joi, martie 28, 2024

De ce iubim ingineria

Pentru că a trecut deja un an de când bârfim împreună, aici pe Contributors, m-am gândit să vă spun de ce iubesc eu ingineria.

Pe vremea liceului, eram destul de bun la matematică; mergeam la olimpiade ( mă numeam cu autoironie “olimpiadist de interes județean”, pentru că nu reușeam să trec mai departe; era și greu când unul din colegii mei era campionul național, dar nu era numai asta. Studiul matematicii cerea mai mult timp decât eram eu dispus să ofer, mai ales la vârsta când erau prea multe lucruri de aflat).

Matematica este captivantă prin forța ei de abstractizare. Te uiți la o minge și vezi o sferă, te uiți la un cufăr și vezi un paralelipiped. Ea pune la dispoziție ingineriei modele de toate felurile: geometrice, algebrice, diferențiale și integrale. E una din meseriile pe care mi le-aș dori într-una din următoarele mele vieți, am o listă lungă pe care o voi pune în practică dacă se va dovedi că există reîncarnarea.

Însă mi s-a părut totdeauna puțin autistă tendința de a evada într-o astfel de lume a obiectelor abstracte. Evident că aceste obiecte “nu folosesc la nimic”; ele sunt doar niște modele care există prin ele însele, un șir de însușiri prin care putem cataloga mai bine sau mai rău obiectele din jurul nostru.

Evident că ingineria se bazează prin definiție pe aceste modele. Tot aparatul matematic folosit în inginerie pleacă de la ele; pe aceste modele calculăm poduri, lansăm rachete sau construim amplificatoare. Fără capacitatea de a modela teoretic obiectele cu care lucrezi, nu ai cum să fii bun în meseria ta.

Însă, după părerea mea, adevărata calitate a unui inginer cu adevărat bun, este să înteleagă limitele modelului. Ai un butoi, îl vezi ca pe un cilindru și îi calculezi volumul. Dar trebuie să știi mereu că ai calculat volumul cilindrului, nu al butoiului. Este o greșeală pe care am văzut-o de multe ori; uneori abaterile de la model sunt atât de subtile încât e greu să le sesizezi. Atunci când ceva nu iese conform planului, trebuie să fii conștient că poate nu ai greșit nimic, ci modelul folosit era prea simplist.

Am avut norocul, în facultate, să am un curs prin anul patru ( nu îi mai țin minte numele, poate “Construcția Aparatelor Electronice”) cu dl Oltu Oreste.  Acest curs avea un laborator cu demonstrații practice pe care mi le mai amintesc și azi, și care cred că mi-au folosit mai mult decât multe din cursurile pe teme “principale”. Pentru că toate laboratoarele demonstrau cum o simplificare greșită poate duce de râpă un proiect. Un exemplu concret care cred că e ușor de înțeles: noi obișnuim să considerăm că rezistența electrică a unei bucăți de cablu e zero. Evident că ea nu este, dar fiind o fracțiune de ohm, de cele mai multe ori nu contează. Însă uneori, fracțiunea aceea de ohm poate conta, iar să vezi asta exemplificată practic era chiar spectaculos.

Îmi place deci, că după ce realitatea e modelată și abstactizată, ea trebuie “re-concretizată” dacă îmi permiteți termenul, pentru a deveni un obiect util. Cilindrul redevine butoi, sfera redevine minge, paralelipipedul redevine cufăr. După ce l-ai “stăpânit” prin abstractizare, obiectul redevine concret, dar nu mai e ca la început, pentru că rămâne sub controlul tău. I-ai extras esența, dar i-ai permis individualitatea.

Pe aici pe undeva ingineria devine puțin artă; când mai treceți pe la Cernavodă, priviți podul lui Saligny și o să vă convingeți ( după cum am mai zis, îi invidiez pe consructori pentru că munca lor e direct vizibilă) . Sunt niște arce de cerc, sunt și niște direcții de forțe pe acolo de-a lungul lor care țin podul în picioare. Dar sunt și nituri și fiare, nu vorbim de linii fără grosime, conceptul geometric din care diferă. Este deci, Creație.

Distribuie acest articol

56 COMENTARII

  1. Am lucrat in urma cu cinsprezece ani intr-o echipa care a produs un laser industrial foarte performant. In timpul proiectarii au fost discutate diverse variante. Exista un inginer rus (ing mecanic) care avea totdeauna raspunsuri, pe loc, la variantele discutate. Intrigat desi specialitatea mea era electronica am notat rezultatele si am refacut calculele (dimensionare, rezistenta) . Am constatat ca raspunsurile lui erau foarte aproape de calculele mele. Intr-o zi l-am intrebat cum de reuseste si mi-a aratat cum in formulele stufoase de calcul anumite lucruri le inlocuia cu constante. Era un proiectant desavirsit si calculele nu il blocau cind cauta solutii in dezbaterile interdisciplinare. Asa am inceput eu sa am propria metoda de calcul ca sa fiu eliberat de cautarea rezultatului in timpul dezbaterilor. Efectul este impresionant.

  2. Pe aici pe undeva ingineria devine puțin artă; când mai treceți pe la Cernavodă, priviți podul lui Saligny și o să vă convingeți (după cum am mai zis, îi invidiez pe consructori pentru că munca lor e direct vizibilă)

    Asta este una din invidiile mele referitoare la constructori si arhitecți… :-) Îndrăznesc să spun că dacă inginria este abstractă în general, lumea IT este excesiv de abstractă. Profesionistul are satisfacții, este bine remunerat, companiile mari sunt în permanentă căutare de talent. Dar când se trage linie, produsul finit NU se vede sau are vizibilitate foarte redusă. Clădirile, podurile, instalațiile sunt destinate să fie în văzul publicului pentru o lungă perioadă de vreme. Au șansa cel puțin să treacă testul timpului. In IT, există desigur un grup de utilizatori care vor decide dacă produsul raspunde asteptărilor lor. Dar cam atât, pentru că un alt handicap al industriei îl reprezintă ciclul de viață al unui produs, care s-a micșorat drastic în ultimele două decade. Totul este fluid și tehnologia se schimbă la o viteză amețitoare. La fiecare sase luni apare un telefon si mai sofisticat sau o imprimantă care poate face si espresso. E foarte dificil ca inginer să ții pasul cu ce se întâmplă în specializarea în care lucrezi. Dar la urma-urmei este ceea ce stim cel mai bine să facem pe lumea asta… si lucrul acesta nu l-as schimba pentru nimic altceva în lume.

    • @Lupul,
      Ai dreptate! Apreciam forma posului de la Cernavoda, iar dupa 1986 cand trenul trece pe cel nou, poti sa il vezi in totalitate pe cele vechi. Este trist ca la podul nou, rezistenta superioara a otelului a eliminat necesitatea ca grinzile sa aiba formele acelea armoniosae, arat mult mai simplu, frust.
      Ai dreptate si cu ciclul de viata, unele apeducte de pe vremea romanilor mai sunt folosite si in prezent, dar acum cind trebuie sa proiectezi un calculator depre care stii sigur ca peste sase luni va fi depasit soft, iar in 3-4 ani este complet depasit hard, ce sa te mai gandesti la perenitate?!

