firmei care trebuie sa-i utilizeze in beneficiul activitatii firmei sau pentru exinderea ei. Ca subiect economic si juridic, firma privata trebuie sa respecte cateva principii recunoscute in societate si aparate de societate, printre care si principiul echitatii sau al salarizarii egale al genurilor. Daca s-ar intampla asta, pe de o parte salariatii ar fi in masura sa solicite patronatului si sa negocieze cu acesta politica salariala de pe pozitii informate.Contrar a ce afirma spiritele primitive si brutale, statutul de patron nu este sinonim cu statutul de stapan de sclavi si cu libertatile discretionare proprii acestuia!
La nivel de societate, o oarecare transparenta a veniturilor si averilor ar descuraja evaziunea fiscala si ar ajuta la promovarea unor politice publice etice. De ce ar fi tolerabil discursul public indreptat impotriva serviciilor publice atunci cand ar fi demonstrat ca sarcina fiscala suportata de clasa mijlocie si de saraci este mult mai mare decat sarcina fiscala suportata de cei mai bogati cetateni? De cateva decenii, bogatii lumii au prins obieceiul de a utiliza forta de munca educata si ingrijita medical pe banii clasei mijlocii si ai simplilor salariati, infrastructura intretinuta din impozitele celor mici, etc., dar cand vine vorba sa plateasca impozite prefera sa-si declare domiciliul fiscal in Elvetia, Luxemburg sau Cipru si sa plateasca acolo putin, nu in tara pe care o storc. Cu talharia asta si cu comportamentul clandestin trebuie sa se termine! Un prim pas: sa ne cunoastem partea infractionala a elitei economice!
Argumentul cu diferentele de salarii obtinute de noii angajati la cativa ani distanta nu mi se pare realist. Cu o comparatie partiala, e ca atunci cand te superi ca ai apucat acum credit mai scump fata de altii care au luat credit mai ieftin inainte ori cand te superi ca altul a cumparat acum o locuinta mai ieftin fiindca n-a luat-o in perioada de preturi maxime.
O companie privata da salariu atata cat isi permite si in functie de cum e piata muncii, asa incat daca abunda oferta de forta de munca angajeaza mai ieftin, mai ales daca sta prost cu profitul din cauza recesiunii. Cred ca toata lumea de aici cunoaste exemple de companii private in care nu doar ca acum se angajeaza oameni noi pe bani mai putini, dar si salariile celor existenti (angajati pe salarii mari in perioadele bune) au fost reduse in timp, uneori drastic, au fost dati zeci si sute de oameni afara, iar in afara de salarii au fost reduse si alte cheltuieli, s-a renuntat la diverse activitati, pentru ca firma nu si-a mai permis. Cum ar fi putut ramane salariile de angajare din 2010-2011 constante la nivelul din 2007, cand toate celelalte cheltuieli au scazut intre timp? Sau suntem pe crestere economica si nu stiu eu?
In practica, nu ma mir ca din sondajele din Norvegia rezulta opozitia fata de ideea ca toate salariile sa fie cunoscute intr-o companie. Care e situatia acum in companiile unde se afla salariile? Cei cu salarii mici se demotiveaza instantaneu si spun „sa munceasca ala, nu eu, ca el are leafa mai mare, ce-i pasa”, in afara oricarei discutii despre performanta muncii proprii. Am vazut asta cu ochii mei, inclusiv pe oameni care inainte sa fi aflat ii deplangeau pe respectivii ca nu au timp liber (sau ii admirau pentru eforturile de ani de zile depuse pana atunci) si spuneau ca n-ar vrea sa fie in locul lor, din cauza volumului mai mare al muncii. Cu alte cuvinte, discutia despre munca si merit se inlocuieste total cu discutia despre salariu.
„Ca simplu cetatean, poate ati fi interesat cine plateste taxe mai mari si cine nu le plateste” – atata timp cat nu exista nicio parghie legala care sa impiedice minimizarea impozitelor prin preturi de transfer si inregistrarea in paradisuri fiscale sau alte mijloace de a fenta legal fiscul romanesc, cum imbunatateste asta concret lucrurile? In practica, s-ar intampla acelasi lucru ca anul trecut, cand toata lumea ii injura pe cei platiti pe PFA, conventii civile si drepturi de autor, adica pe cei mici, NU pe angajatorii si contractorii lor. Multinationala sau firma mare este intotdeauna off limits la critica, fiindca nu-i asa, creeaza locuri de munca si plateste statului oricum mult mai mult decat o firma mica. Angajatii multinationalei in schimb nu, ei devin singura tinta a criticilor, fiindca au acceptat aranjamentul de plata in loc sa-si dea demisia si probabil sa emigreze sau sa stea someri.