La 31 august Guvernul aproba preluarea în administrarea MDRT a Cazinoului Constanţa în vederea realizării investiţiilor de restaurare-consolidare. După finalizarea lucrărilor – Cazinoul urmează să reintre în administrarea Consiliului Local Constanta. OUG 76/2011 spune : “Adoptarea prezentei ordonanţe de urgenţă constituie măsura de salvare a unuia dintre cele mai importante monumente istorice din România”. Intervenţia este salutară din perspectiva prezervării unui bun public ce indubitabil face parte din patrimoniul construit, cultural şi afectiv dar naşte şi întrebări legate de soarta altor cazuri similare. Poate Guvernul să joace rolul de
„saviour of last resort” (ca să parafez o sintagmă a recesiunii) în toate aceste cazuri? Monumentele istorice suferă – de cele mai multe ori se invocă limite bugetare ce cu siguranţă provin şi dintr-un reflex al unei societăţi trecute, industrializat-productive în aparenţă, în care cultura sub toate aspectele ei a alunecat într-un plan secundar iar clădirea de patrimoniu a întruchipat mai curând o piedică în calea unei îngrămădeli constructiviste ce în prezent a devenit studiu de caz sub sintagma „arhitectura estului socialist”.
Cred că în prezent suntem cu toţii marcaţi de o percepţie a valorii în care clădirile de patrimoniu sunt inevitabil consumatori de resurse (pe care nu le avem) şi prin urmare oarecum excluse dintr-o formulă câştigătoare a raportului cost-beneficiu.
Discuţia despre valoare şi valorificare ne îndreaptă către o dilemă ce însoţeşte toate construcţiile noi sau vechi, chestiune extrem de sensibilă în cazul celor cu valoare istorică, afectivă, comunitară.
Cum cuantifici valoarea lor sau mai bine spus cum le priveşti – ca asset-uri (bunuri cu valoare de piaţă) sau artefacte (bunuri cu valoare istorică, afectivă, culturală) ? Dacă în cazul asset sarcina de a ataşa o valoare este relativ uşor de pus într-o formulă financiară, în cel de-al doilea caz chestiunea poate da dureri de cap şi celor mai mari experţi. Diverse demolări ale unor clădiri sau zone istorice sunt însoţite de regulă de acest argument al progresului economic. Prezervaţionistii, activiştii, oengiştii dau năvală pe terenul economiei urbane şi încearcă să mute discuţia în spaţiul dezvoltării durabile, al argumentului istoric, al urbanismului participativ. Susţinătorii schimbării se opun cu idei din spaţiul economic, idei care într-o societate în dezvoltare se dovedesc greu de combătut.
Peste această dilemă – ce putem face azi versus ce vom compromite mâine – se suprapune o a doua întrebare fără răspuns legată de costul oportunităţii. Ce alternativă ai faţă de ce ţi-ai propus? Mai simplu – faptul că până şi în spaţiul construit – un spaţiu al valorii imobile – zona culturală , istorică, afectivă ridică probleme de evaluare – aduce alte dileme decizionale majore la nivelul politicilor urbane. Unde să investeşti mai întâi? În repararea drumurilor sau în repararea clădirilor istorice? În transportul public sau în centrul vechi? În locuinţe sociale sau în zidul cetăţii?
Şi pana la urma ce primează?
Assetul sau artefactul?
Fezabilitatea imediată sau răspunsul durabil?
Restaurarea sau utilitatea?
Aceste întrebări se încăpăţânează sa rămână fără răspuns atât financiar dar şi conceptual. Dar chiar dacă limitele financiare sunt presante, problema alegerii nu este pusă corect, pentru că în final orice societate are limite financiare şi decizii de făcut cu privire la costul oportunităţii, viitor sau optimizarea unor soluţii.
Europa este un continent care prin vocaţie are tendinţe prezervaţioniste lesne de înţeles. Patrimoniul construit este protejat atât la nivel de obiect (clădire) dar şi la nivel de context (zonă). Dacă într-adevăr optăm să fim europeni – trebuie să ne respectăm moştenirea culturală (contrar opiniei celor ce susţin că intrarea în EU ne duce către o “nivelare” culturală sau în ciuda lor) şi să ne îngrijim de patrimoniul propriu. În mod primar discutăm o opţiune de gospodărire şi igienă urbană ce atestă un anumit grad de civilizaţie.
În acelaşi timp – tot Europa oferă răspunsuri adaptate (sau cum le place unora să le numească exemple de bună-practică).
La Londra, Tate Modern joacă cu succes atât rol de asset dar şi de artefact. Fostă centrală electrică – după un proces de restaurare ce include intervenţii moderne care nu alterează aerul original şi silueta – devine Tate Modern – muzeu de artă modernă – unul din punctele de atracţie londoneze care aduna milioane de vizitatori anual şi defineşte în acelaşi timp un spaţiu public inedit pe malul Tamisei.
În Berlin, Reichstagul a beneficiat de o intervenţie arhitectural-tehnologică ce demonstrează noi concepte ale sustenabilităţii în arhitectură. Domul asigură în mod inteligent şi dinamic iluminatul natural în sala de şedinţe şi tocmai tehnologia generează un plus de atracţie pentru sutele de vizitatori ai fiecărei zile.
În ambele cazuri nu numai că investiţiile s-au dovedit viabile financiar – dar efectele lor se extind asupra oraşului atât ca imagine dar şi ca atractivitate şi generează alte efecte economice pozitive.
Acestea dar şi alte exemple demonstrează o tendinţă de abandonare a modelelor de conservare fixistă (conservăm doar ca să păstrăm) şi propun intervenţii creative, care reuşesc să răspundă pertinent la cerinţele vieţii economice dar şi la necesităţile morale ale comunităţii, în care clădiri sau zone vechi reintră într-un circuit urban firesc cu activităţi şi utilizări variate.
Societatea româneasca nu este imună la astfel de efecte. Muzeul Antipa, proaspăt renovat, e un punct de referinţă recent care demonstrează atât interesul societăţii şi chiar apetitul pentru astfel de intervenţii care să ofere o nouă viaţă unor clădiri-spaţii-locuri ce fac parte din istoria noastră mai veche sau mai recentă.
Revenind la Cazinoul din Constanta – pretextul iniţial al acestui articol – aş adăuga că dincolo de valoarea de netăgăduit a artefactului – există o valoare a ansamblului ce pare să rămână ignorată.
Am să fiu scurt şi vă invit la un dublu exerciţiu de imaginaţie.
Încercaţi sa vă gândiţi ca vă plimbaţi pe faleza de la Constanta şi că în locul în care se află acum Cazinoul e un spaţiu gol. Şi invers – gândiţi-va că se ‘replantează” Cazinoul în altă zonă a oraşului şi că vă plimbaţi acolo.
Nimic nu mai e la fel. Greu de spus ce ar fi mai rău – Faleza fără Cazino sau Cazinoul fără Faleză – dar în ambele cazuri bucuria sau mulţumirea subiectivă, estetică sau afectivă a vizitatorului este redusă simţitor şi în ambele cazuri se simte că lipseşte ceva.
Ce vroiam să demonstrez este că şi în acest caz valoarea întregului urban excede suma componentelor individuale. Cazinoul e o parte dintr-un întreg mai larg ce se profilează pe fundalul mării şi care include promenada, spaţiul de parc, Acvariul.
Chestiunea contextului priveşte de fapt orice clădire de valoare istorică sau nu. Spaţiul urban nu este doar un spaţiu al vedetelor puţine la număr – este şi un spaţiu al clădirilor de fundal care de fapt reprezintă majoritatea şi definesc alături de spaţiul public (piaţa, strada, promenada) imaginea de ansamblu. Calitatea (intervenţiei) în spaţiul urban nu ar trebui judecată numai punctual ci şi în ansamblu.
Există cu siguranţă o legătură între calitatea politicilor publice în dezvoltarea urbană şi rezultatele concrete. Din păcate politicile publice în domeniul dezvoltării urbane în ultimii douăzeci de ani au urmat in general un trend inconstant si inconsistent. Nu cred în acest domeniu sunt aplicabile diagnostice simple. În acelaşi timp cu o medie a urbanizării de aproximativ 55% fata de media EU de 75% nu cred că putem vorbi de coeziune reală, dezvoltare regională, creştere economică, fără a discuta de viitorul urbanizării din România.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Eu inteleg ca nu era bine nici sa fi fost lasat in paragina, dar nu e bine nici cu renovarea/restaurarea.
„Nimic nu mai e la fel. Greu de spus ce ar fi mai rău”.
Da, greu de inteles.
@Victor
articolul este destul de clar : restaurarea Cazinoului este salutara si bine-venita.
nu imi dau seama de d-voastra concluzionati contrarul.
ca sa va citez „greu de inteles”
intr-o romanie a lui „merge si asa” sau a lui „macar s-a facut ceva” unde licitatia de stat va oferi contractul de restaurare constructorului cu pretul cel mai mic, permiteti-mi sa nu fiu atat de optimist.
In aceeasi Romanie incep sa apara standarde de calitate sau standarde de cost care pot sustine o orientare catre rezultate mai bune. In acelasi timp in zona constructiilor nu exista neaparat o practica unitara iar sectorul restaurarilor este inca la inceput. Exista si motive de optimism (exemple pozitive cum ar fi Muzeul Antipa – restaurat cu grija si redat circuitului public) dar uneori sub avalansa de informatii negative care nu intotdeauna sunt prezentate corect/echilibrat riscam o depresie nationala.
din intamplare cunosc foarte bine cazul Muzeului Antipa.
Se ia un o firma de proiectare condusa de un medic (ups!) careia i se de un contract prin atriburie directa (pe baza prieteniei cu un secretar de stat din ministerul culturii, iarasi ups!). Medicul are o mana de arhitecti care lucreaza pentru el intr-o garsoniera (care dupa finalizarea lucrarilor sunt dati cam toti afara pe motiv ca nu mai sunt bani in firma dupa ce au fost platiti cu salarii derizorii, triple ups!). Din intamplare arhitectii au fost foarte buni si au fost maniaci cu detaliile (inebunindu-l si pe medic si pe domnul director ce se lauda acum prin presa). O parte sunt someri, o parte sunt deja in Germania. (building a better future, Romania!)
Antipa este astfel un accident fericit dar unde la fel ca Arena Nationala unde costurile s-au cam dublat.
da, se fac lucruri, dar ohhhh the humanity!
Da, se mai fac, dar mult prea putine. O cladire de patrimoniu care se duce, dusa e! Cum, oare, sa facem turism daca si putinul pe care-l avem il lasam sa se naruie. A, da – turism de aventura, salbaticia incepe in spatele blocurilor. Dar si in curtile unor ruine ale fostelor cladiri de patrimoniu. Turism inseamna, in primul rand, investitii. Si nu numai in pensiuni care, din pacate, stau mai mult goale. Pentru turism iti trebuie, in primul rand, obiective si, imediat dupa asta, infrastructura.