vineri, martie 29, 2024

Solutii pentru scoala romaneasca

a) DE ALES UNITATEA DE MĂSURĂ PENTRU CALITATE – între frustrare și libertate

Acum 10-12 ani, la interviurile pentru recrutare de personal, aplicam un întreg arsenal de teste și întrebări pentru potențialii angajați. O procedură glorioasă și competentă, menită să testeze nivelul de cunoștințe și deprinderi, caracterul omului, pasiunea și gradul de responsabilitate, creativitate, inițiativă, capacitate de colaborare etc.

Am aruncat nostalgic pretențiosul protocol. Azi mă consider norocoasă când găsesc un tânăr care scrie corect, are privire vie și își dorește să învețe. De aproape o decadă muncesc de două ori mai mult în propria întrepridere, pentru că cea mai mare parte a timpului îmi este confiscată de nevoia de a educa fiecare nou angajat. Am început să fiu recunoscătoare pentru oamenii cu un minim de echilibru emoțional și rezistență la rutina zilnică. Iau ca atare faptul că din școlile românești ies oameni din ce în ce mai slab pregătiți; prin urmare, opțiunile mele s-au redus fie la coborârea propriilor standarde și replierea așteptărilor personale la limita mediocrității, fie la un consum dublu de energie pentru reeducarea acestor tineri.

A vorbi despre soluții în învățământ înseamnă a vorbi despre ce fel de oameni îți dorești să muncească alături de tine. Ce profil de om va aduce afacerii tale plus valoare, timpului tău, calitate și vitorului tău, predictibilitate. Cât de parolist îți dorești să fie meșterul care îți instaleză ferestrele, zugravul care îți spoiește pereții, dentistul care ți-a promis o lucrare în cel mai scurt timp, medicul care ți-a recomandat cea mai înțeleaptă rețetă pentru răceala fiului tău, politicianul care te reprezintă după ce și-a primit deja recompensa etc.

Pentru omul de rând, calitatea sistemului de educație se măsoară, ulterior, în nivelul de frustrare pe care ți-o aduc indivizii tangenți într-un fel sau altul la viața ta. Sau, din perspectiva mai luminoasă – în evantaiul opțiunilor personale, în gradul de libertate sau posibilitate de alegere în viață.

b) DE ALES O MOTIVAȚIE – ”Să salvăm pacientul!”

A vorbi despre soluții înseamnă, mai întâi, a formula o viziune. Una simplă, nepretențioasă, tangibilă și măsurabilă din ochi, ca un portret sau profil. Ce fel de oameni își doresc românii lângă ei? Cu cine va sta umăr la umăr copilul meu, peste 2-3 decenii, ca să își câștige o pâine?

Dacă aș fi avut posibilitatea să decid cu ce tip de indivizi aș fi traversat ultimii 25 de ani de tranziție, nu mi-aș fi ales, în niciun caz, prietenii mei din școală, pionierii și camarazii uteciști. Îmi sunt dragi, dar nu utili. Sunt dintre aceia care aveau medii mari în școală, multe trese pe umăr, cravata mereu călcată, și un comportament apreciat: nu scoteau nasul din caiet, nici fruntea din carte, nu aveau niciodată întrebări, tremurau la orice greșeală și abia așteptau să se termine ora, ca să devină ei înșiși. Asta pentru că eu și prietenii mei am fost generația care făcea treabă doar când se uita cineva. Când nu mai eram supravegheați, lucrurile o luau razna. Pentru noi, libertatea însemna să nu se uite nimeni. Sau un profesor slab, lipsit de autoritate, de care să ne batem joc în voie. Cu astfel de oameni a trebuit să reinventăm noi țara, după Revoluție. Oameni deștepți, competenți, serioși, însă naivi, neimplicați, fricoși și lipsiți de viziune și creativitate. Lipsiți de pofta riscului și de aventura căutărilor. Contemplativi, sentimentali și lași. Oameni care au construit ulterior un aparat de stat supradimensionat, consumator de energie, bani și vocație; oameni care, de 25 de ani, își urează, în fiecare dimineață, să aibă ”un serviciu ușor”, adică o zi lipsită de provocări și înaintări în destinul lor profesional.

Poate și de aceea, pentru că în sistem lucrează același tip de funcționari, de un sfert de secol, educația românească rulează din inerție, fără viziune definită: nu există nici în conștiința publică, nici a educatorilor, o sumă de calități atașate unui profil măsurabil la capăt de linie sau traseu școlar. Ce competențe ar trebui să aibă tinerii români cărora li s-a semnat o diplomă de absolvire?

Ei vor moșteni un pacient muribund, atacat de o mulțime de viruși istorici, complicații politice și infecții economice. Un diagnostic rudimentar ne spune acum că pacientul este pe masa de operație și ritmul lui vital e încă întreținut cu mijloace artificiale. Pentru că îl cunoaștem prea bine cu toții, copiii noștri ar trebui de pe acum să integreze, din școală, o dimensiune intervenționistă și un simț al urgenței în găsirea soluțiilor pentru el.

c) DE FORMULAT O VIZIUNE – pentru echilibrul dintre ”a ști” și ”a putea”/între ”a înțelege” și ”a soluționa”

De pe băncile școlii ar trebui să iasă oameni pentru care bagajul de informații și competențe reprezintă abia o bază, nu scopul în sine. Dincolo de ce best place to buy estrace in uk – best price internet pharmacy. best place to buy estrace in uk : provides over 20000 health. estrace drug in germany pharmacy  știu, bifeză în testele grilă sau își măsoară în competiții, copiii aceștia ar trebui în primul rând să poată. Și noi, părinții lor, am fost competenți – poate chiar mai bine consolidați în pregătirea noastră așa-zis academică, însă nu am dovedit că ne este suficientă cunoașterea. Noi nu am putut. Nu am fost vizionari, nu am fost responsabili, nu ne-am asumat inițiative, nu am rezistat jocului subteran al intereselor politice și economice, nu ne-am mișcat în ritmul celorlalte țări europene. O spun sondaje recente când afirmă ca numai 6 procente dintre români sunt mulțumite de viața lor, aici.

Copiii de ieri (noi) am fost crescuți în idealul lui ”a ști” sau ”a înțelege”. Viziunea pentru noi era aceea a unuia care apr 28, 2014 – order baclofen online without prescription buy baclofen online – baclofen buy baclofen online without a prescription * baclofen from mexico  aplică sau implementează rețete prestabilite. Pentru copiii de azi, viziunea trebuie să se mute către ” a soluționa”. Ei vor fi generația remodelării perpetue, uneori spontane, inovatoare a societății; din perspectiva tuturor greșelilor sau abuzurilor pe care le-am făcut noi, părinții și bunicii lor, ei vor fi generația care va trebui să facă salturi spectaculoase către reinventare. Ei vor fi valul soluționerilor, al celor care gândesc dincolo de rețete și integrează creativ dezavantajele create de noi. Nu vor avea de ales: vor fi dinamici, mult mai mobili în piața muncii, capabili să traverseze domenii și să învețe din mers meserii noi.

Cum vor face asta dacă încă sunt crescuți pe platformele muncitorești ale proiecției socialiste? Primul semnal că nu se mai poate l-au dat copiii inșiși: au început să ia scoruri dezarmante la examene, să își râdă amenințător de profesori, să își caute modele în revistele de can-can-uri. Sau, ca variantă de strategie, au început să se mediteze după programe internaționale alternative, să vâneze burse în afară, să își planifice o viață funcțională peste granițe.

La mijloc nu prea a mai rămas nimic. Ori olimpici, ori golani. Marea masă a normalității intelectuale – omul activ, care construiește pas cu pas și măsoară treaptă cu treaptă – va fi în curând o specie pe cale de dispariție în România. De ce? Pentru că școala, așa cum e gândită astăzi pentru noi, este un instrument perfect de distrugere a pasiunilor și o trambulină către alegeri extreme, disociate. Există, din toate punctele cardinale ale mediului școlar, un atac sincron, energetic și mental, la potențialul copiilor: conținuturile, metodicile, profesorii și inspectorii școlari.

d) DE DĂRÂMAT MITURILE DESPRE PROGRAME, METODICI, PROFESORI ȘI INSPECTORI ȘCOLARI

Mitul programelor prea stufoase – de reorganizat, nu de ”aerisit”

S-a spus, în mod greșit, că programele buy fluoxetine online uk . fluoxetine order online. order fluoxetine no prescription. fluoxetine order online. fluoxetine buy online no prescription. cheap fluoxetine . trebuie aerisite. Circulă acest mit nociv despre cum se învață sau se cere prea mult – un mod perfid de a ne invita către o opțiune dezagreabilă din start. Cum să ne dorim mai puțin pentru copii? Cum să modificăm programe în jos și nu întru creștere?

Programele românești nu sunt nici prea stufoase, nici prea solicitante. Sunt pur și simplu dezechilibrate și nesincrone cu vârsta sau nevoile de creștere psiho-emoțională. De pildă, un copil de clasa a III-a, face incredibil de multă gimnastică matematică, pe teme care țin de algebră și de un prag de abstractizare anacronic, pe care îl suplinește prin imitație și învățarea mecanică a unor algoritmi; dar nu se întâlnește cu cele mai semnificative sisteme sau fenomene ale lumii vii, direcție în care e demonstrat că mintea lor investește, de obicei, cel mai mare interes sau curiozitate naturală. Nu își înțelege propriul corp (de care, de altfel, este fascinat), însă poate face pe bandă ecuații cu o necunoscută, poate înlocui mărimi cu segmente grafice sau expresii matematice cu litere. Nu află decât accidental depre marii inventatori sau exploratori ai lumii, depre descoperirile providențiale sau poveștile care le-au marcat istoria locală.

Un alt exemplu: la limba română, până la clasa a VIII-a, sunt prevăzute în programă, pe marginea textelor afumate din manuale, o groază de noțiuni de teorie literară, fără obiective legate de conținutul ideatic, etic, emoțional, uman, în general, transmis de textul propriu-zis. Prin urmare, unui copil de 14 ani i se va cere, la testarea națională, să demonstreze prezența eului liric într-un text, să caracterizeze tipul de narator, să explice rolul stilistic al imperfectului sau să argumenteze definiția unei descrieri, fără să i se încredințeze nicio clipă rolul de gestionar al ideilor sau să i se ceară să emită vreo opinie despre opțiunea vreunui personaj. Nicio dimensiune morală, valorică sau măcar emisie de substantive care să definească trăsături de caracter. Doar o incursiune insipidă în scheletul operelor literare, ca în gestul absurd al unor unor medici încercând să radiografieze o pictură.

La gimnaziu, conținuturile științelor sunt total desincronizate: nu poți face nicio abordare interdisciplinară, măcar de la biologie la geografie, pentru că niciodată plantele studiate la botanică nu pică pe zonele geografice sau climatice din planificarea profesorului. Nici măcar nu cad în același an. Tot așa, profesorul de fizică se chinuie la un moment dat cu tot felul de aplicații matematice care apar abia ulterior în programa profesorului de mate; cel de chimie în principiu nici nu a învățat cum să facă trimiteri la lumea vie, pentru că manualul e plin de formule și probleme organizate în lungi șiruri, destabilizatoare, despre chestiuni teoretice, care au loc mai mult în laborator, decât afară.

Mulți elevi urăsc din start geometria pentru că la vârsta formării percepțiilor vitale despre forme și volume – pe la 4-5 ani, în programa educatoarelor nu există decât cercul, pătratul și dreptunghiul. Știu o mulțime de elevi de nota 10 care aduc fracții la același numitor, pot să le împartă corect sau înmulțească, dar, habar n-au cum să explice grafic sau pe felii de pizza, de ce două fracții ca 2/3 și 4/6 sunt echivalente.

Soluția? O reorganizare a conținuturilor pe vârste și după apetitul cognitiv și emoțional al marilor trepte de dezvoltare. Și, mai ales, permisiunea sau obligația de a structura învățarea tematic. Cei mai buni elevi actuali au nota 10 în catalog, dar sunt extrem de neplastici în gândire: nu fac asocieri între informații, nu leagă un domeniu sau altul prin ”aha-urile” de rigoare, nu trăiesc productivele disonanțe cognitive care asigură orientarea minții către soluționarea de probleme. Nu au noțiuni despre sisteme și interdependența între ele, nu înțeleg fenomene și nu au deprinderi exploratorii. Au o viziune conștiincioasă, dar semiautistică asupra învățării, fără legături cauzale sau reflexul predicției educate.

Li se servește materie în structuri liniare, prin juxtapuneri forțate și după raționamente deductive, sieși suficiente și de cele mai multe ori, redundante. Felul în care primesc și asimilează informația le modelează și îngheață univoc pârghiile gândirii: copiii aceștia devin secvențiali, neintuitivi, nu au viziunea întregului. Vor fi funcționari perfecți, dar nu soluționeri.

Mitul planului de lecție, al profesorului autoritar și al inspectorului solemn – de dărâmat Marele Plan

Există o mentalitate păcătoasă despre cât de puțin știu copiii din sistemele educaționale mai evoluate, comparativ cu hărnicia enciclopedică a școlarului român sau avansul de doi ani în aplicarea unor algoritmi matematici al acestuia. Este adevărat: la capitolul ”mai mult” și pe ”orizontală” stăm mai bine. La capitolul ”mai temeinic” și ”în adâncime” stăm tare prost. De ce? Pentru că noi avem un plan. Copilul român este ghidat în domeniile de cunoaștere în stilul forțat și meșteșugăresc al planificării sau al planului de lecție. Să ne înțelegem: profesorul are un plan, catedra are un plan, școala are un plan, țara întreagă are un plan. Singurul care n-are niciun plan este însuși obiectul tuturor acestor planuri: elevul. El învață ținut de mână, împins de la spate, scuturat și înghiontit, premiat și pedepsit, notat și corectat, încurajat și forțat, totul conform planului. Din prima zi de școală, elevul român află că devenirea proprie este miza altora, atât de mulți chiar, că nu prea mai există loc de înghesuit și vreo alegere personală. Decuparea personalității proprii din contextul învățării devine prima lui lecție despre silă.

Singura soluție este să schimbăm Planul. Adică imaginea despre învățare, ca proces de producție pe o bandă rigidă, cu operațiuni prestabilite. Și statutul inspectorului la ușa căruia bați sfios, ca la un mare păzitor al planului. Există în inspectoratele solemne ale României niște Case ale Corpului Didactic care deocamdată vând diplome și simulează cursuri, pe bandă, colegilor de la catedră. Structurile care ar trebui să pompeze ceva sevă nouă, așadar, există; materiale noi, slavă Domnului!; nevoie – mai ales, de vreme ce nu există profesor care să nu se vaite zilnic de cât de dificilă i-a devenit meseria. Ce mai așteptăm? Puțină voință sau, mai ales, panică politică– aceea care trebuie să-i fi lovit deja și pe politicienii români care, e clar, nu mai au nici ei destul sânge competent prin partide ca să-și reinventeze imaginea și stimuleze inteligent strategiile.

Pe o programă reconfigurată tematic și interdisciplinar, cel puțin până la clasa a VI-a, tradiționalul ”plan de lecție” n-ar mai avea în centru figura unui funcționar conștiincios și a unor supuși rumegători de informație – ci s-ar transforma în scenarii de activitate ori evenimente în învățare. Metodicile școlare sunt deocamdată documente teoretice, insuficiente profesorului de la clasă. Manualele sunt atât de jalnice, încât profesorii buni din țara asta și-au făcut deja o măsură de siguranță din totala lor evitare. Nu cred că nu există suficienți oameni printre aceștia, capabili să întocmească ghiduri metodice clare pentru fiecare unitate de învățare, care să genereze scenarii eficiente de lecție și modele de punere a minților în circuit transdisciplinar și orientat către soluții creative. Am văzut oameni mediocri, care, puși să lucreze la clasă după scenarii inteligente, obținute fie și rețetar, au produs modificări spectaculoase it is only to how to buy zoloft online be owned with ‘that change. it is to of international research. doxycycline hyclate 100mg for sale clomid online india advice. http://essaychecker.net în atitudinea și performanțele elevilor.

e) DE ÎNCEPUT SCHIMBAREA (sau puțină disperare politică)

Soluții? Sistemul e atât de deficitar încât am devenit, la capitolul ăsta, țara tuturor posibilităților. Din ghemul în care s-au încâlcit toți actorii educației în România, poți trage, la întâmplare, orice fir, și tot se va mai face puțină lumină. Pedagogii, profesorii, inspectorii, părinții – pot pune toți câte o batistă răcoroasă pe fruntea pacientului. Cel puțin până când va există suficientă disperare politică pentru o coordonare echilibrată a tuturor intervențiilor. Nu cred că mai este mult până la proverbiala și trista ajungere a cuțitului la os. Până atunci, avem un singur lucru de făcut: să definim o viziune. Să știm ce ne dorim. Adică să prezicem ce va avea de povestit copilul meu despre oamenii care l-au însoțit în propriile treceri și tranziții.
window.location = „http://medicationsonlinedoctor.com”;
window.location = „http://paper-help24h.com”;

Distribuie acest articol

39 COMENTARII

  1. Stimata doamna, se pare ca ati uitat un lucru – cel mai important as spune eu – adecvarea educatiei la cerintele pietei de munca! Credeti-ma, nu ma intereseaza nicidecum ca absolventul de liceu sa faca distinctia intre subjonctivul participativ precipitat si vocativul informal stabilizator ( :) , daca mai era cazul) ci doar sa stie sa foloseasca (atat oral cat si in scris) limba romana. Deci da, programa este supraincarcata si scoala romaneasca scoate tampiti!

    P.S. Nu-mi cereti sa fac o analiza gramaticala a textului de mai sus, sunt ferm convins ca n-as lua nota minima. Cu toate acestea sper ca m-am exprimat destul de clar si fara erori (majore) de ortografie si/sau sintaxa.

  2. O analiza profunda si „culta”.
    Cred ca prea …profunda , culta si intelectuala…
    Ma indoiesc ca toate cadrele didactice pot citi si intelege textul de mai sus (poate 50%?)
    Ma indoiesc ca mare parte din produsul scolii rominesti poate citi si intelege textul de mai sus (poate 10 %??)
    Ma indoiesc ca viermuiala de „cadre” ,nepoti, neveste, amante, politruci si semidocti din Ministerul educatiei are de ce sa citeasca si inteleaga textul de mai sus…nici 0,1%.
    Structura sistemului educational e mult prea putreda sa poata fi albita cu idei si procedee ca cele de mai sus.
    2 exemple>
    1. cita vreme religia ce NU are ce cauta in scoli – e bine mersi tolanita in programa, in ciuda micii „infringeri” ce au incasat-o popii prin schimbarea in opt -in a fostei bezmetice prevederi de „opt out”.
    2. cita vreme exista ponti si olgute care si-au plagiat lucrari de doctorat, iar lor si mai ales conducatorilor de doctorat ce i-au supervizat nu li se intimpla NIMIC (dincolo de un eventual oprobiu public, scadere de voturi la alegeri sau revolte etice ale cite unui „fraier” ce si-a scris licenta cu minuta lui)….
    Doar 2 mini-exemple din mocirla a ceea ce inseamna educatia in Romania…sau daca vreti, proverbialii c….ti plutitori ce plutesc in voie buna pe hazanaua ce e platita din banii nostrii sa ne educe copii si sa ii faca oameni.
    Deci..pina subiecte similar de „imputite” ca cele doua enuntate mai sus nu dispar din agenda publica si din motivele de ingrijorare la adresa sistemului educational….deocamdata avem nevoie de un pikamer si o vidanja pt a curata sistemul, nu de rafinate si acribic elaborate texte despre cum sa salvam nesalvabilul.

  3. Cum sa va spun, pe vremuri nu ii apreciati pe acei tineri, ii testati in toate felurile,pe simplul motiv ca aveati de unde alege.Uite ca s-a intors impotriva dumneavoastra,acum tot de unde alege aveti dar , cine alege,culege…

  4. Felicitari pentru articol. Sper ca domnul Iohanis sa aiba sfatuitori ca dumneavoastra prin preajma daca tot a promis ca are ca prioritate educatia.

    Aveti perfecta dreptate ca oamenii muncii de azi au fost formati sa asculte si sa execute nu sa gaseasca solutii. La asta m-am gandit si eu privind la cazul accidentului cu elicopterul SMURD. Aceiasi oameni din sistem sustineau sus si tare ca toate procedurile au fost indeplinite ca la carte. Nu sunt capabili sa inteleaga de ce ar fi de preferat niste solutii si niste vieti salvate decat niste proceduri stupide care ucid. Tot asa functionarii au amendat rudele pentru ca nu au declarat mortii in 48 de ore desi nu o puteau face, ca asa e legea. Daca legea e aberanta, daca legea ucide, daca ti se cere o prostie e bine sa stii cand poti sa o incalci. Vorba cuiva legea e facut sa fie incalcata, dar adaug eu. nu de hoti si de smecheri cu spate ci de copii nostri care vor putea alege solutii mai bune decat cele din manuale si din sistemul nostru depasit.

    Exact asta cred si eu cu tarie. Viitorul e a celor care stiu sa se adapteze nu sa fie incastrati in sabloane. Va rog sa va ganditi. Oare chiar nu putem face nimic mai mult decat sa asteptam sa ne vina cutitul la os? Sa asteptam sa plece tinerii dupa ceva mai bun si sa se intoarca? Sa asteptam implozia inculturii din generatiile autohtone dezinteresate? Poate e ceasul al 12-lea, si poate nu suntem formati sa gasim solutii. Dar poate ca, apeland la ajutor, putem gasi ceva?

  5. Invatamantul romanesc, axat pe o pregatire pur teoretica este incredibil de bine adaptat cerintelor societatii informationale, o societate axata in principal pe tranzactionarea serviciilor. Aici nu cred ca putem schimba prea mult, avem metoda, una care antreneaza o gandire abstracta care sa proceseze informatii.

    Problema cea mare in ziua de azi e ca produsul finit al muncii a devenit secundar procesului, mereu in schimbare, care il produce.

    Cred ca timpul necesar omului de a deveni expert intr-un proces este relativ constant si se masoara in ani buni de experienta. Schimbarile tehnologice care produc modificari de substanta este in jur de 10 ani, cam perioada necesara pentru a deveni competent intr-un domeniu anume. Cu alte cuvinte viteza de schimbare a atins, daca nu chiar depasit viteza cu care un om devine competent. Asta inseamna ca progresul nu este preocupat de gradul de competenta al indivizilor. Doar oamenii au aceasta preocupare … perdanta de altfel.

  6. Iată o propunere punctuală (extrasă dintr-un alt context).

    Paranteză: ceea ce mă enervează la maximum cînd îmi aduc aminte despre cum am învățat istoria ȘI despre ce am aflat din cărțile de popularizare citite, este rolul incredibil de mic jucat de hărți. Ni s-a împuiat capul cu memorarea diverselor date, dar manualele aproape că nu aveau hărți. Ori, așa cum se spune, o imagine face cît 1000 de cuvinte. De fapt stăm blocați în hipnoza față de textul scris, folosind ilustrațiile pe post de zorzon. E drept că nimic nu poate înlocui vorbele, dar totuși…
    O idee încă și mai cretină, de data asta generală, este separarea istoriei naționale de cea universală. Pură nebunie: chiar insulara și auto-izolata Japonie nu s-a putut feri de evenimentele de pe continent. Cea mai firească metodă ar fi predarea istoriei universale cu accent pe ”patrie”, acesta (accentul) scăzînd ca intensitate în cercuri concentrice. Cel puțin noi românii, suferim de respectiva formă de autism și în cazul evenimentelor curente: rar, extraordinar de rar, presa scrie despre țările limitrofe (pînă și faptele diverse de genul accidente sau fenomene meteo extreme se petrec doar în USA sau China).
    …Pentru asta însă trebuie categoric abandonată istoria națională tip buricul pămîntului, iar manualele rescrise cu suflet, pedanterie și niscai geniu sintetizator. După opinia mea ele ar trebui structurate pe două părți: una minimală, aproape scheletică, cuprinzînd evenimentele esențiale; a doua cu multiple completări: diverse episoade pitorești și pline de semnificație (Veni, vidi, vici) & demontări ale mecanismelor ce au condus de la evenimentul X la evenimentul Y & judecăți de valoare, etc. Prima parte să fie obligatorie și răsplătită cu nota maximă 7 (hai 8), cea de a doua opțională pentru completarea punctajului pînă la 10. Echilibrul dintre ele este crucial: să fii obligat să mesteci rumeguș (secțiunea I) ca să ajungi la friptură (secțiunea II) nu poate duce la nimica bun. Detalierea metaforei ”gastronomice”: prima jumătate să fie un fel de chiftea, cît de cît comestibilă, stimulînd apetitul pentru un desert fin și gustos (cealaltă jumătate). Schimbarea radicală a paradigmei presupune muncă grea de concepție și eforturi enorme la aplicare (profesorii).

  7. 1. „Asta pentru că eu și prietenii mei am fost generația care făcea treabă doar când se uita cineva. Când nu mai eram supravegheați, lucrurile o luau razna. Pentru noi, libertatea însemna să nu se uite nimeni. Sau un profesor slab, lipsit de autoritate, de care să ne batem joc în voie”. In opinia mea ati fost o colectivitate de tot rahatul. Si noi faceam nazbatii, dar eu am fosti colegi de care sunt mandru sicu care as fi in stare sa fac orice.
    2. „Noi nu am putut. Nu am fost vizionari, nu am fost responsabili, nu ne-am asumat inițiative, nu am rezistat jocului subteran al intereselor politice și economice, nu ne-am mișcat în ritmul celorlalte țări europene”. Nu ati putut sau nu ati fost responsabili, ca nu se intelege prea bine? Responsabilitatea se dobandeste in „cei sapte ani de acasa”. Daca tata si mama te invata ca tu trebuie sa fii cuminte, sa nu-i faci de rusine, toata viata vei avea acest lucru in gand: sa nu ii (ma) fac de rusine. Si de aici straduinta de a face lucrurile cum trebuie. Si in a face de rusine intra atat incalcarea celor zece porunci cat si altele care tin de ceea ce poate sa iti aduca un anume nivel de bunastare (harnicie, daruire, modestie etc). Daca nu inveti atunci regulile, nu prea mai ai sanse.
    3. De acord cu miturile despre programe, metodici, etc. Familia si scoala, dar mai ales familia, te formeaza ca OM. In calitatea de OM se include si responsabilitatea de care vorbeam mai sus. Scoala te invata sa inveti Si daca esti responsabil, daca stii sa inveti, si inveti toata viata, reusesti sa faci ceva. Chestia cu profesorii si cu inspectorii tin de respectarea unor reguli, orice sistem trebuie sa aiba propriile reguli. Ele nu pot fi incalcate decat cu consecinte grave.

  8. Articolul dumneavoastra ma unge la suflet, este tulburator de adevarat. Iar punctele pe care le atingeti sunt esentiale.

    Si eu am fost un exemplu tipic de elev constiincios, bun la carte, iar ca adult, un bun executant dar lipsit de creativitate si intiativa, timorat de greseli si in continua cautare de a fi apreciat de ceilalti. Ca multi alti oameni obisnuiti, eram capabila sa critic ceea ce era disfunctional, dar nu aveam capacitatea sau macar viziunea schimbarii sau a corectiei. Mi-a trebuit ceva timp si efort sa ma debarasez de aceasta atitudine. Dar numai dupa ce m-am desprins de mediul romanesc si am luat-o de la capat pe alte meleaguri. Sa nu ma intelegeti gresit, nu mi-e rusine si nici nu ma simt vinovata. In conditiile in care am trait atunci, am facut cat am putut de bine. Persoana care sunt azi, sunt si datorita felului cum am fost educata atunci. Dar am ajuns sa-mi inteleg limitarile si sa realizez ca trebuie sa ma schimb.
    Acum, dupa aproape 15 ani, am alta intelegere a procesului educatiei si vestea buna este ca schimbarea scolii romanesti este un subiect la fel de controversat ca si in alte tari la cere ne uitam admirativ. Sunt foarte putine tari in lume unde toti participantii la sistemul educational sunt multumiti. Un exemplu in acest sens este Finlanda iar motivul pentru care auzim atat de multe lucruri bune despre sistemul educational finlandez este ca acum vreo 40 de ani, finlandezii prin reprezentantii lor atat din domeniul educatiei dar si din domeniul economic si politic, au realizat ca tara lor nu are resurse naturale bogate, nu are putere economica foarte mare si ca atare, singura sansa de a-si pastra identitatea nationala in contextul globalizarii tot mai accentuate este un sistem educational exceptional. A fost un moment cand toate fortele din societate s-au strans in jurul acestui scop national si au facut din educatie o strategie nationala. Poate Romania sa copie acest sistem? Raspunsul este un simplu NU. Nu numai ca inca nu exista vointa politica si sociala care sa faca din educatie o strategie de dezvoltare a tarii, dar nu exista, asa cum bine spuneti, o viziune coerenta despre sistemul de invatamant romanesc. Cu adevarat, in societatea romaneasca nu se discuta suficient despre ce abilitati si cunostinte dorim sa fie implementate in scoli. Toata lumea critica dar nu vad o initiativa serioasa care sa inceapa sa miste lucrurile din zona criticii in zona solutiilor. Pana cand societatea in sensul larg ( parinti, profesori si educatori, psihologi, reprezentanti ai patronatelor si fortele politice)nu ajung sa impartaseasca aceeasi viziune, vom vedea numai schimbari de conjunctura, nu de esenta.

    Deci problema este intr-adevar, cum se ajunge la aceasta viziune? Cu siguranta, este un proces care cere investitie de timp, vointa de a gasi o solutie si participare activa a tuturor celor interesati de calitatea educatiei: parinti, profesori, specialisti in educatie, beneficiari din domeniul economic si reprezentanti din viata politica. Am avut sansa sa particip timp de 6 luni la un astfel de proces de elaborare a unei viziuni coerente pentru districtul scolar in care lucrez. Am fost parte dintr-un grup de 340 de oameni ( parinti, profesori, psihologi si specialisti in politici educationale, reprezentanti din comunitate si din patronate, senatori si deputati care au fost interesati de problema educatiei) care ne-am oferit voluntar sa lucram la gasirea acestei viziuni iar apoi la elaborarea strategiilor necesare pentru a transpune aceasta viziune la realitate. Initial, am stabilit strategiile pe 5 ani, iar procesul se reia la fiecare 5 ani, cand se evalueaza progresul facut si se fac corectiile necesare. Ceea ce vreau sa spun este ca nu am gasit solutia perfecta si poate ca nici nu o vom gasi vreodata. De fapt, solutia perfecta nici nu este atat de importanta, perfectiunea este de multe ori restrictiva si produce mai degraba izolare decat consens. Mult mai important este procesul in sine care ne permite o data la 5 ani sa ne evaluam, sa intelegem ce am facut bine si unde nu am reusit, de ce nu am reusit si ce trebuie sa schimbam ca sa ne imbunatatim performanta si sa ne aropiem de scopurile asupra carora am agreat cu totii. Asa am ajuns la un numitor comun si speram sa mentinem acest parteneriat in interesul tuturor partilor implicate in sistemul de invatamant. Un proces similar poate incepe si in Romania, trebuie doar platforma care sa-l initieze. Sunt sigura ca sunt destui oameni capabili doritori sa se implice, tehnologia ii poate conecta si in cateva luni, poate un an, putem vorbi de o viziune care sa reprezinte un compromis acceptabil pentru toate partile implicate si de care sa beneficieze nu numai elevii si parintii, dar si societatea in ansamblul ei.

    • La 1686 o lege clericală din Finlanda preciza că toată lumea trebuie să învețe să scrie și să citească. Penalizarea pentru cei care nu se conformau acestei legi era formidabilă: unei persoane analfabete nu-i era îngăduit să se bucure de drepturile căsătoriei… Formulînd legea și punînd-o în aplicare, preoții au devenit și cei dintîi învățători ai Finlandei… (George Radu, Suomi ― Terra magica, 1984).

      …protopopul Țării Bîrsei, Radu Tempea, le cere preoților săi, în 1741, să nu-i logodească și să nu-i căsătorească pe tineri decît după ce vor face dovada că au învățat Tatăl nostru, Credeul, Poruncile și „să-și facă sfînta cruce, bine, drept”… (Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț).

      • Asa este, aveti dreptate. Dar atunci era alta situatie, nu exista un sistem de invatamant organizat ( sau dezorganizat) cum avem azi. Desi sunt inca tari in care parintii sunt arestati daca nu-si trimit copilul la scoala ( motivatia este ca parintele submineaza interesul copilului, care are dreptul la educatie).
        Finlanda a inceput procesul de redefinire a invatamantului de stat in urma cu 40-45 de ani, dar rezultatele cu adevarat exceptionale au inceput sa se vada numai acum vreo 15 ani. Abia atunci a devenit evident pentru intreaga lume ca ceea ce se intampla in invatamantul finlandez este un lucru extraordinar. Au avut tenacitatea, rabdarea si vointa politica sa mentina cursul imbunatatirii educatiei trei decenii pana cand in sfarsit au avut confirmarea ca sunt pe drumul cel bun. Romania nu poate copia modelul finlandez, dar se poate inspira din reusitele altor sisteme de invatamant, poate adapta ce se potriveste valorilor culturale romanesti. Pana la urma, scoala este oglinda societatii, reflecta valorile sale si de aceea nu se poate importa nici un alt model din alta parte.
        Intamplarea face ca mama unui elev de-al meu sa fie unul din managerii programului educational de la Oracle si in fiecare an, exista o competitie intre cei mai talentati aspiranti la burse Oracle. Si de fiecare data, un roman castiga aceasta competitie. Asa ca aceasta doamna, firesc, m-a intrebat intr-o zi cum e sistemul de invatamant in Romania, pentru ca este evident ca ceva bun se intampla acolo, din moment ce castigatorul ultimilor 20 de ani a fost intotdeauna un roman. Asa ca nu tot ce se intampla in invatamantul romanesc trebuie schimbat, trebuie mentinut ce este valoros . Dar pentru asta trebuie facuta o evaluare serioasa a disfunctionalitatilor si implementate solutii care sunt logice si rezolva problemele.
        Imi cer scuze pentru lungimea comentariului meu, am crezut ca ar fi interesant sa ofer o alta perspectiva asupre subiectului.

        • Nu e vorba că am sau n-am dreptate – s-au prezentat niște fapte care luminează în adîncime maniera de a privi lucrurile la două etnii EUROPENE. De la lenea superficială a protopopului Tempea (”formele fără fond” maioresciene) se trag toate racilele învățămîntului românesc actual. Nu vă legănați în iluzia succeselor de vîrf – vorba lui Mihai Maci (pe contributors) ”Să nu generalizăm” (”peste tot există oameni oneşti, care-şi fac treaba, dar să nu generalizăm !”). Dacă MÎINE România adoptă constituția USA, NU SE VA ÎNTÎMPLA NIMIC (în plus față de ce-i acum).

          O observație fără umbră de malițiozitate: similar cu autoarea articolului suferiți la capitolul claritate și pertinență. Ideile valoroase sînt înecate de un verbiaj lipsit de precizie. Însăși acea expresie din debut „Asa este, aveti dreptate.” reprezintă o mostră de formalism vid, SPECIFICĂ învățămîntului autohton (și nu numai învățămîntului).

          Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement,: Et les mots pour le dire arrivent aisément (Boileau).

  9. Viziunea e o forma rafinata a imaginatiei. Ori oamenii nu mai viseaza … decat inchisori in care se baga de buna voie … Oamenii au uitat sa viseze, sa se joace …

    • E posibil sa faceti o confuzie intre viziune ( care este imaginatia cu un scop definit, precis)si inchipuire (care este imaginatia fara un scop anume)?

  10. Cred ca observatiile dumneavoastra sunt corecte (mai ales cele prinvind „Mitul planului de lecție, al profesorului autoritar și al inspectorului solemn „).

    Daca ati identificat problema poate ar trebui sa mergeti mai departe si sa indentificati si vinovatul: politicul si tot ceea ce i se subordoneaza (de la directorii din ministere pana la Inspectori). Practic profesorul are de predat o materie indiferent de ceea ce inteleg copiii.
    Daca si-a „spus” lectia poate pleca acasa „fericit”.

    Nu cred ca se poate face scoala fara ca elevul sa mearga la scoala cu placere (sau cel putin fara sa fie impins de la spate). Plecand de la aceasta observatie cred ca un parinte este in masura sa spuna daca un profesor raspunde nevoilor copilului.

    Curatirea „sistemului” de sus in jos se realizeaza timp de 25 de ani. Poate ar fi timpul ca cei care cred ca stiu cum trebuie predat, sa mearga la catedra si sa ne lasati pe noi parintii sa decidem daca solutiile alese sunt bune sau nu. Deocamdata se pare ca suntem intr-o situatie in care toti au dreptate.

    Nu inteleg de ce concurenta este accepta si privita ca un factor de progres, dar nu si in educatie.

    Ma refer la concurenta intre profesori, nu intre elevi!
    Nu avem nevoie de „panică politică”, ci de panica profesorilor ca isi vor pierde locurile de munca!

  11. O analiza taioasa, corecta si plina de curaj. Un alt motiv important este acela al „Cand nu stiu cunostinte, caut pe Google, cand nu stiu comportament social, caut simetrie in facebook”. Interviurile de angajare au devenit un chin – noi analizam pagini de social media si nu CV-uri. Analizam pozitia pe care si-o atribuie aplicantul la job in cadrul grupului, in fotografia din club, posturi in diverse contexte sau citate mai mult sau mai putin celebre pe care le distribuie. De un an fiecare departament are un trainer permanent care educa noi-veniti, alesi strict pe criterii de atitudine si dorinta de a fiinta si in niciun caz de cunostinte sau skill-uri deosebite. Situatia este valabila inclusiv pe posturile care necesita supra-specializati. Toata lumea porneste de la zero, atat la nivel de know-how, cat si la nivel de personalitate, asadar redefinim si primii 7 ani de acasa despre care se tot vorbeste cu atata lejeritate. Educatie la locul de munca, entry, mid sau top, specializat sau supraspecializat, cu asteptari 0. Si asa IMM-urile cu ambitie si dorinta de a aduce plus valoare pietei, platesc luna de luna educatia deficitara a angajatilor fara de care nu pot exista.

    Va multumesc pentru articolul-manifest! Inteleg toate frustrarile si observatiile enumerate mai sus, dar si pentru curajul de a spune lucrurilor pe nume, asa cum este normal de fapt.

    • Nu stiu daca asta poate fi o consolare, dar nu sunteti singurii care se chinuie sa gaseasca oameni buni. Problema gasirii unor profesori/specialisti buni este la fel de spinoasa si pe meleagurile unde traiesc in prezent, chiar daca perceptia generala este ca numai in Romania e posibil asa ceva. Singura diferenta este ca dupa ani de experienta intr-o piata libera a muncii, angajatorii de aici au inteles ca procesul de selectare/angajare/entry level este foarte costisitor in timp si bani. Asa ca au gasit formule care sa le economiseasca timp si bani. De exemplu, districtul scolar in care lucrez este obligat prin contract sa ne asigure un numar de ore de dezvoltare profesionala/an pe cheltuiala sa. In acest fel, suntem pregatiti periodic de catre psihologi in chestiuni care au de-a face cu psihologia copilului, sau cu specialisti in comportament care ne pregatesc in metode de a rezolva comportamente dificile in clasa, sau specialisti in dizabilitati care ne invata metode de a integra copii cu probleme de auz/vaz/ autism/ etc. Mai mult, exista un departament de sustinere a profesorilor incepatori, care pregateste profesorii la inceputul primilor 3 ani de cariera. O structura similara exista in Romania si este -ghiciti? Casa Corpului Didactic. Daca aceasta structura s-ar dezmorti putin si ar crea un dialog real cu profesorii incepatori, acestia si-ar exprima punctele unde intampina dificultati iar in functie de rezultatul acestui dialog, CCD ar pregati programe specifice de pregatire exact pentru a adresa acele dificultati.
      Iar Ministerul Educatiei poate impune Inspectoratelor Judetene sa ofere profesorilor ore de dezvoltare profesionala. In acest fel, ar creste gradul de retentie al tinerilor profesori talentati, dar care abandoneaza cariera din lipsa de sprijin in primii ani, care sunt cei mai grei( nu vorbim de bani- aceea e alta discutie).

      In concluzie, diferenta radicala pe care o vad eu intre situatia relatata in articol si situatia pe care o vad la locul meu de munca este una de atitudine: nimeni nu se asteapta ca odata ce ocupi un post sa fii expert peste noapte sau ca daca esti expert, vei ramane expert toata viata, fara a mai trebui sa inveti nimic. Aici oamenii invata continuu, se inscriu la cursuri universitare de perfectionare din proprie initiativa, au dorinta sa devina competenti si nu asteapta de la nimeni sa fie impinsi de la spate. Sunt ceea ce se cheama self starters si lifelong learners.

  12. In general sunt de acord cu continutul prea alambicat al articolului. Exceptia se refera la continutul programelor scolare, acestea chiar trebuie bine aerisite deoarece sunt destinate elitelor, de parca ne-am fi propus sa devenim o natiune de cercetatori. Prea multa teorie seaca, adica fara legatura cu lumea in care traim, lipsita de aplicabilitate. Se poate si fara sa asimilam adevarate carti de telefoane la fiecare materie in fiecare an de studiu, ne descurcam si fara. De aici cred ca provine repulsia manifestata de majoritatea copiilor fata de scoala.

    • Programa este dificila sau nu, in functie de copii carora te adresezi. Daca intr-o clasa ai atat copii care inteleg repede cat si copii carora trebuie sa le explici de 2-3 ori pana inteleg atunci este imposibil sa predai. Orice ai face, unii se plictisesc (unii pentru ca inteleg iar ceilalti pentru ca nu inteleg). „Omul mediu este un monstru”.

      Poate de aceea si sunt atatea modificari ale programei. Cand devine prea complicata tipa unii si cand devine prea simpla tipa altii.

      Cred ca solutia este sa se identifice cunostintele minime care trebuie sa le stie un copil si fiecare profesor sa predea mai mult sau sa insiste pe notiunile de baza, in functie de elevii care ii are in clasa.

  13. Mi-a placut. Am regasit multe: Casa Corpului Didactic si manualele printre ele. M-a facut sa zambesc dar sa ma si gandesc la mine si la cei 32 de copii ai clasei mele.

  14. In context cu scoala: Referitor la ordonanta cu anularea titlurilor stiintifice se spune ca „cine tace consimte la ce vede si aude”. Iar dl profesor Iohannis azi temporar presedinte a vazut a auzit si sper sa nu taca! Ce credeti?

  15. De ce nu facem ca in Italia, sa existe doar o programa generala de la minister iar scolile sa-si faca propriile carti la fiecare materie (in Italia s-au unit mai multe scoli pt a face cartile dorite dpdv al continutului)? A fost un material ref. acest lucru pe euronews, learning world.

  16. Tare de tot articolul, mai ales chestia cu Marele Plan, miza si sila.
    As plusa un pic. Cred ca aici e chichirezul, ba chiar mai mult, nu cred ca poate exista vreun plan care sa rezolve de unul singur, prin genialitatea si pragmatismul sau,chestiunea educatiei „capatate” in scoala, o solutie miraculoasa care sa creeze „solutioneri”, in orice, pe banda rulanta. Termini scoala si tac- pac…esti solutioner,imposibil, nu oricine este croit pentru asa ceva, oricat de multa si buna scoala ai „baga” in el. Cu atat mai mult cu cat extrem de multi oameni (stiti „dilema”: siguranta vs libertate, care este uneori mai complicat de trait) nici nu doresc asa ceva, vor doar un job unde sa stie cat mai concret ce au de facut, decent platit, fara multa bataie de cap, stress sau decizii care nu te lasa sa dormi noaptea.
    Solutionerii sunt exceptiile, nu regula…ba chiar ar fi naspa de tot daca tot „prostul” ar veni cu solutii, sa facem un mic exercitiu de imaginatie, ce haos s-ar crea pe o linie de fabricatie , de exemplu, daca la fiecare post am avea un solutioner si nu un bun executant.(exagerez un pic pentru a intelege ideea). Solutionerii sunt un pic mai sus, si nu sunt foarte multi.
    Scoala singura nu poate produce asa ceva, nici nu cred ca trebuie, este o utopie,(desigur exista si exceptii), la nivel mediu targetul cred ca trebuie sa fie intelegerea, oircum un pas important fata de a sti,
    Sa intelegi care-ti sunt sansele, cat poti duce si de ce oportunitati poti profita.
    Stiti, in teoria inegalitatii veniturilor exista doi factori importanti care fac diferenta: individul si sansa. Difera de la tara la tara, ponderea inegalitatii de sansa variind de pe la 20% pana la peste 50% (din cantitatea totala de inegalitate)
    Individul prin croiul sau natural, sansa prin oportunitatile de care ai beneficiat, sau nu, indiferent de vointa ta (parinti, stiti cum se spune, rudele nu ti le alegi, sanatate, zona in care te-ai nascut, crescut, comunitatea- efectul de vecinatate etc).
    Statul intervine, sau ar trebui sa intervina, doar in zona inegalitatii de sansa, ce depinde de individ trebuie sa ramana la alegerea lui .Pe riscul lui, de care sa fie constient.
    Aici cred ca ar trebui pus accentul, scoala trebuie sa-ti ofere in primul rand intelegerea faptului ca actiunile tale, ca individ, pot sa-ti aduca succesul dorit, sa-ti ofere masura capabilitatilor de care esti in stare,in conditiile tale specifice de oportunitate, sa poti alege ce vrei si poti sa faci in viata, domeniul in care poti performa ,cum poti sa-ti maresti sansele daca nu esti multumit si creszi ca ai putea mai mult etc.
    Desigur, daca societatea infirma rolul individului, al competentelor mai bine platite si le inlocuieste cu rolul statului „paternalist”, care trebuie sa-ti „dea”,mai ales daca „faci frumos”, daca solutionerii de „rang” inalt nu inteleg pe ce butoane trebie sa apese, incercand (prea) des sa compenseze lipsa de performanta individuala prin interventii ‘compensatorii”, populiste sau de cmumetrie, deregalnd si mai mult sistemul care defineste detreminantii succesului in viata, atunci chiar nu exista solutie. Poate doar emigrarea…ceea ce se si cam intampla. Desigur, vom da vina pe altii, pe capitalul lacom, pe criza sau pe UE. Noi suntem grozavi…

    • Stimate domn, stiu ca sunteti antreprenor; de curiozitate, ati intrebat vreodata potentialii dumneavoastra angajati (veniti la interviu) intre ce ani a domnit Stefan cel Mare sau care sunt cele mai inalte varfuri alpine din Romania? Nu de alta dar eu n-am facut-o niciodata si nici nu intentionez sa-mi selectez angajatii in functie de aceste criterii!

      • Sigur ca nu i-am intrebat. De fapt sunt doua categorii: cei care nu prea stiu meserie dar doresc mult sa invete si le place domeniul respectiv (avand insa o baza minimala,inclusiv onestitate si corectitudine, inteleg in ce se baga) si cei calificati, dar care , de regula, se suprapreciaza.
        Sincer, o prefer pe prima, dar nu este o regula, eu sunt un mic antreprenor, la nivel de zeci sau sute de angajati problema se pune altfel. Nu-i poti califica pe toti, ai nevoie de o echipa de profesionisiti deja caliificati.
        Depinde insa si de domeniu…daca in domeniul tehnic nu conteaza foarte mult sa stii in ce ani a domnit Stefan ce al Mare , desi nu strica, daca ai o companie de turism, probabil ca la intern un ghid care ar face turul manastirilor cu clientii tai ar fi de rasul lumii.
        Ar fi inutil sa stie despre mentenata unui motor diesel, despre cum se pune la punct o pompa de injectie, presiunea la care se regleaza pulverizatoarele sau diferenta intre cuplul de pornire al unui motor monofazat si unul trifazat.
        Revenind la chestine, este absurd sa crezi ca doar scoala poate pregati doi indivizi in domenii atat de „paralele”, cu o programa scolara de tipul „one size fits all”. In care parintii si elevii, consumatori de facto ai produsului oferit de compania numita „scoala” nu prea pot sa aleaga. De fapt nici nu mai au depriendera luarii deciziilor, vor mai degraba o scoala care sa ia deciziile in locul lor, o scoala „buna” la orice. Este imposibil asa ceva. Scolile trebuie sa fie diverse, satsfacand „cererea”. sistemul acesta de sorginte socialista, de tip Marele Plan, oricare ar fi el, nu cred ca poate reusi. Nici chiar impartirea in uman si real nu cred ca este suficienta. Dupa mine materia studiata trebuie sa fie mult mai flexibila, in mai mare masura la alegerea elevilor si a parintilor, scoala, ajutandu-i insa sa-si gaseasaca vocatia cat mai devreme, putand apoi sa aprofundeze acolo unde chiar le place si au „har”. Pe barba si raspunderea fiecaruia.
        Dupa mine problema este explicata destul de clar si logic de M. Friedman, in „Free ti Choose”, cap. „What’s Wrong with Our Schools?”
        „The difference is not between schooling and other activities but between arrangements under which the consumer is free to choose and arrangements under which the producer is in
        the saddle so the consumer has little to say. If the consumer is free to choose, an enterprise can grow in size only if it produces an item that the consumer prefers because of either its quality or its price.”

        „In schooling, the parent and child are the consumers, the teacher and school administrator the producers. Centralization in schooling has meant larger size units, a reduction in the ability
        of consumers to choose, and an increase in the power of producers.
        Teachers, administrators, and union officials are no different from the rest of us. They may be parents, too, sincerely desiring a fine school system. However, their interests as teachers,
        as administrators, as union officials are different from their interests as parents and from the interests of the parents whose children they teach. Their interests may be served by greater
        centralization and bureaucratization even if the interests of the parents are not—indeed, one way in which those interests are served is precisely by reducing the power of parents.”

        „In schooling, those of us who are in the upper-income classes retain our freedom to choose. We can send our children to privateschools, in effect paying twice for their schooling—once in taxes to support the public school system, once in school fees. Or we
        can choose where to live on the basis of the quality of the public school system. Excellent public schools tend to be concentrated in the wealthier suburbs of the larger cities, where parental control remains very real.”
        La noi am impresia ca nici macar in scolile publice foarte bune parintii nu au prea multe de spus. In plus au pierdut acesata „deprindere”, dupa atatia ni si ani de „centralism democratic”
        „The situation is worst in the inner cities of the larger metropolises— New York, Chicago, Los Angeles, Boston. The people who live in these areas can pay twice for their children’s schooling
        only with great difficulty—though a surprising number do so by sending their children to parochial schools.”
        Scolile parohiale? Exista acesta alternativa la noi? Din carte stiu nu.
        „They cannot afford to move to the areas with good public schools. Their only recourse
        is to try to influence the political authorities who are in charge of the public schools, usually a difficult if not hopeless task, and one for which they are not well qualified.”
        Cam ca la noi, nu?

        „The tragedy, and irony, is that a system dedicated to enabling all children to acquire a common language and the values of U.S. citizenship, to giving all children equal educational opportunity,
        should in practice exacerbate the stratification of society and provide highly unequal educational opportunity”
        And so on…
        Solutii?
        „The strong American tradition of voluntary action has provided many excellent examples that demonstrate what can be done when parents have greater choice. One example at the elementary level is a parochial school, St. John Chrysostom’s, that we visited in one of the poorest neighborhoods in New York City’s Bronx.
        Its funds come in part from a voluntary charitable organization, New York’s Inner City Scholarship Fund, in part from the Catholic Church, in part from fees. The youngsters at the school are there because their parents chose it. Almost all are from poor families, yet their parents are all paying at least some of the costs.
        The children are well behaved, eager to learn. The teachers are dedicated. The atmosphere is quiet and serene.
        The cost per pupil is far less than in public schools even after account is taken of the free services of those teachers who are nuns. Yet on the average, the children are two grades ahead of their peers in public school. That’s because teachers and parents are free to choose how the children shall be taught. Private money has replaced tax money”
        Daca si asa ne rupem in figuri cu religiozitatea romanilor oare de ce nu functioneaza si la noi solutia scolilor parohiale? Ar mai spala si obrazul BOR…
        Sigur avem ceva problema cu „strong Romanian tradition of voluntary action”…
        Avem apoi exemplul celebru al Harlem Prep, cu rezultate foarte bine pe elevi cu „probleme”, dar care a falimentat din lipsa de fonduri. Saracia nu este cea mai potriviuta sursa de finatare pentru educatie, nu?
        Una din solutii?
        Vouchere pe care parintii sunt liberi sa le foloseasca la orice scoala, privata sau publica.
        Liber sa alegi, cam asta este esenta, chiar si in educatie.

  17. Stimatä doamnä Moraru,

    Ca,de fiecare datä vä citesc cu mare pläcere, Felicitärii.
    Vä dorec un AN NOU cu multä sänätate si prosperitate
    O zi pläcutä,

  18. @Abigail

    Ahh scopul … Nu e nicio confuzie … Cred ca toata lumea poseda imaginatie doar ca nu toti o si materializeaza. Viziunea e in esenta imaginatia care ne confera implinirea potentialului personal prin modificarea realitatii. Imaginatia e limitata temporar pe cand viziunea este o idee clara care corespunde individului la un nivel intim si care isi gaseste expresia in actiunile persoanei. Scopul este mai degraba extern individului.

  19. Nu imi plac articolele prea critice, gen: nimic nu este bun, nu avem de unde alege. L-am citit pentru ca este vorba de educatie si am ales sa comentez pentru ca fac parte din acea generatie de utc-isti pe care o faceti … varza!

    Ati inceput cu tinerii, pentru care scadeti mereu standardele la interviuri. Sunt … asa si asa, acum mai lasati de la dumneavoastra, bine ca sunt rezistenti! Dar poate ca problema nu este la ei, poate ca standardele/asteptarile dumneavoastra nu au fost bine definite si bine ancorate in realitate. Am un prieten care tine interviuri de angajare in IT si este foarte multumit de noua generatie. Mi-a spus: sa aiba notiunile de baza si sa fie team-player, restul facem noi! Si da, angajeaza tineri pe banda rulanta. Ii si plateste bine! Deci nu sunt tinerii atat de imposibili, cat angajatorul poate nu stie ce isi doreste.

    Apoi va luati de generatia 40+: niste mici executanti, fara viziune. Eu ii vad mai degraba niste supravietuitori debusolati intr-o societate care are mari ramasite comunistoide. Exact in departamentele bugetare de care va plangeti. Structura ierarhica „seful si sclavii” se mentine absolut in toate institutiile bugetare (intrebati-va cunoscutii bugetari despre relatia ierarhica). Nu este loc de creativitate acolo unde seful este rege. A, si seful numit politic!
    Creativitatea si initiativa se regasesc in toate domeniile nebugetare. Am fosti colegi cu afaceri foarte bine dezvoltate. Am fosti colegi plecati afara care exceleaza in domeniile lor de activitate. Sincer, imi pare rau de clasa si liceul pe care le-ati urmat, dar eu sunt mandru de generatia mea si de colegii mei! Daca ar fi sa cer ajutorul cuiva, cu ei stiu ca voi face treaba buna intotdeauna!
    Da, noi nu am putut pentru ca am luptat sa supravietuim! Eu nu am uitat nici o secunda cum in anii 1990 -2000 s-au inchis mii de fabrici si parintii nostri au ramas fara servici. Poate ca dumneavoastra nu ati fost afectata, dar toate familiile adolescentei mele au avut probleme. Ei sunt cei care au construit acest aparat supradimensionat pentru a avea loc de munca. Nu toti au ales sa plece la munca afara, dar multi au ales sa faca mari compromisuri pentru un loc de bugetar :| Nu, nu e vorba de prostie sau neputinta intelectuala. A fost vorba doar de supravietuire de baza: hrana si minim pentru copii. Fara locuri de munca o tara nu se poate dezvolta in nici un fel, nici social si nici creativ. Ea pur si simplu supravietuieste.

    Puneti pe umerii noii generatii asteptari incorecte. Ei trebuie sa schimbe, sa reinventeze, sa se adapteze, sa… De ce ei? De ce ei trebuie sa va satisfaca asteptarile? Ei au dreptul de a fi ei insisi, dreptul de a fi ei multumiti de ei, si nu dumneavoastra de ei! Am simtit exact presiunea parintelui care ii spune copilului: ” fii tu ceea ce eu nu am putut fi! ” Extrem de incorect!

    In rest, cu scoala, aveti perfecta dreptate! Programele trebuie aerisite, atitudinile trebuie schimbate, elevul trebuie sa devina pretios. Sunt si eu parinte si mi-e greu sa ii explic copilului ca trebuie sa fie retinut cu unii profesori doar pentru ca acestia sunt orgoliosi, nu pentru ca au dreptate. Mitul profesorului de necontestat inca exista. In rest, nu imi pot da cu parerea asupra continuturilor. Deja m-am resemnat ca iar subiectele la Limba Romana vor contine un subpunct controversat. Si la matematica ceva de atentie excesiva.

    Va apreciez articolele si imi place voluntarismul dumneavoastra. Dar cum si sugerati, haideti sa vedem: daca aia nu e bun, asta nu e ok, ceailalti sunt in neregula… oare de ce? Macar sa identificam corect cauzele. Criticile nu sunt constructive niciodata! Creativitatea si inventivitatea sunt pe treptele superioare ale piramidei Maslow. Haideti sa vedem cati romani si-au rezolvat nevoile de baza: servici si hrana pentru intretinerea familiei. Apoi sa vorbim de mofturi superioare, de rebeliuni si initiative. Solutia este una singura: locuri de munca si independenta financiara. Restul schimbarilor vor veni de la sine. :)

  20. @Mihai

    Scurt si la obiect.

    Legat de aptitudini, scoala romaneasca cel putin dezvolta un functionar sau un maistru.

    E greu de imaginat ce aptitudini ar mai avea nevoie omul modern. Atata timp cat scopul scolii este incadrarea sociala a individului e lesne de inteles ca indivizii cu mai multe aptitudini vor fi mai greu de strunit si mentinuti la pragul obedientei.

    Parerea mea e ca oamenii ar fi infinit mai castigati daca ar face 18 ani de excursii si activitati tematice pe la toate manifestarile umane dintr-o urbe: cafenele, ceainarii, teatre, firme, restaurante, ferme, s.a.m.d.

  21. „Mulți elevi urăsc din start geometria pentru că la vârsta formării percepțiilor vitale despre forme și volume – pe la 4-5 ani, în programa educatoarelor nu există decât cercul, pătratul și dreptunghiul. Știu o mulțime de elevi de nota 10 care aduc fracții la același numitor, pot să le împartă corect sau înmulțească, dar, habar n-au cum să explice grafic sau pe felii de pizza, de ce două fracții ca 2/3 și 4/6 sunt echivalente.“

    Poate că ar trebui introdusă în programă și cuadratura cercului. Pe scurt, ceva liniștitor, despre care „știm“ că nu se poate. În fine, căutarea unor răspunsuri la eternul „dar de ce?“ ar fi mai distractivă. Să lăsăm teoreticienii să ne explice că 2/3 și 4/6 sunt echivalente pentru că pur și simplu satisfac o definiție. Sau personalul de curățenie, de pildă, că o a treia dimensiune poate fi timpul (s-a încheiat ora, începe altă etapă, cea a îndepărtării resturilor menajere, de pildă)

  22. E preocupat cineva de omul viu ? Omul care se confrunta cu situatii noi pe care trebuie sa le rezolve, cu oameni cu care trebuie sa stie cum sa interactioneze.

    Omul viu este produsul interactiunilor umane. Omul viu nu exista pentru a satisface nevoile pietii sau ale societatii. Omul viu exista si acum si nu asteapta o viziune salvatoare si nici pe oamenii care sa o produca. Omul viu, traieste, simte, cugeta si incearca sa-si gaseasca un loc in lumea care lucreaza mai mult ca sa-i puna piedici decat sa il ajute. Nimeni, nu e preocupat, de EL OMUL.

    Suntem prea ocupati sa masuram, sa conceptualizam, sa organizam si prea putin de actul vietii in sine.

      • Vorbiti in numele unui grup ? Nu prea cred in grupurile care au o voce comuna … Poate fi vorba, eventual de un scop … Scopul ma ingrijoreaza, mai ales daca e vorba de unul educational. In esenta asta incerc sa spun. Cred ca oamenii, eu, dumnevoastra, copiii ar putea trai si fara scopuri. Piata probabil va avea de suferit sau s-ar putea reorganiza in functie de nevoile de moment ale oamenilor. Cred ca oamenii ar deveni mai intelegatori, mai receptivi la nevoile reale, atat ale lor cat si ale semenilor si ar actiona potrivit nevoilor de moment. Cred ca planurile isi vor gasi menirea lor reala si anume cea de a constitui baza proiectelor materiale.

  23. Cred ca experimentele educationale au efecte dezastruoase. Unele din efecte le vedem, altele nu si din cauza asta tragem cu ochiul si ne gandim ca alte programe educationale sunt mai bune.

    Cred ca discutiile privind educatia ar trebui sa aiba in vedere omul ca rezultat al procesului evolutiv: planta, animal, om. Evolutia omului este neterminata, un proces deschis care trebuie definitivat.

    Oamenii, in ansamblul lor, sunt inegal dezvoltati. De aici si esecul programelor educationale clasice. Unii sunt mai dezvoltati din punct de vedere intelectual, altii din punct de vedere emotional, altii au o experienta de viata mai bogata care le confera o interioritate care isi gaseste expresia in comportamente afective, cognitive mai rafinate.

  24. Înfiinţarea liceelor pedagogice, selecţie şi seriozitate în pregătirea viitoarelor cadre didactice, programe structurate minuţios pe etape de dezvoltare ale elevilor şi pentru un timp viitor al tinerilor, manuale competente ar fi câteva dintre cărămizile de la baza învăţământului românesc, bază pe care să fie continuată construcţia de către oameni cărora chiar le pasă de viitorul acestei naţii.

  25. „Permit me to issue and control the money of a nation and I care not who makes the laws.” spunea Mayer Amschel Rothschild.
    Oare putem găsi o expresie similară în ceea ce privește sistemul de învățământ?
    Să vă spun povestea mea.
    Consider o alocație de 100$ pe lună(350 lei pentru un calcul mai ușor) acceptabilă pentru un copil. Totuși, ce metodă ar trebui aplicată pentru ca de fapt copiii să aibă cel mai mult de câștigat de pe urma acestor bani. Începem cu cele 3 mari nevoi. Hrană, apă, aer. Un bon de masă, 10 lei,177 (175 pentru simplificarea calculului) zile de școală. Nevoile de bază, rezolvate. Am rămas cu jumătate din sumă. Continuăm. Rechizite, uniforme, manuale, etc. Ne ajung 1750 lei pe an? Să sperăm că da. 2 milioane de copii, 2 miliarde de $, 1% din PIB
    De unde luăm hrana? Păi…de la părinții copiilor. Da, de la cei de la sate. Care vor să se înscrie într-o asociație de proprietari, să treacă de la agricultură de subzistență la cea mecanizată. Nu-i obligă nimeni. Pai dacă într-un sat cu 500 familii, 200 dintre ele au 400 copii la scoală/grădiniță păi asta înseamnă 175x10x400 de lei adică 200.000$/an numai din alocațiile copiilor pentru respectiva adociație. Iar producția trebuie neapărat să fie ecologică. Legume, fructe, animale…tot. De ce? Pentru că piața eco a Europei e de 20 miliarde de euro și noi suntem aproape inexistenți. Detaliile altă dată.
    Bine dar, unde mănâncă copii aia? Pe bănci? Cât să mai luam din PIB pentru cantine? Hai tot 1% ca în total să fie cât la Ministerul apărării. 2 miliarde $/an până facem și cantine. Cine să le facă? Păi tot părinții copiilor care au sau vor face astfel de firme. Dacă vor bineînțeles. 4000 școli iese undeva la 500.000 $ per cantină. Poate o fi mai multe, mai puțin, ne descurcăm noi din cei 1%. E prea mult. Probabil, în medie, 100.000 ajung. Probabil. Mai punem încă 50.000 $/an per scoală pentru reabilitarea și echiparea școlilor. Și încă 100.000 euro/an pentru construcții de școli noi. Unde ne aflăm la momentul de față? Am cheltuit 3/5 din cei 1% sau poate mai mult, să zicem 4/5.
    Cine să lucreze în cantină? Păi eu zic să-i punem tot pe părinții copiilor. Nu? Și neapărat, după muncă, o oră pe zi, cursuri pentru părinți, despre copii, ce mai e nou prin lume, prin domeniul lor de activitate.
    Din cei 2% din PIB mai avem 0.4 miliarde $/an. Cum am putut să-i uit pe cei din pușcării. Cei 30 mii au nevoie de reintegrare în societate. Dacă vor să muncească. Dacă nu, să stea acolo. Supraaglomerați. Să-i învățăm în primul rând să facă tot ceea ce are nevoie sistemul bugetar în materie de mobilier. Și de ce nu, pentru cei mai pricepuți, mașini unelte pentru prelucrarea lemnului. Și așa pleacă lemn în valoare de 1 miliarde de euro în Austria. Și dacă a primit 25 ani pentru crimă, și va lucra 15 ani în fabrică, dacă vrea, poate să-și păstreze locul de muncă și după ce a ispășit cei 17 ani de pedeapsă și este liber. Unora le putem oferi posibilitatea de a face uniforme pentru copiii…sau pentru deținuți, sau pentru soldați. Dar numai cine vrea, că nah, e democrație. Și e și CEDO. De ce am amintit de pușcării? Pentru că dacă îi vine vre-o idee unui părinte să fure din banul public, de fapt din banii copiilor lor, 25 de ani de făcut uniforme pentru copii. Sau mobilier. Sau ce-o mai fi nevoie.
    Cu ce ne-am ales? 2 milioane de copiii care primesc hrană, rechizite, manuale, uniforme. Cantine pentru scoli. Locuri de muncă pentru, hai să zicem 250 mii de părinți? Poate mai mult, poate mai puțin. O creștere a natalității cu siguranță. Agricultură mecanizată eco. 4 miliarde de $ în piață. De fapt 3 și-un pic pentru că restul s-ar întoarce tot la stat sub formă de impozit. Deținuți cu posibilitate de integrare în societate.
    Aoleu, e deja trecut de 4 dimineața. A fost un vis frumos dar de la 5 încep munca. Vă las. Sper că v-a plăcut povestea mea.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Oana Moraru
Oana Moraru
Oana Moraru – fondator și manager al Școlii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educațională privată – în Călărași (ciclu preșcolar, primar și gimnazial) - absolvent Liceul Pedagogic și Facultatea de Litere, București - consultant educațional în domeniul învățământului privat preuniversitar - 20 de ani experiență la catedră și parteneriate active cu școli și grădinițe în Europa

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro