Economie pentru microbişti, sau criza pentru toţi

Toată lumea se pricepe la fotbal şi la economie. Ambele par să fie domenii în care un curs intensiv de privit la televizor pare să reliefeze totul şi instantaneu să ofere o licenţă de comentat pe tema evenimentelor care se petrec. Microbiştii comentează doct: „Dacă  X i-ar fi pasat lui Z, care era într-o poziţie avantajoasă, ar fi fost gol în minutul 5 şi s-ar fi schimbat soarta partidei”, comentatorii economici comentează: „dacă se majorează investiţiile o să avem creştere economică” sau „trebuia să reducem cheltuielile sociale” etc.

Dacă întrebi cetăţenii din baruri, cea mai mare parte cunosc numele jucătorilor la cel puţin o echipă de fotbal, dacă nu mai multe, numele antrenorilor, şi pot emite păreri aproximativ corecte despre calitatea lor, pot să-i ierarhizeze în privinţa calităţii şi performanţei. Foarte mulţi dintre ei cunosc clasamentul echipelor de fotbal, unii chiar şi din ultimii doi trei ani. Dacă întrebi aceeaşi oameni cine sunt miniştrii şi secretarii de stat din finanţe, directorii principalelor firme, şi ce performanţe au ei, probabil cetăţenii normali, şi probabil cea mai mare parte a specialiştilor din economie, nu au nici cea mai vagă idee.

Foarte interesant, dar salariul fotbaliştilor din echipele de top este probabil mai mare decât salariul miniştrilor, secretarilor de stat, şi a multor directori din cele mai bune firme.

Dacă venitul unei persoane, şi notorietatea sa, reflectă importanţa muncii sale, rezultă în mod cert că fotbaliştii sunt mai importanţi decât miniştrii sau managerii.

Premiul Nobel, sub aspect financiar este de aproximativ 1,5 milioane USD, şi răsplăteşte teoretic  cele mai importante cercetări din lume. Comparativ, prima de joc a unui baschetbalist american de top pentru o finală  poate fi cel puţin la fel de mare, şi, în plus poate fi câştigată  de mai multe ori. Un american de rând poate şti cel puţin jucătorii, antrenorii şi performanţele unei echipe de baschet, dar, mă  îndoiesc că poate enumera doi laureaţi ai premiului Nobel din ultimii ani. Laureaţii premiului Nobel sunt probabil cele mai calificate şi documentate persoane din lume. În termeni de rating, difuzarea ceremoniei de decernare a premiilor Nobel are o fracţiune minusculă din audienţa premiilor MTV sau Oscar.

Deci, calificarea, inteligenţa şi contribuţia la bunăstarea şi evoluţia societăţii unei persoane este mai puţin relevantă pentru venitul său decât notorietatea sa.

Şi ajungem la esenţa crizei pe care o traversăm. Răsplătirea rezultatelor muncii nu are nici o legătură cu importanţa socială, calificarea, inteligenţa, implicarea, calitatea muncii, productivitate sau alte criterii de acest gen. Asta înseamnă că tinerii raţionali, vor dori să devină notorii, mai degrabă decât calificaţi, inteligenţi, implicaţi sociali şi productivi. Vom avea generaţii întregi care visează să devină sportivi sau muzicieni, şi foarte puţini care visează să devină cercetători, pentru că societatea asta doreşte. Este o regulă stabilită de cerere şi ofertă pe piaţa liberă în mod automat.

O poşetă de marcă poate costa mai mult decât venitul anual individual a mai bine de jumătate din populaţia lumii. Marca este un vehicul al notorietăţii, şi valoarea este din nou rezultatul acumulării de notorietate. Privind în comparaţie, în societatea noastră investiţia în notorietate poate fi mai semnificativă valoric, şi mai productivă decât investiţia în realizarea produsului. Imaginea este mai valoroasă decât conţinutul tehnic, investiţia de capital productiv, cantitatea de materii prime consumate, sau valoarea muncii efective incluse în produs. Tehnologia de realizare a celei mai scumpe poşete, a unui costum sau a unui pantof este infinit mai puţin avansată decât cea a unui telefon mobil, a unei tablete sau a unui autoturism, şi totuşi, valoarea ei de piaţă poate fi mai ridicată datorită imaginii. Cel mai avansat produs, care include cea mai bună tehnologie, care oferă cea mai ridicată calitate, şi cea mai ridicată utilitate ar trebui să fie cel mai valoros. În această ecuaţie, aprecierea utilităţii în mod special ca acumulare de imagine este cea care explică valoarea bunurilor „de marcă”. Marca modernă a fost creată (Convenţia de la Paris, 1883) pentru a se proteja imaginea calităţii deosebite, ca parte a proprietăţii intelectuale, subsidiară creaţiei ştiinţifice şi tehnologice, şi a ajuns să le eclipseze ca valoare, şi să reflecte o imagine de multe ori lipsită de o calitate specială. Prin contrast, inventatorul unei tehnologii este de cele mai multe ori mai sărac decât creatorul de modă. Nu ştiu câţi au idee cine a inventat ecranul telefoanelor mobile moderne, sau fibra optică, dar cei mai mulţi au auzit de designerii de haine. Probabil inventatorul câştigă zeci de mii de euro pe an, în timp ce designerul câştigă sute de mii sau milioane de euro.

Este extrem de relevantă  lipsa de corelaţie imagine-conţinut prin prisma contrafacerilor. Un produs cu un nivel tehnologic extrem de ridicat este dificil şi costisitor de reprodus, în timp ce un produs fără caracteristici speciale este uşor şi profitabil de reprodus, chiar şi renunţând la valoarea de imagine.

Până şi  în scientometrie, microbul notorietăţii a pătruns adânc şi poate ireversibil. Modelele de măsurare a rezultatelor cercetării sunt bazate pe impact, negând un aspect natural al ştiinţei, faptul că în anumite domenii există un număr foarte restrâns de cercetători specializaţi pe o anumită felie a realităţii, capabili să înţeleagă subtilităţile reale ale unor cercetări, prin urmare impactul celor mai performante cercetări devine evident abia după foarte mult timp, pe măsură ce se difuzează în comunitate şi se resping reţinerile opozanţilor. Doar rezultatele trimise spre publicare de personalităţi cunoscute sunt acceptate şi analizate rapid de comunitate, şi în special cele extrem de „ortodoxe”. Prin urmare impactul este condiţionat mai întâi de notorietate şi abia apoi de conţinut.

Este evident că  trebuie să recunoaştem ascendentul imaginii asupra conţinutului, a formei asupra fondului în societatea modernă, dar nu putem să  evităm consecinţele negative ale acestui fenomen. Câte procente din PIB-ul ţărilor occidentale reprezintă imagine, câte conţinut, dacă avem în vedere unde sunt produse bunurile „de marcă”? Şi cum vor rezista aceste procente în faţa austerităţii impuse de criză? Şi dacă intrăm în lumea obscură  a derivatelor financiare, şi a valorii lor, lucrurile devin înspăimântătoare de-a dreptul, mai ales că valoarea totală a acestora, precum şi posesorii sunt o nebuloasă indescifrabilă pentru majoritatea analiştilor în momentul de faţă.

Societatea este foarte bolnavă, pentru că priorităţile, modalităţile de redistribuire a averii şi percepţia despre relaţia dintre utilitate şi preţ sunt complet bulversate. O astfel de societate are nevoie de o criză serioasă pentru a-şi reevalua priorităţile. Ceea ce numim „normalitate” trebuie să se schimbe, în faţa realităţii crizei, şi redescoperirea austerităţii nu numai bugetare, ci şi personale, ca o virtute, nu ca un păcat ar putea fi un început. Poate ar trebui să apreciem calitatea şi utilitatea în ceea ce dorim şi ceva mai puţin imaginea. Poate ar trebui să învăţăm totul despre Steve Jobs şi doar jumătate de la Louis sau Giorgio.

Cine este modelul social pentru microbistul nostru, şi cine ar trebui să fie? Fotbalistul care se antrenează de mic copil în noroi şi ploaie, sau cel care poartă costume de marcă, stă într-o vilă, chefuiește cu modele şi se plimbă cu maşini de lux. În fond, este acelaşi fotbalist, dar imaginea şi ordinea evenimentelor sunt esenţiale.

PS. La televizor am 7-8 canale de muzică, 7-8 canale de sport şi două canale de economie, care, şi ele, prezintă la ştiri şi sport şi muzică. O manichiură costă 40-200 lei, o oră de curs la universitate 5-8 lei, venitul unei dansatoare sexy este mai mare decât al unui şofer de Ambulanţă; un pompier câştigă mai puţin decât un clovn, etc.