  3. Din pacate inginerul creator este o specie pe cale de disparitie. Motivul este insa mai ciudat. Ingineria care proiecteaza si creeaza modele este o inginerie avansata la granita dintre cercetare si proiectare. Cand spun proiectare ma gandesc la proiectarea atipica deoarece proiectarea obisnuita este azi, ca si contabilitatea, adica complet integrata pe calculator. Calculatorul simplifica, deseneaza, calculeaza si respecta norme. Insa intre inginerul care construieste un nou motor si cel care il repara sau care gestioneaza linia de fabricatie este o mare diferenta. Facultatile noastre pregatesc ingineri ca si cum toti vor deveni cercetatori. Acest aspect e gresit din start. Sistemul de la Bologna tocmai asta incerca sa evite. In primul rand sa pregatesti ingineri care sa fie buni practicieni, apoi la master aprofundezi o specializare si la doctorat incepi sa cercetezi. Profesorii de facultate insa nici macar nu inteleg ce inseamna bun practician. De aceea programa de invatamant are o logica buna pr vremuri insa total depasita azi. Astfel in anii 1 si 2 se face introducerea in materii. Sunt ani plini de matematica si fizica si obiecte inntroductive. Se intra apoi in obiectele de baza insa de multe ori se arunca intr-un curs sau jumatate de curs ceea ce omul face dupa aceea toata viata in mod practic. Constructia asta pas cu pas era buna o data. Atunci copii de la gradinita nu primeau elemente de multimi. Chiar daca criticam tineretul din cauza ca au rezultate dezastroase la bacalaureat nimeni cu verifica materia de astazi cu cea din anii 70 de exemplu. Azi practic se supraincarca cu materie. Se dau multe directii si cei care pierd sirul devin apatici, neinteresati de scoala si din nesiguranta dezvolta un fel de protest sui generis. Adopta astfel orice alt model li se pune in brate in afara scolii. Profesorii sunt si ei de multe ori mult prea blazati si …ajungem la ingineri care nu stiu nimic si nu inteleg nimic. Am intalnit pe vremuri o profesoara de fizica de liceu care terminase facultatea cu 10 si care imi marturisea cu candoare ca n-a inteles nimic din teoria relativitatii generalizate. Asta se intampla inainte de 89 cand se dadea admintere, era concurenta si chipurile se invata mai bine. De fapt nu era nici o tragedie. Abstractizarea avansata e o capacitate pe care n-o dezvolta multi oameni. America importa o multime de creiere tocmai pentru faptul statistic ca o populatie umana indiferent de nivelul de trai nu dezvolta anumite capacitati in exces nicaieri. Modelele matematice necesita o intelegere profunda a subtilitatii lor si, da, daca le aplici mecanic pot sa dea erori. Tocmai de aceea poate nici nu e necesar sa le aplice oricine. Insa rezultatul practic al acestor modele poate fi prelucrat de oameni care sa faca asta. O masina de spalat de exemplu are un model de automatizare. In functie de nevoi se construieste o ecuatie de transfer care reprezinta modelul evolutiei interne a sistemului dinamic creat de masina. Cand repari masina de spalat nu refaci modelul nu te intereseaza matematica ci demontezi, verifici si schimbi piese. Cel care repara sau fabrica masina de spalat nu are legatura cu cel care o gandeste si o creeaza. Normal legatura dintre aspectele practice si cele teoretice trebuie facuta insa iarasi trebuie clarificat. Noi construim facultati care ar vrea parca sa pregateasca numai matematicieni, ingineri proiectanti si cercetatori si nici un inginer de linie in productie sau inginer de mentenanta.
    Saligny a fost un artist sunt de acord, insa faptul ca orice neavenit care n-a inteles nimic in facultate ia un calculator introduce niste date si obtine un proiect e totusi o tragedie. Ar trebui ca diploma sa nu dea voie oricui sa se apuce de ce nu intelege in acelasi fel cum un absolvent de 6 ani de medicina nu are voie sa faca chirurgie ci trebuie sa mai urmeze o rezidenta si o specializare. Si apoi sa urce usor in grad. Ca pe urma ne miram de calitatea autostrazilor. Apropo, in Galati aproape de Dunare pe o strada este o groapa care nu reusesc sa o astupe de ani de zile. S-au turnat tone de beton au facut orice. „Specialistii” explica ca fiind langa Dunare solul e foarte fragil si nu permite pur si simplu o reparatie. 500m mai incolo acum peste o suta de ani un prost care-l chema Anghel Saligny a facut chiar in buza Dunarii Palatul Navigatiei, o cladire monumentala mai inalta ca un bloc cu 4 etaje si care are un hol gigantic inauntru(ca un fel de catedrala). Aceasta cladire a suportat cutremure, inundatii etc si nu are o fisura. Cum naiba ala construia pe mal asa ceva si noi nu suntem in stare sa reparam un drum cu tehnica, cu calculatoarel, cu materialele noastre moderne nu-mi dau seama. Totusi ma bucur ca „inginerii” de azi n-au existat din totdeauna. Pentru ca atunci sa construiesti intr-o laguna intr-o zona mlastinoasa ceva ca Venetia ar fi fost imposibil. Ar fi explicat ei de ce.

    • Sunt deacord cu dumneavoastra. Inginerul creator este pe cale de disparitie, daca nu chiar a disparut. In Romania.
      Am avut placerea sa cunosc tineri care au plecat la studii de licenta si master „afara”.
      Toti cei de la master mi-au spus ca au trebuit sa reinvete. Da, le-a folosit ceva matematica si notiunile de fizica din Ro, dar partea de structura aplicativa au trebuit sa o reinvete. Se lucreaza mult pe proiecte in echipa (3-5 oameni), pe aplicatii concrete: un protocol pentru …, structura unei retele pentru … samd. Proiectele nu presupun prezentari .ppt (cum e la moda in Ro) despre un anumit subiect, ci au etape concrete bine stabilite: ideea, implementarea, softul, hardwerul, rezultatul final.
      Cei de la licenta sunt foarte stransi legati de fabricile din zona. Practica, internship, aplicatii concrete, foarte multe cursuri aplicative cu laboratoare aproape industriale.
      Doctoranzii cu care am interactionat faceau cercetare pe proiecte, finalul era fie imbaunatatirea unui produs deja existent, fie o abordare cu tehnologie moderna a unei probleme existente (minimizare).
      Din nefericire, invatamantul din Ro este inecat in poezie si abstractizare.

  4. Un profesor indian care predase în California, s-a întors în țara natală și a fondat un institut de cercetare- nu mai țin minte dacă era chiar în Bangalore, dar în orice caz într-un centru urban însemnat. A făcut o experiență : În zidul care împrejmuia clădirea, a încastrat un monitor, o tastatură și un un pad cu „șoarec”. Calculatorul avea acces la Internet și în două săptămâni, copiii străzii au învățat să facă „surfing”- e vorba de copii desculți, proveniți din condiții de sărăcie care desfid normele cele mai acute ale paupertății europene. Adulților le-a fost mai teamă- probabil pentru a nu se face de rușine prin ignoranță- copiii însă își disputau accesul. Site-ul favorit era Disney- un țânc arăta semnul Microsoft tipic pentru pacientare, când săgeata șoarecului se transformă în clepsidră- „E tobița lui Shiva !” :). Profesorul și-a prezentat „elevul favorit”- un copilaș desculț și cu o cârpă înfășurată în jurul șalelor. „Ne va face acum o demonstrație- dă-ne te rog o definiție a Internetului. Internetul este aceea prin care putem face orice.”

  5. „Matematica este suportul științific al tehnicii” stătea scris deasupra intrării în laboratorul de fizică al liceului. Nu pricepusem atunci de ce la „fizică” se făcea publicate „matematicii”, incapabil să înțeleg că disciplinele de studiu sunt mult mai puțin delimitate decât crezusem. Consideram matematica, poate și ca un instrument, dar mai mult ca o năzbâtie a unor teoriticieni în căutarea unui șah cifrat, un fel de enigmă infinită, un labirint virtual, în care fiecare poartă deschisă relevă noi coridoare, iar fascinația de a le străbate e singura rațiune existențială a analizei. Prea exactă pentru capacitățile mele de înțelegere a rostului ei, mă obișnuisem să rețin doar geometria și algebra, adica domeniile cu utilizare practică imediată, palpabilă. Odată cu descoperirea lui „epsilon”, numărul care se încăpățâna să fie oricât de mic, am început a înțelege, tocmai prin prezentarea în limbaj matematic a unui concept, altfel intangibil, că teoria își are sursele mult mai bine ancorate în practică decât crezusem. Integralele și derivatele încetaseră a mai fi doar exerciții pentru intelect, deveniseră șurubelnițe concrete pentru disecția și înțelegerea fenomenelor, apariția și dispariția acestora datorându-se depășirii unor puncte critice, de inflexiune, adică exact acolo unde ecuația ce ar descrie interacțiunea tuturor factorilor ar avea derivată nulă. Însă tot acolo, în imediata proximitate a punctului critic se află și efectul maxim al interacțiunii factorilor respectivi.
    M-am obișnuit deci să iau ingineria ca pe o artă de a recunoaște acele puncte critice și de a aduce fortele și formele tocmai în apropierea lor. E aceeași fascinație probabil care-i stăpânește și pe teoreticieni. Nu suntem prea diferiți unii și alții. Iar dacă literatura e, în fapt, o descriere a tehnicii, cred ca tehnica e o alegorie a cuvintelor.

    • „Matematica este captivantă prin forța ei de abstractizare. Te uiți la o minge și vezi o sferă, te uiți la un cufăr și vezi un paralelipiped. Ea pune la dispoziție ingineriei modele de toate felurile: geometrice, algebrice, diferențiale și integrale. E una din meseriile pe care mi le-aș dori într-una din următoarele mele vieți, am o listă lungă pe care o voi pune în practică dacă se va dovedi că există reîncarnarea.”

      Matematica, aşa cum era ea predată în Iepoca dă Haur (şi datorită tradiţiei, obiceiul s-a întis până în zilele noastre) nu putea să te ajute în această privinţă, fiindcă marea majoritate a profesorilor erau bătuţi în cap: din punctul lor de vedere, singura activitate rezonabilă a unui elev era să înveţe pe dinafară, papagaliceşte, iar atunci când trebuie să raţionezi, asta nu prea te ajută.

      Astfel încât apar paradoxuri de genul „elev cu 4 la algebră şi 10 la geometrie”, fiindcă atunci când e vorba de cea de-a doua e mult mai uşor să te descurci prin raţionament şi logică :)

  6. Cred ca inginerii adevarati stiu despre ce este vorba cu modelele. Cei care nu inteleg nu sint ingineri. Din pacate din ce in ce mai multi absolventi sint in aceasta situatie. Mai grav este ca problema modelelor nu este inteleasa de altii care folosesc modele. Si ma refer la modelele economice si sociale. Prin natura lor acestea sint mai imprecise decit cele ingineresti dar cei care le folosesc le urmeaza de parca ar fi litera de evanghelie. Rezultatele se vad si din pacate acestia dau, de cele mai multe ori, vina pe ingineri. Nu s-a vazut economist sau politician care sa recunosca ca gresit ci doar sa spuna ca nu s-au respectat indicatiile. Si cine nu le respecta? Inginerii, adica cei care fac!

  7. Domnule Badici, aveti un mare plus de la mine. Nu sunt prea multi ingineri care sa stie de unde le vin formulele si protocoalele, cei mai multi cred ca au fost obtinute prin „intuitia inginereasca”. Pe de alta parte, partea de inginerie care este inca „inefabila” este din ce mai redusa. Ca sa va dau un exemplu: mecanica este complet matematizata, nu mai este nevoie de niciun experiment fiindca toate legile sunt cunoscute (chiar cu ajutorul mecanicii analitice, care este matematica) iar din combinatia matematica si informatica rezulta ca totul se poate proiecta in mod virtual. Lucrurile astea au fost spuse si raspuse, un exemplu fiind: „Stiintele sunt de doua feluri: matematizate si matematizabile.” (Grigore Moisil)

  8. M-ati provocat si deci m-ati starnit intrun mod placut.
    Mi-ati reamintit de un mare profesor cunoscut de mine si care se numea Dumitru Mangeron. El spunea ca matematica printre altele are drept scop sa gaseasca haina matematica(legea fenomenului explicata printro ecuatie) a fenomenelor.
    Mi-ati reamintit si de intelegerea de catre mine a unui aspect legat de precizia modelului matematic si anume atunci cand un fenomen fizic depinde de mai multi parametrii independenti, dezvoltarea foarte ampla si aparent exacta a modelului de calcul in care introduci numai unul (unii) din parametrii poate da rezultate mai proaste decat modelul simplist in care-i introduci pe toti, dar intrun mod foarte putin nesofisticat si destul de aproximativ.
    Sa exemplific: sa spunem ca in calculul unui pod pe care merge o trupa in cadenta(povestea podului daramat de soldati in mars) introducem elementele de calcul dinamic superioare ca modelare fizico-matematica a fenomenului vibratiei podului in timpul marsului trupei exista riscul ca in cazul in care dezvoltam calculul permitand fenomenul de rezonanta si neglijand amortizarea(frecarile ) sa rezulte ca podul se va darama la o anume cadenta , daca insa se introduce si amortizarea se constata ceva mult mai aproape de realitatea masurabila realitate care va fi deasemeni mai corect aproximata intrun calcul simplist pseudostatic in care elementele dinamice se neglijeaza sau se introduc groso modo ptintrun coeficient de calcul.

    PS Podul care s-a daramat a cedat fiind atat de putin rezistent(se darama si daca trecea un camion pe el) incat modelul de calcul aplicat si corect si incorent, ar fi indicat tot daramarea sa.

  9. – Mă fascinează capacitatea de a visa, în ciuda condițiilor care temperează mereu elanul. Deși ideea era mai veche, faptul că în Japonia anilor ‘50, încă grevată de efectele devastatoare ale războiului, se elaborează și testează Shinkansen, necesită un omagiu adus îndrăznelii și perseverenței colectivului care a gândit acest proiect. La fel, Mercedes Stromlinie
    http://wiki.mercedes-benz-classic.com/index.php/Datei:W196R-Stromlinie-1955.jpg, care ne spune că există anumite tradiții de inginerie care nu pot fi „extirpate” de nici un cataclism. E o mașină gândită la începutul anilor ‘50, în condiții de devastare mai cumplite decât cele ale arhipelagului nipon.
    – Se spune că o cămilă este de fapt un cal proiectat de un colectiv :). Și totuși, istoria Jeep-ului ne arată contrariul- e vorba de un proiect care a luat 47 de zile, de la planșetă și până la primul prototip viabil (e drept, s-au adus paturi în ateliere).
    – Produsele menite să fie accesibile merită aceleași acolade ca și cele de vârf- Citroen 2CV ar fi un exemplu, până la pânza rulată care înlocuiește tabla capacului de portbagaj, dat fiind că „țăranul francez” și-ar fi transportat produsele cu el oricum întredeschis. Sau, „Broscuța” lui Porsche- un inginer de geniu absolut incontestabil și unul din nu puținii care au făcut un pact cu diavolul.
    – Capacitatea de organizare- de la linia de asamblare pentru Ford model T până la aproape incredibila performanță de la Willow Run, unde un bombardier B24 ieșea prin porțile imensei fabrici la fiecare 63 de minute, 24/24, 7/7, 12/12.

  10. Sunt de acord cu unele comentarii de mai sus.

    Am terminat Electronica in Bucuresti mai putin dupa revolutie. Prin anii mici de facultate am fost imbuibat cu notiuni avansate de matematica si fizica care nu mi-au folosit mai la nimic in cariera.

    Cursul de rezistenta materialelor si cel de mecanisme au fost total inutile si nu m-au pregatit niciodata ceea ce ar trebui sa srie un inginer hardware. Nu a fost nici curs efectiv despre cum este citit sau elaborat un set de blue prints pentru un aparat electronic cu toate componentele sale si diferitele sectiuni ale lui (vedere explodata, outline).

    M-am lovit de toate lacunele astea mult mai tarziu in viata, cand ajunsesem inginer de proiectare a sistemelor electronice peste ocean. Eram foarte deficitar in domeniul testarilor climatice, materialelor folosite pentru conectori si alte elemente electro-mecanice practice care nu au fost predate niciodata in facultatile romanesti.

    Nu prea cred ca sunt predate toate astea cum trebuie nici macar la ora asta in Romania.

    • 50% – 60% din ce am studiat în facultate nu mi-a folosit la absolut nimic. Problema cea mare a școlii românești tehnice a fost abstractizarea și teoretizarea exagerată. Discutam numai modele. Foarte puțin practic. Laboratoarele au fost în cea mai mare măsură o glumă. Dezinteresul multor profesori, programa aberantă (e.g. în anul I am studiat Fizica care se baza pe aparatul matematic ce urma să îl studiez la Analiză în anul II – nu râdeți, este poveste reală) au contribuit la zăpăceala pe care am experimentat-o timp de 5 ani de zile. Comparativ cu ceea ce se face in vest, școala româneasca superioară este la decade distanță (în urmă). O combinație nefericită și stranie în același timp de mentalitate balcanică, lipsă de interes, lipsă de fonduri, dezechilibru a programei de învățământ. Să fiu tânăr în România de azi aș face pe necuratul în patru să plec la studii în Europa occidentală sau peste ocean. Asta dacă într-adevăr vrei să practici inginerie.

      • Nu mai stiu cum e predata azi ingineria in „Poli” dar probabil ca nu difera prea mult de anii ’80-90. Am si eu o lista lunga de nemultumiri (cea mai mare era de exemplu, tin minte, ca practic nu prea faceam nici un pic de electronica pana prin anul trei, in afara de cursuri introductive) . Insa pana la urma meseria se mai si „fura”, si nimeni nu a devenit inginer doar invatand ceea ce e in programa, nici aici nici la Harvard :) E adevarat ca trebuia sa faci un fel de echilibristica, sa mai vezi pe unde chiulesti si unde lucrezi in plus, dar cand iubesti… :)

        • Dl. Badici – nu știu cum se face treaba în prezent dar dacă „tradițiile” din anii ’80 – ’90 continuă nu e de bine! Nu vreau să sun foarte negativ, am avut câteva cursuri interesante si profesori care si-au dat interesul, din nefericire puțini – la cursurile de programare si electrotehnică chiar am rămas impresionat. În contrast, îmi amintesc când la examene ni se aruncau carnetele cu note pe fereastră, noi așteptând rezultatele în curte – NU exagerez, poveste adevărată. Nu pomenesc nume (tipul trecea de domn la Politehnică), mi se face mie jenă de jena acelui profesor. În rest, ingineria adevărată am învățat-o „la locul de muncă”, făcând consultanță. Și dacă îți place și investești energie lucrurile merg în direcția favorabilă. Gustul amar lăsat de anii de facultate la UPB se estompează pe parcurs. :-)

          • Domnule, sincer nu mai stiu cum e acum; una din probleme atunci era „invazia mecanicilor” care aveau mai multe cursuri in anii unu si doi decat cele de specialitate. Eu am prins 1989-90 in scoala, la un moment dat se discutase si de o desprindere, impreuna cu automatica si eventual energetica a „electricilor” de „mecanici”. Dupa cum se vede si acum, „mecanicii” sunt dominanti, rectorul e intotdeauna „mecanic” si punctul lor de vedere are castig de cauza.
            Majoritatea colegilor se blazau deja pana in anul trei cand intr-adevar „intrai in paine”.
            A face cursuri de mecanica nici macar nu e un lucru rau in sine, doar ca pe vremea aia notiunea de „optional” era cvasiinexistenta. Eu am mai zis pe aici ca imi plac robotii; m-as fi dus cu placere la niste cursuri care sa ma invete despre articulatii, cuplaje etc. De fapt, cursurile de mecanica erau un mare „fake” cel putin atunci. La mecanisme eram pusi sa calculam chipurile fortele care tensioneaza un rezistor pe placa ( stiti pe cineva in lumea reala care face asta? Si nici macar nu erau valide pentru ca foloseau fix acelasi model ca la poduri :) ) Iar la desen tehnic, ca sa ne faca sa desenam in 3D, inventasera notiunea de „cablaj spatial” ( adica tridimensional, nu pentru navete spatiale) . Dvs ati vazut aceasta vietate? Inevitabil, aveam un proiect „mecanismul de pick-up”. As fi preferat un curs de mecanisme la care sa invat despre mecanisme; ulterior chiar am lucrat la „Mecanica Fina” (institutul de cercetari) unde chiar am avut de-a face cu ele si cu niste mecanici cel putin decenti de la care am mai invatat cate ceva… Si ei de la mine :)

            • „invazia mecanicilor”

              Adevărat. Era la modă -îndrăznesc să adaog- a face o formă sau alta de ‘Mecanică’ în anii ’80. Poate din cauza existenței unui mit al repartițiilor aparent „mai bune” în acel domeniu? Nu știu. Din câte îmi aduc aminte au existat discuții și la mine în familie, încă de pe vremea când eram în liceu, pe tema unde trebuie să dea copilu’ la facultate?. Evident, fiecare dorea să participe la decizia mea, fiecare avea o opinie, chiar dacă de cele mai multe ori lipseau argumentele :-), fiecare încerca să îmi vândă scenariul optim în vederea carierei mele. Eu, ca mare înțelept ce eram, ascultam și analizam „la rece” părerile „experților”… I was playing cool. Până într-o bună zi când o verișoară care terminase Automatică ne-a făcut o vizită… și en passant, pe picior de plecare, contrar curentului din familie ce favoriza ‘Mecanica’, mi-a zis la poartă că ea mă vede pe mine automatist. Argumentul a fost: „e de viitor!”. :-) În acel moment, mi s-a aprins un beculeț în minte. Conceptul cu profilul electric/automatică mi s-a părut interesantă și a crescut în lunile următoareîntr-un adevărat plan. Asta a fost. Soarta mi-a fost pecetluită, curentul ‘mecanic’ din familie a fost răpus pentru eternitate. Și nu regret. :-)

        • Pe baza experientei recente acumulate cu ocazia încercării de a angaja inginer electronist am ajuns la nişte concluzii foarte triste. A existat chiar şi un candidat, un tânăr cu licenţă care nu ştia să explice cum se măsoară curentul într-un circuit.
          Având în vedere că eu am terminat de mult facultatea, când nu exista noţiunea de licenţiat, pentru a mă edifica am încercat sa găsesc definiţia pentru această calificare. Am luat legea nr 288 din 2004 , Lege privind organizarea studiilor universitare, în care scrie:
          Art5. (1) Studiile universitare de licenţă oferă cunoştinţe şi competenţe largi, pe domenii de studii.
          şi mai departe:
          Art 6. (1) Diploma acordată după finalizarea studiilor universitare de licenţă atestă că titularul acesteia a dobândit cunoştinţe şi competenţe generale şi de specialitate , precum şi abilitaţi cognitive specifice profesiei.
          (2) Cunoştinţele generale permit abordările ştiinţifice ale domeniului de specialitate care să asigure înţelegerea, inovarea şi crearea de cunoştinţe noi, precum şi comunicarea efectiva orală şi scrisă în domeniul de specialitate şi în contexte culturale diverse.
          Interesant. Nu ştiu unde să încadrez cunoştinţele referitoare la măsurarea curentului.
          Legea educaţiei, nr1/2011 pentru licenţă nici nu mai defineşte scopul urmărit de acest tip de studiu, sunt definite doar tipurile de programe pentru studiile universitare de master.
          Acum doi ani am participat la o susţinere de disertaţie, pentru gradul de master. Aşteptând susţinerea cunoştinţei mele am avut ocazia să asist la mai multe susţineri. A fost dezastruos.
          După părerea mea şi în această situaţie statul dovedeşte din nou că nu poate fi un bun gospodar. Investeşte în studenţi, în speranţa ca va recupera ceva din impozitele mai mari plătite din veniturile mai mari pe care vor avea cei cu studii superioare. Numai că acest oameni nu vor putea avea salarii mai mari. Nici o firma privată nu va da bani pe diploma, ci pe cunoştinţe dovedite, utile pentru firma respectivă. Investiţia făcută de stat pe banii noştri nu se va recupera.
          Concurenţa asa numitor instituţii de învăţământ superior particulare, scuze pentru excepţii dacă există, face ca şi instituţiile de învăţământ de stat să devină şi ele, fabrici de diplome. Cunosc situaţii în care, la particulari, cine plăteşte primeşte diploma şi fără să facă prezentă fără să ştie.
          Dacă nu se schimbă politica în acest domeniu, situaţia se va agrava din ce în ce mai mult,
          şi nu are voie a se întâmple.

          • Aici trebuie si un pic nuantat. Programa scolara nu mai e asa de stricta (cred) , si nu ar fi de mirare ca un absolvent care nu stie sa tina multimetrul in mana sa fie expert in retele neurale. (bine, presupun ca nu e cazul de data asta) De mirare e sa fii expert in retele neurale, sa nu stii sa tii multimetrul in mana si sa te duci la un interviu la un job care cere multimetru :)

      • Domnule Lup,

        Prin anii 80′-90′ erau si ceva profesori buni la Electronica de la care am avut cate ceva de invatat.

        Problema cea mai mare, chiar si dupa revolutie, a fost lipsa capacitatii de organizare si lipsa materialelor tiparite,

        Saracii studenti se puteau baza numai pe notele luate la curs, si cum salile erau mari, studentii ca mine cu vederea slaba erau la handicap foarte mare.

        Imi aduc aminte de un examen cui prin anul III, cu Gheorghe Stefan, la care 80% din an pica la prima sesiune si 40% ramaneau repetenti.

        Mai tarziu am facut o analiza foarte serioasa a situatiei si am stiut exact de ce rata de promovare la examenul respectiv era foarte redusa. In primul rand era lipsa materialului tiparit. In al doilea rand omul avea patru asistenti si fiecare preda altceva la seminariile lor. Fiecare propunea o problema pentru examen si le alegeau dintr cele pe care colegii lui nu le acopereau.

        Daca aveai noroc, nimereai peste doua probleme pe care stiai sa le rezolvi cu toata prezenta la curs si seminarii. Insa daca faceai cea mai mica greseala in oricare dintre ele, picai examenul pentru ca examenul era in asa fel incat notele erau rotunjite in jos. Trebuia sa iei peste cinci ca sa treci examenul si sa faci perfect sa iei zece.

        Parerea mea este ca astfel de profesori, asa destepti cum sunt ei, nu au ce cauta in universitate. Un procent de 80% care pica la primul examen in vara spune multe despre astfel de profesori. Seful de promotie (fost olimpic international care acum preda la University of Chicago) luase 7 la examenul respectiv si a fost singurul examen la care a trebuit sa vina pentru marire in toamna.

        • De acord, dl. Gafencu – mare, mare, mare problemă: lipsa materialelor de studiu. Pe românește nu existau cărți de specialitate. Asta mi-a crescut frustrarea vis-a-vis de to ce vedeam în jur. I grew bitter in time. :-) Totul se reducea la o cursă de a găsi cursuri, devenisem scribi și copiatori pur si simplu. În plus atmosfera din cămin nu era prea plăcută, alergam gândacii cu papucul pe coridoare (pe cei roșiatici îi poreclisem Maserati pentru că erau iuți și lua colțurile cu dibăcie) iar la dușuri mergeam cu patentul pentru că robinete nu mai existau demult.

          Repet opinia despre profesori – existau oameni serioși (la Electronică, Electrotehnică, Automatică și Calculatoare), din nefericire cei mai mulți erau acordeoniști. Veneau în amfiteatru, își cântau maneaua și plecau. Asta e, ne scoatem pârleala acum și încercăm să dăm copiilor o educația pe care noi nu am avut-o. Desigur, prin alte locuri.

          • Domnule Lup,

            Mai am o anecdotica interesanta si o antiteza.

            Imi aduc aminte mai prin anul patru aveam un curs la care profesorul il preda scriind pe un retroproiector pe tipla. Omul credea ca ne face un serviciu insa avea un scris oribil. Nimeni nu era in stare sa ia niste note mai de Doamne-ajuta la curs si pana la urma saracii studenti au renuntat si sa mai vina la curs. Nu au avut avut curaj sa spuie profesorului ca nu ii pot intelege cursul. M-am trezit cu vreo cateva zile inainte de examen ca nu inteleg nimic din cursul respectiv si sunt pe cale sa pic examenul. M-am dus la profesor si i-am cerut tiplele. Intre ce aveam eu notat si tiplele respective era o distanta ca de la cer la pamant. Omul m-a intrebat pana la urma de ce prezenta la cursul lui era asa de redusa si i-am spus ca studentii nu inteleg scrisul de pe tiple… La examen am fost singurul care a trecut examenul respectiv si restul au luat notele mele pentru restanta.

            Antiteza este diploma pe care am primit-o in SUA. Materiale tiparite la dispozitie si seminariile erau pe marginea temelor de casa facute. In fiecare saptamana aveam un plan de lectura si teme de casa si totul se invartea in jurul lor. Totul la vedere si nimic ascuns. Nu exista examen pentru materia respectiva, iar notarea se facea 20% pentru temele de casa si comentariile predate la timp, 20% era activitatea din timpul semestrului la clasa (trebuia sa contribui la temele de casa ale altora cu comentarii), 20% era valoarea propriilor teme de casa si 40% era proiectul de clasa care avea propriile etape de parcurs pe masura ce cursul avansa.

            Astea erau clase foarte dense si concentrate (sase saptamani de curs accelerat in care aveai teme de casa de predat miercuri, vineri si duminica). La sfarsitul cursului mai aveai o saptamana sa predai proiectul dupa care urma o saptamana de vacanta inainte de a porni urmatoarea serie ce cursuri.

        • Domnule, am avut si eu examen cu dl Stefan; din cate am vazut este inca in activitate; eu il consider unul dintre oamenii care m-au format ca inginer electronist. Pot sa ma laud ca am luat singurul opt, cea mai mare nota din grupa :) Aveti dreptate doar in parte; dificultatea examenului consta tocmai in faptul ca erai solicitat sa fii creativ si sa combini diverse lucruri invatate. Stiu ca cea mai grea intrebare la noi, care i-a lasat pe majoritatea confuzi, era „la ce ar putea folosi acest algoritm”? Adica iti cerea sa iesi un pic din cadrul restrans al disciplinei si sa incerci sa intelegi lucrurile mai in ansamblu. Era examenul la care aveai cartile pe banca („inginerilor nu le ascunde nimeni cartile”) dar daca nu stiai…. degeaba, fiindca nu aveai timp.

          • Domnule Badici,

            Tocmai notele mici i le reporsez domnului Stefan.

            Probleme de genul celor date la exam nu erau originale. Unii asistenti predau probleme de felul respectiv la seminarii, pe cand altii nu. Daca nu ai vazut nici pe departe ceva similar inainte, nu aveau cum sa le rezolvi in timp scurt la examen. Asta e slujba profesorului, nu sa vada cat de destepti sunt studentii, ci sa arate cat au retinut cunostiinte practice dupa cursul respectiv ca sa le aplice in viata practica.

            De asta nu am ochi pentru profesori ca domnul Stefan. Mie mi-a placut foarte mult un alt cui pe care l-am trecut cu nota mare, Mircea Bodea. Spre deosebire de domnul Stefan, domnul Bodea avea o documentatie de curs completa, expectanta de la examen perfect expusa si toate modelele de gandire asupra circuitelor electronice expuse in timpul cursului. Examenul, in conditiile in care veneai la cursuri la laboratoare si iti insuseai logica circuitelor, era usor, insa numai in aparenta pentru ca iti indoia creierul.

            Am luat noua la examenul respectiv, cea mai mare nota din seria noastra tocmai din cauza asta.

            Cei care au luat note mari la Stefan stiau de la seriile de dinainte ca trebuie sa procure documentatia de le seminar de la toate grupele, altfel or sa se loveasca de probleme pe care habar nu au sa le rezolve mai putin daca sunt genii. Or asta nu e obiectul predarii la un an de studenti cand informatia nu e transparenta pentru ei si trebuie sa alerge prin toate partile ca sa afle de ea si apoi sa o gaseasca.

            • Si mai e ceva care nu mi-a placut la domnul Stefan,

              Cine mai face in ziua de azi micro-programare pe hartie? Una dintre probleme de la examen era crearea unui cod in limbaj de procesor, fara sa fie compilat si rulat pe un procesor real, si in conditiile in care il faci doar pe hartie greselile erau inevitabile si taxate ca atare.

  11. Nici macar ingineria nu mai este ceea ce a fost odata… De unde acum 25-30-40 de ani admiterea la Politehnica insemna multa munca si mult studiu (mate/fizica) si anumite sectii insemnau o concurenta acerba, astazi din cate stiu eu cu exceptia a 2-3 facultati de la Politehnica Bucuresti nu este altceva decat o depunere de dosar. E suficient sa devii inginer (daca mai sunt alte exemple in tara si nu le-am mentionat imi cer scuze).

    Daca tot e duminica, va readuc aminte o anecdota celebra care il are ca personaj pe Niels Bohr (sper ca nu toata lumea o stie :) ).
    Intrebare la examen.
    Cum puteti determina inaltimea unui zgarie-nor daca aveti la indemana un barometru.
    Un student a raspuns: “Legam o sfoara lunga de capatul barometrului, il coboram pana atinge pamantul si daca suntem pe acoperis obtinem lungimea inaltimea cladirii ca fiind lungimea sforii plus lungimea barometrului.”
    Acest raspuns original l-a determinat pe examinator sa-l pice pe student la examen. Studentul a facut contestatie intrucat a considerat ca fusese nedreptatit, iar raspunsul sau era corect.
    Universitatea a decis sa numeasca un professor examinator independent pentru a decide in acest caz.
    La studiul contestatiei, profesorul independent a tras concluzia ca raspunsul a fost intr-adevar corect, dar nu arata in nici un fel cunostintele de fizica dobandite de student. A decis sa cheme studentul si sa-i ofere sase minute in care acesta sa prezinte un raspuns verbal care sa dovedeasca macar cateva cunostiinte minime de fizica.
    Timp de cinci minute, studentul a pastrat tacerea. Profesorul independent i-a reamintit ca timpul trece. Atunci, studentul a raspuns ca are mai multe rasunsuri relevante asupra subiectului, dar nu se poate hotara pe care sa-l foloseasca.
    Fiind din nou avertizat sa se grabeasca, studentul a replicat ca „poti lua barometrul, sa-l arunci de pe cladire. Prin masurarea timpului in care barometrul cade la pamant se poate masura inaltimea cladirii. Astfel, inaltimea cladirii este data de formula fizica L = (a*t^2)/2.”
    Studentul a adaugat „Dar eu nu recomand aceasta metoda, ar fi un ghinion pentru barometru. O alta alternativa ar fi in cazul in care avem soarele pe cer. Astfel, daca vom masura umbra cladirii si vom masura si marimea umbrei barometrului, impreuna cu dimensiunea barometrului vom putea detremina rapid inaltimea cladirii. Practic, vom avea o problema simpla de proportionalitate geometrica. Pe hartie veti gasi formula ce trebuie aplicata.
    Dar, daca vrem sa apelam la metode mai stiintifice vom putea lega o bucata de sfoara de barometru, pe care il vom balansa asemenea unui pendul. Prima data la nivelul solului, apoi la inaltimea acoperisului. Inaltimea, va fi data de diferenta dintre gravitatia masurata la nivelul solului si cea de pe acoperis. Totusi, am detereminat ca trebuie sa facem calcule extrem de complicate pentru a afla inaltimea. Oricum, vi le-am atasat si pe acestea.
    Sau, domnule, o alta metoda, ce implica mai putine calcule ar fi urmatoarea. Daca aceasta cladire are o scara exterioara si putem urca pe ea vom masura in felul urmator. Vom pune barometrul la baza, vom trasa inaltimea pe zidul cladirii, vom pune barometrul de la acel semn si vom continua operatia pana cand vom ajunge in varf. Astfel, vom putea calcula inaltimea cladirii ca un multiplu al lungimii barometrului.
    Totusi, eu sunt convins ca dumneavoastra asteptati de la mine raspunsul extrem de tipic si plictisitor. Bineinteles ca putem folosi barometrul pentru a stabili diferenta de presiune de la nivelul solului fata de cea de la nivelul acoperisului. Se poate transforma astfel, cu ajutorul unei formule diferenta in milibari in metri pentru a se stabili inaltimea cladirii.
    Totusi, eu consider ca cea mai buna metoda de a afla inaltimea cladirii este de a vorbi cu portarul si sa-i spunem ca ii oferim cadou un barometru dragut daca ne spune care este inaltimea cladirii.”
    Întrebat fiind de ce nu a răspuns inițial, dacă cunoștea răspunsul problemei, el a afirmat că e sătul până peste cap de școlile și universitățile, unde profesorii ii obligă pe discipoli să gindeasca doar intr-un singur mod, care lor li se pare corect.
    Se spune ca numele studentului era N. Bohr.

  12. Imi aduc aminte de „Insula misterioasa” a lui Jules Verne. Cyrus Smith a fost multa vreme modelul meu preferat de inginer ‘adevarat” . Apoi l-am admirat pe Thomas Alva Edison, (fara sa fie inginer cu acte-n regula a fost un tip formidabil de tenace si intuitiv).
    Doar matematica este insuficienta, fara cunostinte solide de fizica, chimie, tehnologie… ba chiar de bazele contabilitatii sau analza economica financiara, poti sa proiectezi „chestii” extrem de performante, pe hartie, dar care fie nu se pot executa practic, din cauza limitarilor tehnologice, fie nu tin cont, sa zicem, de climatul in care functioneaza (temperatura, soarele , vibratille, socurile sau umiditatea facand , uneori praf cel mai bun proiect.) produsele nefiind fiabile.
    Apoi intram in domeniul economic, poate costurile sunt atat de mari incat pretul produsului „sare” peste pretul concurentei, poate seria prea mica nu justifica cheltuieli cu o SDV-istica performanta, poate este mai sanatos sa folosesti cat mai multe componente care au deja pregatirea de fabricatie, si cate altele. Un inginer trebuie sa stie mult mai mult, matematica este doar un „instrument”, adesea simtul se formeaza doar dupa ce intelegi „chestiunea’ in ansamblu.
    Stiu, depinde mult in ce domeniu activezi, totusi febletea mea este inginerul de tip Cyrus Smith, si poate ca personajul ne da si raspunsul cel mai bun de ce iubim ingineria.

    • Modelul lui Cyrus Smith (sau al lui Nikola Tesla, sau al lui Steve Jobs) este cel pe care adevăraţii conservatori, ăia hardcore, îl detestă, tocmai fiindcă e creativ.

      Adică vorbim de un tip (în 99% din cazuri e un tip, nu o femeie) care are cunoştinţe tehnice, are un venit lunar bunicel ca să bage bani în experimente, îi place să inventeze, să pună la un loc piese pe care altul le-ar arunca şi să creeze ceva din ele. Un tip a cărui viaţă se învârte în jurul artefactelor tehnice (maşina, ceasul, computerul, schiurile, sculele de pescuit etc). „Meşterul Casei”.

      Dar atunci când poţi realiza ceva cu mâinile şi sculele proprii, nu prea mai eşti tentat să ai disciplina cerută într-o societate conservatoare şi ierarhizată, o lume a castelor. Dacă îţi poţi construi un sistem solar sau eolian care să îţi asigure cea mai mare parte a energiei când condiţiile meteo sunt favorabile (nu costă mai mult de 10 000 RON, iar unul care îşi poate asambla singur piesele se descurcă şi cu 5000), poţi spune „mumu Enel” fără niciun regret. Aşa cum în epoca debranşărilor un mare număr de oameni au spus „mumu RADET”.

      Lumea castelor şi a ierarhiei sociale depinde însă de obedienţa faţă de Stat / companii naţionale / furnizori şi nu prea îi place să vadă că „eşti golan şi faci ce vrei”.

  13. Politehnica inainte de 89? Pai era singura optiune viabila – pentru cineva cu coloana vertebrala. Nu trebuia sa pupi in fund, sa reciti rahatul din Economia de-a 11a, dadeau numai probleme nu teorie aburita si rezultatul muncii tale nu putea fi furat si mai tirziu puteai sa lucrezi mai tirziu oriunde in lume – Open Systems!

    In fond am intrat la prima facultate cum intrai din Militari. Vis a vis de noi era fabrica de activisti, fabrica de lapte si fabrica de ingineri. Azi cistigurile (legale) cele mai bune din Romania sint oricum la filialele Microsft, Oracel, IBM etc nu la Antena 3 …

    Cind ma uit azi la fandarile din jur … Sa ajungi sa faci fandarile dialectice ale unor Dorin Tudoran – scria in 2004 la Dan Voiculescu pe bani sau rescrierea istoriei komuniste cum face tovarasul Tismaneanu sau gemetele lui Plesu sa convinga poporu’ ca el a rezistat din interior la 13-15 sau ca privatizarea fostei edituri politice in miinele unei singure persoane – Gabriel Liiceanu – a fost o afacere buna pentru o majoritate. Mai sint si erori pe la Politehnica ca peste tot – CTPul sa se duca in 1990 sa scrie la Scinteia Poporului si azi s-o fandeze la dreapta … Noi nu aveam nevoie sa fim ofiteri acoperiti ca-n alte profesii.

    P.S. Era si o zicere – la matematica invatai cam acelasi lucru ca la Politehnica dar modele umane erau diferiste. La Politehnica era modelul Penescu la Matematica era modelul Moisil. Ambii au murit in Franta unul era lingau pecerist celalalt emigrase.

    • din comentariul matale am aflat ca plesu si liiceanu sint niste smecheri profitori si cam timpitei care au devalizat averea poporului muncitor, condus pe noi culmi de progres si civilizatie de semicizmarul analfabet ceasca si sotia sa, tovarasa ADI. Ce legatura are asta cu articolul, numai matale stii.

    • Stiti, era pe vremuri un banc: „Cu ce se ara ogoarele patriei? Cu boii de la Politehnica.” Nu stiu cum ati ajuns la solutia „Politehnica inainte de 89? Pai era singura optiune viabila – pentru cineva cu coloana vertebrala.”

      • Eu stiam bancul cu ” boii de la Stefan Gheorghiu” dar poate acolo se spunea invers :)
        In tot cazul:
        Car l’animal, meilleur que l’homme et que la femme,
        En ces temps de révolte et de duplicité
        Fait son humble devoir avec simplicité.

        :)

      • Un activist vine la un institut de cercetari. Bai, de voi, inginerii, mi-a ajuns pina la git! Liniste mormintala. O voce din ultimul rind, indrazneste totusi – e adevarat tovarasu’ de acolo in sus incepe ingineria.

        Asa ca nu va faceti probleme ca n-ati inteles si daca v-as face o schita n-ati pricepe prea mult. Ca in banc ingineria de la git in sus incepe.

  14. Tin minte o anecdota care circula prin Poli, in anii ’80-’85: se spune ca o domnisoara cu medie aproape de perfectiune a prezentat la examenul de diploma proiectul unui motor electric. Matematica la greu, modelarea campului electromagnetic si calcule dificile rezolvate cu aplomb. Rezultatul: un motor cu randament incredibil, o adevarata revolutie tehnica… ce mai, o mare minune inginereasca. Si asta, pana ce un oarecare Gogu de la saiba a observat ca diametrul exterior al rotorului ar fi trebuit sa fie ceva mai MARE decat diametrul interior al statorului.

    Sau despre o alta colega – tot toba de teorie – care era intrigata de ce nu obtineam la laborator rezultatele scontate. Mi-am dat cu presupusul (cu un aer foarte serios) ca reteaua de alimentare din Polizu este veche si am rugat-o sa masoare impedanta retelei (!). Am oprit-o la timp, inainte sa transforme ohmmetrul intr-o colectie de bobine arse si bachelita fumeganda.

    Si in fine, de colega (nu, nu sunt misogin dar asa a fost sa fie) care m-a rugat sa o ajut cu proiectarea unei surse stabilizate pentru un laser. I-am propus o solutie simpla cu cateva diode Zener in serie, dar mi-a venit peste cateva zile sa imi comunice fericita ca a gasit o dioda Zener de tensiune inalta, deci nu mai are nevoie sa inserieze mai multe diode de tensiune mica. Evident, s-a intamplat ceea ce era de asteptat: disipatia de putere pe dioda a depasit de cateva ori valoarea admisa ir prototipul a facut un mare „poc!” la punerea sub tensiune.

    Unde se vede ca teoria e buna, dar practica ne omoara ;)

    • Nu e vorba de misoginism, traditia si educatia de acasa fac ca fetele sa fie mai putin obisnuite sa umble cu obiecte care inteapa, fac fum sau explozii :) Insa o data pragul depasit, am vazut si colege care chiar stiau sa manuiasca un letcon ( si evident, lipiturile erau mai delicate si mai reusite decat ce faceam eu ) :)

      Insa lucrurile din legendele urbane precum cele de care ziceti tot incapacitatea de depasire a conceptului teoretic o dovedesc. Atata timp cat dioda zenner stabilizeaza tensiunea indiferent de cat curent bagi in ea si ce putere disipa ( ma refer la modelul teoretic ) asa patim. Din concepte nu iese niciodata fum :)

      • Eu am avut un coleg de liceu care in clasa a 9-a repara orice aparat electric din Mioveni. Dar a ramas corigent in liceu la fizica la electronica. Acum este seful unui departament Dacia care se ocupa de depanarea centralizata a problemelor.

        • Rolul inginerilor nu e sa depaneze, ci sa proiecteze. Sunt abilitati diferite, totusi. E adevarat ca mare parte din fizica de liceu nu ne foloseste (in general mare parte din cultura generala nu ne foloseste mai tarziu) ; dificultatea e sa stabilim care e partea care nu ne foloseste, pentru ca asta difera de la caz la caz :)

          • Va contrazic. Rolul unor ingineri este sa depaneze, rolul altor ingineri este sa supravegheze linii de proces tehnologic si sa rezolve probleme cotidiene(care inseamna de multe ori iar depanare), rolul altor ingineri este de a rezolva probleme administrative(gen protectia muncii, sau PSI sau mediu) si spun ca e rolul lor deoarece toate aceste cerinte legale si plictistoare pana se intampla o catastrofa sunt mai bine intelese si transmise si supravegheate de ingineri in productie pentru ca un economist care prelucreaza protectia muncii ar fi ca un activist de partid care preseaza sa se faca planul(vorbeste dar nu intelege de ce). Numai unii ingineri au rolul de a proiecta, de a creea si de a inventa. De aceea mai sus am afirmat ca invatamantul greseste ca nu diferenteaza putin si ii pregateste pe toti ca si cum viitorul lor ar fi de inalti creatori. Matematica superioara o iubesc insa eu la firma am nevoie de oameni practici tocmai pentru am compensa prea multa inclinatie spre teoretic.
            Si ca sa nu mai expun in alta parte, mai am o idee de contrazis :)). Programarea aplicatiilor diverse e de multe ori programare de colaje cum plastic ati afirmat. Programarea aia sofisticata si profunda e necesara prea putin. Ar putea fi facuta o departajare gen inginer diplomat si inginer sau sa reapara subinginerii dar e clar ca nevoia economica de ingineri e alta decat e pregatit invatamantul nostru sa furnizeze. Eu personal am o firma si imi aloc o multime de timp sa caut oameni potriviti deoarece nevoia de abilitati de un anume fel e continua…

            • Domnule Marks,

              Intr-adevar, in cadrul aceleasi categorii de ingineri specializarea se impune in ziua de azi.

              Chiar si inginerii de electronica sunt de mai multe categorii. Sunt unii specializati sa faca cercetare aplicata. Altii sunt buni proiectanti de circuite. Altii sunt buni la a proiecta board layout (se chemau cablaje mai demult, acum au ajuns cu multe straturi intermediare). Altii sunt buni la a testa echipamente. Nu mai vorbesc de cei specializat in proiectat circuite electronice.

              Intr-adevar sunt si din cei care sunt specializati pe productie. Cei care fac protectia muncii nu prea mai sunt ingineri electronisti, ci de igiena industriala.

    • Nişte moşuleţi, când au fost chestionaţi asupra stilului de viaţă din „perioada mai liberală a comunismului, 1964-1980” şi asupra carierei lor, pe vremea când erau tineri şi se credeau mari meşteri, aşi ai şurubelniţei, au scos la iveală ceva interesant:

      În acea epocă („industrializarea, imagini care acum 25 de ani nu existau, construcţiile moderne, electrificarea bla bla”), locurile de muncă erau puţine şi majoritatea femeilor nu lucrau!

      Adică toate teoriile (co)mu(n)iştilor despre egalitatea socială, accesul la locuri de muncă etc se loveau de zidul realităţii: industrializarea era încă slabă, mulţi dintre cei care migrau la oraş găseau greu de lucru, femeile erau casnice, sau, dacă jocul pilelor le găsea un loc de muncă, erau croitorese, bucătărese, ghişetiste la Gaze, IDEB sau la primărie, vânzătoare. Ideea că studiezi şi faci carieră ca inginer / funcţionar / avocat / arhitect era cam utopică şi puţină lume se zbătea să o pună în practică.

      Abia după ce s-au stricat lucrurile (dar au şi apărut ca ciupercile după ploaie multe întreprinderi care nu produceau mare brânză) au început şi presiunile sociale şi familiale, să se pună cu burta pe carte, să înveţe, să aibă serviciu, cât mai bun.

      După obiceiul pământului, toceala şi învăţatul ca papagalul au dat acele rezultate care erau de aşteptat: adică tobă de teorie, dar fără prea mare înclinaţie spre meseria ca atare…

  15. Eh, electronica si programarea au incetat sa mai fie apanajul inginerilor de profil.

    Programarea se face astazi cam de la 7-8 ani, iar electronica ar trebui cam de pe la 9 ani.

    Problemele din articol si comentarii cred ca de multe ori au la origine invatarea tarzie.

    Stiu ca oamenii sunt atat de prinsi de ideea ca prgramarea si electronica sunt atat de abstracte ca nu pot fi invatate decat dupa varsta de 12-14 ani. Dar ideea asta vine din intelegerea programarii si electronicii in felul Acela abstract, theoretic, abscons si apropae esoteric in care se predau ca discipline.

    Nu peorgramarea si electronica sunt dificile pentru copiii mici, ci nu dorim noi sa ne punem la punct cu metodica invatarii lor la varste mici.

    Sau, atunci cand o facem, apelam la pseudo adaptari cum e cea cu electrodul de zincsi electrrodul de cupru infipti intr-o lamie, minunatie care aprinde un bec… Asta cica ar fi de inteles de la 7-9 ani. Personal (si din experienta) ma indpiesc prop\fund de faptul ca un copil, chiar si de 14 ani, intelege treaba asta cu electrozii intr-o lamiae.

    In sfarsit, ar fi bine sa ne deschidem mai mult gandirea spre lumea care se naste acum si sa intelegem ca de fapt copiii foarte mici sunt capabili sa inteleaga programare si electronica, doar ca noi trebuie sa le prezentam pe intelesul lor.

    • Sa nu exageram, totusi :)
      Ce fel de programare se poate face la 8 ani? A, ok, se pot face colaje din diverse bucati de programe, dar programare? Putem invata copiii sa mimeze diverse activitati, dar asta nu inseamna ca le si inteleg. Pentru a putea face proiectare, trebuie mai intai sa conceptualizezi, problema e sa nu ramai la concept, cam asta era teza mea. Dar nu inseamna ca te poti lipsi de gandirea abstracta sau de aparatul matematic, lasati dumneavoastra curentele pedagogice „moderne” ( care provin in majoritate din anii ’40 si care sunt destinate in principal usurarii de bani a parintilor naivi si iubitori de odrasle). Poti pune copiii la munca in electronica , asa cum fac asiaticii, dar asta nu e inginerie iar in Europa cred ca e si ilegal :)

      • Ha! Te-am prins! Eram sigur ca o sa reactionezi asa la programare.. :-))

        Ia cauta cu google sau bing „Scratch”… si mai vorbim.

        Si-ti mai pun o intrebare: ce crezi tu ca este programarea?

        • Programarea ca programarea ( aveam un coleg de serviciu pasionat de limbajele de programare pentru copii) dar cu electronica nu ma convingeti in ruptul capului. Ok, bagam doua sarme in lamaie si aprindem becul, dar mai departe? Cum stoarcem lamaia ca sa amplifice semnale? :) La 7 ani am desenat o „schema electrica de lanterna”; m-am urcat in pod si am pus-o in cutia unde taica-meu depozita schemele electrice ale aparatelor din casa ( pe vremea aia aparatele se dadeau si cu schema electrica). Dupa care m-am dus triumfator la taica-meu si i-am zis ca eu nu mai am ce invata din electronica, o cunosc deja. Despre asta vreti sa vorbim? :)

          • Pai tocmai asta am zis si eu: cu doua fire intr-o lamie nici eu nu inteleg cum devine treaba, pana cund nu ma reped in manuale de chimie… copiii nu au nici o sansa cu treaba asta. DAR sunt vandute seturi de asa ceva cu indicatia de … „electricitate pentru copiii”.

            Dar ia incearca cu comparatia circuitelor cu tevile de apa. E ceva mai greu, dar cu putin effort – se prind si copiii mai mici.

            Problema programarii si electronicii penru copiii consta in faptul ca nu avem metoda intotdeuana la indemana (cei de la MIT ne-au scutit de asta- important nu este limbajul- sa ne intelegem, Scratch e efficient pentru ca vine la pachet cu metoda de predare).

            O a doua mare problema la programare si electronica consta in neintelegerea noastra ca adulti, a moduluj de formare a cunostintleor la copiii – prin reiterare progresiva si prin experienta ratate. Neinteleegand aceesta modalitate de cunoastere, le taiem copiilor fix modalitatea specirica si uimitor de eficienta in care invata.

            Nu prea tine, ca adult, sa te supraveghezi. Esti atat de dornic sa ii arati copilului „cum sa faca”, incat strici iremediabil aceasta modalitate de cunoastere a lor.

            Nu ei nu pot cunoaste, noi nu stim cum sa le aratam.

            Mai tarziu, mergem pe calea scolastica a „bazelor matematice” samd. De fapt, nici atunci nu prea intlelegem cum e programarea si cum e cu electricitatea. Doar ca nu ne mai dam seama ca nu stim, ci doar reprezentam.

            Cunoasterea este o caracteristica a copilariei, ea se estompeaza in timp, ca fundament al existentei. Este inlocuita de un fel de „memorare” instrumental. Daca in copilarie ai fost expus la un mediu orientat spre cunaostere, care te-a sprijinit, ca adult vei fi mult mai efficient.

            De-asta spun ca intre 8 si 12 ani copiii ar trebui expusi gradat la electronica, programare, filozofie samd – aduse la indemana lor prin metode adaptate, si intr-un mediu proice curiozitatii, nu prin „dresaj”.

            • A, bun, pai asta da, dupa cum ziceam si eu aveam 8 ani cand am desenat prima schema de lanterna, poti incepe la 8 ani, dar de terminat…. :)

            • Domnule ai perfecta dreptate insa invatamantul e pe mana idiotilor dresati scolastic iar ce propui e pentru ei pur si simplu alta dimensiune pe care n-o percep. Le-am aratat la profesori un articol care arata ca in Finlanda pana la 16 ani nu se pun note. Se preda dar nu se pun note. Se uitau tampi si nu reuseau sa digere informatia. Cand le aratam si statisticile care arata ca asta produce in Finlada o mai usoara tranzitie catre facultate sau meserii si finlandezii nu considera umilitor faptul ca nu aleg facultatea desi bacalaureatul in Finlanda atinge printre cele mai mari rate de absolvire din UE deja nu-i mai interesa. Mi-aduc aminte de o carte a unui ceh cu jocul cu margelele de sticla. Invatamantul a ajuns un fel de lume desprinsa de realitate in care rostul ei de a transmite si dezvolta abilitati s-a pierdut pe drum. Profesorii indiferent de nivel sunt in general oameni care n-au parasit scoala. Au urmat-o pana la o varsta apoi au ajuns ei insisi angajati la o scoala(generala, liceu sau facultate). Practic ei nu stiu lumea reala si practic continua ce au vazut la inaintasi.

  16. Monciu-Sudinski avea o glumiță cu o țață care vrea să-și dea odrasla la Politehnică pentru că inginerii lucrează cu capul și acolo nu-l controlează nimeni :)

  17. „Jocul cu margele de sticla” e scris de Hemann Hesse, un neamt care s-a stabilit la un moment dat in Elvetia. A luat si premiul Nobel pentru acest roman. Eu nu sint inginer, he, he…

  18. De ce iubim ingineria?
    Pai hai sa va dau 2 motive:

    1.Ce legătură are curu’ calului cu naveta spaţială
    Ecartamentul standard al căilor ferate din Statele Unite este de 143,5 cm. Este un număr foarte ciudat. De ce se foloseşte acest ecartament?
    Pentru că aşa se construiau în Anglia, iar primele căi ferate din SUA au fost făcute de englezi expatriaţi.

    De ce construiau englezii aşa? Pentru că primele căi ferate au fost făcute de oamenii care construiseră tramvaiele premergătoare trenului şi acesta era ecartamenul folosit de ei. Dar de ce se folosea la tramvaie acest ecartament?

    Atunci când au început să se facă tramvaiele, s-au folosit aceleaşi scule şi şabloane pe care le foloseau pentru a construi trăsuri, iar la acestea, asta era spaţierea roţilor. Dar de ce aveau trăsurile nevoie de această distantţă între roţi?
    Ei, bine, dacă ar fi încercat să folosească orice altă spaţiere, roţile s-ar fi rupt în cele din urmă pe vreunul din vechile drumuri din Anglia, pentru că aceasta era departărea dintre şanţurile săpate de alte roţi de-a lungul timpului.
    Cine construise aceste drumuri?

    Primele drumuri ce acopereau mari distanţe în Europa (implicit în Anglia ) au fost construite de Roma Imperială, pentru legiunile ei. Multe drumuri au fost folosite de atunci până în ziua de azi. Iar carele de luptă romane au săpat primele şanţuri în ele iar după aceea toată lumea şi-a potrivit roţile după ele, ca să nu rişte să şi le strice. De vreme ce carele de luptă erau făcute de romani (sau la comanda lor) erau toate la fel în privinţa standardelor.

    Ecartamentul de 143.5 cm al căilor ferate din Statele Unite derivă din specificaţiile originale pentru carele de luptă romane.. Birocraţia este nemuritoare.
    Astfel că, dacă vreodată vă întâlniţi cu cine ştie ce specificaţii stranii şi va întrebaţi „de unde curu’ calului le-au scos ăştia?” este perfect posibil să fie o întrebare corectă, pentru că, de exemplu, carele de luptă romane erau făcute astfel încât lăţimea lor să fie cât fundurile celor doi cai. Astfel am gasit răspunsul la întrebarea de la care am pornit iniţial.

    Şi acum partea interesantă. Când privim naveta spaţială pe platforma ei de lansare, vedem două rachete auxiliare ataşate de rezervorul principal de combustibil. Acestea sunt „Solid Rocket Boosters” – SRB. SRB-urile sunt făcute de Thiokol la fabrica din Utah. Inginerii care au proiectat SRB-urile ar fi vrut să le facă mai mari în diametru, dar ele trebuiau transportate cu trenul de la fabrică până la locul de lansare. Calea ferată trece printr-un tunel în munţi. SRB-urile trebuiau să încapă în tunel. Tunelul este făcut pe măsura căii ferate care este, la rândul ei, cam cât dosurile a doi cai. Astfel că una din trăsăturile esenţiale ale propulsiei celui mai puternic mijloc de transport din ziua de azi a fost determinată acum mai mult de două mii de ani, de lăţimea standard a unui dos de cal!

    2.So, this exists: A working car has been 3D-printed out of carbon fiber plasti!
    This is a car that is made almost entirely out of plastic. The Strati took 44 hours to make, and it’s completely driveable. It’s lighter and, if you believe its creators, also stronger than its metal counterparts. And it just might be the future of automotive technology everywhere.
    Local Motors, the Phoenix-based 3D-printing company that built the car with help from Oak Ridge National Lab and the manufacturing company SABIC, says it’s the first to 3D print both a body and chassis together. Other models, such as the Urbee, also use 3D-printed parts, but with a more traditionally manufactured frame.
    Everything in the Strati that could be made as part of a single piece of plastic, was. This isn’t your standard milk jug plastic, however. It’s been mixed with carbon fibers for extra strength.
    Although plastic might seem like an unusual choice for a car, the American Chemistry Council’s Steve Russell says it’s become an increasingly common component in vehicles. „Carbon fiber reinforced plastics are 50 percent lighter than steel, and 30 percent lighter than aluminum,” says Russell, „but it has 12 times higher energy absorption.”
    That means big bonuses for safety and fuel efficiency, which has encouraged car manufacturers to make more and more of their vehicles out of the stuff. Today, carbon-fiber polymers may account for as much as 50 percent of a car’s volume (while contributing to only 10 percent of its weight). It’s also helped car makers to comply with rising federal emissions standards.
    You might think of 3D printing as more of a hobbyist’s activity. But there are some real engineering puzzles to be solved with the technology. Most 3D printers, as I’ve written before, are generally limited to printing in a single material. That makes it harder to make versatile use of them.
    Then there’s all the materials science that goes into it. Introducing the carbon fiber additive isn’t as simple as dumping a load of powder into a vat of molten plastic.
    „Part of the secret sauce is knowing how much of it to add, when [to add it], and getting the curing to spit out of the 3D jet at exactly the right time — that’s really where the intellectual property resides,” Russell says

  19. Daca e sa vorbim despre situatia din viitorul apropiat, nici nu cred ca va mai exista o distinctie de tip politehnica, stiinte umaniste etc.

    S-a tot vorbit despre genreatia „rapid rewarding” – astia micii de acum isi vor face o lume in care viteza o sa bata profunzimea, iar flexibilitatea pregatirii va fi cuvant de ordine.

    Nu cred in specializare, pentru ca specializarea dureaza mai mult decat durata unei schmbari.

    Altfel spus, pana sa apuci sa te specializezi, se schimba fundamental domeniul in care te speicalizezi.

    O noua abordarea a invatarii e langa noi, dar nu o vedem (e in unghiul mort… :-)).

    • Domnule Dedalus,

      Poate cititi prea mult in conceptul de specializare.

      De multe ori specializare intr-un domeniu se obtine prin urmarea unui training de mai scurta sau lunga durata.

      Pentru specializare nu e nevoie de studiile echivalente unei diplome. De multe ori specializarea se obtine prin experienta la un loc specific de munca.

      Ca o concluzie, specializarea nu e intotdeauna buna. Daca e prea ingusta, atunci exista pericolul ramanerii fara loc de munca in caz de crize economice in domeniul respectiv.

      De exemplu, contractia sectorului de componente de avioane in SUA a dus la excedent de specialisti pe piata. Cu toata specializarea inalta, e greu de gasit un loc de munca si abilitatile sunt greu transferabile in alte industrii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Badici
Mihai Badici
Absolvent al Facultății de Electronică si Telecomunicații București ( 1991) Administrator de sistem cu peste zece ani de experiență cu specializari in sisteme de stocare si securitatea datelor. De asemenea a absolvit in 1996 Facultatea de Litere la Universitatea Bucuresti. In prezent, consultant IT independent, colaboreaza pe mai multe proiecte legate de infrastructura de date.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro